Tribuna, iulie 1884 (Anul 1, nr. 63-87)

1884-07-01 / nr. 63

Pag. 250 Dela conferența din Londra nu se anunță încă nici un resultat positiv. Tot ce sc stie este că s’au ridicat o mul­țime de dificultăți atât financiare cât și politice. Cele financiare vin, după cum am mai spus, cu deosebire din partea Franciei, care nu voiesce să se reducă carnetele dela datoriile statului egiptean. Cele politice vin din partea Rusiei, care voiesce ca comisiunea internaţională ce se va înfiinţa, să aibă nu numai controlul financiar în Egipt, ci şi controlul politic, şi ca în această comisiune să fie și ea re­­presentată ca putere direct interesantă la toate afacerile, care privesc Orientul. Cu toate acestea, după cum se scrie corespon­denţei „Pol. Corr.“, este foarte probabil, că puterile în fine vor ajunge la o înțelegere. Alegerile pentru senatul belgian s’au terminat. Resultatul, după cum er­a de prevedut, este favorabil noului gu­vern. Contingentul cel mai mare al sena­torilor guvernamentali l-au dat cercurile electorale din provincie. In capitală se va face balotagiu, deoarece nici unul dintre candidați n’a întrunit majoritatea absolută. Aceasta este singura mângâiere, care le-a mai rămas liberalilor. De altmintrelea re­sultatul balotagiului nici într’un cas nu va mai pute să schimbe situația parlamen­tară în favorul liberalilor. Majoritatea cle­ricală este pe deplin asigurată; pentru liberali rnsă, în cas când balotagiul le va fi favorabil, rămâne succesul moral de a fi isbutit la alegeri în capitala ţerei. Corespondenţă particulară a „Tribunei“. Covasna, la 9 iulie 1884. Ţinând la ficala latină: „varietas delectat“ şi credend astfel că vor interesa şi unele comu­nicări din părţile acestea pre publicul cetitor, voiu a scrie următoarele şiruri: Comuna Covasna, odinioară una dintre cele mai cercetate între băile Transilvaniei, astăzi se află în decadenţă. Causa nu poate fi cualitatea apelor minerale de aci, căci aceste după părerea mea pot suporta concurenţă cu toate celelalte ape minerale din Transilvania, ci causa cea adevă­rată e a se căuta în giurstarea, că elementul ma­ghiar precumpenitor, preocupat şi pre aci de fel şi fel de tendinţe, prea puţin se interesează de comorile, cu cari a înzestrat natura comuna aceasta spre a le exploata în mod raţional şi spre a trage foloasele posibile din ele. Comuna Covasna situată la poalele vestice ale Carpaţilor nord-estici într’o vale plăcută, ce se revarsă în şesul nord-estic al Treiscaunelor, îndepărtată abia 6 oare dela oraşul Braşov şi tot atâta dela gara din Feldioara, — comuna aceasta are 3 soiuri de ape minerale. Imediat sub poalele munţilor şi într’o depărtare de o ju­mătate de oară din comună, se află aşa numita fântână „Horgász“, un isvor de apă minerală acră, carea­seamenă mult celei din Előpatak, se întrebuinţează numai spre beut, e foarte plăcută şi produce aceleşi efecte ca apa din Vâlcele — Élőpatak. Temperatura isvorului acestuia este după Fr. Folberth de 15 gr. Cels. în partea din sus a Covasnei, numită Vajna­­falva, toate fântânile nu conţin alta decât apă minerală feroasă, carea se întrebuinţează atât spre bent, cât şi spre scaldă. Mai în fie­care curte se află câte o atare fântână, din care scoţându-se apa se încălzesce cu petrii arse în foc şi aşa se întrebuinţează ca baie caldă. Este apoi aci şi o baie rece, un basin cu o temperatură de abia 14 gr. Cels, carele mult se întrebuinţează de public, în Covasna însăşi — partea de jos a co­munei — se află în mijlocul piaţei renumitei „Pokolsâr“ de mine „Nomolul diavolesc“ botezat. Un isvor negreşit de origine vulcanică, carele neîntrerupt clocotesce o apă sură de o tempera­tură abia de 9­5 gr. Cels. şi evaporează nişte gasuri, care, înghiţite la moment, îmbată şi omoară pre om. Baia aceasta din urmă se întrebuinţează cu deosebire în contra răcelilor, pre când ceea din Vajnafalva, servind spre întărirea şi învîrtoşarea trupului, a fost, după cum se zice, clădită de un episcop din România şi folosită şi de marele nostru archiepiscop şi metropolit Andreiu, şi alte cele­brităţi ale noastre. Astăzi puţini Români cercetează băile acestea. Fie din cauză că ele prestează prea puţin com­fort, fie pentru­ că la poalele estice ale acelor munţi în România s’au înfiinţat băile dela „Slă­­nic“ care după cum se face ar fi întocmite după toate referinţele timpului nostru, foarte eftine şi cel puţin de aceeaşi valoare. în ceea ce priveşce poporaţiunea dimpre­­giur, ea este în majoritatea sa covîrşitoare de naţionalitatea maghiară, — Secui. Români se află numai în comunele din şi de sub munţi, în Covasna însuşi numărul familielor române se urcă la 200 şi se află în crescere. Românii din Covasna precum şi cei din comunele învecinate sânt toţi oieri. Giustafi acesteia cuget eu, că e cu deosebire a i se ad­­scrie, că ei atât în portul cât în limba şi în da­tinile lor sânt şi au rămas români curaţi. Toţi vorbesc bine unguresce; cu toate acestea la prima privire îi cunosci şi după port că sânt Români. Şi pot zice că Românii din părţile acestea, deşi sânt mult mai isolaţi, ca de exemplu cei din Vâlcele, Arpatak, Heghic etc. de con­fraţii lor din Ardeal, — totuşi cu mult mai pu­ţin sânt expuşi desnaţionalisării şi cu mult mai anevoie se vor desnaţionalisa. — Poate că de pericolul acesta din urmă îi aperă în mare parte şi giustarea aceea, că stau în comerţ continuu cu fraţii lor de preste Car­­paţi, dela cari şi-au şi însuşit o mulţime de ex­­presiuni altcum neîndatinate pre la noi. — an şi încă mai mult ani şi ani de-a rîndul, dacă n’ar fi braţele Pădurenilor flămenţi. Simţind apropierea timpului de secere, pă­durile se pun în mişcare, colibă cu colibă, sate cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câm­pia întinsă, şi în câte­va file cât ţine locul din Mureş pănă în părţile Orădii şi până la isvoarele Crişurilor nu mai remân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevrîstnici, setea de viaţă îi ia şi-i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fresce-care an odată pen­tru împărţirea pânei de toate filele. Acum stăpânirea oprise această sărbare: se dăduse de sclie şi cu toba prin sat şi în auru­l oamenilor adunaţi la biserică, precum­ că nimeni nu are voie să părăsească hotarul satului său, nici să primească de seceriş oameni din alte sate. „Să văd eu cine mă opresce pe mine a-mi strânge rodul muncii mele! —­ strigă Busuioc. — Curată nebunie! De unde ia stăpânirea puterea de a ne opri pe noi pe toţi? La asta nu s’a gândit?! într’o mână e — „Măi, omule, vreai să mori de foame?“ — iar în ceealaltă — „Bagă de seamă, ca nu cumva să dai de holeră! “ — Apoi tot mai bună e holera. Par’că, dacă mi-a fi dat să mor de holeră, stăpânirea o să şteargă data mea de acolo, unde s’o fi aflând! Ţi-e scris; ţi-e scris; nu ţi-e scris; nu ţi-e scris, şi sănă­tate bună. Socoteala lui Busuioc era făcută: n’avea decât să puie caii la câte­va căruţe, să plece la Păduri, ca să-şi aducă oameni, şi apoi ar fi vrut Meritul cel mai mare întru încungiurarea pericolului de desnaţionalisare îl au însă negre­şit bravii noştri preoţi şi învăţători din ţinutul acesta, cari astfel au soitit să se opuie curen­tului domnitor de maghiarizare, încât în nici una din comunele, în care se află Români, nu s’au putut înfiinţa scoli comunale; încât, precând mai în toate comunele locuite numai de săcui se află scoli comunale, în comunele locuite în parte şi de Români şi chiar în filiile cele mai neinsem­­nate se află scoli confesionale cu învăţători cua­­lificaţi. Dee cerul ca zelul acesta desvoltat de pre­oţii şi învăţătorii din tractul protopopiatului Trei­scaunelor vechiu, se fie urmat şi imitat de con­ducătorii şi crescătorii poporului român din toate părţile spre salvarea neamului nostru. Un oaspe. Foiţa „Tribunei“. Pădureanca. Novelă de loan Slavici. I. Fă trei cruci şi di „Doamne-ajută!“, când treci pragul casei, fie ca să eşi, fie ca se întri, căci lumea din întâmplări se alcătuesce, dar în­tâmplarea e noroc sau nenorocire, şi nimeni nu stie, dacă e rău ori bun ciasul, în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând. Busuioc însă, Bogătoiul, era om, care stie ce voiesce, pe vrute, pe muncite, pe chibzuite el ajunsese gospodar ce ară cu patru pluguri de ce­­file de-a rândul şi seamenă brazdele numai cu grâu bob ales, şi de aceea se putea simţi destoi­nic a scoate la capăt lucruri, pe care alţii nici măcar de gând a şi le pune nu se încumătau. Se ivise holera-n ţară, dar Busuioc nu voia se scie de dînsa. Holeră­’n timpul secerişului?! La aceasta nu s’a gândit şi nici acum nu voia se se gândească. Avea patruizeci de juguri de pământ acoperite cu grâu, un singur lan ce şo­văie mereu sub sarcina de spicuri grele: holeră, neholeră, el trebuia să-şi adune rodul în timp de trei file, căci puţin se scutură dela cei săraci, dar mult dela dînsul. Şi dela mulţi mult s’ar scutura în fresce­ care -----------------------------------------------------------------1 Așa-i! — gândise Busuioc în el, — tot ma bine plugar de frunte decât boier de rînd. însă Busuioc era om însurat, el unul și cu nevasta doi, iar nevasta lui îl avea frate pe popa din Socodor, o avea soră pe preuteasa din Otlaca, mai avea şi veri, şi verişoare, şi e greu lucru să ai neamuri multe şi să te temi de gura lor. Busuioc nu stie să-şi ţie feciorul în freu: asta n’ar fi voit Busuioc s’o fică neamurile ne­­vestii sale despre dînsul, pentru­ că avea şi el neamuri, şi aceste se supărau, când acele îl grăiau de rău, şi apoi se supărau şi acelea, când sciau, că aceste s’au supărat, încât Busuioc se bălă­­bănia câte un an de file pănă ce ajungea se le împace. El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toţi. Lasă-l frate! — a grăit, popa — că el scie mai bine la ce-’l trage inima! De atunci Iorgovan tace, face şi aşteaptă, ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e tată şi se bucură chiar şi atunci, când nu prea are de ce. Cu toate aceste acum Busuioc stete pe gânduri. De mai cu minte era fiiul său mai cu minte; acum însă nu era vorba de minte, ci de trecere, şi trecere tot el, tatăl, avea mai multă. Scia pe toată lumea, şi toată lumea îl scia pe el: nu întră în mintea lui gândul, ca i s’ar pute pune cineva în drum, când ii dice: Eu sânt Busuioc dela Curtici. Aşa era! lui nu i se punea nimeni TRIBUNA Sinodul protopresbiteral al Sibiiului. (încheiere). învăţăturile amăgitoare, vorbele neruşinate, cu cari se subsapă radia şi autoritatea bisericii şi a conducătorilor ei — vă rog bine se mă înţele­geţi — sânt vermele care le roade pe încetul la rădăcina moralităţii şi prin aceasta a vieţii popo­rului nostru. Vrăşmaşi din lăuntru şi vrămaşi din afară tăbăresc ca o ceată de lupi asupra turmei noastre spre a o răpi. Fără a căuta la faţa oamenilor, fie ei în ori­ce posiţiune înaltă sau de jos, datorinţa noastră este a apăra turma, chiar cu primejdia vieţii noastre. Când veţi observa că slăbiciunile mele mă împedecă de a fi la locul cel dintâiu: faceţi-mă atent, ca să-mi incordez toate puterile, căci voiesc ca totdeauna, între ori­ce împregiurări, să fiu în fruntea luptătorilor, ţinând sus şi tare stindardul luminei, în giurul căruia să vă grupaţi ca fii ai luminei. Să nu ne descuragieze greutăţile cele mari ce le vom întimpina, necasurile şi primejdiile ce vor veni asupra noastră, ci mai vîrtos să ne mă­­riască rîvna spre faptele luminei. Căci auziţi ce ne face acela, al cărui slugi sântem: „în lume veţi avi­ năcas... de m’au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni, căci nu este sluga mai mare decât domnul seu; dar nu ve te­meţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot, căci ai voştri şi perii capului sunt număraţi, ci îndrăsniţi: eu am biruit lumea“. (loan 15, 20, 16, 33.­Mat. 10, 28, 30. Apocal. 3, 21.) Iar apocalipticul adauge: „Pe cel ce biruesce, îl vom face stîlp în biserica D-deului meu şi nu va eşi mai mult afară, şi voiu scrie peste el numele D-deului meu“. „Celui ce biruesce îi voiu da se sadă cu mine pe tronul meu, precum şi eu am biruit şi am sedat cu Tatăl meu pe tronul lui“. (Apocal 3, 12, 21). încheiu fraţilor, cu cuvintele apostolului, care zace: „Ear ce mai este fraţii mei, întăriţi-ve întru Domnul şi întru puterea tăriei lui, îmbrăcaţi-ve întru toate armele lui D-deu, ca se puteţi sta în potriva meşteşugirilor deavolului, că lupta noastră nu este în potriva timpului şi a sângelui, ci în potriva căpeteniilor şi a domniilor şi asupra stă­pânilor întunerecului acestuia, în potriva duchurilor răutăţii celei de sub cer. Pentru aceea, luaţi toate armele lui D-deu, ca se puteţi sta in potrivă în diua cea rea, şi toate isprăvindu-le se staţi. Staţi drept aceea încingindu-vă mijlocul vostru cu ade­el să scie, cărei acela, un om din Curtici, care ar îndrăzni să facă gură. „Măi taică, eu d­ic să mă duc eu, — grăi Iorgovan, cară Iorgovan era feciorul tatâne-său. Busuioc nu prea stătea de vorbă cu oamenii, și unul dintre oamenii, cu care mai ales nu stetea de vorbă, era fiiul său Iorgovan. Iorgovan era, ce-i drept, mai tinăr decât taică-seu, însă tocmai fiind­că era mai tinăr şi fiind­că îl avea pe Busuioc Bogătoiul tată, în­văţase mai mult în viaţa lui şi era oare-cum mai cu minte: asta o simţia Iorgovan, iar Busuioc o soia şi în fundul inimii lui se bucura de ceea ce scie. Iorgovan umblase cinci ani de file la şcolile din Arad; era vorba să se facă „domn“, fiind­că avea pe ce, şi Busuioc visa nopţi întregi de domnia feciorului său, şi nici n’avea de ce să nu viseze, fiind-că feciorul său era bun şcolar, într’o bună dimineaţă se pomenesce însă cu el a­casă. Taică, eu m’am gândit se mă dau şi eu la plugărie, — îi fisese el atunci. Busuioc s’a uitat lung la el, a mai stat pe gânduri, apoi la întrebat: Care va să fică rămâi şi tu plugar ca mine, de ce nu mi-ai spus-o tu asta mai înainte? Pentru­ că-mi ficeam, — a respuns Iorgo­van, — dacă îl întreb, sciu, că n’are să voiască; dac-o fac, sciu, că are să-i pară bine odată, dar dacă aştept pănă ce s’o mai gândi şi el, mă tem că o să-mi treacă pofta, vărul, şi îmbrăcându-se cu platoşa dreptăţii şi încălţându-ve picioarele spre gătirea Evangeliei păcii. Peste toate luând paveza credinţii, cu care veţi pută stinge toate săgeţile diavolului cele aprinse. Şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duchului, care este cuventul lui D-deu Prin toată rugăciunea şi cererea se vă rugaţi... şi pentru mine, ca se mi se dee cuvent spre deschiderea gurii mele cu în­­drăsneală spre a arăta taina Evangeliei“. (Efes. 6, 10—19). 6. Şi acum fie-mi permis a mă adresa prin DD-Voastre, domnilor deputaţi, cătră numeroasa inteligenţă din acest tract. Ca la toate popoarele şi la poporul nostru inteligenţa este un factor principal al vieţii sale cetăţeneşti, în ea se arată forţa morală şi spi­rituală a poporului, ea e conducătoarea poporului, şi representanta lui. Şi precum păstorul este pentru turmă, nu turma pentru păstor, tot astfel inteligenţa este pentru popor, nu poporul pentru inteligenţă. De aci urmează că inteligenţa are anumite îndatoriri cătră popor, nu poporul cătră in­teligenţă. Inteligenţa representă cultura, lumina unui popor. In cultură şi lumină este cuprinsă înda­torirea inteligenţei peste tot, şi a inteligenţei ro­mâne în special. Domnilor! Cu cât careva dintre noi este mai inteligent, şi cu cât are o posiţiune mai înaltă în societate, prin urmare cu cât privirile poporului sânt mai mult îndreptate spre dînsul, cu atât are el mai multe şi mai grele îndatoriri faţă cu poporul. Căci cu cât posiţiunea în societate ne este mai înaltă, cu atât faptele şi cuvintele noastre sânt mai normative pentru convingerile şi faptele poporului. De aceea domnilor, fiind­că puterea vitală a unui popor consistă în moralitatea lui, dar mo­ralitatea se basează pe religiositate, cea mai de căpetenie îndatorire a DD-Voastre ca inteligenţi este: a sprijini cu cuventul şi cu fapta instiinţa organelor bisericesci întru propagarea religiosităţii şi moralităţii. Cel mai mare vrăşmaş al religiosităţii, al moralităţii, ordinei şi disciplinei, şi prin urmare nu numai al progresului nostru naţional-bisericesc, ci chiar al vieţii noastre naţionale, este semidoc­­tismul, în contra acestui vierme neadormit, ce roade la rădăcina pomului naţional-bisericesc, trebue să lupte cu mai multă tărie organele bi­sericesci, preoţii, şi pe lângă ei comitetele pa­­rochiale. Lipsiţi însă de ajutorul D-Voastre, preoţii vor pute secera puţin succes! D-Voastre prin cuventul D-Voastre însoţit şi sprijinit şi de faptele D-Voastre sânteţi chemaţi a desavua pe pericu­loşii semidocţi, cari seduc poporul sămănând ne­ghina discordiei şi-l adapă cu veninul desconsi­derării religiunii şi a miniştrilor ei. Unde inteligenţa nu pune însăşi toată in­fluenţa sa spre a susţine autoritatea şi prestigiul preotului, acolo să nu aşteptăm mari succese. Cu atât mai trist însă când însăşi inteligenţa, pentru neplăceri personale, subsapă autoritatea şi vada aceluia, carele în prima linie este chiemat a susţine religiositatea, a întări moralitatea şi a fi apostolul culturii adevărate- în atari caşuri re­gretabile inteligenţa a dat mâna cu semidocţii spre a sprijini anarchia, şi glasul preotului prea ades este glasul celui ce strigă în pustie. Nu persoanele, cu slăbiciunile lor omenesci, să le avem în vedere, ci oficiul cel înalt, mi­siunea cea sfîntă ce o au. Persoanele le putem

Next