Tribuna, ianuarie-iunie 1966 (Anul 10, nr. 1-26)

1966-01-06 / nr. 1

ANUL X, nr. 1 (466) SÂPTIMÎNAL DECULTU Proletari din toate țările, uniți-vă! G îamiariegs CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE, ȚARA MEA DE GLORII, ȚARA MEA DE DOR ? BRAȚELE NERVOASE, ARMA DE TĂRIE, LA TRECUTU-ȚI MARE, MARE VIITOR! Mihai eminescu Călinescu și poemul dragostei conjugale — Recitind „Cartea nunții“ — Focar care absoarbe toate ra­zele narațiunii, dragostea este în cel dintîi roman al lui G. Căli­nescu tema primordială. Niciodată, mai tîrziu, scriitorul nu va mai descrie atit de stăruitor patimile tinereții. Noi stratificări și ierar­hizări ale preocupărilor se vor im­pune în celelalte romane, odată cu interesul amplu și aprofundat pentru mișcarea societății în în­tregimea ei. în Cartea nunții, amorul apare ca principiu prim al dezvoltării. Studiind tulburările pasiunii, G. Călinescu nu înfățișează momente incidentale, răsuciri cu caracter întîmplător. Autorul caută simpto­­mele tipice, — iubirea nu e indi­vidualizată —, zugrăvește proce­sul, privindu-l din perspectiva speciei, epurat de tot ceea ce nu e pasibil de generalizare. Prin viziunea ciclică solemnă a dragostei. Cartea nunții capătă o desfășurare de epopee. Cine e Jim? cine e Vera? din unghiul de observație adoptat, răspunsul nu mai are o însemnătate deosebită. Numele lor ar putea fi Bărbatul și Femeia. Intenția autorului a fost, după cum mărturisește, să refacă în epica modernă idila dintre Caplmis și Chloe. Dacă se admite punctul de pornire, atunci sche­matismul psihologic, absența de­taliilor cu funcție de particulari­zare, se justifică tocmai prin nă­zuința spre universalitate (în pro­gramul lui G. Călinescu Jim e un simplu simbol). Cartea nunții rela­tează etapele dragostei dintre Jim și Vera, încheiate triumfal prin actul căsătoriei. Reacțiile celor doi protagoniști exemplifică stări su­fletești categoriale, definitorii pen­tru nașterea iubirii conjugale in genere. Simptomele iubirii. Noaptea, in timp ce pasagerii trenul"i sforăie și grohăie, o fată grafică adoarme delicat pe u...chii lui Jim. Trenul trece printr-un tunel și băiatul profită de întuneric ca s-o sărute. Amintirea rămîne auițătoare. Cînd o revede mai tîrziu, din în­­tîmplare, Jim îi vorbește indiferent dar cutezător, cu certitudinea că e irezistibilă. Deși continuă să pară degajat, întîlnirile îi dau o mulțumire pe care nu încearcă să și-o explice. O conduce cu mașina într-o viteză amețitoare, îi vor­bește pe un ton autoritar, îi su­gerează vastitatea și temeinicia cunoștințelor sale. La rîndul ei, iubind, fata slăbește, n-au­de ce i se vorbește, ochii capătă eclipse violacee. De la contempla­ții somnolente, cade pradă unor vagi reveniri urmate de accese de plîns, tremurături, convulsii. Sim­te fioruri și voluptăți cînd își pri­vește trupul în oglindă. Repetă în gînd scena sărutului și trăiește toate zilele ca într-o așteptare nedefinită. Cînd decizia căsătoriei e luată, întîlnirile se compun din conversații extaziate, din mingî­­ieri și promisiuni. Bărbatul simte orgoliul ascuns că deșteaptă vo­luptățile dragostei la o ființă ino­centă, dar și milă pentru o făptură care depinde total de el, chiar și nuanțate, stările afective continuă să fie detașate de tot ce e singular, individual. Stînd alături, pe pat, iu­biții se sărută focos, își pipăie bi­­cepsii, apoi învață atletismul îm­brățișărilor. Clipa imbrăcării și a dezbrăcării în comun conține mari delicii neștiute înainte. De la izbuc­niri spontane, iubirea trece astfel în etapa inițierilor. Bărbatul tre­buie să dezbare femeia de falsele rețineri („Ceea ce dorea în fundul conștiinței era mai presus de ru­șine și plăcere, și nu avea să se întîmple decit o singură dată în viață, ca nașterea și moartea”). In­tre soți dispare silnica pudoare. Apoi, instruită de prietene, fata își rafinează stilul erotic, amină îm­brățișările ceea ce sporește ardoa­rea bărbatului. Transfigurată de mirajul comuniunii, iubirea echi­valează cu veșnica tinerețe. Soții sunt convinși ce, o vor imbătrini niciodată, că vor rămîne tineri fi­indcă se iubesc. Pentru Jim, Vera este „un arhanghel de candori și lumini" și el se miră că lumea nu se trage înspăimîntată de fulgere la o parte, un gest de umilință și adorație. Dragostea cere o cufun­dare în bucuriile concrete. Orice neliniște metafizică trebuie elimi­nată („Dacă am avea urechi și sim­țuri să auzim mecanica huruitoare a cerurilor, inimile noastre n-ar îngheța de spaimă? „întreabă Jim). De altminteri, în viziunea scriito­rului, renunțarea la­ hienaiiz­ă e o condiție sterei pentru cf­oaș­­te­rea ■­­ ea marile lipi die existenței. Dedicîndu-se ei­, bărbatul și femeia repetă , fond o experiență pe care au trăit-o și părinții lor, se conformează unui rit. Chiar raporturile tinerilor cu lumea înconjurătoare respectă niș­te forme convenționale, pe care societatea le-a instituit, transmi­­țînd deprinderile de la o generație la alta. Bărbatul se adaptează mai repede, se integrează unei etiche­te, e­volubil și galant cu familia fetei, se poartă cu conștiința răs­punderii conjugale. Mirele și mi­reasa ies acum în oraș (gala de box, barul) și aplică un orar strict care ține seama de judecata opi­niei publice. Lumea observă o transfigurare pe chipurile lor și o­­crotește străfulgerarea amorului încuviințat. Demonstrînd unifor­mitatea etapelor, G. Călinescu vrea să despartă amorul de mistica sacră. Cartea nunții este o pole­mică ascunsă cu retorica roman­tismului. Gesturile de suavitate pot fi supuse radiografiei spre a se (Continuare în pag. a 3-a) S. DAMIAN ".----­IX, ......*­"'rTPu­hni: .-J Ivi VASILE SILAGHI POP: Păsări călătoare m N­OI - - - ■— ■.......... — id'. I Desigur, viața noastră-i trecătoa : atît de simplu nu mai ești, oric* — și toate cîte ne-au surîs în soaj se pot schimba-n legende, în p­ești. Sîntem ecoul, sincer, unor țap al căror sens istoria îl scrie, dar nu știm spune adevărul noapte nici în durere, nici în bucuri Sîntem cum sîntem: simpli rUmani desăvîrșind conturul țării­­?i geneza-ntruchipată de-aceștna ne-a hărăzit și dreptul de-a eȘi* Dar sub netulburate coasti!»* noi, pieritorii, pînă să pieri* cu Dunărea străveche și spaț»* dăm sensuri noi vieții —zidim. A CAPRARIU ni Colocviu Odată cu epoca modernă, știința cunoaște o peroadă de înflorire, de diversificare susținută, ajungîndu-se ca în contextul vieții sociale contemporane, să aibă un rol uriaș, hotărîtor. Datorită perfecționării continui a mijloacelor de investigație, fiecare obiect de studiu a fost obligat să-și dezvăluiască tainele într-un ritm atît de rapid încît spe­cializările și hiperspecializările au devenit obligatori. Dar, odată cu acestea, s-au ivit și neajunsurile inerente: posibilitatea pierderii pri­virii de ansamblu — atît de necesară omului de știință, încît dificila ecuație: specializare și hiperspecializare = obligatorie dar specialise și hiperspecializare — pierderea privirii de ansamblu­­ _ „ impus aten­ției lumii științifice, devenind una din?L~ problemele foarte discutate pe plan mondial. __ CIW­ ț­XlIbd 0 ‘­ralucită tradiție, oamenii noștri de știință, răspun­­di­nd istoricelor Documente ale Congresului al IX-lea al partidului, se străduiesc să-și aducă contribuția la dezvoltarea științei naționale, la afirmarea ei tot mai intensă pe plan mondial, în această continuă nă­zuință spre ridicarea științei și culturii românești, Clujul a adus și aduce un aport­­ substanțial și prin realizările solidei școli medicale în a cărei istorie figurează nume care au depășit hotarele țării: Victor Babeș, Iuliu tîrțieganu, Victor Papilian, etc. Acesta este și motivul pentru care sbotim foarte util prezentul colocviu la care participă o parte din cei mai de seamă reprezentanți ai acestei valoroase școli: acad. prof. dr. Aurel Moga, rectorul Institutului de medicină și far­macie, prof. d. Octavian Fodor, membru corespondent al Academiei Republicii Spions­ie România, prof. dr. Leon Daniello, membru cores­pondent al /pdemiei Republicii Socialiste România, prof. dr. Valeriu L. Bologa, zi de știință emerit, prof. dr. Ion Baciu, prof. dr. Ion Manta și cní- dr. V. Săhleanu, iar din partea redacției Tribuna — Dumitru Iv­eea, redactor șef, și semnatarul acestor rîndu­ri. tunci cînd stabilește un diagnostic­, el este un experimentator, ca orice specialist al științelor exacte și na­turale, cînd instituie un tratament și urmărește rezultatele acestuia­, este un moralist și un psiholog, fi­indcă avînd de a fice cu oameni bolnavi, cărora trebuie să le adu­că nu numai remedii fizice, dar și alinare sufletească,­ cunoștințele psihologice și disciplina morală îi sînt medicului tot atît de necesa­re ca și informația cea mai întinsă în știința biologiei ți în celelalte științe ale naturii". Așadar, obligațiile celor care au drept misiune principală păstrarea sănătății și capacității de muncă a oamenilor sunt extrem de comple­xe, mai ales că suferințele corpu­lui declanșează pe celelalte, ale sufletului ,uneori extrem de difici­le, și ele îl obligă pe medic la în­sușirea unei bogate culturi umanis­­­­tice. Medicina, deci, este incompa­tibilă cu îngustimea spirituală, cu limitarea. Orizontul larg, vederea de ansamblu trebuie să fie, cred, trăsături fundamentale ale unui medic și, după cine știu, cultivarea acestora constituie una dintre pre­ocupările susținute ale școlii medi­­­­cale clujene. Totodată, voci destul de numeroase, adepții unei rău în­țelese tehnicizări, neglijează pa­cientul ca om. în urmă cu doi ani Millier scria: „L'art du médicin de­vierii, de plus en plus, une téhhnique médicale". Deci, în condițiile ac­tuale, cînd există o serioasă bază economică pentru a satisface ne­voile cercetării științifice, cînd nu­mărul medicilor pe cap de locuitor ne situează printre cele mai dez­voltate țări din lume, problema specializării, a avantajelor și ne­ajunsurilor ei, socotesc, are o mare­­ importanță, la fel ca și părerile Dvs. Deși nu ținem ca prezentul co­locviu să se desfășoare după ca­noanele clasice, cuvîntul eminentu­lui profesor Valeriu L. Bologa poa­­te constitui punctul de început al discuției. DUMITR MIRCEA. Deși apa­rent limita­ vizînd frămîntările unei proplii tema discuției noa­stre are/-atuȘi> un caracter mult mai rar/Pentru că medicina este un doii‘iu extrem de vast în ca­re se ptrepătrund atît științele natuript Si­mpe consacrate cu­­noaștei puiului. Așa cum spunea Tudor­ianu> „medicul este un observat­ ca orice naturalist, a­­ ndocat, realitate, neajunsuri Prof. dr. VALERIU L. BOLOGA: Ca medico-istoric fie-mi îngăduit să nu intru în actualitate, ci să mă limitez la sublinierea unor fenome­ne care începuseră să devină ma­nifeste cu vreo opt decenii în ur­mă creînd o situație deosebită ha­ită de noi, cei în vîrstă, în tine­re­țea noastră.­­./eaitina", la cumpănă­"veacurilor XIX și XX, prin masivul aport a­­jutător pe care i l-a dat progresul științelor naturii, în mod firesc și-a lărgit comoara de cunoștințe în așa fel, încît o singură minte ome­nească cu greu putea să o mai cu­prindă. S-au născut astfel speciali­zări peste specializări și, devenind analitică, medicina sfîrșitului se­colului trecut, deși s-a îmbogățit cu o serie de descoperiri deosebit de importante, s-a fărâmițat și a rup­­t-o cu medicina sintetică a trecu­tului mai îndepărtat. Analiticismul nu pătrunsese numai în metodolo­gia medicinii, ci și în concepția în­săși despre viață și boală a medi­cului: atomul — atunci ultim ele­ment al materiei —, celula ca orga­nism elementar al fenomenului de viață, concepute ca unități de sine stătătoare, duceau în mod nece­sar la o viziune atomizantă, pul­­verizantă a fenomenelor firii. Chiar și cînd gînditorul-biolog al e­­pocii tindea, din nou, spre o reu­niune a elementelor de analiză, el ajungea cel mult la o sumație, nu însă la sinteză. A fost utilă, chiar necesară, și această fază a medicinii. Ea ne-a îmbogățit posibilitățile de realiza­re în medicină cu tehnicisme de neprețuit, ne-a dat în amănunt o sumedenie de cunoștințe admirabi­le. Dar, din pricina prea multor cunoștințe analitice, era cu­ pe­ aci să rătăcim calea spre cunoaștere, care este sintetică. Mai pregnant s-a manifestat a­­cest fenomen în virc­owism. A­­ceastă teorie a stăpînit de 80 de ani — pînă aproape de zilele noa­stre —­ toată medicina modernă, pînă la ultimele consecințe: diag­nostic, terapie, tehnică medicală, ba chiar și — pare ciudat — etica medicului. Pierderea orizontului larg, dar u­­nitar al medicinii a fost favoriza­tă și de a doua mare descoperire a veacului trecut, a agentului pa­togen microbian. Fapta genială a lui Louis Pasteur, adîncită de in­­vențiozitatea prodigioasă și metica­­culozitatea metodică a lui Robert Koch și Victor Babeș, a polarizat cercetările despre etiologie^ nați, patologii nu­mai cu­ microbul. EcuML^^, cu nenumaratel^^^oscute, nu “"’f"’1 • deci­ un singur x, baci- 1 atc s-a adăugat mai tîrziu și un y, protozoarul. Soluția deve­nise simplă: găsește la fiecare boa­lă x-ul sau y-ul, află metoda de „sterilisatio magna" sau de imu­nizare a organismului — și nu vor mai fi boli pe lume! Oare ecuația nu mai avea totuși mai multe ne­cunoscute? Problema nu trebuia privită mai sintetic? Cei care se încăpățînau să caute, analitic, nu­mai agentul patogen, uitau că e­xistă și teren, constituție, predis­poziție, factori climatici, mediu so­cial, influențe psihice, reacții para­doxale ale organismului. Ce îmbo­gățire a cunoștințelor cu nenumă­rate descoperiri, în amănunt, de bacterii noi și protozoare necunos­cute, ce subtilități tehnice în me­todele de cultură, în experiențele (Continuare în pag. a 2-a) Realizat de AUGUSTIn BUZURA , Prof. dr. Valeriu L. Bologa rpLan Cu terminarea barajului de pe Argeș, anul 1965 s-a încheiat in nota care s-a caracterizat de-a lun­gul întregii sale durate, a unei apoteoze de lucru. Nu se putea o mai bună racordare a resurselor lui istorice cu viitorul, decît prin această sărbătoare constructivă, petrecută în salopete și la lumina reflectoarelor, în însăși ziua Repu­blicii și în ajunul Anului Nou. Po­calele cu vin au tremurat puțin și sub nervul acestui eveniment, al cărui răsunet spectaculos în fiecare din noi a fost încheierea unei su­me de emoții și griji din acelea care însoțesc din totdeauna epo­peea experiențelor temerare. înaltul fort de beton a unit nu numai coastele abrupte ale Arge­șului, dar totodată doi ani unul de trecute, celălalt de prezumptive succese. Este atît de reconfortant să lași în urmă calcule încheiate, dar sentimentul că penița s-a ri­dicat de pe hîrtie exact în clipa de maxim succes, fără să mai lase răgaz de revenire pe un grafic me­diu, este pur și simplu un prilej de exultare! Cu acest sentiment plenar, anul 1966 ne întîmpină și mai optimist. Cifrele lui sunt mărite, sarcinile mai înalte, dar chezășia victoriilor din 1965 transformă dificultatea în eroism și răspunderea în onoare. Un program economic de tonică si­guranță științifică — expus cu stră­lucire de tovarășul Ion Gheorghe Maurer în aula Marii Adunări Na­ționale — fundamentează edificiul a cărui ridicare o vom raporta, de­sigur, peste un an, cu nu mai pu­țin îndreptățită mîndrie. Fiecare dotaiiu este prevăzut aici în per­spectivă, dar și cu stringentă mi­gala inginerească, scheiele sînt plasate exact acolo unde trebuie, restrnse unde construcția s-a con­solid­at, înmulțite unde mai e ne­­rv,»e ai sprijin ...au unde terenul este optim dezvoltării. Experiențele s-au convertit in prevederi, forțele acumulate — in temeiuri ale al­tora, viitoare. Citeva exemple, dis­parate, dar nici pe departe singu­rele, ne vor demonstra din plin. Ritmurile cele mai înalte­­ se arată în Planul de Stat — sunt revăzute „în ramurile pentru care impunem de o larga bază de ma­­„rimp — cum este cazul in­ ■ — i precum și in­dustriei chir^trrebuie recuperate producția unde prin urmă — ne anumite rămîneri ^electrică." referim la energia IB^metalurgiei In alt domeniu, alt^fc^ntenea neferoase, ritmul este de aHnci se mult ridicat peste medie. lĂupa întreprinde un ultim atac is­triva importului de aluminiu, pin­ și zinc, materiale al căror necesar va fi acoperit în întregime, peste 12 luni, din resursele noastre pro­prii. In agricultură, acolo unde ști­ința trebuie să colaboreze cu cele mai multe imponderabile, prevede­rile sunt nu mai puțin înțelepte. Totul urmează să concure la scoa­terea, pe cit posibil, a ogoarelor de sub amenințarea climei, la pu­nerea de acord a văzduhului ca­pricios cu tehnologia cea mai în­drăzneață. Irigarea a 400.000 hec­tare de teren — și acesta este doar începutul puternic al unui plan de perspectivă mult mai puternic —, mecanizarea aproape totală a lu­crărilor agricole de bază, pregătirea de mașini care să mecanizeze pînă și cultura legumelor, dublarea cantității de îngrășăminte venite din chimie, afectarea a 100 mili­oane lei fertilizării pășunilor na­turale — iată citeva măsuri, unele incipiente, altele de desăvîrșire, care stau temelie unei transformări științifice a agriculturii. Aici, ca și în industrie, totul este văzut în strînsă legătură cu viitorul — mai depărtat, dar nu mai puțin limpede definit — al anului 1970. Cincinalul care se deschide înaintea noastră — așa cum e conceput și așa cum va crește sub priviri — va fi dovada calitativă a înaltului simț ingine­resc și vizionar totodată, al po­porului român, care trece în anul 1966 aureolat de conștiința de sine a geniului său. ADRIAN BARBU In acest Cronica literară Cronica teatrală — Timișoara Cronica plastică - Cluj KAFKA — Un medic de țară Versuri - Proză

Next