Tribuna, ianuarie-iunie 1968 (Anul 12, nr. 1-26)

1968-01-04 / nr. 1

l Director-fondator IO­AN SLAVICI 1884 săptămînal de cultură Seria nouă, Anul XII, nr. 1 (570) 4 ianuarie 1968 Proletari din toate țările, uniți-vă! 8 pagini 1 leu c)-auzi m­ itidh­a, ghd­uiLri ci pădurii de­ argint. Smilieian HJt beci eö-dfii dt anului, de depunere, vezi albind Nou an de muncă înțeleaptă De-acum, un alt an ... Ne primi orașul cu lumini înmiite, colorate, înșiruite pe străzi în ghirlande. Copii minau plugușorul, pocnind bine. Sărbătoream cu toții Republica la aniversarea ei de două decenii. Așa în toate orașele, în toate satele țării... ~ Gîndul te duce la întîia zi, la îrim­­ele ceasuri ale Republicii. Ză­padă multă și pe străzi lumină puțină. Uratele adresate atunci Repu­blicii aveau rezonanța unicității. Cuvântul Republică fusese rostit de multe generații în șoaptă, ca o speranță îndepărtată. Cînd vestea se auzi, cuvîntul încă neintrat în firescul existenței sale, era mîngîiat cu religiozitate, rostit cu emoție, purtat din gură în gură de mulțimile însetate de viață, punîndu-și în iei toată încrederea ființei lor. De atunci, în fiecare an, de ziua Republicii, popasul aniversar marca im­portante etape pe drumul împlinirilor noastre naționale și sociale. Și putem afirma, că în perspectiva celor două decenii, încrederea noas­tră, a tuturora, în Republică a rodit frumuseți. Generația celor ce au înfăptuit Republica și-­a făcut datoria. Cu ecoul sărbătorii noastre naționale în conștiințe, am ridicat pa­harele pline în noaptea de revelion. Am ascultat cu emoție mesajul de Anul nou adresat națiunii de către Președintele Consiliului de Stat, tovarășul Nicolae Ceaușescu. A toastat în acele clipe fiecare dintre noi, pentru fericire, pentru viață îndelungată, pentru belșug în ca­sele noastre, pentru pace. Ne-am gîndit la anul­­ ce s-a scurs. Am întocmit bilanțul muncii noastre. Și ne-am îndreptat gândurile spre anul ce ne așteaptă. A fost un an bun cel care a trecut, așa îl caracte­rizăm. Așa îl caracterizează muncitorii din fabrici, țăranii ce au se­mănat și au cules roadele pământului, un an bun al țării întregi. Al doilea an din cei cinci ai planului stabilit la Congresul al IX-lea al partidului. E anul în care Conferința Națională a comuniștilor a dez­bătut și a aprobat un complex de măsuri menite să ducă la perfec­ționarea conducerii și planificării economiei naționale, la mobilizarea și mai eficientă a tuturor capacităților creatoare în vederea unui nou și general avânt al țării. Cu aceste planuri stabilite de Conferința Națională a partidului intrăm în noul an, al treilea din cincinal. Ne­am pregătit temeinic, avem o experiență in urma noastră, ne-am ana­lizat rezultatele și ne-am inventariat cu simț de răspundere neajun­surile din munca depusă. Vom continua să înlăturăm piedicile de orice fel din activitatea constructivă, fie că ele se numesc birocrație, indo­lență, nepăsare, risipă, fie rutină, închistare în tipare sau­­ dogmatism. Punem la baza întregii munci de partid și de stat inteligența, spiritul novator, știința înaintată a epocii contemporane. Vom continua pe li­nia politicii noastre interne și externe să fim noi înșine, să milităm pentru respectarea sfială a suveranității și independenței naționale, a spiritului de neamestec în treburile altora, țelul nostru fiind binele națiunii, interesele ei vitale, pacea și înțelegerea între popoare, l­e această cale, în prietenie cu forțele socialismului și ale păcii, vom putea demonstra cel mai elocvent popoarelor care luptă și își caută drumul, inepuizabila forță de exemplu a unei națiuni independente, suverane, angajată în procesul construcției socialiste. De-acum, un alt an ... Acest nou an în care am pășit, are pentru întreaga națiune ro­mână o semnificație istorică. E anul în care vom sărbători Unirea cea mare înfăptuită de înaintașii noștri în Bălgradul lui Mihai Vodă Vi­teazul, în Alba-Iulia cea devenită un simbol al unității. Vom aniversa cincizeci de ani de la acest eveniment. Vom aniversa actul îndelung năzuit de români de a se uni intr-un singur stat, de regăsirea fratelui cu fratele în aceeași familie. E pentru noi toți o mare mângâiere și feri­cire că această sărbătoare va găsi România intr-un proces de desăvârșire a potențialului ei economic, social și cultural, de înfăptuiri neîntrevă­zute ca amploare de generațiile de dinaintea noastră. E mîngîiere pen­tru toate îndurate în greaua istorie a poporului român, fericire pentru generația care transformă ținuturile țării, orașele și satele în lumini. De sus, din cîmpia Sătimarului pînă la mare, aniversarea Unirii din Alba-Iulia ne va găsi pe toți în același gînd, înfăptuind aceleași nă­­zuinți. De-acum, un alt an, de muncă, de înțeleaptă muncă! TEOFIL BUȘECAN D­istinsul profesor de logică de la Universitatea din Berlin, G. Claus, susține în trata­tul său de Logică modernă că lo­gica zilelor noastre e mai degra­bă logica matematică decît cea dialectică. Pînă azi de altfel, a­­daugă dînsul, nu avem un tra­tat de logică dialectică, deoarece încercările lui Lukács, Fogarasi și Lefebvre sînt departe de a întru­ni această­ condiție. Apoi ele lasă ipresia că logica dialectică este uni­­­^i o logică alături de cea clasica matematică, iar nu in­stanța supr­emă de organon al științei, în care toate acestea, pre­cum și logica kir Bacon, discur­sul cartezian, logica ,și calculul probabilității etc., să pată fi integrate cu instanțe particulare. Desigur, cu restructurările nece­sare. Firește, inevitabile. Opinii oarecum asemănă­­ri au fost formulate și în cadiv,, simpozionului Dialectica și știin­­țele contemporane ale naturii dini, 26—29 octombrie 1966 de la Mosi­­cova. Aceasta a fost cel puțin­ impresia din țările apusene, jude­cind după comentariile lor asupra afirmațiunilor făcute de Koprin, Kedrov, Naan, Narski etc. Faptul că nu avem pînă acum un tratat sistematic și adecvat de logică dialectică a fost recunoscut și de dînșii, iar de progresul impre­sionant al logicei matematice au vorbit pe bună dreptate cu admi­rație. La temelia acestor rezerve, ne­dumeriri în orice caz, exprimate de logicianul german și oamenii de știință și filosofie din Uniu­nea Sovietică, stau mai multe ra­țiuni, dintre care importante sunt mai ales două. Una privește imposibilitatea de a face o legătură între principi­ile logice și matematice, pe de o parte, și legile dialectice, pe de altă parte. De fapt această greu­tate început cu Aristotel însuși, care, în logica sa formală, aplică numai principiile logice, și nu principiul cauzalității, recte inter­ a­­­vsx O conexiunea, de care în logica sa generală vorbește. Unirea dintre identitate și interconexiunea cau­zală el nu o face, iar după două mii de ani ș­i mai bine Meyerson încă afirmă că, în definitiv, cone­xiunea cauzală nu e decît iden­titatea dintre efect și cauză, ui­­tînd că saltul calitativ neagă tocmai aces­t lucru. Dar, firește, fără ca el să conteste conexiunea cauzală cu direcție și semnifica­ție. A doua greutate privește impo­sibilitatea de a aplica legile dia­lectice la științele exacte ale na­turii, la instrumentul lor mate­matic mai ales. Dată fiind competența cu to­tul deosebită a gânditorilor, care au ridicat aceste obiecții, o ana­liză critică este cu totul nece­sară. Este în afară de orice îndoială că atâta timp cît identitatea este absolută și definită numai obiec­tual și diferențial — adică în ra­port c­u un singur atribut al sin­gularului în locul și momentul dat —, o întregire a ei prin in­terconexiune este și imposibilă și uHub­ilă. Ea este imposibilă, deoa­­rece identitatea nu poate defini individuația, particularitatea și salturi ca­re ies din generalitate, universftifi­­căție și conservare. Ea este apoi , «minnlâ, deoarece iden­titatea absolută ® c­u caracter uni­versal, general și asigur, neagă in­­dividuațiia, particularita­t stea și sal­­tul.­­ » Dar, în Lumina științelor lumii reale de azi, identitatea nu mai e numai obiectuală, legată de sub­stantive și atribute, ci și relațio­nală și procesuală, legată de co­nexiune și verbe. In mecanica clasică a lui Newton s-a vor­bit numai de identitatea obiectua­lă, respectiv omogeneitate, a spa­țiului, timpului și masei. Teoria relativității afirmă eterogeneita­­tea lor, dar susține identitatea lor relațională, recte izomorfitatea. în mecanica cuantică și tabloul lui Mendeleev apare și identitatea procesuală. Toate trei însă nu mai sunt absolute, ci relative, adi­că legate de interconexiune, cu diversele ei moduri și grade. Atâta timp cît identitatea a fost numai obiectuală, diferențială și absolută, aceste moduri și grade de interconexiune­­ au putut fi ignorate, deoarece interconexiu­nea strict formală poate fi ex­primată prin identitatea dintre acțiune și reacțiune. In momentul însă când identitatea este și rela­țională, cuprinzând și relațiile și verbele, nu numai atributele și substantivele, conjugarea cu in­terconexiunea este inevitabilă. Dar, în acest caz, identitatea nu mai poate fi aplicată numai po­zițiilor, precum și tuturor relați­ilor și proceselor, devenind rela­tivă, nu absolută, tocmai datori­tă conjugării ei reciproce cu in­terconexiunea și interacțiunea. De asemenea, ea are și grade, fiind dialectică, nu metafizică, concre­tă, nu abstractă. Identitatea abso­lută, cu caracter metafizic, a pu­tut defini numai generalitatea, u­­niversali­tatea și conservarea. Cea relativă, cu caracter dialectic, poate defini și individuația, par­ticularitatea și dezvoltarea, în sps­^ă asemănările și deosebirile dintre ei! Um v«sÜJ rdlhtrb­ g«n­ £^­­ ralitate individuație și mai ales pe acel­­ dintre cauzalitate uni­versală și proprie, conservare și dezvoltare, se poate defini numai interconexiunea. . Interpretarea metafizică a iden­tității se conjugă cu viziunea lu­mii ca simplă totalitate de ființe și obiecte, concepute ca dualitate de materie și substanță. Această totalitate fără tot e definită prin judecățile generale și singulare din extensiune în termeni discon­tinui de toți, unii, unul și nici­­unul. în diversele specii și genuri singularele se aseamănă, dar nu se leagă, deoarece relațiile dintre ele sunt numai de contiguitate și succesiune, nu de interconexiune. Interpretarea dialectică a iden­tității concrete, întregită cu co­nexiunea, se conjugă cu interpre­tarea științifică a lumii din zilele noastre ca o totalitate cu tot în dezvoltare, care cere o determi­nare în comprehensiune și evolu­ție, în termeni continui și discon­tinui, de­parte și întreg, apoi cau­ză și efect, în comprehensiune și dezvoltare toate se leagă. Matematica este instrumentul lumii sub unghiul generalității de cercetare și interpretare universalității și conservării, care a pot fi exprimate una prin alta. Aceasta, deoarece se face abstrac­ție de lumea concretă și se stu­diază numai egalitatea dintre 1 și 1, apoi 2 și 2, nu și aceea din­tre om și om etc. Cu alte cuvin­te, matematica operează în pri­mul rînd cu suotietatea locațiilor punctuale pure, care stau la baza aritmeticii. Alături de aceste nu­mere discontinue din aritmetică, avem însă și pe cele infinitesi­­ale continue, din analiză, care îm­­T^f­uf.?® inicris în geometrie. Ele definesc, cuăn^ quantitatea spațiul-u pului pur, eventuali din mecanica lui N^ dintre aceste catego­ri d­e raportul divni și geometrie, a­r fi nerezolvat, iar dur Labilitatea rezolva­­bilă numai prin ini­ciprocă, iar nu al continuității prin așa cum s-a întâmplat în procesul de aritmetizare a analizei și geo­metriei, întreprins de Weierstrass. Precum și în metateoria lui D. Hilbert și, în general, în orice sistem de logică matematică. Ex­cepție face doar școala intuițio­­nistă în frunte cu Brouwer, Hey­­ting și Weyl. Alături de grupul algebric din matematică, definit prin egalitate, N. Bourbaki așea­ză pe acela al ordinei, definit prin relație. La ele două, stăpî­nite de conceptul de cantitate adaugă pe cel topologic, în care apare și calitatea. întregirea re­ciprocă dintre egalitate și inter­conexiune, pe de o parte, cantita­te și calitate, pe de altă parte, este o nouă problemă de inter­pretare dialectică în matematică. A patra incursiune a­­ interpretă­rii dialectice în matematică este apoi raportul dintre multiplicita­te și unicitate, care apare în con­ceptul de sistem, care stă la baza analizei combinatorii și a logicii matematice. De altfel conceptul de sistem este prin definiție o noțiune dialectică, nu metafizică, deoarece el este o unitate în mul­tiplicitate, nu simplă multiplicita­te de unități discontinue și ab­solute. La aceste căi de interpre­tare dialectică formală a rapor­turilor de mai sus, am putea a­­relația dintre finit și in­­lexele jumătatea e egală cu întregul. Dacă însă același raport este judecat și în comprehensiune, cînd quatietățile au o quantitate, atunci paradoxul dispare. Sub­­ un­ghiul comprehensiunii, jumătatea rămîne jumătate, chiar dacă ea e infinită. De aceea, reducerea comprehensiunii la extensiune, a­­tît de uzuală în matematică și lo­gica matematică, ca orice inter­pretare unilaterală și astfel și metafizică, are nu numai latura ei de simplificare ci, în mod ine­vitabil, și partea ei de nondeter­­minare, pe care teorema Gödel a relevat-o. Cum tra­tarea matematică și lo­­gica matematică e numai sub sem­nul generalității, universalității și conservării, nu și al individua­­ției, particularității și dezvoltării, ea, desigur, nu solicită și inter­pretarea materială, nu numai for­mală, a principiului unității con­trariilor. Aceasta chiar dacă ma­tematica de azi nu se mai reduce la numerele naturale, „atomi“ din aritmetica clasică, definiți strict obiectual. Ei se întemeiază pe conceptul de „mulțime“ și „sis­tem“, care includ și relaționali­ta­­tea, dar fără a ieși din generali­tate, universalitate și conservare; în consecință, matematica rămî­ne instrumentul de cercetare și interpretare a sistemului formal sub unghiul izomorfității sale. A­­di­că sub unghiul identității rela­ționale. Logica matematică intro­duce și studiul gradelor și mo­durilor de generalitate versus in­dividualizare, universalitate ver­sus particularizare, poate chiar conservare versus dezvoltare, ci­flig­e în orice caz situația monlogia genetică a­ra­­ alte cuvinte, ea­tatea, dar^­­continue studiul relațiilor dintre parte­a i întreg, ființă și lume, conservare ș­i dezvoltare, chiar individuație și generalitate, care trebuie definite și prin interconexiune, nu numai prin identitate. în cazul ei, de asemenea, trebuie făcută și discri­minarea dintre determinarea ex­tensivă, comprehensivă și dezvol­tare, deoarece ele se întregesc reciproc, dar nu se mai reduc una la alt­a. Sub unghiul identității, saltul calitativ, la fel ca­ și indi­viduația și cauzalitatea particu­lară, însemnează o ieșire din lege. Sub unghiul interconexiunii, nu. Ochii sunt cu totul diferiți de urechi și, firește, au funcțiune deosebită. Dar, cele două organe senzoriale se leagă împreună și au un rost bin­e determinat. Pre­cum au și o direcție de dezvolta­re. Solidaritatea socială pe bază de diviziune a muncii, nu numai comunitate de limbă și teritoriu, arată aceeași necesitate de între­gire a determinării pe bază de identitate prin aceea pe bază de interconexiune. De prisos să mai spunem că această determinare pe bază de interconexiune cu rost și direcție de dezvoltare a­­pare și­ în mecanica cuantică, un­de apare de altfel și individua­­ția, cauzalitatea proprie și saltul. Cum coeficienții de individuație, cauzalitate și salt, deci de calita­te, sunt foarte mici, ei pot fi tra­tați numai statistic, și nu cazuis­tic, așa cum e cazul în științele biologice și sociale. în_ interpreți țim re Iii \

Next