Tribuna, martie 1889 (Anul 6, nr. 48-73)

1889-03-01 / nr. 48

Pag. 190 care vede pretutindenea mâna Rusiei. Ase­menea procedeuri tind a înstrăina simpatiile noastre pentru vecinii noştri, şi fie încredinţat organul rus, că toţi Românii, fie chiar rarii noştri antidinastici, vor­ fi de acord pentru a protesta în contra nechibzuitei şi injurioasei sale pretenţiuni, de a schimba prin influenţe străine forma de guvernament în România. Nu trebue însă să ne exagerăm lucrurile. Elu­­cubraţiunile­­ziarului „Novoie Vremia“, care nu e un organ oficios, nu angagiază decât pe redactorii săi şi nu dovedesc din partea lor decât o absolută necunoscinţă a stării lucru­rilor din România. Pentru a răspunde aces­tor insanităţi, va fi suficientă protestaţiunea energică şi, suntem singuri, unanimă a presei române, care va dovedi organului liberal rus, că se înşală amar, când compară România cu Bulgaria.“ Z­iarului „Pester Lloyd“ ’i­ se te­­legrafează din Bucuresci cu datul de 10 Martie n.: „Circulă faima, că în proiectul despre noua lege militară penală e prever­ut un articol cu pri­vire la introducerea unui fel de asediu 11­­­c pentru caşuri de trebuinţă, şi această măsură se aduce în legătură cu uneltirile şi agitaţiunile obrasnice ale presei antidina­stice, care apelează fără nici o sfieală la ajutorul Rusiei. Apropiere între Rusia şi Anglia. Din Londra se împărtăşesce despre o rară manifestaţiune de apropiere între Rusia şi Anglia. Săptămâna trecută, cu prilegiul împărţirii de premii între ar­­gaşii regelei voluntari, între alţi oaspeţi iluştri a fost present şi ataşatul militar al ambasadei rusesci, generalul de Bou­­t ou­r li­ne. După împărţirea premiilor, comandantul de regiment colonelul Howard Vincent a rostit un discurs, în care a arătat cu o însemnătate spe­cială asupra presenţei ataşatului militar rusesc, exprimându-­şi speranţa, că cele două puteri, care pe pământul asiatic sunt vecine, vor ră­mână în toată lumea prietene. Generalul rusesc a răspuns, că el încă împărtăşesce speranţa şi dorinţa aceasta, adăugând, că a fost o norocire pentru el, de a observa în timpul de un an şi jumătate, cât a stat în Londra, o schimbare spre bine a disposiţiei în fa­vorul Rusiei. Acest progres e foarte însemnat atât în societate, cât şi în presă. Din dieta Ungariei. Din cuvântarea deputatului Carol Eötvös, ți­nută în şedinţa dela 9 Martie­­, a camerei. Carol Eötvös (începe a vorbi, nefiind decât ministrul Fejérváry pe banca minis­terială. Contele G. Károlyi strigă: „Să se aducă acuzații!“, pentru care presidentul îl chiamă la ordine). S’a accentuat, că partidul guver­namental a purces după logică. Dar, ce lo­gică este aceea, când guvernul accentuează, că în faţa situaţiunii generale trebue întărită pu­terea armată, şi apoi se scoate din ea elemen­tul naţional şi se exacerbează? Ministrul de honverji a dus­ că trebue sporit numărul oficerilor în reservă, G­ergo se îngreunează facerea examenului. Ministrul­­president a acis, că dignitatea ţerii îl sîlesce să pună cestiunea de cabinet la §-ul 14. Dar’ a că­rut paragraful, însă cabinetul stă. Unde e aici logica? Aceeaşi logică a documentat-o şi Iuliu Horváth. El ’şi-a exprimat temerile faţă cu pro­iectul, dar’ ţine morţiş la persoana ministrului­­president. Mai ciudată a fost logica deputa­tului György. El a­­zis: Dacă introducem limba maghiară în armata comună, deschidem calea federalismului. Fiind însă că acesta ne-ar strica, mai bine introducem limba germană în armata ungurească. Este logica recrutului, care a z­is: „M’au luat cătană, poate voiu merge în bătaie, poate voiu fi chiar rănit, deci mai bine mă spânzur acuma.“ Și s’a spânzurat. A audit vorbindu-se despre drepturi re­servate ale regelui, dar’ dreptul de stat nu recunoasce de aceste, îşi aduce aminte, că în copilărie a cetit pe o carte: Franciscus V. divina favente dementia Imperator etc. Neîn­­ţelegându-le, a întrebat pe un literat bătrân ce însemnează, şi acesta­­i-a spus, că: baio­nete, temniţă, furci etc. învăţând lati­­nesce, a crezut că scie mai mult ca literatul, dar’ în 1849/50 s’a convins, că tot literatul a sciut mai mult ca el. Această poveste îi vine în minte, de câte­ ori aude de jura reser­­vata. Ministrul de honvezi merge până la bătaia dela Mohács, pentru a documenta exis­tenţa dreptului consuetudinal. Va să atie că, pentru­ că am fost bătuţi atuncia, trebue să căpătăm pretutindenea bătaie. Vorbitorul produce exemple din secolii trecuţi, pentru a documenta, că usul de pe atunci nu se poate lua ca isvor în tractarea Gestiunilor constituţionale de astăzi. Se pro­voacă apoi la o lege din 1741, care dispune, că şefii-posesori ai regimentelor unguresci au să fie unguri, uniforma ungurească şi făcută în ţeară. Dar, şefii regimentelor şi astăzi sunt Socceviei, Filippovici, Iellacsici etc., şi numai baronul Edelsheim-Gyulay şi contele Pálffy sünt Maghiari, întreabă, că de ce nu sânt şi Tisza, Visi, Pulszky etc. şefi de re­gimente. Vorbitorul vine apoi la §. 25. Nu-­i place, că în el se statoresce, ca voluntarilor pe spesele proprii să se permită a locui afară de casarmă „numai dacă interesele serviciului, disciplinei etc. nu vor pretinde altcum“, însă cine va hotărî, când obvin astfel de interese de disciplină, care pretind ca voluntarii să locuească în casarmă, în acest loc clasic al murdăriei şi al brutalităţii. Concede, că cor­pul oficerilor a făcut multe progrese în pri­vinţa culturii şi a urbanităţii. Dar, între ofi­­ceri este un element, aşa numiţii copii de sol­daţi, la care şi nascerea se întâmplă pe co­mandă. Aceştia nu cunosc patrie; patria lor este casarma, fericirea lor pământească can­tina, obiectul ambiţiunii lor crucea pentru me­rite şi în­­jilele bătrâneţelor pensiunea. Acea­stă specie după Linné se numesce: Homo sol­­datus militaris. Caracteristica lor exterioară este, că vorbesc nemţesce şi numesc pe Ma­ghiar „rebel“. Aceştia sunt duşmanii avtiei ai maghiarimii şi la discreţiunea lor este pus să hotărască, când au să locuească tinerii ma­ghiari în casarmă. Acest neajuns trebue de­­lăturat. (Va urma). Şi Iergunoff s’a fost înspăimântat, stătea în loc ca prins, dar’ din când în când totuşi putea să ducă: „Liniştesce-te, liniştesce-te!“ şi nu-­şi mai luă ochii dela grumazul gingaş şi nespus de frumos al fetiţei mâchnite. „Dacă nu te superi, o să te petrec’ pănă acasă“, — duse el atingându-m i umărul cu degetul, — „căci aici pe uliţă. . . înţelegi d-ta­­— nu este cu putinţă. . . îmi vei povesti atunci ce ’ţi­ s’a întâmplat şi, de sine se înţe­lege, voiu face tot ce ca sublocotenent pot să fac.“ Fetiţa îşi ridică capul ca­ şi­ când abia acum ar vedea pe tânărul ofițer, pe al cărui braţ se răzimase. Se ruşină, se întoarse, şi suspinând se trăgea tot mai la o parte. Kusma Wassilievici repetă rugarea. Fe­tiţa îl privi cu coada ochiului printre şuvi­ţele udate cu lacrimi ce-­i căduseră în faţă. Kusma Wassilievici, ajungând cu poves­tea aci, ne asigura întotdeauna, că acea pri­vire ’l-ar fi străpuns mai rău decât un pum­nal, şi odată încercă chiar să o imiteze. Atunci ea îşi puse mâna în braţul sub­locotenentului zelos şi porniră spre casă... V. în vieaţa lui, Kusma Wassilievici a avut puţine atingeri cu femeile, şi astfel era în nedumerire, cum să înceapă cu ea vorba; însoţitoarea lui însă începu numai­decât cu mare limbuţie să vorbească, ştergându-­şi mereu lacrimile. După câteva minute sublocotenentul scia, că o chiamă Emilia Karlovna, că e năs­cută in Riga şi că venise în Nikolaieff la mătuşa sa, care aşişderea e din Riga, că tatăl ei a fost asemenea militar, dar’ a murit de oftică, că la mătuşă-sa a slujit ca bucătă­reasă o Rusoaică, care ferbea foarte bine şi foarte ieftin, dar’ nu a avut paşaport, şi că bucătăreasa aceea în dilele aceste ’i-ar fi jă­­fuit şi ar fi fugit, nimenea nu ştie unde, şi astfel a fost ea silită să ceară ajutorul poli­ţiei. . . . însă aci îşi aduse aminte de vătămarea ce ’i-a făcut-o inspectorul de poliţie, şi începu din nou să suspine. . . iar’ Kusma Vassilie­vici era iarăşi în nedumerire şi nu vtia cum să o mai mângâie; însă fetiţa cum simţia impresiunea, o şi perdea, şi ajunşi înaintea unei case, întinse mâna, dtând cu glas li­niştit : „Aici locuim noi“. VI. Locuinţa aceasta era o căsuţă în pământ, sărăcăcioasă, cu patru ferestri mici înspre uliţă, în ocol se zăriau nişte trepte clătinătoare şi printr’o fereastră strâbătea lumină palidă, se întunecase binişor. în giurul casei se întin­dea un gard de scânduri, cu o poartă abia de nimerit, tot aşa de înalt ca şi casa. Fetiţa se duse la poartă. Găsindu-o în­cuiată, începu a sgâţăi nerăbdătoare ivărul ruginit al zarului. De după gard se audiau paşi greoi, ca­ şi­ când ar veni cineva trăgându-­şi picioa­rele în niste pantofi mari, cu talpă şi cu căl­câie groase, şi un glas răguşit de femeie în­trebă în nemţesce ceva ce Kusma Wassilie­vici nu a înţeles. Cu adevărat marinar, nu scia decât rusesce. Fetiţa răspunse asemenea în limba nem­ţească. Poarta se deschise puţin, şi după­ ce fe­tiţa întră, se închise grabnic înaintea nasului lui Kusma Vassilievici; totuşi avu el timp să vadă în semi-întunerecul serii de vară sta­tura unei femei bătrâne, într’o fustă roşie, cu un lămpaş mic în mână. Mirat foarte, stătu Kusma Wassilievici în mijlocul uliţei nemişcat, şi singurul gând, că unui soldat şi oficer ’i­ s’a făcut o astfel de batjocură (car’ Kusma Wassilievici ţinea foarte mult la rangul seu militar), îl aduse într’o astfel de mănie, încât făcu stângă îm­­pregiur şi porni spre casă. Dar’ abia făcu dece paşi, când portiţa se deschise iarăşi, şi fetiţa, care într’aceea avuse timp să şoptească ceva bătrânei, se arătă pe prag şi­’i strigă: „Dar' încătro, domnule ofițer? Te rog, întră!“ Kusma Wassilievici se codi câteva mo­mente, dar’ apoi car’ se întoarse. VIII. Noua sa cunoscinţă, pe care de aci înainte o vom numi Emilia, îl conduse prin­tr’un loc întunecos şi tavăn într’o chilie mă­­rişoară, joasă şi cam murdară; ltungă păre­­tele din dreapta era un armat şi o sofa de piele. Deasupra uşii şi pe păreţii dintre fe­restri erau chipurile a doi metropoliţi cu mi­trele în cap şi al unui Turc împodobit cu tur­ban, într’un colţ o cutie de pălării şi gia­­mantane, care pe unul din scaunele stricate din giurul mesei de joc hodorogite se vedea o cuşmă spartă şi pe o altă masă un păhar plin cu Quas. Şi bătrâna cu fustă roşie, pe care Kusma Wassilievici a văzut-o la poartă, îl urma însă cu paşi mai domoli. Era o ji­dancă greţoasă, cu ochi duşmănoşi ca de porc şi cu musteţe castanii deasupra buzei groase. Emilia­­i-o recomandă cu o mişcare de mână, ducând: „Mătuşa mea, doamna Fritsche!“ Kusma Wassilievici nu-’şi putu stăpâni mirarea, dar’ îşi ţinea de datorinţă ca să-’i dică câteva vorbe. Doamna Fritsche se uită la el numai cu coada ochiului şi nu-’i răspunse ni­mica, apoi întrebă pe nepoată-sa, că bea ceaiu. „Ah da, ceaiu“, — strigă Emilia. „Nu-i aşa, die oficer, că şi d-ta beai ceaiu? Da, mă­­tuşică, fă-ne ceaiu.... însă die oficer, de ce nu ocupi loc ? Poftim! Ah! ce faci atâtea ceremonii! Permite să-­mi iau şalul“. Emilia, precând vorbia, îşi întorcea capul când în dreapta, când în stânga, şi îşi lovia uşor umărul, cum fac paserile când se pun pe crengi înalte, uscate, şi se scaldă în radele soarelui. Kusma Vassilievici îşi trase un scaun, şi după­ ce ocupase o posiţie cuvenită, adecă după­ ce îşi strînse cuţitul de vânătoare şi îşi îndreptă ochii ţîntă la masă, aduse vorba la furtişag. Dar’ Emilia numai decât îl între­rupse : „Nu-’ţi face d-ta nici o grijă, nu-i atâta pagubă; mătuşica îmi spuse chiar acum, că lucrurile cele mai preţioase s'ar fi aflat“. Doamna Fritsche mormăi ceva şi ieşi afară. „Şi nici n’ar fi fost de lipsă să mai um­blu pe la poliţie; însă eu nu mă pot stăpâni nici­odată, pentru­ că eu sunt totdeauna aşa de.... d-ta nu pricepi nemţesce ?___ aşa de pripită!.... Acum însă nu mă mai gândesc la furătură, nu me gândesc deloc!“ Kusma Wassilievici se uita la Emilia, în faţa ei nu se mai observa impresiunea gri­jilor. Totul surîdea în acel obraz drăgălaş: ochii umbriţi de gene aproape albe, buzele, bărbia, gropiţa obrajilor, pănă chiar şi vîrful nasului turtit. Ea se duse la oglinda de l­rngă armat şi începui să-­şi împletească părul murmurând şi clipind din ochi. Kusma Vassilievici îi urmăria toate miş­cările"'cu aţîntire... îi cădea tot mai dragă... (Va urma.) Din Bucovina. Cernăuţi, în 20 Februarie (4 Martie) 1889, în 16/28 Februarie a. c. s’a ţinut con­­ferenţa pastorală a districtului protopresbiteral Cernăuţi pe anul 1888. Fiind cu această ocasiune întruniţi pă­rinţii decanatali mai toţi, se prourmă mai ântâiu cu desbaterile asupra ordinii «filei, după care urmară propuneri libere. între aceste ocupă un moment mai se­rios şi o discuţiune mai apostrofată propunerea TRIBUNA unui paroch, pentru sistarea taxelor pentru epitrofii, aşa numite vulgo şi „stola“. Fiind această „stolă“ după origine proprie­tatea bisericii apusene, prin urmare instituţi­­une străină spiritului bisericii ortodoxe, şi devenind ţinerea ei ridicolă în urma duratei de preste un secol, în care pe alte terenuri multe s’au reorganisat şi renoit conform pro­gresului timpului, şi necorespundând această „stolă“ nici cu starea deplorabilă materială a poporului, nici cu posiţia socială a clerului, precum în genere nesatisfăcând ea aşa pre­cum este aşteptărilor materiale, ci chiar din contră devenind „stola“ causa celor mai multe gâlceve între păstor şi păstoriţi şi originea neîncrederii poporului în preot, care ar trebui să fie ca persoană morală pentru massa poporului un isvor de încredere şi conducătorul fidel al po­porului în toate afacerile lui, fie acestea so­cial culturale sau politice­ naţionale, s’a aplecat majoritatea conferenţei pastorale a se exprima în principiu pentru sistarea „stolei“ şi a atrage atenţiunea locurilor competente la îm­­pregiurarea, că posedând biserica ortodoxă bu­covineană un fond­­s­­ecial bisericesc, în locul „stolei“ să se salariseze clerul aşa, încât să devină materialmente independent şi cu totul consacrat înaltei sale misiuni. Căci sistându-se „stola“, se va ţînti deoparte predarea în uniformitate a ritualului, care diferenţa între bogat şi sărman, om cu influenţă socială şi simplu găzdaş, vor dis­pare şi va domni aerul amoarei creştine şi spiritul unităţii între confesionali, şi se vor nasce între păstori şi păstoriţi relaţiuni, care vor garanta o poziţie socială onorifică, bazată pe respect şi încredere reciprocă. Ce este însă mai mult, va dobândi cle­rul ortodox prin sistarea „stolei“ liberta­tea deplină în toate acţiunile sale, devenind liber ca preot şi liber ca cetăţean, precând existenţa „stolei“ îi suprimă tesaurul cel mai scump, adecă: libertatea, devenind prin ea şi influenţa ei o fiinţă misera de partid, o minge al arbitriului poporenilor sei, o fiinţă deasupra capului căreia atîrnă ameninţător sabia lui Damocle. Din aceste motive privim noi în această manifestare de mult dorită, adecă sista­rea „stelei“ pasul cel întâiu reformator în di­recţiunea administrativă a clerului ortodox bu­covinean, spre o independenţă reclamată chiar însuşi de caracterul preoţesc; căci numai o preoţime independentă de influenţe particulare, liberă în propria-­i conscienţă şi neatîrnată ma­terialmente de popor, poate fi sarea şi lumina poporului, şi noi credem cu firmitate, că de­venind acum odată această cestiune destul de importantă şi vitală pentru clerul bucovinean, spre deliberare şi darea opiniunii de marele public român, ea va deveni resonată şi în fo­rul competent în prima linie al consistorului, deci să fim cu reservă, pănă­ ce vom vedè re- zultatele. CRONICĂ. Numire. Ministrul reg. ing. de culte a numit definitiv de învățătoare suplentă la școala civilă de stat din Didio-St.­Mărtin pe Adolfina Potzl-Gyöngyösi. * Camera advocaţială din Arad aduce la cunoscință, că s’a înscris de curând în lista acelei camere advocatul Dr. Ludovic Bácsi. * Bancnotele de 50 fl. din 1866 se mai pot schimba numai pănă în 51 Maiu a. c. preliungă rugare timbrată adresată ministe­rului de finance. După 31 Maiu aceste banc­note nu se vor mai primi la nici un cas. * Puşca Mannlicher cu repetiţie. în decursul ultimelor săptămâni s’au împărţit puşci Mannlicher cu repetiţie tuturor ficiorilor din trupele corpului XII de armată. Cele din urmă companii ale garnisoanei din Sibiiu au primit ieri puşcile Mannlicher, în săptămâna viitoare se vor face exerciţii de tir. Baione­tele acestor puşei sânt cu mult mai mici de­cât baionetele puşcilor de pănă acum. * Congregaţiunea extraordinară a co­mitatului Sibiiu s’a ţinut ieri la 11 i. c n. sub presidenţa fõispan-ului conte Andreiu Bethlen. La propunerea főispan-ului, adu­narea a hotărît a trimite adrese de condo­­lenţe Maiestăţilor Lor, precum şi Principesei de Coroană Ştefania din incidentul decedă­rii principelui de Coroană Rudolf. După aceasta a urmat publicarea legilor sancţionate. Congregaţiunea a aprobat apoi ulterior insi­nuarea pentru convertirea obligaţiunilor urba­­riale ce se află în administrarea comitatului. Cererii comitetului pentru ridicarea unui mo­nument regelui Mati­a nu se poate satis­face din lipsa de mijloace bănesci. Urmând la desbatere scrisorile comitatului Haidu şi oraşului Arad în contra pro­iectului de lege militară, comisiunea permanentă a propus să se treacă preste acele la ordinea s S­i­­­ei. Dr. Wilhelm Bruckner a fost de părere, ca representanţa municipală să fee o atitudine hotărîtâ în această cestiune. La propunerea sa deci, în conside­rare, că §-ul 14 nu conţine nici-o vătămare de constituţie, dare §-ul 25 nu poate da prilegiu la nici-o jalbă, representanţa municipiului hotăresce să de­a expresiune la protocol consimţirii sale cu proiectul. După resolvarea unor afaceri mai mărunte s-au ales 5 membri în comisiunea administrativă a comita­tului, în persoanele: Gustav Binder, Dr. Aurel Brote, Dr. Wilhelm Bruckner, Carol Gebbel şi Carol de Hannenheim; în comisiunea permanentă au fost aclamaţi: Nicolae Vi­­drighin, Henric Häner, Gustav Fabritius, in­spectorul Hartig şi Nicolae Ciugudeanu; în comisiunea de verificare: Carol Al­­brich şi Gustav Henrich. De preşedinte al comisiunii pentru asentarea cailor Nr. 62 a fost aclamat Eugen Brote. Alegerea funcţionarilor comunali din Apoldul-mare a fost anulată.* Declaraţiune: în urma scrisorii dlui Vasilie Podoabă, publicată în Nrul nostru de ieri, declarăm, că nu dsa este autorul artico­lului publicat în Nr. 37 al foii noastre sub rubrica „Cestiuni bisericesci“ şi semnat cu N. A.* Necrolog. Nicolau Cosma, paroch gr.­­cat. în Jucul-de-sus, a răposat Sâmbătă în 9 Martie st. n. la 8 oare dimineaţa, în al 56-lea an al vieţii.* Un magnat sătul de vieaţă. Marele proprietar din Nyék, cortul Albei-regale, ba­ronul Alexandru Földváry, s’a sinucis Du­mineca trecută. Causa sinuciderii a fost sta­rea financiară a baronului; dînsul din pro­prietar mare a ajuns într’o posiţie de tot scăpătată, era îngropat în datorii. * Pentru patinatori, în urma timpului cald ghiaţa se topesce preste 4b care preste noapte se prinde slab. Reuniunea de pati­­nagiu din Sibiiu a anunţat ieri sfirşitul seso­­nului de patinare.* Din Bucovina. Dnii Ioan I. Bum­­bacu, G. Forgaciu, Is. Ieşi­an­u, Const- Morariu, D. Socoleanu şi Dr. E. Wo­­j­u­c­k­i au luat asupra lor însărcinarea de a ţină un ciclu de prelegeri publice, pe care le arangiază „Societatea pentru cultura şi litera­tura română din Bucovina“. Prelegerile se vor ţine în Cernăuţi în localităţile societă­ţii şi sunt gratuite. Prima prelegere a fost a dlui Ioan I. Bumbacu, profesor, „despre fru­­mos şi frumseţă“ şi a avut loc Sâmbătă în 9 Martie­­. la oarele 7 seara. * Scrisorile domnului Ioan Ghica că­­tre Vasilie Alexandri. Revista germană * Nou metod de telegrafare: în ser­viciul telegrafelor franceze se va experimenta în curând un nou sistem de abreviaţiuni, care va permite să se expedeze depeşite cu o iuţeală de necrezut. Noua invenţiune reduce alfabetul la dece semne elementare, cu care se poate scrie ori­ce trasă. O telegramă de 180 cuvinte se transmite şi se tipăresce pe o fâşie de hârtie într’un minut. Cu pro­­cederea aceasta un singur fir va fi deajuns pentru a îndeplini lucrarea a zece fire de pe sistemul actual.* Cum se pradă banii! Luni în 4­­. c. a avut loc în Bruxella, în sala Bluff, o licita­­ţiune de autografe. S’au licitat autografe de ale lui Napoleon I. şi de ale altor bărbaţi mari politici şi literaţi. între altele s’a licitat un autograf al Măriei Teresiei, o corespondenţă între îm­părăteasa Austriei şi Filip al II-lea, regele Spaniei. Preţul strigării era 5000 franci, şi deja s’a aflat o sumă de licitanţi; venind însă un profesor de istorie în sală, el a tras dungă preste licitaţiune. Filip al II-lea a murit la 1598, iare Maria Teresia s’a născut la 1717, şi aceşti doi domnitori, despărţiţi prin un interval de 119 ani, corespondau! # Luptă de tauri la exposiţia din Paris. O trupă spaniolă a cerut ministerului de interne francez dreptul de a arangia lupte de tauri în Paris cu ocasiunea exposiţiei. Ministerul s’a învoit cu aceasta, dar’ a pus condiţiunea, ca luptele să fie neprimejdioase, şi să nu se verse sânge. * Asigurare automatică. Ce nu in­ventează astăzi oamenii! Un intreprindător din Germania a cerut ministerului german de lucrări publice concesiunea să aşede pe la toate staţiunile căilor ferate automate, în care dacă puni o piesă de 10 finici, primesci o­­ poliţă de asigurare. La caşul unei nenorociri pe calea ferată primesci 1000 de maree. Acest intreprindător are să plătească pentru conce­siunea primită câte 100.000 maree pe an la fondul invalidilor. Nr. 48 „ Unsere Zeit“ a publicat în numărul al un­­sprezecelea din anul trecut la locul prim­un articol sub titlul: „Aufzeichnungen aus Ru­mäniens Vorgeschichte“. Autorul este domnul Dr. Wilhelm Rudow, care a publicat şi o bro­şură de poesii poporale românesci traduse. „Scrisorile merită să fie cunoscute în cercuri mai mari, pentru­ că sunt nisce tractate lu­crate cu grijă despre obiecte şi personalităţi politice cultural-istorice şi economice, despre care dincoace de hotarele României se scie puţin ori nimic“. Autorul mai scrie: „Ca toate ţerile creştine din Peninsula­ Balcanică, a trecut şi România prin schimbări aşa de grozave, încât privind stările-ţi actuale, îţi este foarte greu să-­ţi închipui poziţia din care a trebuit să se ridice la o stare mai demnă. Cu atât mai binevenite ne sunt po­vestirile bărbaţilor, care au trăit cu toată des­­voltarea aceasta şi în a căror memorie con­­scienţa contrastului dintre odată şi acum vie­­ţuesce în deplină putere. Sunt şi rari aceste povestiri în ţerile acele. Un astfel de bărbat, care aparţine doar veacuri şi care­­şi-a des­chis gura, este Ioan Ghica“. Domnul Rudow comunică apoi cetitorilor germani traducerea completă a introducerii: „ Asociaţiunea transilvană “, Nr. 53/1889. Proces verbal, luat în şedinţa comitetului „Asociaţiunii transilvane­­pentru literatura românii şi cultura poporului român“, ţinută in 15 Februarie 1889. (Urm­are). Nr. 14. Direcţiunea despărţământului Făgăraş, prel­lngă raportul din 21 Ianuarie a. c., trimite: 1. 72 fl. v. a. ca taxe dela membrii ordinari pe 1888 şi 2 fl. pentru diplome. 2. Un conspect al membrilor din acel despărțământ în număr de 23.

Next