Tribuna, ianuarie-iunie 1967 (Anul 11, nr. 1-26)
1967-01-05 / nr. 1
Proletari din toate țările, uniți-vă!V Am pășit pragul unui an nou cu mîndria acelora peste care timpul nu trece degeaba, cu încrederea făuritorilor de istorie nouă, cu însuflețirea și siguranța omului care știe cum trebuie să-și înfăptuiască visele. Ultimele zile ale anului de la care ne-am luat rămas bun în clinchete de pahare și urări La mulți ani au chemat întregul popor — prin reprezentanții săi — să discute cu pricepere și spirit de răspundere planurilor — și căile lor de realizare — celui de al doilea an al cincinalului României socialiste. Dezbaterile recentei sesiuni ale Marii Adunări Naționale au fost călăuzite de spiritul plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 21—23 decembrie 1966, de cuvintele rostite de tovarășul Nicolae Ceaușescu la încheierea lucrărilor ei. Intr-un spirit de înaltă răspundere s-a făcut un bilanț concret, științific, subliniindu-se succesele repurtate și s-au dezvăluit cu maximă competență și franchețe lipsurile ce se mai manifestă în unele domenii ale vieții economice, trasîndu-se precis jaloanele drumului pentru anul în care am pășit, cum se spune, cu dreptul. Planul pe anul trecut a fost depășit atît în industrie cît și în agricultură, realizîndu-se un ritm de creștere de 11,5 la sută. Holdele au dat țării cea mai mare producție din istoria ei. Lapidar aceste cuvinte exprima un bliant bogat și rodnic al muncii fiecăruia dintre noi, o zestre cu care pășim încrezători spre viitor. Caracteristic pentru planul pe aest an, este faptul că prevede ceșteri mai mari decît cele cupinse în cincinal. Față de anul tucut producția industrială va creșe în 1967 cu 11,3 la sută, produtivitatea muncii, în industriaepublicană, cu 7,6 la sută față de.966, iar în agricultură se pierde o producție cu 1,7 miliarde e lei mai mare decît limita supeoară stabilită în planul cincinal pntru anul respectiv. Aceste cifre, sîntem îmedințați, se vor materializa aevea prin munca brațelor și pri gîndirea milioanelor de oamei care știu că tot ce făuresc, la conducerea partidului, este fte binele lor și al generațiilor vioaie. Întreaga politică a partidlui și statului nostru este îndptată spre creșterea sistematică a nivelului de trai material și cultural al maselor muncitoar Față de anul trecut veniturile reale ale populației vor crește 17 la sută, se vor construi peste 60.000 de apartamente din fondule statului iar pensiile s-au matat cu 27 la sută. Urmărind lucrările Mai Adunări Naționale, poporului noastre urmărea turnarea în lege a propriilor gînduri și aspirii pentru a căror material i se va „munci” cu abnegație și acest an. Activitatea creatoare, vingerea inerției, a lipsurilor transformarea continuă a omul în spiritul moralei și amartnului comunist își vor găsi și acest an ^ expresia în opere litere și artistice care să mărească vestigiul creator original al porului român. Anul în care am păși marchează și aniversarea a două mari evenimente din istori României: 60 de ani de la răstlele țărănești din 1907 și 90 dani de la proclamarea independiței de stat. Sunt prilejuri de a iuta istoria și de a ne dea seni și mai bine de marele drum arcurs. Azi visul țărănimii s-implinit, pămîntul este al celore-l muncesc cu cele mai modern mașini agricole fabricate tot dernceperea poporului nostru. Riânia a devenit doar în ultime peste două decenii un stat :uadevăr independent, suvin, egal cu toate celelalte statete mari sau mici, respectat pe un internațional, care-și aduci,o contribuție bine cunoscută în marile probleme ale contemporaității. Conduși de partid, însușiți de cele mai nobile sentimepatriotice oamenii muncii romi maghiari, germani și de alte țonalități vor merge și în un an cu pași siguri spre realiza idealurilor mărețe de desăvîrș a construcției socialiste pentru România anului 1967 să fie bogată, mai strălucitoare spre zicirea tuturor celor ce munce ION VLASIN. Tripticul eroilor de comuniSí S -VaTâf că cei Peste un milion șase sute de mii deosebire de UT’-5', împreună TM ei toti oamenii muncii, fără noi enemi? în în 1 *te' .intregul P ° P ° r' se vor avînta cu noi forte, cu prin mun?a'lir Si Socialistă România" -“6 Tr W ° Α1 obține succese tot mai mari, înăltînd SUS edificiul luminos al Patriei noastre —Republica NICOLAE CEAUȘESCU (Din cuvîntul de încheiere al lucrărilor Plenarei C.C. al DANUBIANĂ •1/ • trei să-ți amintești de copilărie dar gea Ismul e prea afumat, parcă ți s-ar împotrivi, parcă-ți face în ciudă. Oricît î. ștergi, umbrele se refuză unor contururi limpezi sticla n-are transparență și cu toate acestea, de vreme ce te-ai așezat în dreptul ocheanului privirea nu se mai desleagă de el. Și pînă la urmă deslușești anevoie, scrutînd cu încăpățînare nălucile diforme, cînd destrămate, cînd dense, fiindcă insistența ta le spintecă și le ordonă. Răbdarea ți-e răsplătită. Mici pîlpîiri aduc în pupile eclatele magneziului unui vechi aparat fotografic care odinioară ți-a imortalizat micul glob de fildeș viu, capul tău de plod ciumpăvit cu regularitate de nemiloasa mașină de tuns a frizerului din colț, și postamentul acestui cap bustul tău firav, acoperit de o cămașă despre care mască-ta spunea (ah, mamele, acești stimuli exemplari ai ambiției și devenirii scuzîndu-sec-am alta. Iți lua bila in palme și se uita adine în ochii tăi, nu scăpa nici un prilej să te zvîrle în jurul performanțelor — ce vrei? ce strîmbi din nas? uiți al cui ești? Intr-adevăr nasul meu se încrețea pentru a dovedi disprețul ce-i purtam vestmîntului mizer și peticit. Cămăși de astea, domnule, de astea îți putem face, și dintr-odată bila ta chilugă primea șuvoiul povețelor clasice, bine rînduite după dichis care se strecurau acolo, înăuntru, ca să nu mai piară nicicînd. E curată, ți-am călcat-o, îndreaptă nasul ăla și nu mai sta pocit. Argumentele implacabile se succedau unul după altul într-un crescendo simfonic și dur. Dacă ai fi a lui Papagheorghiu sau Sterea Codescu aș mai zice. Dar așa/ Cei doi pomeniți erau marii negustori ai orașului, copiii lor fiind scoși ca din <cutie cu pantofi de lac, hăinuțe de catifea, bluze Reiate. Vara lansau șalupe pe Dunăre, ponton Umbrizui tendă vărgată și jardinieră plutitoare, de betoni și min9ile uriașe de gumă le priveau damin nut fiindcă ei ne disprețuiau. Noi ne scălde unde ieșeau otrăvurile orașului rămnn in t0 Miere ia oIastd cu porcii și cu caii 53«“« Ä WAL5-45Ä S piele de drac pe o splendidă bicicleta -chilotă cu cauciucuri albe cum e spuma laptelui, , ' pierduți cînd spițele se învîrteau in medicere unui avion. Ne sfiați, il imploram să ^ L'° nouă să facem un tur, dar o singură dată n-a lăsat din mină superba bijuterie cu reflector în față și cu marca, după care nu se scurgeau ochii, Diamant-Franțais. Erau povățuiți să nu se amestece cu golănimea să nu ne întindă mina, să se ferească ca de ciumă, și asta ne-a dat prilejul ca totdeauna să-i înțelegem pe cei vârstnici cînd opreau lucrul și făceau să clocotească tot portul mir^iiie SChiSä Și fără seaman- Deși clipiți, SI aveau o trufie care băga spaima în mînu’ acestor odrasle, și noi ne simțeam atunci munca, foarte minări. Și tot ei ne învățau- Nu VAPanVtrUnbrăca milogii pe lingă cuconașii aștia, că o sa se facem noi de petrecanie!“ Și pe urmă venea iarna. Noi ne adunamîngă opaițe, lămpi cu gaz, godine deșelate, reci, care spre ziuă se stingeau. Cumplit mai era să ieși de sub țoale iar ce puteai să faci? Porneam la școală prin nămeți , văfuim cu ei cînd îl prindeam ieșind din casele lor încălzite cu rații de lemn suplimentZ -i fovăleam in zăpadă pînă-i vedeam roșii- Z.u li- Pa,rmn01 P,ecam Îndărăt la opaițe, și ei !»bn CMa?CMa,J?’ Sobe malte de teracotă albă, cu Plăci fățuite la Ceramica. De cite ori vedeam filme cu interioare luxoase ne închipuiam cam DunăreTM 0 ,năuntrul caselor bogătașilor de la Ml-aduc aminte de toate acestea fiindcă nu-i ascultam pînă la capăt pe cei mari, și cînd porneam colindul sau plugușorul umplînd de piscuri răzlețe și de cîntece copilărești orașul ajungeam prin dreptul porților caselor imense, dar porțile ramîneau închise, dulăii lătrau și nimeni nu ne deschidea, oricît am fi răcnit. Prin perdele se zăreau totuși chipurile odraslelor care așteptau la o anumită oră să le vină in fața ferestrelor sănii cu cai împodobiți cu plase și zurgălăi, cu șube îmblănite cu nurci. Argații și vizitiii îi purtau pe brațe, deși aveau cisme albe sau roșii, din piele de căprioară, îndosindu-i bine, îi plimbau tot orașul, strigindu-le să Închidă gura să nu inhaleze aer rece, iar noi de ciudă porneam plugușorul tot pe dealuri sau prin valea zoioasă țipînd cu ne ținea gura. Centrul ne respingea, era al lor, îl stăpîneau. Și mereu, cu fiecare umilință, așteptam ziua aceea promisă. Tragedia și modalitatea ei scenică în perspectiva actualității . Prea mari au fost evenimentele trăite de omenire în ultimele două decenii, prea cumplite Încătușările de forțe și prea colosale descătușările, eliberările de aceste forțe, pentru ca omul de teatru ce a contemplat un spectacol atît de 2fancil °s Pe scena istoriei mondiale să se mai mulțumească cu drama, fie ea psihologică sau de idei, fie ea de salon sau de periferie, ce a dominat cu autoritate teatrul primelor decenii ale secolului. Nici jocul actorului, redus la subtilități psihologice sau la tonuri medii de fineți interioare, nu mai satisface pe omul ce a ascultat glasul tunător al eroilor unei epoci grandioase. Și atunci e firesc ca orientarea spre un teatru de dimensiuni mărețe, compatibile cu omul nou să întîlnească în drumul căutărilor sale forme de teatru corespunzătoare, cum ar fi, de pildă, tragedia. Dramele intime, chiar sondate cu cea mai mare perspicacitate, nu mai reprezintă decit documente. Spectacolul sufletesc al cîte unui erou singuratic nu mai interesează decît dacă poate deveni al „tuturor“ — adică dacă se poate umple de semnificații sociale. Și spun sociale în înțelesul cel mai cuprinzător al cuvîntului — în înțelesul de „lume întreagă", de „universal", de „omenire . Și poate tocmai acest sentiment de totalitate pe care tragedia îl dă și celor ce o joacă și celor ce o contemplă este unul din motivele care au readus-o în gustul contemporaneității. Căci „totalul" este unul din caracteristicile fundamentale ale tragicului. In tragedie eroul este angajat total, actele lui sînt definitive, ele angrenează un univers întreg. Eroul tragic ne face complici, pe cînd eroul dramei numai martori. Se pune însă o întrebare. Este suficient, pentru a reînvia această valoare teatrală de prim ordin care e tragicul, să se procedeze la reluarea — tale quale — pe scenele noastre a unor vechi tragedii? Este destul să se scoată din arhivele teatrelor textele unor spectacole devenite clasice, să se șteargă praful de pe copertele acestor texte (și respectiv de pe decorurile acestor spectacole!) pentru ca tragicul, astfel resuscitat, să dea roade noi în arta dramaturgului contemporan sau în aceea a actorului modern? Bineînțeles că nu. Rejucarea vechilor tragedii nu este o problemă de „retrospectivă", ci una de „perspectivă" și tocmai de aceea mi se pare eronată credința că reluarea acestor „tragedii" va familiariza pe actorul nou, mai ales pe cel tînăr, cu un gen cu care nu e obișnuit, că această obișnuință îi va îmbogăți în mod suculent măiestria și îi va da posibilitatea (pe care n-o avea pînă acum) de a interpreta cu aceeași competență ca precursorii — și aici urmează înșiruirea unor nume celebre de vechi tragedieni — acest gen de teatru. Lucrurile stau altfel. Dacă vrem cu adevărat ca tragicul să redevină o valoare constitutivă a teatrului contemporan, atunci problema care se pune, nu este aceea de a obișnui pe actorul nou cu un ten de teatru vechi, fie el oricît de respectabil, ci aceea de a adapta acest gen vechi, în speță tragedia, la spiritul nou al artei actorului. Astăzi rejucăm vechile „tragedii“ pentru că socotim că tragicul, în înțelesul modern al cuvîntului, este o valoare a spiritului uman compatibilă cu contemporaneitatea. Și nu invers. Oh, mi se pare că tocmai aci s-a făcut o greșeală flagrantă în privința felului cum s-au considerat aceste rejucări. Aproape în toate spectacolele „tragice" pe care le-am urmărit în ultimul timp, eroarea montărilor a constat tocmai în efortul de a se „reface“ un lucru vechi, ce s-a bucurat odinioară de o stimabilă considerare. Și astfel am fost nevoiți să vedem cu tristețe cum, timorați de faima unor interpreți din „trecutul neîntrecut", actori tineri — de la care așteptam un sunet nou pe coarde vechi — au „cântat" pe aceste coarde (și la propriu și la figurat) ,așa cum au auzit că au cîntat predecesorii lor. Străduindu-se să reediteze vechi modele, au făcut operă de muzeu in loc ca — lăsați în propriile lor chingi — să aducă la urechile noastre nu o muzică desuetă, nu un patos depășit (prin urmare fals), ci un cîntec nou, care să te convingă de foloasele reale pe care rejucarea acestor vechi tradedii le-ar avea. Vina nu este, bineînțeles, a actorilor. Vina o poartă cei care trebuie să gireze concepția generală a spectacolelor, adică regizorii. Și aceasta pentru că problema resurecției tragicului (atît din punct de vedere literar, cît și actoricesc) este o problemă de concepție, de conținut și nicidecum de formă. Puși în fața cerinței tot mai insistente de a se relua marile tragedii ale literaturii universale, regizorii noștri s-au întrebat în primul rînd, dacă nu și exclusiv, „iu celei" trebuie făcută această reluare, care este forma artistică în care trebuie îmbrăcate aceste reluări. Ei nu și-au pus întrebarea ce conținut nou trebuie implicat în ele, pentru ce să fie compatibile cu timpul nostru. Au socotit că este de ajuns o viziune scenografică modernă pentru ca ele să fie și în esență „moderne“. Și intr-adevăr, dacă a fost totuși ceva nou în aceste reluări, aceasta a fost numai pe linia scenografiei, adică tocmai pe linia celei mai mici specificități teatrale. Concepția generală a acestor spectacole, viziunea despre lume degajată din ele, măiestria actoricească pusă în joc au rămas însă debitoare actualității. Și iată de ce majoritatea acestor spectacole foarte minuțios periate, au rămas totuși — pînă în cele din urmă — tot prăfuite. Am spus că tragicul este o chestiune de timp, nu de formă. El angajează personalitatea umană în întregul ei și devine astfel atitudine față de lume și de viață. Spre deosebire de comic care angajează numai anumite sectoare ale personalității, tragicul ocupă ființa umană în întregul ei. Comicul este o reacțiune, o reacțiune față de un obiect sau o ființă exterioară, care provoacă starea comică. Tragicul este însă o atitudine, adică un fapt ce provoacă reacțiunea. Tragicul este o cauză, comicul o urmare. Iată de ce nu orice situație tragică este tragică și pentru cel ce asistă la desfășurarea ei: Tragicul poate provoca „reacțiuni" diferite, de la compasiunea tragică, în care spectatorul se simte părtaș cu eroul, pînă la reacțiunea comică, în care spectatorul respinge — prin rîs — tragedia eroului. Astfel unii dintre eroii comediilor lui Moliére (Harpagon, Alceste, Arnolphe, Don (Continuare în pag. a 7-a) RADU STANCA I IIII I MADRIGAL •s Q -a top d in aerul acelei săli arhipline ți fluidul a treizeci de voci tinere, armo , , nizate de un vrăjitor, tot tânăr. Mina lui Marin Constantin înota cu nespusă expresivitate în aceste unde ușoare, adunindu-le sau boliman-le după ideile lui, care mi se par formidabile. Sub puterea acelor mîini, sufletele noastre, preschimbate în potire, așteptau revărsarea metodilor, și dintr-odată corul său ne-a trimis în plin ev mediu românesc, sub arcada corăbiilor de piatră și de lemn afumat, modestele înjghebări care plutesc de un mileniu în pofida celor ce au vrut să le sfarme, transportînd peste timp toată zestrea geniului popular, pînă la noi. Divinul Madrigal, această formație de entuziaști, ne-a demonstrat nouă și străinătății, unde și-a impus o faimă redutabilă numai în citeva luni (Varșovia, Budapesta, Paris și Halle) că In mănăstirile ale căror ziduri pictate sau filigranate de meșteri „anonimus“, sub aceleași bolți Hți „anonimos“ au ridicat monumente sonore cu aceeași temeritate, putere de durată și înfiorarea a oricărei din capodoperele lumii, izvorind dintr-un univers singular, cu totul de altă factură, mai proaspăt și mai pur decit cele de aiurea. Adevărul e că aceste câitări nu s-au subordonat nciunui fel de școli. Nu Ie-a dominat nici o oblăduire și nici o servitute. Ele nu s-au bizuit decît pe meditația liberă a creatorilor străbătuți de marile Întrebări ale existenței, răspunzînd așa um au smțit, inspirației. Și citi de sublimi ..Creatorii?! iți vine să suflzi sfios, pentru că îl ia întunecimea veacurilor scurse, lingăr,mn'rnchi,și strîmte> cu ochii umflați de ne' ,uojpui ostenit de posturi, la granița vie-Toarnă * A“"11 Ce"““'a UCU"11,a întur_lașii!°r r 3sfoiește cu grație aceste artituri în văzul Europei, spre Q jidui că ni te Zic nCOP?ni?, CU C,u?T SQU cu comănac mină,muzica bUna,Peo ÚUl unor datini acre la sărbători sau priveghi, în bocete sau coinde pe care le numim azi, cu necurmată minuie, melodii preclasice românești, de o valoare ci strălimpezime unică. re . Corul Madrigal m-a făcut să trăiesc bucuria ce i-o insuflă conștiința că și sub raport compostic, pe toate treptele timpului, putem ședea cu emul nostru alături de al oricărui neam. Aici, la porțile orientului, sub tălăzuirea bejeli °ri TM se cinia din clavecin sau hartă, ci din pbză, fluier și mai cu seamă din gură, dar nu ce rup, cu ce candoare! EUGEN TEODORU ODIHNĂ kasați-mă pe iarbat sau un codru. Mă cheamă pe versante ierarhii, Ozon și recreații și ecouri Să pot visa la umbră și trudi. PE SPADĂ Trecînd prin pale de primejdii mari Urcam din timpuri ca din negre vise Dar vă simțeam la umăr solidari Și tîmplele nu-mi mai băteau învinse. Nu mă chemați nici sub armuri, că însumi, Cind s-ar aprinde luptă de eroi. Aș arde-acolo înainte strigăt Șl țării i-aș da sîngele cu voi. Decît pe orice mări și depărtări Mai tînără aici e frumusețea Cum și amărăciunea uneori își sapă zid, își scrie căruntețea. Nu vreau trufii, lăsați-mă-n uitare. Zăpada cade pe străvechi cruzimi Și-n luptă jos sub frumuseți de zare în spadă-s rare spre viitorimi. I PRIMORDIAL ÎVx soare sub gene ?in el mă încetini, Mă calce copite cînd nu-mi mai ești dragă, Zdrobească-mă stînca, îngroape-mă cetini, Adune în pămînt țara mea să mă atragă De-oi scrie secunda trădării de prieteni. Mi-e dragostea-n altul senin integral, Refuză structuri de nisip și zăpadă. Mă caute vultur, deșert ori șacal, Alunge-mă codrul, noroaie mă cadă Denalț către oameni cartuș sau pumna. Cît timp știu pe gene căldura din zări, Hiene și corbi să mă rupă bucăți De tremură vîsle ori nopți de-așteptări Și n-am inima iar peste singurătăți Și nu afarm spre moarte cețoasele scări. Cît port biruinți tatuînd dreapta grea, De nu-s spadă-alături de cine-i să cadă Și-n fugă ecvestră un vis ar prăda, Mă-acopere pulberi, mă-nghete zăpadă, Apese viața-n galop fața mea. Din soare un punct voi fi mană a sa, Lovească-mă fulger, de trăznet să ard, In temeinicie de-aștept, și cîndva. Din dor o statuie, pe-afet un stindard, B, este unul schimbat în imn mare și stea. ION RAHOVEANU