Tribuna, septembrie 1884 (Anul 1, nr. 112-135)

1884-09-01 / nr. 112

Pag. 4411 mari, se-­şi reguleze afacerile interne pe baza egalităţii definitive. Evenimentele aceste să nu ne sur­prindă, ci să fim gata a le folosi. Noi Românii suntem oameni cu pre­­tensiuni moderate. Sunt oare aceste aran­­giate ca, venind ocasiunea, să ne putem și presenta cu ele acolo, unde se cuvine? Discursul lui Coloman Tisza. Primul ministru al Ungariei, mai nainte de a se deschide parlamentul unguresc, a găsit de cuviință se se presinte înaintea alegătorilor sei din Oradea-mare, spre a le face cunoscute pla­nurile sale pentru viitoarea sesiune legislativă. Discursul fiind prea lung, vom da în re­­sumat întregul cuprins, iar părţile mai însemnate le vom reproduce din cuvânt în cuvânt. După o mică introducere, primul ministru asigură că pe cât va fi posibil, va lucra pentru ca pacea să nu fie tulburată. In acelaşi timp însă crede de a sa datorinţă să stâruiască cu tot adinsul ca instituţiunile patriei se se desvolteze şi să progreseze spre binele moral şi material al naţiunei. Mare va fi păcatul acelora care se vor pune în calea acestor tendinţe patriotice. Pe toate terenele vieţei publice se cere zel şi activitate. Neputându-se însă cuprinde în ca­drul unui discurs toate ramurile vieţei publice, este destul a spune că întreaga activitate publică trebue pornită în direcţia liberală moderată. Dl Tisza continuă apoi în modul următor: „Adese unele curente străbat o lume în­treagă; une­ori aceste curente fac progresul, altă­dată ţin lucrurile pe loc, ba câte odată le dau înapoi. Nu cred că greşesc dacă voiu dice că asemenea curente avem şi în dilele noastre; dar să nu uităm nici odată că dacă din mulţimea claselor de popoare, despărţite ca şi în caste, s’a putut nasce o singură naţiune, aceasta este de a se mulţumi progresului liberal, şi dacă noi am putut înfrunta toate pericolele şi furtunile şi ne bu­curăm de actuala libertate constituţională, aceasta este de a se mulţumi contopirii diverselor clase. Prin urmare dacă este necesar ca în vremuri, când există asemenea curente, ca cele de acum, progresul să fie bine chibzuit şi bine cumpănit, pentru ca nu interesele atinse în parte prin ori­ce inovaţiune să ne împingă în braţele amicilor re­­acţiunei; totuşi, după părerea mea, Ungurul nu poate să renunţe la progres, în direcţia liberală. Pe cât sunt de convins, onor, alegători, că trebue să facem totul pentru desvoltarea institu­­ţiunilor atinse de mine, în ori­ce direcţie, şi să lucrăm pentru prosperarea morală şi materială, pe atât este de necesar ca să folosim acest timp şi pentru a înlătura relele şi pericolele care le întimpinăm la noi în ţară, în afacerile noastre interne. **"*­ Este de prisos să mai amintesc că în Un­garia, astăzi ca şi înainte, există o agitaţiune, spre a tulbura buna înţelegere între diversele rasse, care locuiesc în această patrie. Această agitaţiune, cu cuvântul şi une­ori prin presă, este îndreptată în contra existenţei statului ungar; altă­ dată această agitaţiune nu este atât de cu­tezătoare, ci caută să-­şi ajungă scopul pe căi ascunse, prin aţîţarea urei de rassă. La această agitaţiune, precum seim cu toţii, în timpul din urmă s’a mai adaus o altă agita­ţiune: aţîţarea contra confesiunilor din patrie şi în special contra confesiunei concetăţenilor noştri Israeliţi , şi al treilea, aţîţarea importată din străi­nătate, care tinde de a tulbura buna înţelegere între diversele clase sociale, provocând chiar duş­mănie şi sguduind în chipul acesta fundamentul statului şi al societăţii. Convingerea mea este că statul ungar este destul de tare spre a înăbuşi aceste agitaţiuni pretutindene unde ele au trecut în domeniul faptelor; pe deoparte însă nu pot nega, că aceia, cari n’au lucrat din îndemnul lor propriu, ci au fost seduşi, precum s’a întâmplat pănă acum în mică măsură, unii ’şi-au perdut viaţa, alţii liber­tatea, pe când instigatorii continuă activitatea lor fără să fie pedepsiţi; afară de aceasta nu trebue să perdem din vedere, că continuându-se aceste aţîţări, tară să atragă după ele pedeapsă, că lă­­ţindu-se această otravă, fără de a se lua măsuri contra ei, mai pe urmă se va infecta chiar şi morala claselor cetăţeneşci mai puţin culte, care nu se ocupă cu asemenea cestiuni, şi prin aceasta s’ar nasce un pericol serios pentru statul ungar. Onor, alegători! Consultând istoria, aflu că în multe staturi libere libertatea şi de multe ori chiar statul tocmai pentru aceea era în pericol, libertatea tocmai pentru aceea a fost sugrumată, pentru­ că persoanele, care au guvernat ţara cu o constituţiune liberală, nici atunci n’au voit să iee măsuri mai severe, când au vedut, că unii, abusând de libertate, lucrează la nimicirea li­bertăţii şi a statului. Istoria mai îmi spune însă şi alt­ceva; voiesc dar se pun în lumină şi cea­laltă parte a chipului. S’a întâmplat ca persoane, care au fost încredinţate cu guvernarea acestui stat liber şi care nu se puteau împrieteni cu instituţiunile de libertate, să se folosească de mişcări ca cele actuale, pentru­ ca să sugrume libertatea. Eu cred, onor, alegători, că nu ne este permis să cădem în păcatul dintâiu, şi în al doilea nu numai că nu ne este permis dar nici să nu suferim ca să facă cineva în Ungaria o încercare în această privinţă. Eu cred că în cas când se ivesc în adevăr­atîţări periculoase şi mijloacele ordinare ale staturilor libere nu mai sunt suficiente, spre a paralisa şi tempera acele aţîţări, atunci, fără de a se periclita libertatea, ori­cine numai astfel poate procede, că lasă ne­atinsă libera exprimare a opiniunei ori­cât de greşită şi păcătoasă ar fi, şi în altă privinţă, pe scurt timp, dă guvernului putere bine definită, pentru ca să înlăture relele esistente. Numai în chipul acesta, domnii mei, se pot înlătura pericolele, fără de a se periclita însăși libertatea. Dacă nu ne vom strădui însă să înlăturăm pericolele amintite, atunci acestea se pot mări și prin aceea, că mai pe urmă se tulbură ordinea, fără de care statele constituţio­nale nu pot exista, şi cu modul acesta chiar şi amicii libertăţei, deşi numai pentru câtva timp, sunt siliţi să treacă, după cum s-a întâmplat de nenumărate ori, în tabăra duşmană libertăţei. Eu sunt pe deplin convins, că este necesar de a se da guvernului o asemenea putere bine definită, pe timp hotărît, şi declar de mai nainte că eu aş fi dispus să votez o asemenea putere ori­cărui guvern, care ar veni în locul meu şi despre care aş fi convins că puterea de care e vorba, ar exercita-o în interesul statului ungar. N’aş voi să fiu rău înţeles, sau mai bine ,­is rău interpretat, când accentuez astfel inte­resele statului ungar; nu­­mi-ar plăcea, când cineva, din ceea ce am dis, ar trage conclusiunea că eu pe locuitorii de altă limbă din Ungaria în general şi în marea lor majoritate îi ţin de răi patrioţi. Tot atât de puţin am aceasta în ve­dere, pe cât de puţin doresc maghiarizarea silită a rasselor, care locuesc în Ungaria, sau înstrăi­narea lor de cătră naţionalitatea căreia aparţin. Ce am dis mai întâiu nu pot crede, pentru­ că toţi am putut să ne convingem, că în această patrie nu există vreo naţionalitate, a cărei parte mai însemnată, în acelaşi timp când ţine la pro­pria sa naţionalitate, să nu fie credincioasă şi statului ungar. Dar tocmai pentru aceea trebue să stăruim la această poziţie şi să nu permitem ca prin reaua credinţă a unora să se infecteze chiar şi naţionalităţile atât de patriotice. Cu privire la ceea ce am sr­is mai pe urmă, trebue să protestez în modul cel mai categoric; n’ar fi nici­decum în conformitate cu trecutul Ungariei libere, când am întrebuinţa forţa faţă cu cetă­ţenii de altă limbă. Doresc ca fiecare fiu al acestei patrii, fără restrîngerea libertăţei sale, să poată rămâne credincios rassei sale şi să se cultive şi desvoalte în sînul naţionalităţei sale. Eu nu cer mai mult, dar aceasta cred că se poate cu drept cuvânt cere de la fie­care fiu al acestei patrie — după cum şi face de altmintrelea de bună voie partea cea mai mare — ca să recunoască, că dînsul, fără nici o restricţiune, întocmai ca şi ceilalţi cetăţeni ai ţerei, se bucură de libertate, mulţu­mită statului ungar, şi că prin nimic nu se poate promova libera desvoltare a naţionalităţei sale cu atâta succes, ca atunci când dînsul lucrează din toate puterile la conservarea statului ungar“. Venind apoi la reforma camerei magnaţilor, primul ministru d­u­ce că aceasta trebue astfel în­tocmită ca pe viitor din aristocraţime numai aceia să poată fi membrii ai camerei magnaţilor, cari pe lângă dreptul ce i-­l dă nasterea, să dispună şi de o avere care se va fixa prin lege. Afară de aceasta confesiunile, conform principiului egalei îndreptăţiri, trebuiesc se fie toate representate în cameră, ceea­ ce astăzi nu există. Comiții su­premi pe viitor să nu mai fie membrii, ci în locul lor se se numească membrii pe viaţă dintre persoanele, care­­şi-au câştigat merite pe terenul activităţii publice. în cât priveste prelungirea periodei legis­lative, d-nul Tisza este de părere că ciclul de cinci ani este cel mai potrivit cu împregiurările noastre. în fine primul ministru a atins şi cestiunea uniunei vamale, de care va ave să se ocupe pănă la oare­care punct viitoarea dietă. „Eu“, z zise oratorul, „totdeauna am susţinut că Ungaria trebue să menţină uniunea vamală, negreşit, dacă şi în Austria se va recunoaste, că noi acolo suntem tot atât de trebuincioşi ca şi Austria la noi şi dacă se vor aprecia în mod echitabil inte­resele reciproce. Dreptul de a ave teritor vamal separat, îl avem. La acest drept să nu renunţăm nici­odată, dar în practică numai atunci să-­l punem, când celalt stat al monarchiei ar înceta de a mai fi cu consideraţiuni faţă cu noi. rîn acest cas, se înţelege, am fi siliţi, in loc de a ne preda cu mările încrucişate, să înfiinţăm teritorul vamal separat. Eu sunt însă convins, că într’un asemenea cas atât noi, cât şi cei de dincolo în scurtă vreme ne-am căi amar.“ TRIBUNA General I c­i­vil­i. Ceremonia funebră a decedatului general Carol D a v i l­ă s’a făcut conform programei publicate cu ceremonialul datorit unui cetăţen, care deşi străin de origine, ’şi-a câştigat drepturi la recunoscinţa ţerei. Serviciul divin s’a oficiat în capela Elisa­­beta dela Asilul Elena Doamna, numai de către preotul Asilului. După terminarea serviciului divin, d. Dr. Măldărescu a ţinut un discurs, din partea facul­tăţii de medicină. Asemenea şi studentul în medicină Frun­­zescu a rostit aci câteva cuvinte. Carul funebru tras de opt cai, şi care se perdea în mulţimea de coroană, a eşit din curtea asilului în mij­locul lacrămilor mulţimei, care umplusese vasta grădină. Panglicele carului funebru erau ţinute de d-nii miniştri Sturdza, Câmpineanu, Ialomit, rec­torul universităţii, general d-l Teodori, Simeon Mihălescu, d-l Racovicean şi alţii. După cortegiu urmau toţi înalţii demnitari ai statului, civili şi militari, precum şi o mulţime imensă, care cu cât cortegiul înainta cu atât devenia mai compactă. M. M. L. L. Regele şi Regina României au trimis prin d. maior Negel, adjutant regesc, o prea frumoasă coroană de crin alb. M. S. Regina României a însărcinat pe d-ra de onoare d-ra Romalo se asiste la serviciul divin. D. general Creţean, şeful casei militare a M. S. Regelui, şi d. adjutant regesc colonel Greceanu, au urmat de asemenea cortegiul. Ceea ce făcea cortegiul şi mai trist, erau elevele Asilului Elena Doamna, cari cu lacră­­mile în ochi au condus pe părintele lor pănă la ultima locuinţă. Legaţiunea franceză a fost representată prin corniţele de Diesbach, primul secretar. După cortegiul funebru urma şi trăsura de gală a Curţii regale. In dreptul Eforiei spitalelor civile, d. Simeon Mihălescu a rostit, din partea d-lor efori ai spitalelor civile, câteva cuvinte bine simţite, prin care a arătat în trasuri generale meritele decedatului general C. Davila. Tot aci s’a cetit un discurs de cătră d. Marcovici din partea societăţei funcţionarilor pu­blici, al cărei membru onorific a fost decedatul, în faţa palatului Universităţii, al cărui frontispiciu era îmbrăcat în doliu, d. Locustean a cetit un discurs din partea medicilor veterinari din ţară. Un drapel de doliu era arborat deasupra întrărei principale a palatului Universităţii, în faţa spitalului militar d. dr. Petrescu a rostit câte­va cuvinte în numele medicilor mili­tari din ţară. Membrii coloniei franceze în mare număr au urmat cortegiul şi o frumoasă coroană cu pan­­glice tricolore franceze se vedea pe carul fune­bru depusă de societatea franceză de binefacere, al cărui membru onorific era decedatul. Onorurile militare au fost date de regimen­tele 1 şi 4 de linie, o baterie de artilerie 6 tu­nuri şi două excadroane de cavalerie, puse sub comanda d-lui general de brigadă Radovici. Decoraţiunile în număr de 20 erau purtate pe 9 perne de catifea roşie de oficerii superiori din corpul sanitar excortaţi de câte patru ofi­­ceri inferiori. Regretatul general Davila, pe lângă mul­ţimea de decoraţiuni străine, avea marea cruce a Stelei României şi a Coroanei României şi co­mandor al Legiunei de Onoare franceză, „Voinţa Naţională“. Discursul d-lui dr. Petrescu pronunţat la spitalul militar central în numele corpului medical-militar la îmor­­mintarea generalului Davila. Prin moartea neaşteptată a prea iubitului nostru inspector general Davila, tot Românul care îşi iubesce ţara, care iubesce sciinţa şi omenirea, încearcă astăzi o perdere ireparabilă. — Dar, corpul medical al armatei este cel mai crud în­cercat prin perderea celui mai ilustru membru al seu, a şefului seu, căruia îi datorează exis­tenţa şi care-­i făcea gloria sa. Soartea a voit, ca corpul medical al arma­tei se fie astăzi, în anul mântuirii 1884, cel din urmă care se aibă durerea de a-’şi lua adio dela dînsul, ca unul care a avut cel dintâiu bucuria de a-’l saluta la venirea sa în ţară la 1853. De aceea, acest corp sdrobit de întristare şi de du­rere, a voit ca, acela care va fi astăzi interpre­tul doliului său şi al eternelor sale regrete, să fie unul din aceia, cari au avut pentru acest bărbat, simţăminte de înaltă stimă şi de o deo­sebită şi profundă afecţiune. Corpul medical al armatei a însărcinat cu această misiune pe martorul asiduu al vieţii sale de 30 ani neîntrerupţi de luptă, de laboare, de sacrificii şi de virtuţi, pe elevul seu recunoscător şi pe rînd confrate, coleg, camarad şi amicul seu cel mai devotat şi respectuos, precum şi ruda cea mai de­ aproape, prin inimă, a familiei sale. Pentru mine este însă misiunea cea mai dureroasă de­şi e datoria cea mai sacră, care vin a îndeplini cu lacrimile în ochi şi pătruns de cea mai adâncă durere. Carol Davila, fiu al marei naţiuni, care a propagat în Europa ideile mari civilisatoare, veni în România la 1853, cu misiunea de a or­­ganiza şi dirige serviţiul sanitar al armatei. Fu primit imediat în serviţiul armatei cu grad de colonel şi funcţiunea de supr­a-medic. Mai târziu fu numit inspector general al serviţiului sanitar civil şi militar, apoi efor al spitalelor civile din Bucureşci, membru al consiliului medical superior, membru al consiliului permanent al instrucţiunei publice, director şi epitrop al asilului „Elena Doamna“, fundaţiune ce-ş i datorează creaţiunea şi existenţa sa. Toate aceste­a’au fost deja spuse. Toţi care au luat cuvântul în numele instituţiunilor din care a făcut parte, v’au spus cât de mândre erau fie­care de a-’l ave în sînul ei. Dar eu vă pot încredinţa, că din toate aceste instituţiuni, aceea a serviţiului sanitar îi era cea mai de predilec­­ţiune şi din toate aceste titluri, nici unul nu-’i era mai drag ca acela de inspector general al serviţiului sanitar militar. El iubia armata mai mult decât toate şi nu voia se scie nici de osteneală, nici de boală sau infirmitate ce­­l-ar fi putut face să părăsească serviţiul militar. Cuvântul imposibilitate nu exista pentru dînsul; „perseveranţa învinge tot“, era devisa sa. Am zis că la venirea sa în ţară doctorul Davila a fost numit supra-medic al oştirei, adecă medic şef al unui corp medical militar ce nu exista, administrator al unui serviciu medical-mi­litar, ce nu poseda nici un spital bine organisat şi şef al unui personal sanitar ce nu se cunoscea nici de nume în România. în faţa acestei lipse complecte de personal medical, de personal sanitar, de spitale militare şi mai ales de medicina militară în ţară, doctorul Davila însufleţit de ideea mare de a crea medi­cina română şi susţinut cu perseveranţa în timp de 30 ani de o voinţă de fel inaccesibilă oste­­nelei şi descurag­ărei, necruţând nimic înaintea datoriei sale şi plin de sentimentul valoarei sale, a ajuns a organiza serviţiul sanitar-militar şi a pune pe cale de progres serviţiul sanitar-civil în România astfel, că îi revine de drept onorul de fundator al învăţământului medical în România. ’L-am’numit fundatorul învăţământului din România, fiindcă şi alte persoane au lucrat în sensul propagărei ştiinţei medicale în ţară, sin­gurul însă, care a fundat în România un învăţă­mânt medical sistematic. Şcoala de medicină, de farmacie şi veterinărie, musee de anatomie nor­mală şi pathologică, laboratorii fizico-chimice şi farmaceutice, spitale civile şi militare de clinică, a fost doctorul Davila. Au fost, die şi alţi băr­baţi care au avut norocita idee de a pune peatra fundamentală a edificiului medical în România, dar numai doctorul Davila s’a putut ţine pe scară pănă la terminarea edificiului şi a avut fericirea de a vede arborat pe coperiş „drapelul încoronării operei terminate.“ Facultăţile noastre de medicină din Bucuresci şi Iaşi, datorează exis­­stenţa lor acestui geniu organisator. Fără ideea cea mare a acestui ilustru bărbat, de a funda fosta şcoală de medicină de la Mihaiu-Vodă, astăzi n’am fi avut nici medici români prin cele mai depărtate unghiuri ale ţerii, nici facultăţi de me­dicină, nici spitale de clinică, nici laboratorii sau alte instituţiuni de învăţământ medical. N’ar fi existatat acest corp medical-militar, care sub di- Nr. 112

Next