Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)

1889-06-10 / nr. 131

Anul VI Sibiu, Sâmbătă 10)22 Iunie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 (1 Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru 131 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii b. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 9 Iunie st. v. „Curentul din Serbia se vede a fi atras şi atenţiunea guvernului unguresc. După toată probabilitatea, desvălirea steagului panserbesc în Serbia aduce după sine o propagandă omladinistă în părţile Ungariei mărginaşe cu Serbia şi oprirea sărbării Z'k' de la Cossovo în Ungaria de bună seamă este a se reduce la aceste porniri agitatorice. Domnul Tisza, ca ministru de interne, a avut prilegiu să cunoască în deajuns importanţa mişcării omladiniste şi aceea şi-a causat multe perplexităţi pe la anii 1870. Noul ministru de interne, contele Greza Teleki, va face bine să urmărească cu toată atenţiunea agitaţiunea aceasta importată din afară în Ungaria, şi poate va fi consult a urmări cu ochi ageri şi întâmplările dintre Românii din Ungaria şi Transilvania, ale căror raporturi contele Teleki le va cunoasce din experienţă proprie“. Aşa scrie clarul jidano-liberal „N. Freie Presse“ în numărul seu de Mercuri. Ear’cunoscut fiind, că această foaie vieneză are legături cu guvernul din Budapesta, cu greu ne vine a crede, că enunciaţiunea de mai sus ar fi ieşit independent numai din creerii redactorilor ei. Din contră trebue să presupunem, că la dorinţa stăpânirii unguresci se face în lumea mare constatarea, că între Sârbii din Ungaria şi poate şi între Românii din Transilvania şi Bănat s’ar observa mişcări agitatorice importate din afară. Cetind rîndurile ziarului vienez mai sus citate, prima reflexiune care ni se impune este: O politică naţională perversă şi basată pe minciună şi arbitraj, cum este politica guvernului actual unguresc, la tot pasul se înfundă în contraziceri, încă n’au trecut 14 de când jidano-liberalul „Fester Lloyd“ spunea, că în Ungaria toate naţionalităţile, cu Români şi mai ales cu Sârbi cu tot, sunt mulţumite şi se aproprie de cea mai dulce înfrăţire cu elementul suprematizător. Ear’ acum vine alt organ de publicitate, care în cestiunile uguresci totdeauna îl vedem în serviciul domnului Tisza, şi constată în părţile sudice ale statului unguresc mişcări agitatorice importate din afară. Unde este aici adevărul şi unde minciuna ? Cutezăm a afirma, că amândouă sânt şi departe de adevăr prelângă contrazicerea eclatantă în care se găsesc. Am constatat în unul din anii trecuţi, că naţionalităţile nemaghiare sânt astăzi tot atât de nemulţumite ca şi mai înainte cu politica maghiarizătoare, intolerantă şi nedreaptă a guvernului, care s-a pus în serviciul şovinismului de rasă şi nu are în vedere interesele tuturor cetăţenilor statului, ci numai interesele exclusive naţionale maghiare. Am constatat, că Românii cu deosebire n’au abzis, nu abZic şi nu vor abzice niciodată dela lupta legală pentru dobândirea cuvenitelor drepturi naţionale şi cuvenitelor garanţii de existenţă şi desvoltare a limbii şi naţionalităţii lor. Prin urmare repetăm, că neadevăr a grăit gura lui „Pester Lloyd“, când a spus lumii, că naţionalităţile din Ungaria sânt mulţumite şi înfrăţite. Dar’ când vine „Neue Freie Prese“ şi vorbesce de mişcări agitatorice importate din afară, car’ neadevăr grăesce. Adevărat este numai atâta, că guvernul a oprit concetăţenilor noştri sârbi să prăsnuească şi ei amintirea Zilei de la Cossovo deodată cu fraţii lor de un sânge din regatul sârbesc. Pe ce base, pe ce motive a făcut-o, asta e treaba lui. Dacă însă motivul este frica de omladinism, apoi trebue să recunoascem, că acest motiv există numai în creerii guvernanţilor, dar în realitate nu. Noi cel puţin nu stim, şi împreună cu noi nu va soi nici un om nepreocupat, să se fi dat pe faţă în timpul din urmă vre-un agitator omladinist, care să fi conspirat pe sub ascuns, să fi fost în legătură ilegală cu cineva din străinătate sau să fi comis vre-o faptă incompatibilă cu datorinţele patriotice. Ei bine, dacă Sârbilor li s’a interzis sărbarea de frica omladiniştilor, rămână lucrul într’atâta şi recunoască guvernul motivul cel adevărat. Dar’ nu spună, că omladiniştii agitează deja, şi nu atragă prin Ziare străine atenţiunea noului ministru de interne asupra acestei agitaţiuni, care există numai în capetele guvernanţilor. Din acelaşi motiv le este interzisă şi Românilor sărbarea amintirii Ziei de 3/15 Maiu, fie şi numai printr’un parastas sau în alt mod liniştit şi real, precând Maghiarilor li se permit la 15 Martie cele mai sgomotoase divinisări ale revoluţionarului Kossuth. Se zace, că guvernul nu poate permite mişcări daco-romanistice, dar, în realitate şi aceste mişcări există numai ca temere în capetele stăpânirii şi nu sânt basate pe absolut nimic. Cu desăvîrşire absurdă este însă partea relativă la Români din cele spuse de Ziarul vienez. De unde şi până unde se atrage atenţiunea contelui Teleky asupra celor ce se întâmplă între Românii din Transilvania şi Ungaria? Ce fac Românii ? Ce mişcări se observă între ei? Ce reclamă deosebita atenţiune a ministrului de interne asupra lor? Vom spune noi ce reclamă. Reclamă, că ar fi sosit timpul, ca guvernul să fie în dreaptă considerare pretenţiunile lor legitime, să cerce a se apropia de dînşii şi să pregătească calea pentru o bună înţelegere cu ei, sau cel puţin să creeze un modus vivendi suportabil amânduor părţi. Aceasta ar fi în interesul statului şi într’al Maghiarilor ca şi într’al Românilor, mai ales în Z’lele aceste, când tot mai tare se pare că ne apropiem de mari complicaţiuni internaţionale. Dar’ dacă se susţine, că mişcări contrare patriei comune se observă între Români, dacă sânt aduşi şi ei în legătură cu agitaţiuni importate din afară, apoi car’ se comite o falsificare a adevărului, ca şi care atâtea s’au comis sub stăpânirea actuală, pentru a justifica la aparenţă asupririle şi nedreptăţile nejustificabile ale guvernului. Dacă este adevărat, că noul nostru ministru de interne, contele Groza Teleky, îi cunoasce pe Români din experienţă proprie, apoi el va şti tot atât de bine ca şi noi, că Românii mai presus de toate ţin a fi consideraţi ca un element de ordine şi că în opoziţia lor sinceră şi hotărîtă faţă cu stăpânirea, ei n’au părăsit nici-odată terenul legal şi nici nu sânt dispuşi să-’l părăsească, după ce au destulă încredere în puterile lor proprii şi în dreptatea causei, şi n’au încetat încă de a spera, că vor isbuti a-’şi crea soartea cuvenită cu armele legalităţii.• Dacă cu scirea guvernului v se insinuă lumii pretinse mişcări şi ajhriţiuni între Românii din ţerile coroane ungare, acest lucru cu desăvîrşire incompatibil cu adevărul, numai spre două scopuri se poate face : Se poate că în cercurile guvernului conscienţa cea rea din causa nedreptăţilor ce s’au comis şi se comit faţă cu Românii inspiră temeri, că aceştia nu vor mai pută răbda mult şi că vor face încercări violente ori tăinuite de a se scăpa de asupriri. La un guvern, care se razimă pe elemente ce se laudă în public, că au conspirat Zeci de ani, la un guvern, care nu-şi poate închipui cât a suferit poporul nostru şi cât poate suferi, la un guvern, care nu poate avă idee ce încredere în viitor are poporul român, care simte în sine trăinicie şi putere de vieaţă, despre care cu drept cuvânt se poate zice Pardens quia fortis; la un asemenea guvern nu este tocmai nenaturală temerea aceasta. Sau şi mai probabil se poate, că guvernul care pregăteşce vreo nedreptate pentru naţionalităţi, şi aceasta trebue legitimată cu pretinsele mişcări şi agitaţiuni, pe care le insinuă Ziarid vienez. Dacă așa este, apoi siguri sântem, că prin nimic nu se vor pută motiva insinuările de felul acesta, de cumva nu se va afla oare vre-o unealtă română a guvernului, care ca metropolitul Miron la 1883 să pună în mâna guvernului vre-un circular cu constatarea, că Românii gravitează în afară sau agitează contra instituţiunilor legale etc. Fie cum va fi, sau că guvernul pregăteşce vre-un nou atac, sau că se teme oar’ de gogoriţe, pe care singur ’şi le face, noi constatăm în faţa lumii, că Românii, deşi tot atât de nemulţumiţi ca mai înainte şi tot atât de hotărîţi de a continua lupta naţională, nici-când n’au fost mai calmi, mai liniştiţi şi mai reali ca în timpul de faţă. FOIŢA „TRIBUNEI". O seară în Brustureni. — Schiţă dela ţeară — de Mugur. (Urmare.) Precând ajunsei eu cu căruţa la poarta vărului Porfirie, Iacob Străinu era în mijlocul curţii călare pe un trunchiu de stejar, din care cioplia un stîlp de pălan. Dealături mai erau vre-o câţiva stîlpi ciopliţi gata, care acela, la care tocmai lucra, era aşezat pe alţi trunchi de stejar, pe semne tot spre acel lucru meniţi. Badea Ştefan era întors cu spatele cătră mine, — cătră poartă adecă, — şi da harnic cu barda, pe care când o ridica, îi vedeam braţul vânos ieşit din mâneca răsfrânsă. Era în capul gol, cu crescetul niţel pleşuvit, car’ preste urechi şi ceafă ’i se scoborau nişte plete lungi castanii, de - abia de - abia încărunţite. în gură ţinea o pipă, care ’mi se destăinuia prin fumul cel gros şi vineţiu, care-’l încungiura. în jurul lemnelor umbla o fată ca de 20 de ani, înaltă, teapena şi rumenă la faţă, dar’ cu hainele cam murdare şi şchiopa de un picior. Ea ţinea o coşarcă de nuiele subsuoară şi aduna aşchii în ea. Era Susana, fata lui Iacob, sau cum îi ziceau Brusturenii: Şchioapa lui Potae. Când ficiorul, care mîna caii la trăsura mea, întră cu corbaciul în mână pe portiță, ca să deschidă poarta cea mare, Mozoc, Burcuş şi Cioban, dulăii notarului, se repeziră asupra lui, lătrând înfiorător. De lătratul lor se îndemnară şi cânii vecinilor şi începură şi ei a urla prin curţile lor. Şi broascele ocăcăiau, de to tăia mila — şi vacile veniau din ciurdă — şi pulberea — şi fumul — — toate erau dumnezeesei ! Fata cea şchioapă lăsă coşearca jos şi veni hodobând la poartă, ca să-mi scape ficiorul din primejdia cânilor. După un „Nea în grădină!“ energic al ei, strigat într’un alto scârţâitor, dulăii tăcură şi se retraseră tupilaţi. Ficiorul deschise poarta, luă calul de zăbrea şi intrarăm. într’aceea meşterul de lemn din mijlocul curţii, aşa călare cum se afla, se întoarse cu faţa cătră poartă. Văzându-mă pe mine, luă iute pipa din gură, sări de pe stîlp, puse mâna pe pălăria ce sta jos lângă el, şi ridicându-o până la înălţimea capului, o pleca eară oblu la vale şi-mi făcu o închinăciune afundă, cum nu o fac ţeranii prin părţile noastre. După aceea puse pălăria cară pe pământ și veni cătră căruță, ca să ajute ficiorului la desprins. Venui numai decât, că n’am de a face cu un țeran ca ceialalți țerani. Apropiindu-se omul meu de căruță, fără altă vorbă cătră mine sau cătră ficior, se apuca să desfacă frâul și opritoarea dela un cal cu îndemânătecia unui om, care a mai făcut de multe ori aceste lucruri. Acum avui prilegiu să mă uit mai cu deameruntul la noul meu cunoscut. Prelângă însuşirile trupeşei pănă aci descrise, mai observai, că are o părechie de ochi sub verzii mari şi holbaţi, mustaţă rară şi bălaie, statură mijlocie şi picioruşe mititele, uşor şi curăţel încălţate în opincuţe. Aceste, precum şi mersul lin, dar’ elastic, cu care venise spre mine, îmi denotară pe vătavul căluşerilor din tinereţe. Precând priviam eu la noul meu cunoscut, verul Porfirie, atras poate de lătratul neobicinuit al cânilor, venia prin şură din grădină, în mâna dreaptă ţinea un buchet mare de ridichi roşii-vineţii, care de stânga aducea pe Octavia, copiliţa lui medină, ca de trei ani de mare. Copila posacă şi rotunjoară abia venia, ţinând pe piept cu amândouă mânile o sarcină teribilă pentru ea de ochisele, ghiorghine şi alte flori. Tot în acea vreme şi verişoara Istina, soţia lui Porfirie, ieşi în pridvor cu altă copiliţă în braţe şi lângă ea cu un băieţandru ca de 7 ani, bălaia şi cu părul creţ, ce sta spărios şi încruntat lângă şurţul mamei sale. în ușa pridvorului ne întâlnirăm cu toții. Porfirie îmi strînse mâna și ’mi-o scutura voinicesce. Nevastă-sa îmi zise cu multă decență: „Bine ai venit, vere!“ Dar’ după aceea puse pe Valerie și pe Octavia să’mi sărute mâna, ceea ce băiatul făcu în sală și ursuz, uitându-se la mine ca la un duşman, care copilița veni îndrăsneaţă spre mine, ca şi când am fi fost de multă vreme cei mai buni prieteni. Pe urmă şi micuța Eugenia din braţele mamei sale îmi întinse mânile atât de drăgălaş, încât nu mă putui suferi să nu o sărut. Ea primi, făcând un gest de tot nostim cu guriţa, — învăţată, precum se vedea, cu sărutările. Precând se întâmpla aceasta cordială bineventare, Şchioapa lui Potae şi Măriuţa, slujnica din casă, se uitau curioase la mine din uşa de-abia crepată a bucătăriei. Verişoara Istina ne pofti în casă. Intrai după dînsa, car’ după mine verul Porfirie cu copilașii cei mai mari de mână. Dar’ în casă nu era de bălăduit. Căldura Zfie î, apropierea bucătăriei, copii și o lighioană de musce ce sbârăiau pe masă și pe ferestri, mă făcură pe mine, omul mai gingășii, se propun ca să ieșim în pridvor și să povestim acolo. Istina mea înțelese, și cam ruşinată, îmi aprobă propunerea, poftindu mă să ies cu Porfirie, precând ea va vedea de ale cinei. Cu aceasta şi ieși din odaie în bucătărie. Casa lui Portifirie era ca mai toate casele preoțesei din lumea vechie. Tinda, care servia de bucătărie, în mijloc, o odaie mai mare decâtră uliţă şi una mai mică dinapoi de cătră curte. Cea dinteiu era odaie de locuit a familiei, care cea dinapoi îi servia dlui notar drept cancelarie şi totodată şi drept odaie de dormit. De când murise unchiaşul popa, sau mai bine Zis de când se făcuse verul Porfirie „notarăş“, elşi-a adaptat casa într’atâta, că a lărgit pridvorul şi a făcut din el încă două uşi, care duceau direct în cele două odăi, precând mai demult numai din tindă puteai intra în ele. în pridvor era o masă cu tălpi şi cu tulipani albaştri pe mijlocul feţii şi în cele patru cornuri, dar’ vechie şi spălătăcită. După ea de cătră păretele casei se afla o laiţâ de acelaşi fel. Aceste mobile venerabile, care contrastau cu cele mai moderne din odaie, erau rămase de pe vremea popii Ilie. Marfă bună din vremurile trecute, dar’ acuma scoasă de oamenii cei noi din locul de cinste în fruntea casei, unde au stat aproape 40 de ani. Ieşirăm deci cu Porfirie în pridvor şi ne puserăm la această masă, de unde se vedea curtea întreagă, o parte bună din sat şi o panoramă foarte frumoasă şi variată preste sat, preste vale şi apoi departe preste dealuri pănă atunci atunci printre munţi la vîrfurile Frumoaselor. Precând eu gustam vederile aceste, Porfirie tăcea, car’ Valerie ficiorul seu, care venise și el după noi și sta în picioare lângă tatăl seu, începu să se joace cu pălăria lată de paie groase a acestuia. (Va urma.) Crisa României. ii. în șirul evenimentelor politice ce s’au petrecut în România dela Martie anul trecut încoace, ne întâlnim mai ântâiu cu faptul, că un guvern, sub care s’au întâmplat cele mai mărețe acte ce se pot înregistra până acum în istoria României, se retrage, fâră ca representanţa legală a ţerii, camera şi senatul, să fie causat prin o manifestaţiune a ei această retragere. Coroana deasemenea a dat ministerului în retragere destule dovedii de încrederea sa. îndreptăţită era deci întrebarea: din ce causă s’a retras ministerul Ioan Brâtianu? Presa, mai ales cea străină, care s’a ocupat, — de sine se înţelege, — foarte mult cu răspunsul la această întrebare, a făcut fel de fel de combinaţiuni. Motivele retragerii ministerului loan Brâtianu se căutau mai ales în situaţiunea politică externă. Astăzi e mai presus de orice îndoeală, că situaţiunea politică externă nu a putut causa retragerea acestui minister, ci deoparte partidul liberal el însuşi şi de altă parte acţiunile oposiţiunii au causat retragerea ministerului Ioan Brătianu. Un partid politic, care se află un timp îndelungat la cârmă şi care nu se compune numai din bărbaţi devotaţi causei, obosesce, se slăbesce şi nu mai poate da piept cu atacurile vehemente, care se pregătiau din partea oposiţiunii. Este un act foarte prudent, când un general, care prevede că armata lui nu are tăria de a suporta atacul inimicului, se retrage şi scutesce ce mai poate scuti. Şi că atacul partidelor politice oposiţionale din România ce se pregătia pe atunci era unul dintre cele mai vehemente şi mai cutezătoare, se va veda din cele ce urmează. Pe timpul retragerii ministerului Ioan Brătianu începuse a isbucni mai ântâiu în Bucuresci, apoi la ţeară în cercuri concentrice, o revoluţiune formală. în Bucuresci tulburările s’au mărginit la simple strigăte şi adunări sgomotoase şi n’aveau nici un caracter serios. La ţeară însă răscoala se extindea tot mai tare, ea a fost însoţită de jaf, de omor şi de incendiu. Puterea armată a intrat în acţiune şi numai după un îndelungat timp răscoala sătenilor s’a putut potoli prin forţă şi în unele localităţi chiar prin glonţ. Preste o sută de comune erau răsculate şi formau bande de pustiire. Care sânt căuşele acestei răscoale, era prima şi cea mai legitimă întrebare a tuturor. Răspunsul cel mai natural ce se putea da la această întrebare era, că: soartea ţeranului în România este insuportabilă, şi avem de a face cu o răscoală agrară, bunăoară ca în Irlanda. Acestui răspuns se da uşor creământ şi în ţeară şi în afară de ţeară, căci miseria şi foamea sânt motori destul de puternici pentru o răscoală. Toată lumea scie, că starea ţeranului în România lasă încă foarte mult de dorit. Prin urmare nici că mai pută încăpea vre o îndoeală despre natura acestor răscoale, în decursul acestor răscoale însă s’a accentuat prin presa română de toate partidele faptul, că comunele răsculate se află mai toate în apropierea capitalei şi sânt comune relativ bogate. Tot aceeaşi presă denunţa fapte, din care resulta, că s’a dat de urma unor agitatori străini, care au bântuit ţeara şi au aţiţat pe ţerani. Vine chiar guvernul (junimist) şi confirmă în cameră schile Ziarel°r şi declară totodată, că va urmări causa cu toată atenţiunea şi-şi va face datoria faţă cu instigatorii. Se fac în urmă şi arestări numeroase. Pe timpul când se făcuse fusiunea între partidul junimist şi între partidul conservator vechili, răscoala sătenilor era potolită şi investigaţiunea decurgea. în decursul investigaţiunii, presa guvernamentală ’şi-a modificat părerile asupra naturii răscoalei şi s’a încercat a dovedi, că numai motive agrare au produs această mişcare, precând presa oposiţională ţinea sus şi tare, că avem de a face cu agitaţiuni muscălesci, şi nu cu foamea şi miseria ţeranului român. în fine a venit şi guvernul (ru-