Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)

1889-06-20 / nr. 139

nul VI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lung cr-, v* an 2 fl. 50 cr., x/a an 5 fl., 1 an 10 fl'«-i Pro ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. •JBEiL Pentru monarchie: i 1 Iun. fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., x/a an1 ii 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 'It anO franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci, znamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Marţi 20 Iunie (2 Iulie) 1889 Nr. 139­­ v.Bicl Is­­UNA Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE : Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom.­ i l­a Iulie v. 1889 se începe Abnament nou la Tribuna“. Omamentele se fac cu multă les­ulte­e în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunca eventual prelungă localitatea unde s află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită ela fâşiile, în cari li s’a trimis diarul ănă acuma. Administraţiunea diarului „T­ribun­a“, Sibiiu, 19 Iunie st. v. (n) bidecata ministrului nostru de externe itele Kálnoky, pronunţată în comisiea budgetarâ a delegaţiunii austriacesupra situaţiunii politice din regatul Imâniei, este foarte impor­tantă: în simbarea politică ce s’a pe­trecut În cel regat, contele Kálnoky nu găsesc nimic duşmănos pentru ţeara nouă. „N’am avut mai puţine greutăţi cialinetele B r­ă­t­i­a n u şi R­o­­setti—Op, ca­ şi­ cum am pută avă cu cabitul actual“. Şi pe ce îşi basea ministrul nostru de externe judecata asupra României? Nu am presupune, că în mini­sterul nos de externe nu s’ar cu­­noasce du­r în per toate fasele, prin care a­­re România dela Martie 1888 încoace. Cele Kálnoky are fără îndoeală bacinţă foarte exactă, în c­e mod a ei, guvernul Brătianu; el stie foarte cine a pus la cale răs­coala sătei din primăvara anului tre­cut; el a mărit de­sigur sforţările partidului mhilor conservatori, pentru a ajunge se menţină la putere; el a prins răndoeală şi unele din „iţele oculte.“ ,se trag din acest partid în cast­r pan slaviste. Cu toate aceste, dl -noky ni-o spune franc şi lămurit­ ,cât de puţin se poate zice, că cabinetraţia nu a fost austro­­fil, pe atit puţin drept avem să­­jicem, că tisterul C a t a r g i u este rusofil“. Dar a cum rămâne cu insti­­gătorii răscoalei sătenilor, care intreţi­­neau relaţiuni cu panslaviştii şi au ră­mas nedescoperiţi şi nejudecaţi prin gu­vernul actual al Româniie? Cum rămâne cu cestiunea icona­rilor rusesci, cu cestiunea fortificaţiuni­­lor şi alte multe, pe care opiniunea pu­blică le-a pus în contul rusofilis­­mu­l­ui cabinetului Catargiu? Con­tele Kálnoky nu vede în toate aceste altceva, decât manifestări „ale oposi­­ţiunii vehemente“ şi ale „atitu­dinii pasionate şi ostile“a „noi­lor miniştri faţă cu ministerul călţat“. Privirea contelui Kálnoky n’a fost nici decât întunecată prin aceste manifestări, „căci“ — fice dl Kálnoky — „Românii sânt pătrunşi de un foarte viu sentiment patrio­tic, care în prima linie conduce pe fiecare bărbat de stat şi îl îndeamnă să ţină mai presus de toate interesele speciale ro­mân­eş­ti“. Precât de măgulitoare este pentru România această constatare a ministrului nostru de externe, pe atât de liniştitoare este ea pentru noi. Nu domnul Lascar Catargiu, cu atât mai puţin unele elemente netrebnice din partidul său, au să conducă destinul României, ci „sentimentul patriotic foarte viu al Românilor“. Şi dacă ne dăm seamă de faptele şi evenimentele politice petrecute în Ro­mânia de la căderea cabinetului Bră­tianu încoace, vedem într-adevăr, că bărbaţii de stat, care au succedat pe Ioan Brătianu, au fost „îndemnaţi“ tocmai prin acel „foarte viu sentiment patriotic al Românilor“, de „a ţină mai presus de toate interesele speciale româ­­nesci“, în cabinetul Rosetti—Carp au fost bărbaţi, care au combătut cu destulă pasiune politica externă a cabi­netului Brătianu. Cu toate aceste, acel cabinet n’a putut decât să urmeze întocmai politica guvernului căitat, fiindcă patriotismul Românilor nu îngăduia altă politică. Dl Lascar Catargiu şi amicii sei po­litici au fost contrari pe faţă ai sistemu­lui de fortificaţiuni inaugurat de cabi­netul Brătianu. Tot domnia­ lor nu se puteau împrieteni nici­ decât cu regularea definitivă a succesiunii pe tronul Româ­niei. Şi tocmai dl Lascar Catargiu cu amicii sei politici s’au văitut „îndem­naţi“ a lichida mijloacele bănesci pen­tru continuarea fortificaţiunilor şi a primi în mod strălucit pe principele moşteni­tor al României, când el a păşit pentru prima­ dată pe pământul ţerii. Contele Kálnoky are deci toată dreptatea, când vorbesce despre un sen­timent patriotic foarte viu al Româ­nilor, care ocârmuesce destinele ţerii şi care este totodată o garanţie puternică pentru pacea Europei. Mândria na­ţională şi sen­ti­m­e­ntu­l patriotic, aceste două virtuţi ale poporului român, sânt temeliile de granit, pe care contele Kálnoky zidesce „convingerea sa deplină“, că Românii „nu vor abandona aşa uşor indepen­denţa câştigată prin lupte.“ într’un şir de articol ce publica­sem în coloanele acestui axar despre crisa României, am ajuns la conclusiunea, că noi nu vedem în această crisă decât un proces de desvoltare, de regenerare politică a Țerii­ Românesci. Dacă un bărbat de stat de calibrul ministrului nostru de externe vine acum și declară înaintea lumii, că în regatul vecin sen­timentul patriotic foarte viu al popo­rului şi mândria sa naţională garantează biruinţa intereselor speciale româneşti, noi nu numai că aşteptăm cu linişte de­curgerea procesului de regenerare, ci sântem cuprinşi de o adevărată bucurie, când Acdem­ pe fraţii noştri de un sânge, că păşesc voinicesce pe calea progresului. FOIT „TRIBUNEI“ Din seri lui Ludovic Berne. Spicuiri, e Sequens. Opini publică este o înarmare a po­porului; ea invincibilă; ea va învinge mai curend şi târziu oştirea permanentă de idei a gu’ui. * Mulţimelesce de libertate, drepturi omenesci şi aiţiuni, fără să scie ce are să-­şi cugete­­hotărît, când vorbesce aşa. Şi dacă faceţi credeţi că ne-aţi amăgit? Trebue că însoiţi, ce vaste şi impotenţe sunt astfel d­ e. Este omul mai puţin bolnav, pentrnu scie care e locul du­rerii; şi se şi, mai sănătos, dacă nu stie cum a fost ci­octorii sciu şi una şi alta. Dacă poporullânge că­dările îl apasă, plângerile lui nativ, pentru­ că el nu în­ţelege, ca anpermanente şi miile de pă­răsiţi dela maului sunt cei­ ce se satură din sudoarea­­ lui ? . . . * Popoarel tot nu cred destul de tare în dreptul lor numai al lor este tot dreptul. Ele nunosc încă puterea lor şi nu sciu, că as ele nimeni nu mai are o putere. Ele tojiu destul de bine, că lu­­­­mea este numi şi că regii n’au nimic din ea, afară au moştenit dela părinţi; şi că de aceea ele numai lui Dumnezeu au să-’i dee seamă de tot ce vreau şi fac, şi al­tuia nimănui. Şi fiindcă nu stiu aceste, fiindcă nu-­şi cunosc dreptul şi puterea, popoarele vreau să le pară principilor lor că sunt bune şi echi­tabile; se justifică, în loc să pretindă justifi­cări ; cer de unde ar trebui să fie; nu cer tot ce li­ se cuvine; şi cer cu vorbe aşa de do­­moale, încât te prefaci că n’ai priceput jumă­tate din ele şi prin ei curagiu să respingi pe cele­ ce le-ai priceput; aici trebue să ne schim­băm. Nu mai cruţăm nici în vorbe, nici în fapte. Dacă libertatea zace dincolo de o mare de sânge, noi o aducem; dacă ea e înglodată în tină, noi o scoatem. * Constituţiunile noastre nu sunt altceva, decât temniţe pentru libertate; libertatea e în­chisă în camere, pentru­ ca să nu umble li­beră prin ţeară.* Eu nu aprob duelurile pentru ofense co­mune. Aşa numitul onor este numai o mo­nedă falsă a virtuţii, un cordon copilăresc şi de nimic ce ’şi­’l-a inventat sumeţia aristo­craţilor, ca să-’şi împodobească cu el lipsa meri­telor. Dar’ laud duelul din motive politice. Pentru libertate este cinste să mori în duel şi pe eşafod, ca şi pe câmpul de bătaie. * Nu poţi pretinde de la scriitori se nu urască şi să nu iubească, şi înălţindu-se preste norii egoismului, să nu vadă furtuna de­ sub ei. Cum să se scape ei singuri de legă­turile egoismului şi să nu creadă că văd une­ori şi regula ordinei lumesci în legea pro­priului lor avantagiu? Dar’ atâta putem cere totdeauna: ei să aibă conscienţa posibilităţii acelei influenţe, şi să nu se fălească obrasnic şi nesocotit cu infalibilitatea lor. Este de lău­dat, dacă scriitorul caută să le apere în contra ori­cui şi să le validiteze, pentru­ că aceasta e o probă despre seriositatea convingerii. Dar, cine a aruncat mănuşa provocând, nu poate să respingă pe nici un luptător şi nu poate să ascundă frica isvorîtă din conscienţa slă­biciunii sub un despreţ acceptat, ţfiarele tre­­buesc să primească şi părerile contrare, nu numai dacă s’au convins că le vor învinge, ci şi dacă învingerea ar rămâne îndoelnică ori ar fi învinse; imparţialitatea o pretinde. Nu e cuviincios să primească totdeauna nu­mai cadavrele duşmanilor lor şi să le pri­mească cu o mărinimie lăudăroasă; sclavul părerilor sale poartă şi lanţuri ruşinoase; să nu fim sclavii causei celei bune, ci amicii ei. Numai o părere este de lăpădat, cea care la­­pădă şi nu sufere nici una, dacă nu seamănă cu ea. Un zr­ar ar trebui să fie deschis pen­tru ori­ce părere; a refusa locul unei păreri stricăcioase ori socotite de stricăcioase, este tot aşa de necuminte, precum ar fi elimina­rea plantelor otrăvicioase din istoria naturală. • Fiindcă inima calculează mai puţin de­cât capul şi este ma­i in­calculabilă, voiu continua şi voiu încerca să influenţez cu inima asupra inimii. * Trebue să fii însuţi încurcat, dacă vreai să încurci şi judecata altora; trebue să crezi, dacă vreai să te creadă; şi numai convingerea proprie se propagă; arta nu poate adauge nici­odată ceea­ ce-mi lipsesce aici naturii. * Titluri! în ţeara X, găsim pe toate drumurile şi în toate locurile trase umilite; mobile vechi, care răpesc locul celor noue, şi dacă nu le folosesci; ziduri şi ruine, ce se mai ţin încă, din temniţile dărîmate ale unei supuneri de sclavi. Privelişte tristă! Prea serioasă, să poţi rîde de ea. Pănă­ ce nu va fi dispărut şi ultima urmă, să nu ne gândim la libertatea adevărată. Mult să nu aştep­tăm dela cei prea supuşi şi prea credincioşi şi de la cei­ ce se tîrăsc gâfâind înaintea prea­­înaltei graţii cu dorinţele şi plângerile popo­rului. Cărui bărbat cu inima liberă şi îndrăs­­neaţă nu ’i-ar fi nesuferit zuruitul lanţurilor, când limbile sânt înlănţuite? Nu ’şi-ar su­gruma mai bucuros toate sentimentele, decât să le supună închinăciunilor şi grimaselor pe­nibile ale unei limbi feudale învechite? Nu sunt doară numai eu, care aş fi putut turba de o sută de ori în vieaţa mea, când voiam să influenţez în afaceri proprii ori în rapor­turi oficioase direct inima şi capul guverno­­rului şi eram atacat în tot momentul ori în loc de influenţe, Excelenţe ş. a., ca de nişte cerşitori ce te supără, încât nu mă puteam mişca din loc şi trebuiam să las în urmă ideile cele mai frumoase şi mai necesare, pentru­ ca să mă uşurez? Unde superiorii şi mânile „înalte“ ne pun sghilţurile aceste limbistice, n’ai ce-a i face, trebue să te sbaţi în ele şi să rabiji pănă la ziua mântuirii. Dar’ noi, oamenii de rînd, de ce nu aruncăm cel puţin noi aceste pedeci în relaţiunile noastre cu semenii noştri ? Pentru­ ce mai scriem titlurile acele ? De ce nu ne înţelegem să le părăsim cu toţii? * Adevărul este un magnet; chiar şi fe­lul duşmanului sboară la el, şi dacă braţul duşman rămâne în urmă. Ce poate fără arme?# Nu întrebăm, dacă guvernul trebue să fie nemărginit ori mărginit; dacă va fi încre­dinţat unui om ori mai multora; dacă e bine să fie statornic ori să se schimbe; nu între­băm, că cine va domni, liberul arbitriu al stă­­pânitorilor ori legea; nici că vor fi privilegii ori egalitate; nici că unde vom căuta isvo­­rul puterii, în popor ori în guvern; întrebarea este aceasta: care-­i mai vechie, domnia ori libertatea, care e condiționată, libertatea ori stăpânirea? S’a născut omul liber şi socie­tatea cetăţenilor a fost introdusă numai pentru apărarea şi păzirea libertăţii, ca păharul pen­tru vin ; sau omul s’a născut să fie serv, şi ■cât nu- Şovinismul maghiar la culme. A în sfîrşit şovinismul maghiar caută să-’şi păstreze firea. Despre ce poate fi earăşi vorba? Se înţelege, acum când lumea este agitată de ideile, că ce are să se aleagă din nămolul cel mare,— colosal, ’i-am pută (fice, — de­scrii despre soartea ţerilor bal­canice, ori­ ce om se va aştepta să dăm prin sîta cea deasă vre-o cestiune cum este a celor două provincii ocupate, Bos­nia şi Herţegovina, sau a raportului Sârbiei faţă cu monarchia austro-ungarâ într’un răsboiu viitor sau alte­­ cestiuni de felul acesta. Fără îndoeală, cestiunile atinse şi altele înrudite cu ele ar trebui să preo­cupe pe ori­şi-care om politic. Pen­­tru­ că în adevăr ţerile balcanice sânt în z­iua de astăzi obiectele cele mai inte­resante politice. De la resolvarea cestiu­­nii acestor ţeri atîrnă foarte mult. Am pută­ţice, că de deslegarea sorţii ţerilor acestora în viitor este legată soartea Eu­ropei. Cu toate aceste, noi avem de astă­­dată în vedere lucruri cu mult mai ne­însemnate. Lucruri, care la prima pri­vire ni­ s’ar pără cuiva că nu au de a face nimica nici cu cestiunea țerilor bal­canice, nici cu cestiunea altor țeri chie­­mate să joace vre-un rol mai remarca­bil în politica actuală. Cetitorii noştri îşi aduc aminte, pentru­ că trebue să le fie încă în proa­spătă memorie, de istoria cu „steguleţul lui Horea dela Iclăn­el“. Noi am pu­blicat-o nu mai demult, decât în numărul ce poartă datul de Sâmbătă 17/29 Iunie şi Nrul 137. Afacerea s’a petrecut în­tr’un colţ de ţeară fără de o însemnă­tate mai mare, şi ai pute-o înregistra în­tre bagatelele, de care scie D-leu câte se vor mai fi petrecând în alte părţi, fără­ ca lumea să iee notiţă despre ele, fiindcă nu se află oameni, care să-­şi fee osteneala a le face cunoscute publi­cităţii. Ei bine, fu judecat un „popă“ ro­mânesc şi o domnişoară de Român la câte trei 4 de temniţă şi la 30 fl. amendă în bani şi . . . atâta. Dacă ar fi numai . . . atâta, într’o ţeară, unde s’au petrecut şi au să se mai petreacă procese politice, vor fi oameni de aceia, care iau lucrurile şi mai pe uşor ; vor fi însă mulţi şi de aceia, care nu le iau aşa pe uşor. Pentru­ că îşi vor zice cei din urmă, că prea sântem infestaţi. Ear’ dacă se vor întreba de căuşele in­festării, vor reflecta, că aceste nu sânt de altă provenienţă, decât din persecu­­ţiune naţională. Noi n’avem să punem întrebarea, dacă au sau nu au dreptate cei­ ce reflectează aşa. Poate să aibă, poate să nu aibă dreptate. La toată întâmplarea mâchniţi sânt şi amărîţi aceia, pe care îi lovesce persecuţiunea, şi cu ei îm­preună şi alţii, câţi au cunoscinţă dease­­menea lucruri. Ear’ aceşti alţii, dacă sânt mulţi, pot să fie un popor, o naţiune întreagă, şi atunci este mâchnnt, o na­ţiune întreagă, un popor, din cauză că unul, doi sau trei indivizi au fost loviţi în libertatea şi averea lor, după presu­punerea lor şi după impresiunea ce pre­supunerea lor a sciut-o face, pe ne­dreptate. Şi cu cât astfel de lucruri sânt mai multe la număr, cu atât mai rău. Afacerea dela Iolandei, după­ cum ni­ s’a comunicat, nu mai încape în­doeală, încă este dintre acele care pro­duc amărîciune. Scoaterea unui steguleţ de bucurie pentru un nou-născut şi nou-botezat nu poate fi crimă politică. Nu poate fi nici chiar delict. Pentru­ că numele Horea, un nume propriu, nu poate fi obiect de proces şi de judecată atât de aspră pentru nimenea, cu atât mai pu­ţin pentru un preot şi pentru o dom­nişoară. Nu poate. Dar’ iată că ni­ s’a împărtăşit că s’a putut. Iar’ dacă aşa ceva s’a putut, nu se vor amărî numai cei loviţi de judecată, în urma căreia preotul şi domnişoara au fost condam­naţi, ci toţi Românii care pot cugeta, că mâne-poimâne li­ se poate întâmpla şi lor aşa ceva sub pretextul, care după ei este fals, că ar fi comis crimă sau delict politic. Şi dacă astfel de mâchnire şi amă­­rîciune se sădesce şi se sporesce în ini­mile Românilor, are să fie pentru cineva bine ? Om cu mintea sănătoasă nu se va afla, care să afirme, că amărîciunea Românilor poate fi pentru cineva din patria cea mare a monarchiei austro­­ungare de vre­un folos. Din contră, toţi oamenii cu mintea sănătoasă trebue să judece, că amărîciunea h­ondanilor din ţerile unguresci nu poate fi decât în detrimentul monarchiei întregi, fiindcă Românii sânt un element de ordine şi de nădejde şi Românii au fraţi preste hotare, cu aceleaşi însuşiri şi oameni care monarchiei noastre austro-ungare pot fi folositori. Punem simplu întrebarea, dacă pe astfel de oameni, cu astfel de însuşiri, într’un timp, când ne aflăm în ajunul evenimentelor mari, este consult a-i lovi în faţă pentru niste închipuiri ale unor oameni preocupaţi? Aşa ceva numai un şovinism orb şi preocupat poate să facă. Trebue să ne mirăm, că e cu pu­tinţă să se întâmple astfel de preocupa­­ţiuni într’un timp, când din toate păr­ţile ar trebui promovată apropierea şi con­cordia popoarelor.Pentru­ că ori­cât se si­lesc oficioasele guvernelor să coloreze cu colori plăcute situaţiunea politică, aceasta tot rămâne posomorită. Agitaţiunea ne­întreruptă din ţerile balcanice, înarmă­rile sistematice ale Rusiei, nu sânt ele­mente, din care să se alcătuească o si­­tuaţiune veselă. De aceste însă noi cântăm demult, dar’ „batem toaca la urechia surdului“. Pentru­ că şovinismul „cel cu barba neagră nu vrea să înţeleagă“. Mihail Eminescu. Sâmbătă dimineaţa în 29 i. c. genialul şi nefericitul nostru poet Mihail Eminescu a murit în casa de alienaţi a doctorului Sutzu. Cea mai glorioasă întrupare a geniului românesc ’şi-a sfîrşit vieaţa de miserii în modul cel mai trist. Cu el s’a stins cea mai măreaţă figură a literaturii românesci. Iată amănuntele ce le cetim despre moartea lui iu­ioarele de preste munţi: „Românul“ scrie: Cu 15 zile înaintea încetării lui din vi­­eaţă, doctorul Sutzu a început a se îngriji de sănătatea luceafărului poesiei române, căci Emi­nescu începu a merge din ce în ce mai rău. Ieri-dimineaţa el ceru să ’i­ se dee un pahar cu lapte şi ceru să ’i­ se trimită doc­torul Sutzu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate, doctorul întrebân­

Next