Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)
1971-01-07 / nr. 1
u Proletari din toate țările, uniți-vă! Director-fondator IOAN SLAVICI (1884) • Anul XV. Nr. 1 (728) . 7 ianuarie 1971. • 16 pag. — 1 leu săptămînal de cultură In acest număr: • ION VLAD: Cronica literară • LIVIU PETRESCU: Morala sincerității • MIRCEA ZACIU: Ceasuri de seară • 35 de poeți la Săliștea de sus • ROMULUS BALABAN: Pe marginea Concursului pentru decorarea Teatrului Național din București (interviu cu Constantin Chiriță) • Versuri de RADU CÂRNECI, TEOHAR MIHADAȘ, ION SOFIA MANOLESCU, DAMIAN URECHE Fotografie de VLAD CHIRIȚA U i <ov.m retrospective însemnări despre poezie Cînd în preajma și la începutul deceniului al șaptelea poeți ca Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin se impuneau atenției cititorilor, secondați de o activă critică de susținere (unde rolul jucat de Paul Georgescu nu e neglijabil), era greu de bănuit ce înfățișare va lua deceniul literar pe cale de a se naște. Existau desigur ca întotdeauna speranțe și perspective și ele erau legate tocmai de ivirea a numeroase talente noi, promițătoare, dar nimeni nu putea face cu suficientă îndreptățire pronoticuri despre ceea ce urma să fie și să se înfăptuiască. Generația primilor ,,luceferi“ s-a dovedit însă de bun augur, cel puțin în poezie — și numai la ea mă voi referi aici — a adus cu sine o stea norocoasă (asta s-a simțit chiar atunci), o nouă „viziune a sentimentelor“, cu alte cuvinte o perspectivă lirică inedită, surpriza artistică de care era nevoie. Cit de fructuoasă a fost această perspectivă ne dăm seama abia acum cînd cel de al șaptelea deceniu literar s-a încheiat, aș spune, cu o mare izbîndă lirică, îndeosebi pentru tineri. S-a produs în primii ani ai deceniului, mai cu seamă prin poezia lui Nichita Stănescu, o formidabilă descătușare a limbajului poetic, devenit parcă dintr-o dată conștient de puterile lui aproape magice de a se elibera de orice tutelă, fie a modului tradițional fie a celui dogmatic. Un spirit romantic și năzdrăvan îl anima și acele zvâcniri imprevizibile și uimitoare, acele cavalcade îndrăznețe peste toate orizonturile larg deschise din versurile stănesciene nu erau altceva decât expresia forței și a nerăbdării lui. Desigur, Nichita Stănescu reprezintă gestul cel dinții și poate cel mai ilustru al acestui „Sturm und Drang“, al acestui spirit romantic și eliberator, insă mișcarea s-a produs și la confrații săi, de la naturile cele mai ermetice, precum Cezar Baltag, pină la un Ion Gheorghe, poetul amplelor desfășurări vizionare și ale experiențelor succesive depășite. Ea a continuat să se manifeste apoi și la celelalte serii de tineri poeți care au urmat — Ioan Alexandru și Marin Sorescu sau Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, Gh. Pituț, Constanța Buzea, Victoria Ana Tăușan, Ioanid Romanescu, N. Prelipceanu, Ion Pop, Petru Popescu, această mare serie de debutanți de pe la mijlocul deceniului, după care înregistrăm alte nume ca George Alboiu, Sorin Mărculescu, Matei Gavril, Marin Tarangul, Virgil Mazilescu, Mihai Bărbulescu (seria din 1968), Tudor Vasiliu, Angela Marinescu, Sebastian Costin, Emil Brumanu și Daniel Turcea. Un reviriment s-a produs și la celelalte generații și aș putea spune că, intr-un fel sau altul, toate și-au împlinit chemarea și rosturile în acest deceniu. Cei mai mulți dintre poeții din generațiile de mijloc și-au reînnoit lirismul — unii în mod surprinzător — dindu-i abia acum dimensiuni hotărîtoare, regăsindu-și la un nivel artistic superior accentele cele mai sincere, cele mai grave, cele mai originale. Am asistat în acești ani — și cine a urmărit soarta poeziei noastre știe despre ce e vorba — la un emoționant spectacol al energiilor creatoare și intelectuale în efortul lor de a se exprima plenitudinal prin poezie în spiritul veacului și cu ajutorul celor mai subtile mijloace. Am avut sentimentul autentic al unei mari și profunde competiții angajate pe întreaga linie a frontului poetic, fiecare creator avind conștiința că trebuie să scoată la lumină tot ceea ce harul (Continuare în pag. a 10-a) VICTOR FELEA