Tribuna, martie 1891 (Anul 8, nr. 49-74)
1891-03-01 / nr. 49
Anul din ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */2 an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:* an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 1/13 Martie 1891 TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şirigarmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Tanninner costă K cnuceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Martie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiuneaiarului „TRIBUNA“. Magnaţii au vorbit. Este curioasă întâmplare cu votarea asilelor în casa magnaţilor. Las’ că a mers iute şi cam în taină toată desbaterea, dar’ trebue să se mire omul, cât a fost de făcut dealtcum vorbăreţul birou telegrafic de corespondenţă cu ocasiunea desbaterii asupra asilelor. Ear, dacă a comunicat ceva de la Budapesta, a fost despre ghiaţa din Dunăre şi despre crescerea şi scăderea apei la Kisbér, Strigoniu şi aşa mai departe. Mai că este omul ispitit a crede, că pentru biroul telegrafic de corespondenţă de astădată a fost mai de importanţă ghiaţa din Dunăre decât proiectul kisdedev-urilor din casa magnaţilor. Cu toate aceste un lucru este constatat. Şovinismul maghiar s’a dovedit şi în casa magnaţilor, că exercită o omnipotenţă nediscutabilă asupra bărbaţilor politici maghiari. In sensul acestei omnipotenţe, cu toată oposiţiunea episcopatului român, a fost şi resultatul desbaterilor grăbite. Poate fi mândru şovinismul maghiar. Iată că a raportat o victorie nouă. A raportat victorie nouă, însă dacă victoria va fi şi salutară în consecvenţele sale este o întrebare, la care însuşi şovinismul, când ’şi-ar pune-o, nu ştim cum ar răspunde, fără să-ş i rămână mustrări pe suflet. Noi Românii luăm la neplăcută cunoscinţă şi acuisiţiunea cea nouă patriotică şi ne pregătim pentru cea necunoscută, care are să urmeze. Am zis noi, că şovinismul nu se va opri la asile. Şi nu se poate opri, dacă voesce, ca ţerile unguresci, cu „poşta cea mai deaproape“, să se transformeze în împărăţie maghiară (magyar birodalom.) De altmintrelea şovinismul maghiar de sute de ani muncesce la o operă sisifică. In zadar umblă scriitori maghiari să ascundă; sânt urme, care dovedesc, că Maghiarii de sute de ani au observat, că ei, prelângă aceea, că sânt isolaţi, sânt şi puţini şi au căutat cum să se îmulţească. In zadar fantasează scriitorii lor, şi încă cei mai buni, că în Ungaria nu s’a căutat la naţionalitatea, ci la hărnicia omului, pentru că se vede, că răsplata hărniciei se făcea cu tendenţa, de a înstrăina pe cei harnici de trupina lor şi ai altor în naţionalitatea maghiară. Dacă Maghiarii de secoli n’ar fi proces aşa, astăzi, afară de Săcui, nici picior de Maghiar n’ar fi în Transilvania. Pentru că Aldea nu s’ar fi prefăcut în Algya, Badea nu s’ar fi transformat în Bágya, Bărbat în Borbáth, Cândreaş în Kenderessy etc. etc., car’ o seamă de Români „nemeşi“ din comitatul Hunedoarei n’ar susţină pănă în 4iua de astăzi, că ei nu sânt Români, dar’ nici Maghiari, ci „nyemnyişi“. De sigur când, în secolul al cincisprezecelea s’a făcut conjuraţiunea trium nationum cu excluderea Românilor, nu s’a făcut pentru păstrarea şi întărirea elementului român în Transilvania. Nu de dragul Românilor s’au tradus numele dela o parte considerabilă a comunelor din românesce în limba maghiară. Au trecut ani mulţi de la începutul încercărilor de desnaţionalizare. Au trecut zile negre şi pline de amaruri grele preste capetele Românilor. Şi nu se putea altfel, pentru că Românii au fost lipsiţi afară de sprijinul provedinţei, de orice sprijin omenesc şi într’un timp chiar şi de spriginul propriu. Şi astăzi cum stăm? Sânt Românii de perit? Deşi împărţiţi politicesce în multe părţi, un popor de 11 milioane, la porţile răsăritene ale Europei, străcurat prin atâţi secoli vitregi, nu-’şi perde rostul cu una cu două. Proiectele câte le inventează şovinismul maghiar pot să împedece în desvoltare, cum au mai împedecat Aprobatele şi Compilatele, dar’ nu pot stinge de pe faţa pământului un popor de atâta putere de vieaţă cum sânt Românii. Din care causă, regretul Românilor nu este temere de extirpaţiune din partea Maghiarilor. Românii au demult conscienţa şi convingerea, că Maghiarii nu sânt în stare să-ş i maghiariseze. Regretă însă, pentru că prin apucăturile stângace ale şovinismului maghiar ţin în loc desvoltarea unui neam, care ar face mai bune servicii patriei şi Europei, dacă n’ar fi împedecat la tot pasul în desvoltarea lui materială şi intelectuală. Maghiarii însă în majoritatea lor n’au ascultat de interesele patriotice, nici de învăţătura istoriei. Ei s’au supus omnipotenţei şovinismului, care şoptesce, se vede cu succes, Maghiarilor să meargă înainte pe calea încercărilor de desnaţionalizare, că are să le succeadă. Poftească înainte! Răspunderea e a lor şi nu a Românilor, care şi-au advertisat destul. Rimă oficioasă pentru „patrioţi“. Se stie că mai ales şi „Neue Freie Presser se numără între acele organe, în care guvernul din Budapesta îşi expune „părerile“ despre unele şi altele, ce-l doare, în numărul de seară din 9 Martie, foaia vieneză se exprimă despre reforma administraţiei din Ungaria precum urmează: „Dieta ungară are acum înaintea sa proiectul despre reforma administraţiunii în comitate, care formează cel mai important obiect de discuţie al sesiunii de primăvară. Proiectul se basează pe principiul administraţiunii statului pentru ameliorarea administraţiunii şi concentrării riguroase a tuturor puterilor în mânile guvernului central naţional unguresc. Detrăgându-se municipiilor de pănă acum toate competenţele administrative se dă vieaţă fără îndoeală şi unei măsuri de caracter profilactic pentru acele ţinuturi, în care în timpul mai din urmă s’a ivit o crescere mai tare a mişcării naţionale între naţionalităţile nemaghiare mai ales între Români şi Şerbi. Ce mai rămâne după proiectul acesta din autonomia comitatelor cu greu se poate vedea din el, deoarece asupra acestui punct se exprimă cu cea mai posibilă nedeterminare !!“ FOIŢA „TRIBUNEI” Homo sum. Homo sum, humani nil a me alienum puto. Terenţiu, Heautonuimorumenos A. I. Sc. 1. V. 77. — Roman — de George Ebers. Cu autorizaţiunea autorului tradus de Mugur. Capitolul XVIII. (Urmare.) „Este“, îi răspunse Paul, „Policarp, fiiul stăpânului tău, şi e bolnav de moarte. Fugi repede în casă şi spune-’i senatorului, spune doamnei Dorotea. . .“ „Acum am alt lucru“, îl întrerupse păstoriţa. „Herman mă trimite la Gelasiu, la Psoe şi la Dulas, să-’i chiem şi pe ei; şi dacă m’aş duce în casă, m’ar încuia şi nu m’ar mai lăsa să viu pe munte. Ce s’a întâmplat cu sărmanul flăcău ? Dar’ tot atâta ! Astăzi ai altceva de făcut, decât să plângi pentru o gaură din capul firului senatorului. Du-te sus la turn, îţi spun, şi lasă-’l aci, sau du-’l în cuibul tău cel nou şi du-’l drăguţei tale să-’l grijească“. „Drăcoaică!“ strigă Paul şi puse mâna pe o peatră. „Lasă-’l jos“, strigă Miriam de sus, „am să spun lui Phoebidiu unde-’i e nevasta, dacă nu faci ce a poruncit Hermas. Acum chem pe ceialalţi şi la turn ne revedem. Dar’ să nu stai prea mult la tovarăşa ta bălaie, evlavioase Paule, sfinte Paulei“ Rîsend cu hohot se aruncă de pe stâncă pe stâncă ca şi când ar duce-o vântul. Alexandrinul se uită mânios după ea; dar’ înţelegea, că sfatul ei nu era rău, luă pe rănitul pe umeri şi-l duse repede la peşteră, înainte de a ajunge acolo aucei paşi, apoi un strigăt dureros şi ascuţit şi câteva momente după aceea sta Sirona lângă el şi striga în durere pătimaşe: „Da, el este! Şi astfel, astfel! Dar’ trebue să trăească, căci dacă ar muri, Dumnedeul vostru, al iubirii, ar fi neînduplecat, crudet şi înfricoşat, da atunci. . .“ Nu putu vorbi mai departe, căci lacrimile îi năduşiră vocea, car’ Paul mergea repede înaintea ei, fără de a-’i asculta vaietele, apoi întră în peşteră, puse pe rănitul pe aşternutul ei şi zuse serios, însă afabil, precând Sirena se aruncă în genunchi şi apăsă buzele de mâna debălâzată a junelui: „Dacă-’l iubesci pe acesta, lasă acum văietatul! Este rănit aici la cap, de ieri. Eu ’i-am spălat rana. Acum leagă-’i o cu grije şi răcoresce-’i-o bine cu apă rece. Scii să afli izvorul. Dacă-’şi vine în om, freacă-’i picioarele şi dă-’i pâne şi câteva picături de vin, care-’l vei afla în pivniţă alături, precum şi uleu, — căci îţi va trebui şi lumină. „Eu trebue să merg la fraţii mei, şi dacă nu mă reîntorc pănă mâne, dă-’l în grija mamei sale pe sărmanul june. Spune-’i şi aceea, că eu, Paul, mi-am făcut rana în manie, şi dacă poate, să mă ierte , ea şi Petru. Iartă şi tu ce am păcătuit faţă cu tine, şi dacă o fi să mor în lupta, care mă aşteaptă, rugaţi-vă, ca Domnul să nu mă judece prea aspru, căci păcatele mele sânt mari şi grele“. în momentul acela pătrunse sunet de trimbiţă pănă în adâncul peşterii. Sirena se cutremura şi striga: „Este tuba romană; îi cunosc sunetul; Phoebiciu trece pe aici !“ „îşi face datorinţa“, o întrerupse Paul. „Şi acum încă una. Am văzut în noaptea aceasta în mâna ta un inel, cu un onix“. „Acolo e“, replică Sirona, arătând în fundul peşterii, în pulberea de jos. „Lasă-’l acolo“, se rugă Paul, se plecă încă odată preste bolnavul, ca să-i sărute fruntea, ridică binecuvântând mâna cătră Galiana şi se repezi afară, cărarea cea scurtă, pentru că pe ea călătorul ajungea mai repede la ţintă, ca pe ceealaltă mai bună, pasabilă şi cu animale de povară. La jumătate înălţimea muntelui cărarea cea scurtă întră pe un podeiu oblu, care în partea de cătră Apus este mărginit de o stâncă înaltă şi ţepişe. Pe aceasta era un turn clădit din lespezi de peatră, în care anachoreţii de obiceiu se retrăgeau, când erau ameninţaţi de năvăliri. Locul pentru acest castel, cum ei îl numiau cu mândrie, era bine ales, căci din vîrful lui se putea vedea nu numai cărarea cea scurtă pănă la casă, ci şi fâşia îngustă şi acoperită cu scoici a pustiului, care despărţia sfânta înălţime de mare, valurile verii albastre ale mării şi şirul depărtat al malului african. Orice s’ar fi apropiat de turn, fie din apropiere, fie din depărtare, se putea zări dintr’însul, car’ păretele întors spre cale al stâncei, pe care sta, era atât de ţepiş şi de neted, încât nu-’l puteau urca nici chiar locuitorii pustiului, care cu picioarele lor goale şi braţele lor vînjoase se urcau pe stânci, care caprele şi şacalii le încungiurau. Mai uşor de ajuns era turnul din ceealaltă lăture, şi pentru a asigura şi pe aceasta, s’a ridicat aici un zid foarte tare, care încungiura planul, pe care sta castelul, în forma unei potcoave ce se sfîrşia la prăpastia decâtră cărarea cea scurtă. Atât de rudimentar şi de neornamentat a fost îndrugată această clădire, încât se părea o formaţiune a naturii, care nu lucrare de mână de om. Impresia aceasta era potenţată prin împregiurarea, că pe înălţimea acestei grămădiri de petic în formă de zid zăceau o mulţime de lespedi şi de bolovani de granit, mai mari şi mai mici, care le adunaseră anachoreţii, ca să le prăstăvălească şi să le arunce asupra hoţilor în caşul unei năvăliri. Şi o cisternă, de a cărei umplere cu apă mereu se purta grije, era în solul stâncos al planului încungiurat cu zid. Asemenea măsuri de precauţiune erau necesare, căci din două laturi ameninţa primejdia pe anachoreţi. Antâiu din partea cetelor Saracenilor ismaeliţi, care atacând din Ost în invasiunile lor repezi tâlhăresci, atacau răpind şi fugind muntele şi casa, a doua din partea Eleminilor, locuitorii sălbateci ai pustiului ce mărginia pământul roditor al Egipetului şi al Nubiei şi cu deosebire ai munţilor goi, care despărţiau Marea roşie de valea Nilului. In barce uşoare treceau de obiceiu marea şi se revărsau preste munte ca un potop de locuste. (Va urma.) Lucra vrăjit. Oprirea conferenţei „Tribuniştilor“ din Arad în acelaşi timp, când jupânul Folk, „botezat“ Miksa, vestitul deputat guvernamental al Aradului, pune la disposiţia cuvântării părintelui episcop carh al Aradului columne întregi din,— pentru alţi muritori ne-„patriotici“ — mult prea preţiosul organ al seu, această coincidenţă fatală e potrivită a suspecta atitudinea unor archierei ai noştri. Aşa am 4*s *er*' Astăzi, primim o scrie despre încă o altă coincidenţă tot fatală, ce are calitatea de a hrăni bănueala. Şi adecă P. S. 15, episcopul Caransebeşului, care a ţinut cu multă dreptate, că de astădată nu va satisface pe deplin sfintei sale datorinţe ca archiereu şi Român, dacă se va mulţumi numai cu votarea contra proiectului de lege despre kisdedev-uri, P. S. S. episcopul Popea s’a insinuat la cuvânt şi avea să-’şi ţină discursul imediat după P. S. S. episcopul Mihályi. S’a şi sculat. Dar’, precum ni se raportează, a „fost reţinut cu toată insistenţa de cei dimpregiurul seu a vorbi, deoarece ar fi timpul deja foarte înaintat, deoarece băncile magnaţilor ar fi fost deja la cuvântarea episcopului Mihályi tare deşertate, deoare-ce n’ar pute vorbi numai stenografilor, deoare ce ... să nu mai vorbească şi dînsul“. Atât, Părintele episcop al Caransebeşului scie prea bine, că poţi „vorbi şi numai stenografilor“, şi că e şi câte odată chiar impus a o şi face, „dar’ duchul blândeţelor“ cum s’ar putea lupta cu „duchul răutăţii“, ce în ziua de astăfji se află şi între „magnaţi“?! Ne pare rău, că P. S. Sa nu ’şi-a putut ţine cuvântarea. Adevărat, Capitolul XIX. Două cărări duceau din casă preste munte la mare. Amândouă mergeau prin înfundături adânci petroase, dintre care una se numia prea adevărat, că numai episcopul Popea, omul corectităţii extreme, bărbatul devotat cu trup cu suflet bisericii şi naţiunii sale, numai P. S. Sa nu poate fi atins nici măcar de umbra bănuelii, că ar umbla să compenseze prin vorbe tari într’o ab ba într’o oară fapte slabe ale anilor trecuţi sau chiar şi viitori. Aceste permise nu putem lăsa, ca valorosul discurs să rămână manuscript, ci’l predăm publicităţii, ca să-’l aprecieze după cum merită. Discursul, pe care părintele episcop Nicolae Popea era să-’l rostească în şedinţa casei magnaţilor de la 9. c. în cestiunea kisdedev-urilor Înaltă Casă! Nu mă pot reţine, în. .., de a iu dice şi eu câteva cuvinte asupra unui obiect de atâta importanţă, cum e proiectul de lege pus la ordinea (filei pentru înfiinţarea «silelor de copii. Dar’ fiindcă nu am norocirea de a cunoasce limba maghiară aşa de bine, încât să-mi pot exprima părerile şi convingerile mele liber şi mai pe larg într’însa, mă văd silit a mă mărgini numai prelângi următoarele : Eu cred, înaltă Casă, că o lege, care se aduce din partea legislativei cu valoare pentru întreg statul, trebue să fie reclamată de lipsele şi trebuinţele cele adevărate şi nu închipuite ale totalităţii statului, şi să aibă în vedere binele şi folosul general al întregei poporaţiuni ce locuesce într’însul. Proiectul de lege, pe care îl avem înaintea noastră, nu întrunesce nici pe departe aceste condiţiuni esenţiale ale unei legi, ca săibă: el nu e reclamat de lipsele şi trebuinţele cele adevărate generale, ba, după cum ne arată experienţa de toate cilele, el este chiar perhoresciat de o parte precumpănitoare a poporaţiunii statului, încât trebue să-mi exprim temerea, că acest proiect, devenind lege, va produce în loc de bine şi folos numai amărîciune, nemulţumiri şi conflicte de tot felul, ceea ce socotesc, că nu ar fi în interesul, ci în dauna şi spre stricăciunea cea mai mare a statului. Scopul cel adevărat al asilelor de copii, pentru cei ce ar dori această instituţiune, nu poate fi altul, înaltă Casă, din punct de vedere pedagogic, decât acela, de a feri printr’însele pe copiii cei micuţi, care din vre-o causă oare-care nu s’ar pute bucura de îngrijirea în familie, de influenţe stricăcioase prin paza şi îngrijirea ce li se dă de anumite persoane instituite spre acest scop. Faţă cu acei părinţi deci, care prin necesităţile vieţii sânt împedecaţi a purta grija cuviincioasă pentru mititeii lor, e în drept statul de a le sări într’ajutor şi a le înlesni îngrijirea aceasta prin crearea astor fel de institute şi întocmiri, lăsându-le însă în voe liberă de a se folosi de ele ori nu. Ei, dar’ proiectul de lege se duce mai departe, el face silă cetăţenilor la crearea asilelor şi părinţilor, ca să-’şi încredinţeze copiii lor îngrijirii asilelor, ceea ce trece preste marginile dreptului ce-i compete lui în această privinţă. Prin astfel de disposiţiuni silnice şi altele asemenea acestora, care se cuprind în proiect, instituţiunea umanitară a asilelor de copii primesce cu desăvîrşire caracterul unei instituţiuni politice, puse în serviciul unor scopuri particulare, care cu educaţiunea adevărată şi cu filantropia adevărată nimic nu au de a face. E învederat deci, că astfel procedând statul, ap ar abate dela scopul cel adevărat al asilelor de copii, şi că prin urmare proiectul din cestiune nu are în vedere binele şi folosul poporaţiunii, cum s’a amintit mai sus. Căci, în altă Casă, să nu perdem din vedere, că începutul educaţiunei se face în casa părintească sau în familie. Pedagogii renumiţi afirmă, că pentru etatea pănă la şese ani, nici un institut, nici o învăţătoare şi nici un învăţător nu pot suplini familia. Şi cu tot dreptul, pentru că nimenea nu va trage la îndoeală, că de o sută de ori mai bine şi mai cu inimă va îngriji o mamă pentru copilul seu, care e carne din carne, şi sânge din sângele seu, decât sute şi mii de îngrijitoare străine plătite. Stim noi, cum se cam fac lucrurile plătite în ziua de de cătră oameni, care nu au alt interes, decât plata lor: ei îl fac, ca să fie plătiţi, fără nici o tragere de inimă şi fără nici un interes moral. Dar’ noi nu voim să crescem Ianiceri, nici cetăţeni de ai lui Licurg, cu inima de ghiaţă cătră tot ce e omenesc, ci voim să crescem adevăraţi cetăţeni cu simţăminte de iubire cătră familia lor, cătră neamul lor, cătră religia lor, cătră patria lor, bine sciind, că din aceştia se compune statul, şi că familia formează basa şi tăria lui, în mod nedrept şi necompetent întră deci proiectul în familie, prin disposiţiunile cele silnice, călcând în picioare drepturile înăscute ale părinţilor asupra educaţiunii copiilor lor. Prelângă aceste mai sânt, î. C., încă şi alte defecte, esenţiale defecte, care se cuprind în proiectul de faţă. Prin disposiţiunile aceluia se vatămă dreptul garantat al confesiunilor, de a dispune ele în ale religiei faţă cu copilaşii credincioşilor lor, se vatămă şi libertatea conscienţei, pentru care s’a vărsat atâta sânge şi s’au stîns atâtea vieţi omenesci, şi în fine s’ar introduce, cu deosebire prin rugăciunile „cuvioase“ sau cosmopolite un indiferentism, care ar exclude orice crescere religioasă confesională. Pe basa acestora trebue să 4'^în. C., că scopul principal al proiectului din cestiune nu e atât îngrijirea de copii, nici educaţiunea, nici cultura preste tot, ci cu totul altul, şi anume acela, care deja demult ni s’a spus în presă, in casa abregaţilor chiar şi pretutindeni, şi pe care, deşi nu se numesce, ni-’l arată destul de învederat şi însuşi proiectul de lege cu deosebire în disposiţiunile sale despre introducerea limbii maghiare în asilele de copii, şi aceasta ar fi: Asimilarea sau maghiarizarea naţionalităţilor nemaghiare din patrie! El e o nefericită problemă, care nu Nr. 49