Tribuna, septembrie 1894 (Anul 11, nr. 184-207)

1894-09-01 / nr. 184

Anul XI ABONAMENTELE ?suini Sibiiu: l lună 85 cr., */i an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentm monarohe: l lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., i/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/i an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sîbîini, Joi 1/13 Septemvrie 1894 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNÎLE 9 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dl Carol Schulder în Bucureşti, strada Laberint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază în număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Septemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, AUSTRIA. Mâne, Joi în 13 Septemvrie, Maiestatea Sa Monarchul asistă la o ceremonie ce se desfăşură în Viena, în biserica Sf. Ştefan. Monumentul, ce se va desveli la ordinul Monarchului, este creat în amintirea unei zile de mare glorie, în 13 Septemvrie 1683 regele polon Sobieski întră în capitala Vienei, după ce Turcii, ajunşi la un punct de culminaţie periculos creştinătăţii, începură neoprita lor retragere din imperiu, din Europa. Şi azi se ridică pe urmele barbarei puteri înfrânte — puterea neînfrântă a neamurilor, care atâta vreme au dat Turcului bogăţia ţerii lor, dar’ nu limba, nu credinţa, nu gândul, nu aspiraţiile lor. Acestea au trăit micşorate, suprimate, dar’ nestinse Şi — azi sânt întrupate mari gânduri, pe care abia le simţi din paginele cronicelor de pe acele vremuri. La umbra aripilor vulturului austriac s’au trezit în Orient popoare şi ţeri, ce-s tinere încă, dar’ pline de vigoare. între aceste popoare suntem şi noi Românii. „Minunate sânt lucrurile Dumnezeului nostru, al căruia nume să fie lăudat din veaci până în veaci, că din anul acesta au început fericirea carea era să se vearse apoi peste neamul cel odidat al Românilor“ — grâeşte măreţul Şincai ajuns la povestirea anului 1683 al cronicei sale de aur. Acest cuvânt îl putem repeţi azi toţi Românii, cei din regat ca şi cei din Ungaria şi Ardeal, căci toţi ne-am ridicat deja o epocă, care a creat, după învingerile austriace asupra Turcilor, posibilitatea ca Austria să aibă o politică orientală. Românii din regat se bucură de o independență exercitată pe un mare teritor. Acest teritor ar fi putut, e drept, să devină in decursul desvoltării politicei orientale a Austriei mai mic, decât este azi. Politica Austriei voia şi un spor de teritorii nu numai odată, ea bucuros ar fi împins graniţele sale până în Nistru şi în toată Dunărea cel puţin. Aşa era rostul acelor vremi, aşa trebuiau să cugete acei diplomaţi, care voiau cu orice chip să pună Rusiei o sigură graniţă în avântul ce-i luase cam în acelaşi timp spre Constantinopol şi care de multe ori erau rugaţi de boeri de-ai ţerii, să pună stăpânire pe pământul românesc. Această tendenţă de-a stăpâni teritorul românşi-a sfârşit succesele cu ocuparea Bucovinei. De atunci Austria a mai luptat pentru influenţă, nu mai facii anexări, care azi ea se sileşte cu succes a susţină amiciţia regatului român. Ce deosebire între scopurile diplomatice de azi şi de azi două sute de ani! Ce schimbare de lucruri! Legăturile cu Apusul, afacerile vestice, care au durat până mai azi douăzeci-şi-cinci de ani, au fost una din cele mai serioase pedeci ale înaintării mai cu spor a imperiului nostru spre est. O spun apoi şi istoricii austriaci care-i efectul în Orient al acestei piedece din Vest. O spune de pildă Adolf Beer în istoria politicei orientale a Austriei, zicând: „Importanţa şi în mai multe sensuri fatala situaţie după a statului dunărean între Orient şi Occident a făcut posibil faptul, că un stat tiner rîvnitor spre înălţare a luat Austriei rangul în Sud-Est“. „ Nu-i greu a ghici, că acest stat tiner este statul român! Situaţia este clară şi, fără a uita de alte interese neaustriace care au contribuit a produce acest resultat, zicem că şi Românii din regat au motiv a privi, simpatisând cu Austria, la acele lupte, în care interesul austriac a fost adeseori identic cu interesul român, la nevoie salvându-l pe acesta, şi vor da şi ei dreptate înţeleptului Şincai. Cu atât mai mult noi Românii din Ardeal şi Ungaria. Unde eram noi ! Când ne gândim, par’că un câmp lat se deschide, pe care o nemărginită mulţime asudă având un pământ, pe care este „suferită“ se- l are şi vedem pe lacomul domn feudal şi bestial alegând cel mai bun rod; vedem case, în care sliri domneşti şi prinţiari întră sdrobind slab zăvorită uşe, pângărind icoanele şi fetele şi lovind de moarte pe tatăl, care sare să apere simboalele religiei şi castitatea; vedem saci de bani, birul capului şi alt bir luat dela iobagi, bir ce-i mai rodnic decât tot ce dau privilegiaţii; vedem miseria sfîşiind carnea şi pe domn rîzând de dureri. Unde eram noi! Dar’ nici în noi nu era înfrântă puterea ce zace însîmburită în fericita noastră constituţie. Hrană şi libertate şi noi devenim mari! Austria ni-a dat-o cu încetinelul. Ni-a deschis drumul şcoalei apusene, ni-a mai slăbit cele lanţuri, tăind ruginite verigi din ele, ne-a militarisat crescându-ne pe mărginaşii voinici, care apoi au luptat pentru imperiul, cei-a făcut şi născut, ni-a făcut şi bisericii rost, ni-a ajutat să ne simţim puterea chiar şi în resoluţii, ni-a dat un avânt, cu care şi azi mergem înainte. De la 1683 şi până azi ! Un sanctos instinct ni-a spus, că Austria e pavăză „obidatului“ neam, când ne adresam câtră beliducii ei, chemându-i în Ardeal. Un raţionament, ce nu putem crede că ne înşală, ne spune, că cele mai mari zile din istoria Austriei nu au putut să nu lase amintiri în Burg-ul vienez. La Viena sânt zidiri, sânt chipuri, sânt acte, care nu lasă tradiţia să moară. Pe multe pagini de ale ei numele poporului nostru este înscris ca erou, ca petent, ca om ce chiamă graţia şi dovedeşte că o merită, ca glas cald de recunoştinţă: „Nu putem crede, că ne înşală“. Şi dacă simptoame mai noue s’ar părea, că vorbesc contra credinţei noastre, o precipitare a gândurilor şi decisiunilor noastre tot nu putem îngădui. Ori câte centre de gravitate s’ar crea, cel mai vechiu centru vedem, că este azi şi de sigur va fi oricând punctul dela care se vor ramifica drumurile şi cărările politice. Altfel — ar fi o fatalitate pentru monarchia noastră, care nu poate suferi, fără să sufere şi ea, ca nedreptăţirile politice de azi să continue. Să ne gândim deci cu pietate la slujba sfântă, ce mâne în 13 Septemvrie se ţine la Viena. Resultatul zilelor glorificate de acea slujbă şi de acel monument este şi posibilitatea noastră de a avă o politică naţională. FOIŢA „TRIBUNEI. Din robia maghiară. Inima îşi reclamă partea ei. Aşa m’a luat şi pe mine de m’a dus acolo unde toate inimile româneşti sunt concentrate, la Vaţ şi la Seghedin. Mai nainte la Vaţ. Cu răsuflarea năduşită m’am apropiat de zăvoarele care închid aspiraţiile unui popor. Un colos de edificiu cu geamuri astupate şi străjuit giur împregiur de poteră înarmată, este prima staţiune. Aici zac de present 900 de nefericiţi, ucigaşi şi jefuitori, care îşi iau răsplata fărădelegilor lor, între dînşii şi nefericitul laşa Tomici, ginerele patriotului sârb Mileticî, căci a preferit mai bine moartea decât a mai suporta infamarea nevestei sale. Un portar armat mă conduse printr’un scurt coridor la treptele altui coridor din etagiu, de aici bate în sus şi apare în capul treptelor alt poteraş, care mă ia şi conduce la directorul temniţelor, sau în terminologia mai nouă, la hosentragerul cel mare. Mă present directorului încruntat, acesta mă întreabă de nume, îmi dă biletul de întrare, fără vorbă, şi apoi purtat jos tot prin acelaşi labirint de coridoare, mă aflu iarăşi afară pe stradă, uşurat de mântuirea din acest locaș al oroarei. „în stânga la poarta triumfală“ îmi arată portarul. O iau dar’ în stânga zăpăcit de cap și cu inima strânsă. La capătul acestui infernal colos de edificiu, coboară o stradă îngustă drept spre Dunăre, peste această stradă în colț găsesc un edificiu scund, partere cu geamuri albe netransparente şi cu o curte mică încungiurată de un zid mai înalt decât edificiul, în faţa căruia drept ironie stă o gigantică poartă triumfală, monument ridicat odinioară Măriei Teresiei, când aceasta intrase cu triumf în saţ. Aceasta este temniţa de stat în care sunt tescuiţi cei 10 osândiţi ai noştri, în faţa temniţei se plimbă un poteraş, îi aret biletul, sună apoi din clopoţel şi într’un târziu se deschide uşa, în care apare figura inspectorului sau a hosentragerului celui mic. Acesta fără vorbă îmi cearcă legitimaţia şi „passirt“ mă aflu în curtea temniţei. O curte de câţiva paşi lăţime şi lungime, în care pe bună cale nici paşii nu ’ţi-’i poţi îndrepta, cu o laviţă la un părete, fără vre-o verdeaţă şi ocolită de cel zid înalt, încât ochiul n’are alt razim decât contrastul dintre infinitul cer şi îngustul petec de pământ, bătut de talpe de martiri, va să zică în sensul strict al cuvântului între cer şi între pământ. Edificiul temniţei e duplu, despărţit prin coridoare întunecoase. La stânga intrării e sala de primire, un fel de tindă cu o masă lungăreaţă şi cu câteva scaune. Aici nu mai au întrare muritorii care îşi fac visitele, în odăile osândiţilor e oprită intrarea. Personalul de serviciu intern îl fac „colegii“ din vecini, nişte ucigaşi, unulşi-a ucis muierea, altul pe deaproapele seu şi aşa mai departe, câţi sunt, atâtea crime capitale representă, în această speluncă are să petreacă floarea naţiunii române ani de zile, sub poruncile hosentragerilor mari şi miei, care au pretenţia de a fi comănâciţi, îndeosebi hosentragerul cel mare are pretenţia să fie „respectuos“ salutat când întră în curte. Venerabilul părinte Cristea şi vicepresidentul Pop de Baseşti, ca să nu mai amintesc poziţia şi demnitatea celoralalţi, să se scoale şi să se închine dumnealui domnului hosentrager, căci altcum urmează pedepsele cu restricţiunile, în sfîrşit un hosentrager de aceştia are putere discreţionară aici, şi nu de aceea e pus dînsul acolo, ca să facă curte comitetului naţional. Dar, ca să fim drepţi, elementul cultural încă representat în temniţă din ittuitori. Andrâsul temniţei mereu mângâie damele: Bitte zwischen Gebildeten Leute nimmt man es nicht so und so... Acest servitor e unicul cavaler în Vaţ, intra el extra muros. Pe stradele Vaţului dominează popii şi măgarii, pas de pas dat de ei, aceştia representă bunacuviinţa, căci de cătră ei pot damele românce umbla în pace pe stradă. Cu aceste „binecuvântate“ fiinţe înceată bunacuviinţă. Ceealaltă parte a societăţii dela om până la dobitoc, e cuprinsă de nâbădăi când vede vr’o damă română pe stradă, o fixează cu ochi bestiali dacă e singur, dar’ unde sânt doi sau trei aruncă observări maliţioase, încât bietele femei se îngrozesc de a eşi la stradă. Şi canalia nu se mulţumeşte cu atâta, mai are şi o fiţuică de ziar, în care apoi îşi dau curs liber bestialităţii. Aşa în numărul ultim sub marca „Oláh fáták“, într’un ton murdar descrie Româncele din Vaţ, că sunt nişte păpuşi („pipere bábu“) infiltrate de veninul modei parisiene, chipuri ale distrugerii omeneşti, care n’au nimic din vitalitatea „femeilor aduse de Árpád pe bivoliţe“ — ipsissima verba, şi bagseamă din talia pilăriţelor din Vaţ. în altă rubrică se murdăreşte apoi cu insulta visitatorilor, mai ales pe preoţii români îi descrie ca şi pe nişte tipuri ale stupidităţii. Va să zică sublima canalie îşi face rostul şi peste zăvoarele temniţei. Să ne reîntoarcem însă la temniţă. Aici între ziduri ferecate iarăşi regăsim acea lume morală, care numai învinsă poate fi, frântă însă nu. Sânt veseli, mândri de numele ce ’şi’l-au eluptat în lupta iubirii lor de neam. Capete ridicate, priviri senine, ei, cei osândiţi ne mângâie, între ei uiţi durerea ce o ai pentru ei, dispar brazdele de pe frunte, ceaţa ochilor dispare şi stai cu gândurile pironite la acel ideal etic al naţiunii, care şi în temniţă îşi are farmecul seu. Peste noapte stau închişi, fiecare în odaia sa cu câte două lăcaturi mari, car’ din afară sub ferestri toată noaptea stă garda sub puşti, bag seamă de frică să nu sboare careva în cer, căci despre altă eşire pe pământ n’ar pute fi vorbă şi fără lăcăţele şi puştile păzitorilor pentru acel zid înalt. Dimineaţa la 6 ore se încep apoi sdrăncăniturile fetelor şi poruncile hosentragerilor, slujba, dar nu dumnezeească, ca şi a oamenilor curaţi, ci a mamonului, ca şi a oamenilor necuraţi. Se arangiază odăile şi tot omul se pune la masa de lucru, ceteşte ori scrie, unul la procese, altul la literatură, precum adecă îi este meşteşugul de acasă. Domnul Rubin Patiţa a făcut foarte frumoase progrese In genealogia neamurilor din Ungaria , predate mai ales pe ungurie sînt de tot interesante. Dînsul ocupă în temniţă resortul interviewurilor, trimiteţi-i care de unde puteţi interviewuri, cât se poate Ovrei să fie, ca să asculte interesantele prelegeri istorice cu care dl Patiţa delectează pe visitatorii sei, îşi dau unii altora cinstea cuvenită în prisosinţă, părintele Cristea ales de „patriarch“, Domice de archidiacon, dascălii Comşa şi Barcianu fac pe cantorii, vicepresidentul Pop de Basescu a avansat la rangul de president lumesc, şi cinstea tot nu pere nici în temniţă, numai de impiegaţii puterii, de hosentragerii mari şi mici nu se prinde, par’că-i păr de lup pe ei. Mâncarea o au pe spesele lor din oraş, o mănâncă cum o capătă. Aurel Suciu se cam uită în blid ca şi în cada cu curechiu după paşti, dar’ apoi îi dă drumul pe gât în jos, ca dracul muştelor, când e în nevoe, Veliciu îşi reaminteşte menagiul studenţesc din Beiuş, archidiaconul Domide rîde una creţ, filosofii filosofează, care Patiţa cântă aghioasele şi cată hrana cea de toate zilele încă e consumată în jigneala unei specifice temniţe de stat. După ameazi e timpul vieţii familiare, şi ce platonică vieaţă familiară. Una câte una vin soţiile osândiţilor, bat la poarta temniţei, întră şi apoi se aşează în grupe în sala de primire, curte ori coridor, căci în găuririle ce le servesc bărbaţilor de odăi nu le este permisă intrarea, şi mână în mână, ochi în ochi bărbaţii cetesc, car’ soţiile cu copiii ascultă. Dar’ bat şi cele 5 ore şi s’a sfîrşit şi cu această platonică libertate familiară. Procesul dlui Dr. V. Lucaciu, amînat la 21 August, se va pertracta — aşa scrie „Kolozsvár“ — înaintea tribunalului din Sătmar la 22 Septemvrie n. Catolicismul în Ungaria. „Nemzeti Ursdlg'1 aduce ştirea, că primatele maghiar a primit noue instrucţii, după care trebue să sperăm, că la proxima discuţie, în casa magnaţilor, asupra proiectelor religionare, netrecute Încă, episcopii catolici vor face o poziţie foarte energică. „Magyar Állam* spune, că nu-i vorba de instrucţii noue, ci de o interpretare a instrucţiilor deja date. Această interpretare ţine cont de dispoziţiile clerului inferior. „Magyar Állam“ zice, că Sanctitatea Sa Papa a ordonat şi ţinerea unei conferenţe care să decidă asupra modalităţilor de a trimite o deputăţie la M. S., se’l roage a nu sancţiona legile. Presa guvernamentală ia simpla notiţă şi tace încă. Se vede, că n’a primit încă mot d’ordre. Delegaţiunea austriacă va ţină prima sa şedinţă, de deschidere, în marea sală dela Hotel Ungaria, în 14 Septemvrie la 1 oră p. m. Liberali şi independişti. Un „politican maghiar“ scrie în „ Vaterland“ nişte articoli foarte clari. în a! doilea articol arată mai ales pericolul ce resultă pentru dualism din politica de azi a liberalilor. Wekerle, Tisza şi amicii lor sânt hipariţi când spun la curte, că ei voesc să sdrobească partidul kossuthist; sub Tisza kossuthiştii s’au sporit dela 20 la 100 deputaţi; despre Wekerle se constată „faptul, că acum ministerul maghiar s’a apucat să realizeze punctele de program ale partidului kossuthist şi anume în înfrăţire cu el şi cu personala sprijinire a întregei familii a lui Kossuth“. În toată ţeara învingerea guvernului este privită ca o învingere a partidului kossuthist. Atitudinea lui Wekerle faţă cu cererile municipiilor maghiare de a se crea o academie militară maghiară este asemeni hipocrită, nici unul dintre hspanii presidenţi în congregaţii nu au declarat, că guvernul nu ar dori academia. Şi apoi liberali dualiştici au declarat, că dacă nu se votează proiectele religionare — trec la independişti! în fine articolul vorbeşte şi de chestia naţionalităţilor numind în ironie „liberală“ şi „dreaptă“ opoziţia lui Tisza contra reformei legii de alegeri. Articolul este scris cu cea mai deplină cunoştinţă de cauză. Martirii libertăţii maghiare. Deputatul Iulius Wlassits ’şi-a făcut darea de seamă, la care toţi alegătorii cercului său au apărut „fără deosebire de partul“. Despre naţionalităţi a zis: „Agitatorii români şi sârbi (Dar’ Slovaci nu? Red. „Trib.“) să vină aici în Muraköz, unde pot învăţa cum cetăţenii croaţi iubesc patria maghiară. . . Ieri am desvelit statua unui cetăţean croat, care a fost un martir în rezboiul de libertate al Maghiarilor. Şi mai avem şi probe pentru jertfele de cultură. Ieri masse de cetăţeni croaţi s’au Nr. 184 grupat în giurul steagului reuniunii culturale transdanubiene. Aici veniţi Români şi Sârbi şi învăţaţi iubirea de patrie şi virtuţi cetăţeneşti !“ — Apotepsa aceasta a renegării de neam este ceva din cale afară scârbos. Să ne zici că „martiri“ români ar trebui să fie numiţi cei ce au luptat cu Kossuth sau vor lupta cu un alt Kossuth odată, să ne înveţi a întra în kultur-egylet. în adevăr alegătorii aceia trebue că sunt nişte Croaţi foarte păcătoşiţi, de pot să sufere atâtea laude de acest soiu! Nu-i invidiem, şi mai puţin vom merge să vedem ce Canaan alege pe Wlassits de deputat. Oi rîioase au turmele neîngrijite, o fi şi pe acolo aşa, die deputat, şi am mai văzut noi de astea. Mulţumim de Invitare! Ministrul de finanţe rusesc despre situaţia politică. Un corespondent al ziarului „Berliner Börsen-Gournier“ a avut zilele acestea un interview cu ministrul de finanţe rusesc Witte. Cu acest prilegiu ministrul s-a exprimat cu privire la situaţia politică astfel: Politica rusească e o politică a păcii absolute. Ţarul vrea pacea cu toată lumea şi pentru toată lumea. E o mare rătăcire a crede, că Rusia ar fi dispusă să rupă pacea din prietenie pentru Francia sau să aprobe rumperea păcii. Dacă Francia ar începe un răsboiu sau ar isbucni un răsboiu din vina ei, Rusia nu s’ar pune pe partea ei- Tot asemenea Rusia nu ar fi pe partea Germaniei, dacă aceasta ar începe sau ar provoca un răsboiu, în Rusia oamenii sunt convinşi despre intenţiunile pacinice ale împăratului Wilhelm, tot asemenea ca şi de ale Ţarului şi împăratului Francisc Iosif. E regretabil, că în ciuda acestei voinţe unanime a celor mai puternici trei monarchi, pregătirile de răsboiu se urmează. Orice nouă încordare din partea unei puteri constrînge pe celelalte la asemenea pași, cu unicul resultat, că raportul puterii militare nu s’a schimbat, dar’ puterile tuturor se asează în zadar. Rusia nu a dat impulsul la progresarea înarmărilor, dar’ nu poate resista exemplului celorlalte state. Ce noroc ar fi pentru toate ţerile, dacă s’ar cruţa jumătate din aceste chelturi. Ministrul rus Withe despre Unguri, în interviewul avut de colaboratorul ziarului „Beri, Bors. Gowhner“, ministrul Witte s’a pronunţat şi asupra Ungariei. „Austria are, Excelenţă, peste tot o politică externă inofensivă“, a zis colaboratorul. „Austria“, zise dl Witte, „desigur, despre asta suntem noi convinşi. Chestia este, cum stă cu Ungaria. Ungurii au ten-