Tribuna, martie 1891 (Anul 8, nr. 49-74)

1891-03-01 / nr. 49

Anul din ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */2 an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:­­* an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 1/13 Martie 1891 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şirigarmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Tan­n­inner costă K cnuceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Martie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­­iarului „TRIBUNA“. Magnaţii au vorbit. Este curioasă întâmplare cu votarea asilelor în casa magnaţilor. Las’ că a mers iute şi cam în taină toată desba­­terea, dar’ trebue să se mire omul, cât a fost de făcut dealtcum vorbăreţul birou telegrafic de corespondenţă cu ocasiunea desbaterii asupra asilelor. Ear, dacă a comunicat ceva de la Budapesta, a fost despre ghiaţa din Dunăre şi des­pre crescerea şi scăderea apei la Kisbér, Strigoniu şi aşa mai departe. Mai că este omul ispitit a crede, că pentru biroul telegrafic de corespon­denţă de astădată a fost mai de impor­tanţă ghiaţa din Dunăre decât proiectul kisdedev-urilor din casa magnaţilor. Cu toate aceste un lucru este con­statat. Şovinismul maghiar s’a dovedit şi în casa magnaţilor, că exercită o om­nipotenţă nediscutabilă asupra bărba­ţilor politici maghiari. In sensul acestei omnipotenţe, cu toată oposiţiunea epis­copatului român, a fost şi resultatul desbaterilor grăbite. Poate fi mândru şovinismul ma­ghiar. Iată că a raportat o victorie nouă. A raportat victorie nouă, însă dacă victoria va fi şi salutară în consecven­­ţele sale este o întrebare, la care însuşi şo­vinismul, când ’şi-ar pune-o, nu ştim cum ar răspunde, fără să-ş i rămână mustrări pe suflet. Noi Românii luăm la neplăcută cunoscinţă şi acuisiţiunea cea nouă pa­triotică şi ne pregătim pentru cea ne­cunoscută, care are să urmeze. Am zis noi, că şovinismul nu se va opri la asile. Şi nu se poate opri, dacă voesce, ca ţerile unguresci, cu „poşta cea mai deaproape“, să se transformeze în împărăţie maghiară (magyar biro­dalom.) De altmintrelea şovinismul ma­ghiar de sute de ani muncesce la o operă sisifică. In zadar umblă scriitori maghiari să ascundă; sânt urme, care dovedesc, că Maghiarii de sute de ani au observat, că ei, prelângă aceea, că sânt isolaţi, sânt şi puţini şi au căutat cum să se îmulţească. In zadar fanta­­sează scriitorii lor, şi încă cei mai buni, că în Ungaria nu s’a căutat la naţio­nalitatea, ci la hărnicia omului, pen­­tru­ că se vede, că răsplata hărniciei se făcea cu tendenţa, de a înstrăina pe cei harnici de trupina lor şi ai altor în naţionalitatea maghiară. Dacă Ma­ghiarii de secoli n’ar fi proces aşa, as­tăzi, afară de Săcui, nici picior de Ma­ghiar n’ar fi în Transilvania. Pen­­tru­ că Aldea nu s’ar fi prefăcut în Algya, Badea nu s’ar fi transformat în Bágya, Bărbat în Borbáth, Cândreaş în Kenderessy etc. etc., car’ o seamă de Români „nemeşi“ din comitatul Hune­doarei n’ar susţină pănă în 4iua de astăzi, că ei nu sânt Români, dar’ nici Maghiari, ci „nyemnyişi“. De sigur când, în secolul al cinci­­sprezecelea s’a făcut conjuraţiunea trium nationum cu excluderea Românilor, nu s’a făcut pentru păstrarea şi întărirea elementului român în Transilvania. Nu de dragul Românilor s’au tra­dus numele dela o parte considerabilă a comunelor din românesce în limba maghiară. Au trecut ani mulţi de la începu­tul încercărilor de desnaţionalizare. Au trecut zile negre şi pline de amaruri grele preste capetele Românilor. Şi nu se putea altfel, pentru­ că Românii au fost lipsiţi afară de sprijinul provedinţei, de ori­ce sprijin omenesc şi într’un timp chiar şi de spriginul propriu. Şi astăzi cum stăm? Sânt Românii de perit? Deşi împărţiţi politicesce în multe părţi, un popor de 11 milioane, la porţile răsăritene ale Europei, străcurat prin atâţi secoli vitregi, nu-’şi perde rostul cu una cu două. Proiectele câte le inventează şovinismul maghiar pot să împedece în desvoltare, cum au mai împedecat Aprobatele şi Compilatele, dar’ nu pot stinge de pe faţa pământului un popor de atâta putere de vieaţă cum sânt Românii. Din care causă, regretul Români­lor nu este temere de extirpaţiune din partea Maghiarilor. Românii au de­mult conscienţa şi convingerea, că Ma­ghiarii nu sânt în stare să-ş i maghia­­riseze. Regretă însă, pentru­ că prin apucăturile stângace ale şovinismului maghiar ţin în loc desvoltarea unui neam, care ar face mai bune servicii patriei şi Europei, dacă n’ar fi împe­decat la tot pasul în desvoltarea lui materială şi intelectuală. Maghiarii însă în majoritatea lor n’au ascultat de interesele patriotice, nici de învăţătura istoriei. Ei s’au su­pus omnipotenţei şovinismului, care şoptesce, se vede cu succes, Maghiari­lor să meargă înainte pe calea încer­cărilor de desnaţionalizare, că are să le succeadă. Poftească înainte! Răspunderea e a lor şi nu a Românilor, care şi-au adver­­tisat destul. Rimă oficioasă pentru „patrioţi“. Se stie că mai ales şi „Neue Freie Presser se numără între acele organe, în care gu­vernul din Budapesta îşi expune „părerile“ despre unele şi altele, ce-­l doare, în nu­mărul de seară din 9 Martie­­, foaia vie­­neză se exprimă despre reforma admi­nistraţiei din Ungaria precum urmează: „Dieta ungară are acum înaintea sa pro­iectul despre reforma administra­ţi­un­ii în comitate, care formează cel mai important obiect de discuţie al sesiunii de pri­măvară. Proiectul se basează pe principiul administraţiunii statului pentru ameliorarea administraţi­unii şi concentrării rigu­­roase a tuturor puterilor în mânile guvernului central naţional unguresc. Detrăgându-se municipiilor de pănă acum toate competenţele administrative se dă vieaţă fără îndoeală şi unei măsuri de caracter pro­filactic pentru acele ţinuturi, în care în timpul mai din urmă s’a ivit o crescere mai tare a mişcării na­ţionale între naţionalităţile nema­ghiare mai ales între Români şi Şerbi. Ce mai rămâne după proiectul acesta din au­tonomia comitatelor cu greu se poate vedea din el, deoare­ce asupra acestui punct se ex­primă cu cea mai posibilă nedeterminare !!“ FOIŢA „TRIBUNEI” Homo sum. Homo sum, humani nil a me alienum puto. Terenţiu, Heautonuimorumenos A. I. Sc. 1. V. 77. — Roman — de George Ebers. Cu autorizaţiunea autorului tradus de Mugur. Capitolul XVIII. (Urmare.) „Este“, îi răspunse Paul, „Policarp, fiiul stăpânului tău, şi e bolnav de moarte. Fugi repede în casă şi spune-’i senatorului, spune doamnei Dorotea. . .“ „Acum am alt lucru“, îl întrerupse păstoriţa. „Herman mă trimite la Gelasiu, la Psoe şi la Dulas, să-’i chiem şi pe ei; şi dacă m’aş duce în casă, m’ar încuia şi nu m’ar mai lăsa să viu pe munte. Ce s’a întâmplat cu săr­manul flăcău ? Dar’ tot atâta ! Astăzi ai alt­ceva de făcut, decât să plângi pentru o gaură din capul firului senatorului. Du-te sus la turn, îţi spun, şi lasă-’l aci, sau du-’l în cuibul tău cel nou şi du-’l drăguţei tale să-’l grijească“. „Drăcoaică!“ strigă Paul şi puse mâna pe o peatră. „Lasă-’l jos“, strigă Miriam de sus, „am să spun lui Phoebidiu unde-’i e nevasta, dacă nu faci ce a poruncit Hermas. Acum ch­em pe ceialalţi şi la turn ne revedem. Dar’ să nu stai prea mult la tovarăşa ta bălaie, evla­vioase Paule, sfinte Paulei“ Rîsend cu hohot se aruncă de pe stâncă pe stâncă ca­ şi­ când ar duce-o vântul. Alexandrinul se uită mânios după ea; dar’ înţelegea, că sfatul ei nu era rău, luă pe rănitul pe umeri şi-­l duse repede la peşteră, înainte de a ajunge acolo aucei paşi, apoi un strigăt dureros şi ascuţit şi câteva mo­mente după aceea sta Sirona lângă el şi striga în durere pătimaşe: „Da, el este! Şi astfel, astfel! Dar’ trebue să trăească, căci dacă ar muri, Dumnedeul vostru, al iubirii, ar fi ne­înduplecat, crudet şi înfricoşat, da atunci. . .“ Nu putu vorbi mai departe, căci lacri­mile îi năduşiră vocea, car’ Paul mergea re­pede înaintea ei, fără de a-’i asculta vaietele, apoi întră în peşteră, puse pe rănitul pe aş­ternutul ei şi zuse serios, însă afabil, precând Sirena se aruncă în genunchi şi apăsă buzele de mâna debălâzată a junelui: „Dacă-’l iubesci pe acesta, lasă acum văietatul! Este rănit aici la cap, de ieri. Eu ’i-am spălat rana. Acum leagă-’i o cu grije şi răcoresce-’i-o bine cu apă rece. Scii să afli izvorul. Dacă-’şi vine în om­, freacă-’i picioarele şi dă-’i pâne şi câteva picături de vin, care-’l vei afla în pivniţă alături, pre­cum şi uleu, — căci îţi va trebui şi lumină. „Eu trebue să merg la fraţii mei, şi dacă nu mă reîntorc pănă mâne, dă-’l în grija mamei sale pe sărmanul june. Spune-’i şi aceea, că eu, Paul, mi-am făcut rana în ma­nie, şi dacă poate, să mă ierte , ea şi Petru. Iartă şi tu ce am păcătuit faţă cu tine, şi dacă o fi să mor în lupta, care mă aşteaptă, rugaţi-vă, ca Domnul să nu mă judece prea aspru, căci păcatele mele sânt mari şi grele“. în momentul acela pătrunse sunet de trimbiţă pănă în adâncul peşterii. Sirena se cutremura şi striga: „Este tuba romană; îi cunosc sunetul; Phoebiciu trece pe aici !“ „îşi face datorinţa“, o întrerupse Paul. „Şi acum încă una. Am văz­ut în noaptea aceasta în mâna ta un inel, cu un onix“. „Acolo e“, replică Sirona, arătând în fundul peşterii, în pulberea de jos. „Lasă-’l acolo“, se rugă Paul, se plecă încă odată preste bolnavul, ca să-­i sărute fruntea, ridică binecuvântând mâna cătră Ga­­liana şi se repezi afară, cărarea cea scurtă, pentru­ că pe ea călătorul ajungea mai repede la ţintă, ca pe ceealaltă mai bună, pasabilă şi cu animale de povară. La jumătate înălţimea muntelui cărarea cea scurtă întră pe un podeiu oblu, care în partea de cătră Apus este mărginit de o stâncă înaltă şi ţepişe. Pe aceasta era un turn clădit din les­­pezi de peatră, în care anachoreţii de obiceiu se retrăgeau, când erau ameninţaţi de nă­văliri. Locul pentru acest castel, cum ei îl nu­­miau cu mândrie, era bine ales, căci din vîr­­ful lui se putea vedea nu numai cărarea cea scurtă pănă la casă, ci şi fâşia îngustă şi aco­perită cu scoici a pustiului, care despărţia sfânta înălţime de mare, valurile veri­i­ albastre ale mării şi şirul depărtat al malului african. Ori­ce s’ar fi apropiat de turn, fie din apropiere, fie din depărtare, se putea zări dintr’însul, car’ păretele întors spre cale al stâncei, pe care sta, era atât de ţepiş şi de neted, încât nu-’l puteau urca nici chiar lo­cuitorii pustiului, care cu picioarele lor goale şi braţele lor vînjoase se urcau pe stânci, care caprele şi şacalii le încungiurau. Mai uşor de ajuns era turnul din ceea­laltă lăture, şi pentru a asigura şi pe aceasta, s’a ridicat aici un zid foarte tare, care în­­cungiura planul, pe care sta castelul, în forma unei potcoave ce se sfîrşia la prăpastia de­­câtră cărarea cea scurtă. Atât de rudimentar şi de neornamentat a fost îndrugată această clădire, încât se părea o formaţiune a naturii, care nu lucrare de mână de om. Impresia aceasta era potenţată prin îm­­pregiurarea, că pe înălţimea acestei grămă­­diri de petic în formă de zid zăceau o mul­ţime de lespedi şi de bolovani de granit, mai mari şi mai mici, care le adunaseră anacho­reţii, ca să le prăstăvălească şi să le arunce asupra hoţilor în caşul unei năvăliri. Şi o cisternă, de a cărei umplere cu apă mereu se purta grije, era în solul stâncos al planului încungiurat cu zid. Asemenea măsuri de precauţiune erau necesare, căci din două laturi ameninţa pri­mejdia pe anachoreţi. Antâiu din partea cetelor Saracenilor ismaeliţi, care atacând din Ost în invasiunile lor repezi tâlhăresci, atacau răpind şi fugind muntele şi casa, a doua din partea Elemini­­lor, locuitorii sălbateci ai pustiului ce măr­­ginia pământul roditor al Egipetului şi al Nubiei şi cu deosebire ai munţilor goi, care despărţiau Marea­ roşie de valea Nilului. In barce uşoare treceau de obiceiu marea şi se revărsau preste munte ca un potop de locuste. (Va urma.) Lucra vrăjit. Oprirea conferenţei „Tribuniştilor“ din Arad în acelaşi timp, când jupânul Folk, „botezat“ Miksa, vestitul deputat guvernamental al Aradului, pune la disposiţia cuvântării părintelui episcop carh al Aradului columne întregi din,— pentru alţi muritori ne-„patriotici“ — mult prea preţiosul organ al seu, această coincidenţă fa­tală e potrivită a suspecta atitudinea unor archierei ai noştri. Aşa am 4*s *er*' Astăzi, primim o scrie despre încă o altă coincidenţă tot fatală, ce are calitatea de a hrăni bănu­­eala. Şi adecă P. S. 15, episcopul Caran­sebeşului, care a ţinut cu multă dreptate, că de astădată nu va satisface pe deplin sfintei sale datorinţe ca archiereu şi Român, dacă se va mulţumi numai cu votarea contra pro­iectului de lege despre kisdedev-uri, P. S. S. episcopul Popea s’a insinuat la cuvânt şi avea să-’şi ţină discursul imediat după P. S. S. episcopul Mihályi. S’a şi sculat. Dar’, precum ni­ se raportează, a „fost reţinut cu toată insistenţa de cei dimpregiurul seu a vorbi, deoare­ce ar fi timpul deja foarte înaintat, deoare­ce băncile magnaţilor ar fi fost deja la cuvântarea episcopului Mihályi tare deşertate, deoare-ce n’ar pute vorbi numai stenografilor, deoare­ ce ... să nu mai vor­bească şi dînsul“. Atât, Părintele epis­cop al Caransebeşului scie prea bine, că poţi „vorbi şi numai stenografilor“, şi că e şi câte odată chiar impus a o şi face, „dar’ duchul blândeţelor“ cum s’ar putea lupta cu „duchul răutăţii“, ce în ziua de astăfji se află şi între­­ „magnaţi“?! Ne pare rău, că P. S. Sa nu ’şi-a putut ţine cuvântarea. Adevărat, Capitolul XIX. Două cărări duceau din casă preste munte la mare. Amândouă mergeau prin înfundături adânci petroase, dintre care una se numia prea adevărat, că numai episcopul Popea, omul corectităţii extreme, bărbatul devotat cu trup cu suflet bisericii şi naţiunii sale, numai P. S. Sa nu poate fi atins nici măcar de um­bra bănuelii, că ar umbla să compenseze prin vorbe tari într’o ab ba într’o oară fapte slabe ale anilor trecuţi sau chiar şi viitori. Aceste permise nu putem lăsa, ca valorosul di­scurs să rămână manuscript, ci­’l predăm publicităţii, ca să-’l aprecieze după­ cum merită. Discursul, pe care părintele episcop Nicolae Popea era să-’l ros­tească în şedinţa casei magnaţilor de la 9­­. c. în ce­­stiunea kisdedev-urilor Înaltă Casă! Nu mă pot reţine, în. .., de a iu dice şi eu câteva cuvinte asupra unui obiect de atâta importanţă, cum e proiectul de lege pus la ordinea (filei pentru înfiinţarea «silelor de copii. Dar’ fiindcă nu am norocirea de a cunoasce limba maghiară aşa de bine, încât să-­mi pot exprima părerile şi convingerile mele liber şi mai pe larg într’însa, mă văd silit a mă mărgini numai prelângi urmă­toarele : Eu cred, înaltă Casă, că o lege, care se aduce din partea legislativei cu valoare pen­tru întreg statul, trebue să fie reclamată de lipsele şi trebuinţele cele adevărate şi nu în­chipuite ale totalităţii statului, şi să aibă în vedere binele şi folosul general al întregei po­­poraţiuni ce locuesce într’însul. Proiectul de lege, pe care îl avem înaintea noastră, nu în­­trunesce nici pe departe aceste condiţiuni esen­ţiale ale unei legi, ca să­­ib­ă: el nu e re­clamat de lipsele şi trebuinţele cele adevărate generale, ba, după­ cum ne arată experienţa de toate cilele, el este chiar perhoresciat de o parte precumpănitoare a poporaţiunii statului, încât trebue să-­mi exprim temerea, că acest proiect, devenind lege, va produce în loc de bine şi folos numai amărîciune, nemulţumiri şi conflicte de tot felul, ceea­ ce socotesc, că nu ar fi în interesul, ci în dauna şi spre strică­ciunea cea mai mare a statului. Scopul cel adevărat al asilelor de copii, pentru cei­ ce ar dori această instituţiune, nu poate fi altul, înaltă Casă, din punct de ve­dere pedagogic, decât acela, de a feri prin­­tr’însele pe copiii cei micuţi, care din vre-o causă oare-care nu s’ar pute bucura de îngri­jirea în familie, de influenţe stricăcioase prin paza şi îngrijirea ce li­ se dă de anumite per­soane instituite spre acest scop. Faţă cu acei părinţi deci, care prin necesităţile vieţii sânt împedecaţi a purta grija cuviincioasă pentru mititeii lor, e în drept statul de a le sări într’a­­jutor şi a le înlesni îngrijirea aceasta prin crearea astor fel de institute şi întocmiri, lă­sând­u-le însă în voe liberă de a se folosi de ele ori nu. Ei, dar’ proiectul de lege se duce mai departe, el face silă cetăţenilor la crearea asilelor şi părinţilor, ca să-’şi încredinţeze copiii lor îngrijirii asilelor, ceea­ ce trece preste mar­ginile dreptului ce-­i compete lui în această privinţă. Prin astfel de disposiţiuni silnice şi altele asemenea acestora, care se cuprind în proiect, instituţiunea umanitară a asilelor de copii primesce cu desăvîrşire caracterul unei instituţiuni politice, puse în serviciul unor scopuri particulare, care cu educaţiunea adevărată şi cu filantropia adevărată nimic nu au de a face. E învederat deci, că astfel procedând statul, ap ar abate dela scopul cel adevărat al asilelor de copii, şi că prin ur­mare proiectul din cestiune nu are în vedere binele şi folosul poporaţiunii, cum s’a amintit mai sus. Căci, în altă Casă, să nu perdem din vedere, că începutul educaţiunei se face în casa pă­rintească sau în familie. Pedagogii renumiţi afirmă, că pentru etatea pănă la şese ani, nici un institut, nici o învăţătoare şi nici un învăţător nu pot suplini familia. Şi cu tot dreptul, pentru­ că nimenea nu va trage la îndoeală, că de o sută de ori mai bine şi mai cu inimă va îngriji o mamă pentru copilul seu, care e carne din carne, şi sânge din sân­gele seu, decât sute şi mii de îngrijitoare străine plătite. Stim noi, cum se cam fac lucrurile plătite în ziua de de cătră oa­meni, care nu au alt interes, decât plata lor: ei îl fac, ca să fie plătiţi, fără nici o tragere de inimă şi fără nici un interes moral. Dar’ noi nu voim să crescem Ianiceri, nici cetă­ţeni de ai lui Licurg, cu inima de ghiaţă că­­tră tot ce e omenesc, ci voim să crescem adevăraţi cetăţeni cu simţăminte de iubire că­­tră familia lor, cătră neamul lor, cătră reli­gia lor, cătră patria lor, bine sciind, că din aceştia se compune statul, şi că familia for­mează basa şi tăria lui, în mod nedrept şi necompetent întră deci proiectul în familie, prin disposiţiunile cele silnice, călcând în picioare drepturile înăscute ale părinţilor asupra educaţiunii co­piilor lor. Prelângă aceste mai sânt, î. C., încă şi alte defecte, esenţiale defecte, care se cuprind în proiectul de faţă. Prin disposiţiunile ace­luia se vatămă dreptul garantat al confesiu­nilor, de a dispune ele în ale religiei faţă cu copilaşii credincioşilor lor, se vatămă şi liber­tatea conscienţei, pentru care s’a vărsat atâta sânge şi s’au stîns atâtea vieţi omenesci, şi în fine s’ar introduce, cu deosebire prin ru­găciunile „cuvioase“ sau cosmopolite un in­diferentism, care ar exclude ori­ce crescere religioasă confesională. Pe basa acestora trebue să 4'­^în. C., că scopul principal al proiectului din cestiune nu e atât îngrijirea de copii, nici educaţiunea, nici cultura preste tot, ci cu totul altul, şi anume acela, care deja demult ni­ s’a spus în presă, in casa abregaţilor chiar şi pretutin­deni, şi pe care, deşi nu se numesce, ni-’l arată destul de învederat şi însuşi proiectul de lege cu deosebire în disposiţiunile sale despre introducerea limbii maghiare în asilele de copii, şi aceasta ar fi: Asimilarea sau maghiarizarea naţionalităţilor nemaghiare din patrie! El e o nefericită problemă, care nu Nr. 49

Next