Tribuna, 1962 (Anul 6, nr. 1-52)
1962-01-04 / nr. 1
SCIIMTEI (Fotografie de I. Mieles) Queepat de l ep&i'tuf ln primele zile de ianuarie, după ce anul vechi și-a închis obloanele de zăpadă și în aer a rămas parcă o ploaie sentimentală de confetii, strada intra intr-o scurtă perioadă de apatie care îi dă o înfățișare mirată. Obosite de risipa veselă din noaptea de revelion, felinarele zgribulesc cu capul înclinat într-o parte, în timp ce reclamele de pe înaltele clădiri au adormit de-a binelea !n hamacele lor de sîrmă. Cerul de stambă multicoloră a devenit scămos și expresiv, ritmul vehicolelor e încetinit, vitrinele, în care zac uitați bătrinii de vară, sunt dintr-odată desuete și cam copilărești. Peste tot plutește provizoratul și o anumită alură de oboseală duminicală. Citiți in ziare știrile din industrie și impresiile de mai sus, inevitabile la prima vedere, se vor dovedi neconcludente și false. In primele zile ale anului, dar chiar în noaptea de revelion, procentele n-au încetat o clipă să pulseze în grafice, ca în uriașe termometre. La Hunedoara și Reșița s-a dat oțel peste plan, iar la Cluj electrozi, pe pămînt, pe apă și în aer transporturile de pasageri și mărfuri n-au stagnat o singură clipă. Oameni cu identitate precisă, părinți pasionați sau tineri îndrăgostiți, iubitori de muzică sau de dans, și-au petrecut revelionul în preajma cuptoarelor, pe locomotive, pe nave. De obicei, toasturile din noaptea de Anul Nou vru-i uită pe acești neastîmpărați care trec dintr-un an în altul, flacăra eternă a muncii, dar imaginația, prea îndepărtată de ei, îi îmbracă în armură de eroi, lăsînd uneori loc și pentru puțină compasiune. Nu-i adevărat. Lucrurile se petrec, la fața locului, mult mai firesc și fără acea crispare pe care ciocnind pocalele, ne-o închipuim noi. Am petrecut într-un an revelionul lingă cuptoarele încinse de la Carbochim. La un moment dat, sub cupola de beton fumuriu plutea, e adevărat, nițică nostalgie. Oamenii — erau în total vreo zece — păreau puțin abătuți, nuținduși cu gîndul la familiile rămase singure, puțin impresionați de tăcerea neobișnuită a secțiilor vecine. Era cam nouă, cam zece seara — și cred că aceasta e ora critică într-o asemenea împrejurare — cînd pe fetele cîtorva am zărit umbre. Dar sfertul acela de oră s-a mistuit tot atît de repede pe cit a venit, lăsînd loc apoi unei veselii aproape nefirești, unui optimism bărbătesc, tacit, viguros, care trecea ca o flacără de la suflet la suflet. Nu s-a spus o vorbă despre Anul Nou, și totuși sărbătoarea era prezentă în fiecare colț al halei, pe care zece oameni o transformaseră într-o incintă prietenoasă, intimă. Abia la miezul nopții, cînd luminile s-au stins pentru o clipă, oamenii au ieșit în curtea uzinei, și, sub cerul transfigurat de rachete, de rîsete îndepărtate și de sunetele de sirenă mai jucăușe ca niciodată, s-au îmbrățișat scurt și parcă rușinați de stîngăcia lor bărbătească, pentru ca apoi să revină în jurul cuptorului, reluîndu-și munca încordată pînă dimineața. Atmosfera firească a acelei nopți de veghe mă urmărește și azi, după afilia ani, iar chipurile acelor oameni îmi apar în minte ori de cîte ori, de la distanță, încerc să măsor eroismul unei fapte, al unei împrejurări. Mă întreb și azi de unde provenea stăpînirea lor admirablă, sobrietatea lor plină de răspundere, dacă nu din încrederea, din gîndurile altruiste care pluteau necontenit între sălile de marmoră și hala înnegrită de fum. Da, știu că revelionul a lăsat în văzduhul de pîslă puțină moleșeală, puțină festivitate întârziată. Știu însă, în același timp, că la marginea orașului bătălia cu timpul ri-a încetat o clipă, că pulsul ei bate cu vigoarea lui dintotdeauna — și e destul să-mi închipui în plus acea noapte albă petrecută la Carbochim pentru ca să mă simt din nou optimist, pentru ca strada încremenită să-mi pară bizară și nefirească. Poate să pară orașul încă obosit de festivitate... ROMULUS RUSAN SI SJHi Proletari din toate țările, uniți-vă ! SAPTĂMÎNAL DE CULTURĂ Anul VI, nr. 1 (257) 4 ianuarie 1962 12 pagini 50 bani DOCUMENTE LITERARE DIN COLECȚIILE LENINGRADULUI In timpul unei călătorii recente în Uniunea Sovietică, am avut prilejul să vizitez numeroase biblioteci publice și institute științifice, de un mare interes pentru problemele lor și metodele folosite, întocmai ca în atîtea alte domenii ale științei, cercetătorii sovietici desfășoară o întinsă activitate și în domeniul științelor filologice și biblioteconomice, cu rezultate foarte însemnate. La Moscova, în Institutul de literatură mondială, profesorul Samarin, unul din conducătorii acestui institut, m-a pus la curent cu studiile întreprinse de un grup numeros de cercetători în legătură cu relațiile dintre literatura rusă și literaturile străine. Termenul „relații literare“ înlocuiește, în actuala terminologie literară sovietică, termenul mai vechi de „literatură comparată“, folosit încă în țările din apusul Europei și din America. După cu știu, acest din urmă termen s-a format la începutul secolului al XIX-lea, cînd Noel Laplace publică cunoscutul lor Cours de littérature comparée. 1816 urm. Metoda comparativă apăruse încă din epoca criticii clasice, cînd alăturarea unor opere deosebite, prin data și limba folosită de ele, dar înrudite prin tema lor, de pildă alăturarea Ifigeniei de Racine cu Ifigenia lui Euripide, cu scopul de a pune în evidență caracteristicile și meritul lor relativ, alcătuia obiectul unor cercetări adeseori reluate. Dezvoltarea studiilor istorice și, printre ele, a celor de istorie literară, în epoca pre-romantică și romantică, dă comparației literare un alt scop și anume acela al studierii schimbului de influențe dintre diferitele literaturi nationale. Pe aceste baze s-au dezvoltat cercetările de literatură comparată în tot decursul secolului al XIX-lea pînă către sfîrșitului lui, cînd apar primele periodice și primele catedre universitare consacrate disciplinei. Ieșită deci din munca științifică a criticei clasice și a celei istorice a veacului precedent, expresia „literatură comparată“ putea părea deci învechită și oarecum improprie, deoarece ea desemnează metoda unor cercetări și nu obiectul lor, mai bine desemnat prin termenul „relații literare“, folosit astăzi în institutele de specialitate ale Uniunii Sovietice. Ar fi interesant de arătat, cum voi încerca noate altă dată, principiile metodice ale felului cum se desfășoară astăzi cercetările amintite la Institutul de literatură mondială din Moscova și la Institutul de literatură rusă din Leningrad, și cum aceste principii au fost clarificate în cursul unei recente sesiuni științifice. Pînă atunci, cred că este interesant a prezenta aici două mari lucrări de erudiție asupra unor teme care privesc relațiile literare ale Rusiei cu alte țări, ambele conduse de acad. prof. M. P. Alekseev. Aceste lucrări se referă la două din numeroasele colecții existente în bibliotecile și arhivele din Uniunea Sovietică. Cea dinții este Catalogul Bibliotecii i Voltaire (Biblioteca Voltora. Katalog Knig. Moskva—Leningrad, 1961), o publicație de 1170 pagini, conținînd împreună cu Catalogul propriu zis al prețioasei colecții, conservată astăzi la Biblioteca publică Saltîkovi Șcedrin din Leningr catalogul anterior întocmit la Ferney, apoi o serie de alte suplimente bibliografice și indice de mai multe feluri, toate precedate de un studiu introductiv al lui M. P. Alekseev și de unul al bibliotecarei Natalia Varbanec. Publicația de astăzi, devenită indispensabilă pentru toți cercetătorii operei lui Voltaire, complectează, prin contribuțiile ei critice, toate investigațiile anterioare, printre care mă mulțumesc a aminti articolul lui Vladimir S. Lublinski, La bibliothéque de Voltaire, apărut în numărul 4 (octombrie-decembrie) 1958, din Revue d’histoire littéraire de la France. Se cunoaște istoria bibliotecii lui Voltaire și a soartei ei în Rusia. Curînd după moartea lui Voltaire, Caterina a II-a a intrat. prin emisarii ei, în tratative cu Madame Denis, nepoata lui Voltaire și moștenitoarea lui, în vederea achizițonârii bogatului fond de cărți de la Ferney. Interesul acestei achiziții provenea din marea popularitate a patriarhului de la Ferney, unul din reprezentanții cei mai de seamă ai gîndirii iluministe, în mediile intelectuale ale Rusiei secolului al XVIII-i lea. Această popularitate era atît de mare, incit după moartea filosofului se face proiectul ridicării unui monument al acestuia în capitală și a unui edificiu care urma să reproducă întocmai cartelul de la Ferney și unde prețioasa bibliotecă urma să fie adăpostită. Iluminismul în Rusia este un capitol bogat al istoriei literare. Acest capitol conține, în literatura rusă, una din cele mai caracteristice manifestări ale lui, renumita operă a lui Radiscev, Călătorie de la Petersburg la Moscova din 1790, unde cititorul de astăzi poate nota toate motivele tipice ale gîndirii iluministe, astfel grupate incit lucrarea, în întregimea ei, este una din cele mai expresive și mai complecte din cite a produs secolul luminilor. Nu pot schița aici istoria iluminismului în literatura rusă, dar pot comunica o impresie de călătorie, pe care nu știu daca voi avea o altă ocazie s-o notez Cînd am ajuns la Leningrad Și am început să-l vizitez, în zilele unei toamne nordice care ne surprindea prin dulceața ei, după ce am rătăcit pe cheiurile și prin parcurile lui, după ce i-am admirat palatele în stilul unui baroc peterburgez, cu suprafețe alternative de alb și verde sau albastru în fațadele lor, prin care lumina cam săracă a orașului se înviorează, după ce i-am privit îndelung monumentele, pe acel al lui Krilov cu soclul înconjurat de toate animalele fabulelor, pe acel al lui Petru cel Mare, măreața statue equestră, animată de vehemența unui dinamism atît de viu simțit de Pușkin în poemul Călărețului de aramă, după ce am trecut prin multele-i și însemnatele instituții de cultură, dar mai ales după ce am ajuns să cuprind și să-mi reprezint întreaga structură a orașului, cu lungile lui perspective, cu planul lui atît de logic ordonat, una din primele creații ale urbanismului european, așa de fericit complectat de noile cartiere construite în epoca socialismului, mi-am spus că acest frumos și grandios oraș, ridicat într-o intenție deliberată pentru ca oamenii să poată trăi cu înlesnire, să muncească și să se bucure în el, este un fruct al unei gîndiri raționale, ridicată la o treaptă superioară în societatea sovietică. Am comunicat această concluzie mai multor intelectuali ai Leningradului, care au confirmat-o. Știam că existase și un alt Petersburg, acel descris în Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, între ale cărui străzi noroioase, cu ganguri leproase, cu locuințe sufocante, se desfășoară drama lui Raskolnikov. Aș fi vrut să-l văd. Alekseev, căruia îi ceream informații a început să rîdă: „Petersburgul lui Dostoievski nu mai există. A dispărut“. L-au înlocuit noile cartiere cu blocuri de dimensiuni bine Acad. TUDOR VIANU (Continuare în pag. 9-a) PAUL I ERDŐS: La cules (De la Expoziția regională Baia Mare)