Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)
1889-06-20 / nr. 139
nul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lung cr-, v* an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl'«-i Pro ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. •JBEiL Pentru monarchie: i 1 Iun. fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., x/a an1 ii 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 'It anO franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci, znamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 20 Iunie (2 Iulie) 1889 Nr. 139 v.Bicl IsUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE : Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. i la Iulie v. 1889 se începe Abnament nou la Tribuna“. Omamentele se fac cu multă lesultee în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunca eventual prelungă localitatea unde s află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipărită ela fâşiile, în cari li s’a trimis diarul ănă acuma. Administraţiunea diarului „Tribuna“, Sibiiu, 19 Iunie st. v. (n) bidecata ministrului nostru de externe itele Kálnoky, pronunţată în comisiea budgetarâ a delegaţiunii austriacesupra situaţiunii politice din regatul Imâniei, este foarte importantă: în simbarea politică ce s’a petrecut În cel regat, contele Kálnoky nu găsesc nimic duşmănos pentru ţeara nouă. „N’am avut mai puţine greutăţi cialinetele B rătia n u şi Rosetti—Op, ca şi cum am pută avă cu cabitul actual“. Şi pe ce îşi basea ministrul nostru de externe judecata asupra României? Nu am presupune, că în ministerul nos de externe nu s’ar cunoasce dur în per toate fasele, prin care are România dela Martie 1888 încoace. Cele Kálnoky are fără îndoeală bacinţă foarte exactă, în ce mod a ei, guvernul Brătianu; el stie foarte cine a pus la cale răscoala sătei din primăvara anului trecut; el a mărit desigur sforţările partidului mhilor conservatori, pentru a ajunge se menţină la putere; el a prins răndoeală şi unele din „iţele oculte.“ ,se trag din acest partid în castr pan slaviste. Cu toate aceste, dl -noky ni-o spune franc şi lămurit ,cât de puţin se poate zice, că cabinetraţia nu a fost austrofil, pe atit puţin drept avem săjicem, că tisterul C a t a r g i u este rusofil“. Dar a cum rămâne cu instigătorii răscoalei sătenilor, care intreţineau relaţiuni cu panslaviştii şi au rămas nedescoperiţi şi nejudecaţi prin guvernul actual al Româniie? Cum rămâne cu cestiunea iconarilor rusesci, cu cestiunea fortificaţiunilor şi alte multe, pe care opiniunea publică le-a pus în contul rusofilismului cabinetului Catargiu? Contele Kálnoky nu vede în toate aceste altceva, decât manifestări „ale oposiţiunii vehemente“ şi ale „atitudinii pasionate şi ostile“a „noilor miniştri faţă cu ministerul călţat“. Privirea contelui Kálnoky n’a fost nici decât întunecată prin aceste manifestări, „căci“ — fice dl Kálnoky — „Românii sânt pătrunşi de un foarte viu sentiment patriotic, care în prima linie conduce pe fiecare bărbat de stat şi îl îndeamnă să ţină mai presus de toate interesele speciale româneşti“. Precât de măgulitoare este pentru România această constatare a ministrului nostru de externe, pe atât de liniştitoare este ea pentru noi. Nu domnul Lascar Catargiu, cu atât mai puţin unele elemente netrebnice din partidul său, au să conducă destinul României, ci „sentimentul patriotic foarte viu al Românilor“. Şi dacă ne dăm seamă de faptele şi evenimentele politice petrecute în România de la căderea cabinetului Brătianu încoace, vedem într-adevăr, că bărbaţii de stat, care au succedat pe Ioan Brătianu, au fost „îndemnaţi“ tocmai prin acel „foarte viu sentiment patriotic al Românilor“, de „a ţină mai presus de toate interesele speciale românesci“, în cabinetul Rosetti—Carp au fost bărbaţi, care au combătut cu destulă pasiune politica externă a cabinetului Brătianu. Cu toate aceste, acel cabinet n’a putut decât să urmeze întocmai politica guvernului căitat, fiindcă patriotismul Românilor nu îngăduia altă politică. Dl Lascar Catargiu şi amicii sei politici au fost contrari pe faţă ai sistemului de fortificaţiuni inaugurat de cabinetul Brătianu. Tot domnia lor nu se puteau împrieteni nici decât cu regularea definitivă a succesiunii pe tronul României. Şi tocmai dl Lascar Catargiu cu amicii sei politici s’au văitut „îndemnaţi“ a lichida mijloacele bănesci pentru continuarea fortificaţiunilor şi a primi în mod strălucit pe principele moştenitor al României, când el a păşit pentru prima dată pe pământul ţerii. Contele Kálnoky are deci toată dreptatea, când vorbesce despre un sentiment patriotic foarte viu al Românilor, care ocârmuesce destinele ţerii şi care este totodată o garanţie puternică pentru pacea Europei. Mândria naţională şi sentimentul patriotic, aceste două virtuţi ale poporului român, sânt temeliile de granit, pe care contele Kálnoky zidesce „convingerea sa deplină“, că Românii „nu vor abandona aşa uşor independenţa câştigată prin lupte.“ într’un şir de articol ce publicasem în coloanele acestui axar despre crisa României, am ajuns la conclusiunea, că noi nu vedem în această crisă decât un proces de desvoltare, de regenerare politică a Țerii Românesci. Dacă un bărbat de stat de calibrul ministrului nostru de externe vine acum și declară înaintea lumii, că în regatul vecin sentimentul patriotic foarte viu al poporului şi mândria sa naţională garantează biruinţa intereselor speciale româneşti, noi nu numai că aşteptăm cu linişte decurgerea procesului de regenerare, ci sântem cuprinşi de o adevărată bucurie, când Acdem pe fraţii noştri de un sânge, că păşesc voinicesce pe calea progresului. FOIT „TRIBUNEI“ Din seri lui Ludovic Berne. Spicuiri, e Sequens. Opini publică este o înarmare a poporului; ea invincibilă; ea va învinge mai curend şi târziu oştirea permanentă de idei a gu’ui. * Mulţimelesce de libertate, drepturi omenesci şi aiţiuni, fără să scie ce are să-şi cugetehotărît, când vorbesce aşa. Şi dacă faceţi credeţi că ne-aţi amăgit? Trebue că însoiţi, ce vaste şi impotenţe sunt astfel d e. Este omul mai puţin bolnav, pentrnu scie care e locul durerii; şi se şi, mai sănătos, dacă nu stie cum a fost cioctorii sciu şi una şi alta. Dacă poporullânge cădările îl apasă, plângerile lui nativ, pentru că el nu înţelege, ca anpermanente şi miile de părăsiţi dela maului sunt cei ce se satură din sudoarea lui ? . . . * Popoarel tot nu cred destul de tare în dreptul lor numai al lor este tot dreptul. Ele nunosc încă puterea lor şi nu sciu, că as ele nimeni nu mai are o putere. Ele tojiu destul de bine, că lumea este numi şi că regii n’au nimic din ea, afară au moştenit dela părinţi; şi că de aceea ele numai lui Dumnezeu au să-’i dee seamă de tot ce vreau şi fac, şi altuia nimănui. Şi fiindcă nu stiu aceste, fiindcă nu-şi cunosc dreptul şi puterea, popoarele vreau să le pară principilor lor că sunt bune şi echitabile; se justifică, în loc să pretindă justificări ; cer de unde ar trebui să fie; nu cer tot ce li se cuvine; şi cer cu vorbe aşa de domoale, încât te prefaci că n’ai priceput jumătate din ele şi prin ei curagiu să respingi pe cele ce le-ai priceput; aici trebue să ne schimbăm. Nu mai cruţăm nici în vorbe, nici în fapte. Dacă libertatea zace dincolo de o mare de sânge, noi o aducem; dacă ea e înglodată în tină, noi o scoatem. * Constituţiunile noastre nu sunt altceva, decât temniţe pentru libertate; libertatea e închisă în camere, pentru ca să nu umble liberă prin ţeară.* Eu nu aprob duelurile pentru ofense comune. Aşa numitul onor este numai o monedă falsă a virtuţii, un cordon copilăresc şi de nimic ce ’şi’l-a inventat sumeţia aristocraţilor, ca să-’şi împodobească cu el lipsa meritelor. Dar’ laud duelul din motive politice. Pentru libertate este cinste să mori în duel şi pe eşafod, ca şi pe câmpul de bătaie. * Nu poţi pretinde de la scriitori se nu urască şi să nu iubească, şi înălţindu-se preste norii egoismului, să nu vadă furtuna de sub ei. Cum să se scape ei singuri de legăturile egoismului şi să nu creadă că văd uneori şi regula ordinei lumesci în legea propriului lor avantagiu? Dar’ atâta putem cere totdeauna: ei să aibă conscienţa posibilităţii acelei influenţe, şi să nu se fălească obrasnic şi nesocotit cu infalibilitatea lor. Este de lăudat, dacă scriitorul caută să le apere în contra oricui şi să le validiteze, pentru că aceasta e o probă despre seriositatea convingerii. Dar, cine a aruncat mănuşa provocând, nu poate să respingă pe nici un luptător şi nu poate să ascundă frica isvorîtă din conscienţa slăbiciunii sub un despreţ acceptat, ţfiarele trebuesc să primească şi părerile contrare, nu numai dacă s’au convins că le vor învinge, ci şi dacă învingerea ar rămâne îndoelnică ori ar fi învinse; imparţialitatea o pretinde. Nu e cuviincios să primească totdeauna numai cadavrele duşmanilor lor şi să le primească cu o mărinimie lăudăroasă; sclavul părerilor sale poartă şi lanţuri ruşinoase; să nu fim sclavii causei celei bune, ci amicii ei. Numai o părere este de lăpădat, cea care lapădă şi nu sufere nici una, dacă nu seamănă cu ea. Un zrar ar trebui să fie deschis pentru orice părere; a refusa locul unei păreri stricăcioase ori socotite de stricăcioase, este tot aşa de necuminte, precum ar fi eliminarea plantelor otrăvicioase din istoria naturală. • Fiindcă inima calculează mai puţin decât capul şi este mai incalculabilă, voiu continua şi voiu încerca să influenţez cu inima asupra inimii. * Trebue să fii însuţi încurcat, dacă vreai să încurci şi judecata altora; trebue să crezi, dacă vreai să te creadă; şi numai convingerea proprie se propagă; arta nu poate adauge niciodată ceea ce-mi lipsesce aici naturii. * Titluri! în ţeara X, găsim pe toate drumurile şi în toate locurile trase umilite; mobile vechi, care răpesc locul celor noue, şi dacă nu le folosesci; ziduri şi ruine, ce se mai ţin încă, din temniţile dărîmate ale unei supuneri de sclavi. Privelişte tristă! Prea serioasă, să poţi rîde de ea. Pănă ce nu va fi dispărut şi ultima urmă, să nu ne gândim la libertatea adevărată. Mult să nu aşteptăm dela cei prea supuşi şi prea credincioşi şi de la cei ce se tîrăsc gâfâind înaintea preaînaltei graţii cu dorinţele şi plângerile poporului. Cărui bărbat cu inima liberă şi îndrăsneaţă nu ’i-ar fi nesuferit zuruitul lanţurilor, când limbile sânt înlănţuite? Nu ’şi-ar sugruma mai bucuros toate sentimentele, decât să le supună închinăciunilor şi grimaselor penibile ale unei limbi feudale învechite? Nu sunt doară numai eu, care aş fi putut turba de o sută de ori în vieaţa mea, când voiam să influenţez în afaceri proprii ori în raporturi oficioase direct inima şi capul guvernorului şi eram atacat în tot momentul ori în loc de influenţe, Excelenţe ş. a., ca de nişte cerşitori ce te supără, încât nu mă puteam mişca din loc şi trebuiam să las în urmă ideile cele mai frumoase şi mai necesare, pentru ca să mă uşurez? Unde superiorii şi mânile „înalte“ ne pun sghilţurile aceste limbistice, n’ai ce-a i face, trebue să te sbaţi în ele şi să rabiji pănă la ziua mântuirii. Dar’ noi, oamenii de rînd, de ce nu aruncăm cel puţin noi aceste pedeci în relaţiunile noastre cu semenii noştri ? Pentru ce mai scriem titlurile acele ? De ce nu ne înţelegem să le părăsim cu toţii? * Adevărul este un magnet; chiar şi felul duşmanului sboară la el, şi dacă braţul duşman rămâne în urmă. Ce poate fără arme?# Nu întrebăm, dacă guvernul trebue să fie nemărginit ori mărginit; dacă va fi încredinţat unui om ori mai multora; dacă e bine să fie statornic ori să se schimbe; nu întrebăm, că cine va domni, liberul arbitriu al stăpânitorilor ori legea; nici că vor fi privilegii ori egalitate; nici că unde vom căuta isvorul puterii, în popor ori în guvern; întrebarea este aceasta: care-i mai vechie, domnia ori libertatea, care e condiționată, libertatea ori stăpânirea? S’a născut omul liber şi societatea cetăţenilor a fost introdusă numai pentru apărarea şi păzirea libertăţii, ca păharul pentru vin ; sau omul s’a născut să fie serv, şi ■cât nu- Şovinismul maghiar la culme. A în sfîrşit şovinismul maghiar caută să-’şi păstreze firea. Despre ce poate fi earăşi vorba? Se înţelege, acum când lumea este agitată de ideile, că ce are să se aleagă din nămolul cel mare,— colosal, ’i-am pută (fice, — descrii despre soartea ţerilor balcanice, ori ce om se va aştepta să dăm prin sîta cea deasă vre-o cestiune cum este a celor două provincii ocupate, Bosnia şi Herţegovina, sau a raportului Sârbiei faţă cu monarchia austro-ungarâ într’un răsboiu viitor sau alte cestiuni de felul acesta. Fără îndoeală, cestiunile atinse şi altele înrudite cu ele ar trebui să preocupe pe orişi-care om politic. Pentru că în adevăr ţerile balcanice sânt în ziua de astăzi obiectele cele mai interesante politice. De la resolvarea cestiunii acestor ţeri atîrnă foarte mult. Am putăţice, că de deslegarea sorţii ţerilor acestora în viitor este legată soartea Europei. Cu toate aceste, noi avem de astădată în vedere lucruri cu mult mai neînsemnate. Lucruri, care la prima privire ni s’ar pără cuiva că nu au de a face nimica nici cu cestiunea țerilor balcanice, nici cu cestiunea altor țeri chiemate să joace vre-un rol mai remarcabil în politica actuală. Cetitorii noştri îşi aduc aminte, pentru că trebue să le fie încă în proaspătă memorie, de istoria cu „steguleţul lui Horea dela Iclănel“. Noi am publicat-o nu mai demult, decât în numărul ce poartă datul de Sâmbătă 17/29 Iunie şi Nrul 137. Afacerea s’a petrecut într’un colţ de ţeară fără de o însemnătate mai mare, şi ai pute-o înregistra între bagatelele, de care scie D-leu câte se vor mai fi petrecând în alte părţi, fără ca lumea să iee notiţă despre ele, fiindcă nu se află oameni, care să-şi fee osteneala a le face cunoscute publicităţii. Ei bine, fu judecat un „popă“ românesc şi o domnişoară de Român la câte trei 4 de temniţă şi la 30 fl. amendă în bani şi . . . atâta. Dacă ar fi numai . . . atâta, într’o ţeară, unde s’au petrecut şi au să se mai petreacă procese politice, vor fi oameni de aceia, care iau lucrurile şi mai pe uşor ; vor fi însă mulţi şi de aceia, care nu le iau aşa pe uşor. Pentru că îşi vor zice cei din urmă, că prea sântem infestaţi. Ear’ dacă se vor întreba de căuşele infestării, vor reflecta, că aceste nu sânt de altă provenienţă, decât din persecuţiune naţională. Noi n’avem să punem întrebarea, dacă au sau nu au dreptate cei ce reflectează aşa. Poate să aibă, poate să nu aibă dreptate. La toată întâmplarea mâchniţi sânt şi amărîţi aceia, pe care îi lovesce persecuţiunea, şi cu ei împreună şi alţii, câţi au cunoscinţă deasemenea lucruri. Ear’ aceşti alţii, dacă sânt mulţi, pot să fie un popor, o naţiune întreagă, şi atunci este mâchnnt, o naţiune întreagă, un popor, din cauză că unul, doi sau trei indivizi au fost loviţi în libertatea şi averea lor, după presupunerea lor şi după impresiunea ce presupunerea lor a sciut-o face, pe nedreptate. Şi cu cât astfel de lucruri sânt mai multe la număr, cu atât mai rău. Afacerea dela Iolandei, după cum ni s’a comunicat, nu mai încape îndoeală, încă este dintre acele care produc amărîciune. Scoaterea unui steguleţ de bucurie pentru un nou-născut şi nou-botezat nu poate fi crimă politică. Nu poate fi nici chiar delict. Pentru că numele Horea, un nume propriu, nu poate fi obiect de proces şi de judecată atât de aspră pentru nimenea, cu atât mai puţin pentru un preot şi pentru o domnişoară. Nu poate. Dar’ iată că ni s’a împărtăşit că s’a putut. Iar’ dacă aşa ceva s’a putut, nu se vor amărî numai cei loviţi de judecată, în urma căreia preotul şi domnişoara au fost condamnaţi, ci toţi Românii care pot cugeta, că mâne-poimâne li se poate întâmpla şi lor aşa ceva sub pretextul, care după ei este fals, că ar fi comis crimă sau delict politic. Şi dacă astfel de mâchnire şi amărîciune se sădesce şi se sporesce în inimile Românilor, are să fie pentru cineva bine ? Om cu mintea sănătoasă nu se va afla, care să afirme, că amărîciunea Românilor poate fi pentru cineva din patria cea mare a monarchiei austroungare de vreun folos. Din contră, toţi oamenii cu mintea sănătoasă trebue să judece, că amărîciunea hondanilor din ţerile unguresci nu poate fi decât în detrimentul monarchiei întregi, fiindcă Românii sânt un element de ordine şi de nădejde şi Românii au fraţi preste hotare, cu aceleaşi însuşiri şi oameni care monarchiei noastre austro-ungare pot fi folositori. Punem simplu întrebarea, dacă pe astfel de oameni, cu astfel de însuşiri, într’un timp, când ne aflăm în ajunul evenimentelor mari, este consult a-i lovi în faţă pentru niste închipuiri ale unor oameni preocupaţi? Aşa ceva numai un şovinism orb şi preocupat poate să facă. Trebue să ne mirăm, că e cu putinţă să se întâmple astfel de preocupaţiuni într’un timp, când din toate părţile ar trebui promovată apropierea şi concordia popoarelor.Pentru că oricât se silesc oficioasele guvernelor să coloreze cu colori plăcute situaţiunea politică, aceasta tot rămâne posomorită. Agitaţiunea neîntreruptă din ţerile balcanice, înarmările sistematice ale Rusiei, nu sânt elemente, din care să se alcătuească o situaţiune veselă. De aceste însă noi cântăm demult, dar’ „batem toaca la urechia surdului“. Pentru că şovinismul „cel cu barba neagră nu vrea să înţeleagă“. Mihail Eminescu. Sâmbătă dimineaţa în 29 i. c. genialul şi nefericitul nostru poet Mihail Eminescu a murit în casa de alienaţi a doctorului Sutzu. Cea mai glorioasă întrupare a geniului românesc ’şi-a sfîrşit vieaţa de miserii în modul cel mai trist. Cu el s’a stins cea mai măreaţă figură a literaturii românesci. Iată amănuntele ce le cetim despre moartea lui iuioarele de preste munţi: „Românul“ scrie: Cu 15 zile înaintea încetării lui din vieaţă, doctorul Sutzu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poesiei române, căci Eminescu începu a merge din ce în ce mai rău. Ieri-dimineaţa el ceru să ’i se dee un pahar cu lapte şi ceru să ’i se trimită doctorul Sutzu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate, doctorul întrebân