Tribuna, noiembrie 1895 (Anul 12, nr. 244-267)

1895-11-01 / nr. 244

Israil în minister. (a) Tot mai departe ajungem cu neasemănatul „liberalism“ al domnilor de la Budapesta. Deocamdată am ajuns acolo, că atotputernica j­i d o v i n e, fără de care de mult nu se mai poate guverna „fe­ricita“ Ungarie, să-­și aibă în fine repre­­sentantul seu oficial între membrii guver­nului. Noul ministru de agricultură, Ignatz Darányi este evreu de naştere. Bruscă metamorfosă ! După odrasla aristocraţiei înalte, după avutul grand seigneur, contele Andor Festeti­ch, se aşează simpaticul N á c z i în acelaşi fo­toliu de catifea. Un eveniment acesta, care trebue re­marcat cu deosebită atenţie. El ilustrează cum nu se poate mai bine stările de lu­cruri din statul St. Ştefan. Regatul ungar mai este supranumit şi regatul Marian, pentru­ că Sta Ver­­gură Maria este patroana lui între Sfinţi. Regele Ungariei poartă, singur între su­veranii Europei, atributul de Rege Apostolic. Va să zică nota creşti­nească este una dintre cele mai vechi şi mai puternice tradiţii, care totdeauna a fost păzită cu scumpetate de factorii conducători ai ţerii. Dar’ ce să-­i faci „liberalismului“ ! Capitalul evreesc şi „opinia publică“ re­gulată de organele domnilor Haas­e­r Deutsch sunt mai puternice decât toate tradiţiile, şi în consecvenţă a fost timpul suprem ca Israil să-­şi aibă titularul seu în minister.­­­Asta e una la mână. A doua este şi îmi taină. Cu tot „liberalismul“ ofi­cial vieaţa noastră publică este cea mai aristocratică. Nicăiri ca la noi înaltele funcţiuni ale statului nu sunt atât de mult reservate membrilor aristocraţiei, nicăiri nu găseşti atâţia miniştri cu em­bleme feudale, nicăiri coroana de conte sau baron nu cualifică mai mult pentru man­datele de deputat, posturile de comiţi­ su­­premi etc., ca să nu mai amintim, că prima cameră a parlamentului se nu­meşte Casa Magnaţilor, în care ma­joritatea membrilor întră pe baza drep­tului de naştere nobilitară. Care va se zică, suntem nu numai un regat creştin, dar, în acelaşi timp şi un regat ari­stocratic. Şi cu toate acestea, perciunatul Năczi succedează nobilului conte Andor Festetich. Din partea noastră n’avem nimic în contră. N’avem nici un cuvânt ca să ne entusiasmăm mai mult de ceata aristocratică decât de cea evreească. Ne punem însă în posiţia celei dintâiu şi ne dăm seama cât de teribilă trebue să-’i pară aceasta mutatio rerum. Ear’ noi tragem numai o singură conclusie din această parte a chestiei. Vedem adecă cu durere cum se ating extremele. în­tr’un capăt al falangei împopoţată în fruntea ţerii stă aristocratul fudul şi chel­tuitor, car’ în cealaltă Ovreul speculant. Aceste două coterii lacome îşi dau mâna pe deasupra popoarelor productive şi sunt pe cale de a se face tot o apă, cea dintâiu scâpărând mereu şi cealaltă întărindu-se din zi în zi. Deja nu-­ţi mai poţi imagina aristocrat, fără de a te gândi şi la Ovreul ce stă la spa­tele lui şi-­l scoate, astăzi din moşie, mâne din deputăţii şi poimâne din mi­nister... Chestia mai are însă şi alte două feţe. Ţerile coroanei ungare sunt ţeri agricole. Ţerânimea de la plug este cel dintâiu şi cel mai important între fac­torii susţiitori ai statului. De altă parte elementul evreesc numai cu munca pă­mântului nu se îndeletniceşte. Este prin urmare cel puţin straniu, că acest element a izbutit să se vîre în fruntea tocmai a ministerului de agricultură, să dirijeze acea parte a activităţii publice, de care sânt legate interesele de vieaţă a clasei sociale celei mai importante şi cele din­tâiu şi mai abundante isvoare de bogă­ţie ale statului. Şi apoi să te miri, că socialismul agrar progresează! Când re­­presentantul elementului eminamente ex­ploatator ajunge să dirijeze interesele ele­mentului eminamente productiv. Din acest punct de vedere primul ministru unguresc Ovreu, pentru­ câ este Ovreu şi pentru­ că este ministru de agri­cultură, trebue să ne umple şi pe noi Românii de serioase îngrijiri. Venim acum la fața cea mai im­portantă a chestiei. Domnul Ignatz Da­rányi nu este numai Ovreu, ci în ace­laşi timp in politicis şi slugă plecată a elicei tiszaiste. Probabil, că acea­stă calitate ’i-a ajutat chiar mai mult la escaladarea puterii decât calitatea de Ovreu. Când zicem elica tiszaistă înţe­legem o coterie politică, care de la 1875 încoace, sub toate guvernele, este tot­deauna guvernamentală, dar’ în acelaşi timp totdeauna cu un foarte pronunţat accent de kossuth­ism. Pe ea o gă­sim vîrîtă în toate afacerile cele mai di-La început, domnişoara Lenette îşi cre­zuse de datorinţă de a da sfaturi practice ru­delor sale, şi chiar de a critica cu blândeţe modul lor de vieţuire. Voise a le face se înţeleagă, că în loc de a se scula dimineaţa între zece şi unsprezece ore, ar face mai bine dacă s’ar duce înseşi în tîrg; îşi permise a critica acele ore lungi, petrecute cântând la piano, cetind jurnale de modă sau confec­ţionând nefolositoare fâşii de tapetărie, voise să le introducă în detailur­e facerii leşiei de două ori pe an, aşa precum se practică in provincie şi să le înveţe reţele pentru fabri­carea conservelor. Dar’ sfaturile ei fură pri­mite cu răceală, une­ori chiar cu gesturi de impacienţă reu ascunsă şi, fiindcă mătuşa Le­­nette din parte-’i nu prea era râbdurre, se decise a se abţine de a arăta nepoatelor sale un interes, din care ele păreau a nu-’şi face mult. — A strica ursul pe gâşte, — zise domnişoara Lenette într’o seară lui Hiacint, se potriveşte chiar la ele, şi mai mult n’o să mă mai prindă nimenea, ca sâ mă amestec în afacerile altora... Ceea­ ce văd şi aud la verişoarele tale, face să-’mi fearbă sângele: fata e rău crescută, mama n’are creeri, şi menagiul lor e ţinut în contra bunului simţ. în faptă, relaţiunile între cele două fa­milii devenirâ pe încetul destul de rare; ajun­seră a nu se mai vedea decât din când în când și și atunci în visite de ceremonie. Pleca­rea domnișoarei Lenette la moșia ei din Rem­­bercourt se termină cu desfacerea legăturilor care nu fuseseră nici­odată destul de solid strînse și, înainte de sfîrşitul ântâiului an de­ficile, şi cu deosebire în cele mai bănoase ale statului, căci de aceea este guverna­mentală, dar­ ea se gerează la toate oca­­ziile de „voinţa naţiunii“, când sânt di­ficultăţi cu Coroana şi când sânt de stors concesiuni pe seama maghiarismului. Un tip din cele mai repulsive al elicei tiszaiste este domnul Ignatz Darányi. Ne aducem aminte de cele petrecute în primăvara anului 1894, când cu prima demisie a cabinetului W e k e r­­ e. Se ştie, că atunci clubul liberal a luat o atitudine faţă cu Coroana, pentru care terminul de lipsă de respect este dulce de tot. Wekerle demisionase şi contele Khuen-Héderváry era să-’i fee locul din încrederea Monarchului. Dar’ intrigile elicei tiszaiste au zădărnicit această prea­­înaltă intenţie, punând canalia stradelor să demonstreze şi pe clubul liberal să facă o enunciaţie, care a impus Co­roanei din nou pe odioşii Wekerle—Szi­lágyi. Ei bine, interpretul acestei enun­­ciaţiuni, şi încă interpret foarte obraznic, a fost domnul Ignatz Darányi. Nu e vorbă, mai târziu obrăznicia a fost retractată, şi după aceea domnii Wekerle—Szilágyi tot au trebuit să plece, dar’ găsim că cu toate acestea este a doua lipsă de respect din partea liberalilor, că au propus pe dl Ignatz Darányi, ca con­silier al Maiestăţii Sale? . iată dar’, că această remaniare mi­nisterială, deşi se zice, că este numai provisorie, şi deşi presa guvernamentală e presentă ca foarte inofensivă, îşi are chiţibuşurile ei şi ne presentă mai multe laturi foarte semnificative. Cu atât mai semnificative, după­ ce simultan cu acest eveniment, Viena, metropola imperiului austriac,­­şi-a ales primar pe şeful a­n­­t­i­s­e­m i­t. Acolo L u e g e r, la noi Darănyi, Iată situaţia, cerem şi noi, cum a cerut-o şi Szapăry, ci un răspuns de oportunitate neobligativă pentru alte vremi mai bune, pentru alt ministru. Cât despre secula­­risarea averii bisericilor, Perczel nu va urma ameninţările făcute odată de minis­trul Szilágyi, poate şi din motivul, spus de el, că în „chestia introducerii legilor noue în special cea mai mare parte a episcopatului ca­tolic se ţine pe un punct de ve­dere lăudabil şi vrednic de re­cunoştinţă“. El a zis textual: „­ Azi nu există nimeni, care ar voi să aducă ori să iniţieze noue proiecte politice­­bisericeşti. Şi pot zice că-i cel mai ho­­tărît punct de vedere al guvernului, că nici din incidentul venirii lui la putere, nici azi el nu s’a apropiat de ideea seculari­­sării bunurilor bisericeşti. Dar’ tot aşa pot declara, că secularisarea şcoalelor confesionale încă nu-i în programul ministerului, şi anume, abstrăgeed dela alte cause importante, deja pentru motivul, că guvernul nu ar şti de unde se­­şi iee milioanele necesare pentru aceasta.“ Aceasta este declaraţiunea ministe­rului, ale cărui tendenţe le-au văzut în aceste zile atacând şcoalele grăniţereşti. Cine astfel de lucruri vede, nu-­şi poate perde temerile sale, deşi, momentan s­e p o a t e f­i n i ş 11. Ca să fii liniştit pentru totdeauna, ar trebui să ştii, că nici­odată Ungaria nu va dispune de „milioanele necesare“, pe care azi gu­vernul nu le are şi atunci ar trebui, dacă doreşti să­’ţi fie salvată cultura na­ţională, să doreşti ca rău să-’i meargă Ungariei în chestiile financiare ! Răul acesta ’l-am simţi însă şi noi. FOIŢA „TRIBUNEI“. Magazinul Barbuni. — Roman. — De André Therriet. Tradus de I. E. P r o d a n. (Urmare). .. După câteva zile, sosindu-le mobilierul, doamna de Coulaines şi fiica sa se instalară în locuinţa, pe care Germanin o inchiriase pe seama lor în strada Saules. Arangiamentul nouei lor locuinţe le costă o săptămână în­treagă și avu darul de a displăcă d-şoarei Lenette. Salonul mai ales, încărcat cu toate ră­măşiţele din vechiul lux al văduvei, scanda­­lisa tare mult pe bătrâna domnişoară, care nu admitea ca cineva să-­şi permită a avă atâtea secături netrebnice, când duce lipsă. Obiectele de lux împrăştiate pe etajere, lipsul vânăt spălăcit al fotoliilor, tapetele întinse pe parchet, mobilele pentru flori or­nate cu flori naturale, toate loviau în prin­cipiile ei de economie domestică. Era mai ales un mic policandru de fabricaţiune mo­dernă, cu cercei tremurători, terminaţi într’un clopoţel de cristal, de care domnişoara Le­­nette îşi lovia totdeauna capul; acest clopoţel întărită cu deosebire nervii bunei dame şi atrăgea aspre observaţ­iuni celor două pari­­siene. Şcoala confesională. Cuvântării lui Szapăry, din care am extras ieri păr­ţile ce ne priviau, nu ’i­ s’a dat un răspuns p­re­si­di­al, cum se aştepta. Bănffy a lăsat lui Perczel răspunsul, Perczel a şi răspuns la ambele chestiuni puse de Szapăry, relative la consecven­­ţele politicei bisericeşti. El este element de silă, căci, s’a întrebat el, de unde am lua noi ba­nii pentru susţinerea şcoalei confesionale? De ’i-ar­ară, altfel ar fi sunat probabil răspunsul. Nu face ce nu poate să facă. Aceasta nu a fost o declaraţie principială, cum o petrecere în Villette, doamna de Coulaines, deşteptată din ilusiunile ce­­şi­ le făcuse în privinţa bunei disposiţiuni a consângenilor sei din provincie, îi părea deja rău de ideea, ce o avuse de a se exila în această gaură de mic oraş. Mama şi fiica se plictisaiu tare în acea­stă ţeară lăpădată, unde duceau lipsă de dis­­tracţiuni, şi unde n’aveau nici o relaţiune plă­cută. Zilele li­ se păreau peste măsură de lungi, de năcaz, ajunseră ca să imiteze pe burgezii din Villette, și a se culca după tra­sul clopotului la nouă ore seara. Răul cel mai mare era, că prezicerile domnișoarei Lenette se împliniau, și că cele două femei, incapabile de a-­și regula chel­­tuelile, nu isbutiau nici­odată a eși din în­curcătură. Aveau deja datorii strigătoare în mahala şi, lipsa o împinse pe doamna de Cou­laines de a primi o propunere, pe care la început o respinse cu dispreţ, când mătuşa sa­­i-o transmise,­se resignă a solicita pro­­tecţiunea lui Delfin Nivard, pentru a obţine copii de cataloage la contribuţiunile directe. Acesta, în sfîrșit, nu așteptă să fie rugat, și puse o grabă și un zel excepțional, ca să oblige pe văduva. — Oh așa, zicea Germanin uimit, ele au aruncat dar’ sorți asupra lui Nivard? Ce interes poate să aibă acest diavol de om ca să fie plăcut? Germanin nu trbuia să întârzie ca să fie fixat. Intr’o zi, când lucra în magazin sin­gur cu Hiacint, văzură întrând pe şeful de biurou, care ducea cu plăcere conversaţiunea asupra doamnei da Coulaines şi a fiicei sale, în discuţia asupra budgetului chestia naţională şi dinastică urmăreşte pe oratori consecvent „Naţionalităţile“, a zis Helfy, „vreau să-­l linguşească numai pe împăratul Austriei şi acestuia şi­ să pleacă chiar şi atunci, că el este opus Regelui ma­ghiar.“ Molnár (independentist), a zis, că „nu am reuşit, ca statul maghiar să fie consolidat. Să sperăm că întâmplările din Agram au deschis naţiunii ochii.­ Perczel a zis: „O problemă este li­niştirea celor­ ce sânt ţinuţi în agitaţie prin agitatori. în această privinţă regulatorul (!) meu şi al guvernului este legea de naţiona­li după­ ce se exprimă cu compătimire asupra stării lor precare, insinuă, că văduva ar trebui se se gândească a-’şi mărita fiica. — Unde voeşti se ajungi cu aceasta? îl întrebă Germanin cu bruscheţă. Ai vre-un ginere să-’i propui? — Poate că da, răspunse im mod mis­terios birocratul cu un suris, care îi încreţi pelea feţei sale sarbede. — Aş! aş! bombăni Germanin cu un ton puţin entusiast, cine e dar’ graurul, care ’şi-a pus în cap să -’şi iee de soţie o fată fără zestre ? — Acela nu e un graur, replică cu se­­riositate Nivard, ci un om matur şi oferind garanţii serioase. — Numele lui? — Dumnezeul meu, acela sânt eu. — D-ta, Nivard ? Hiacint, în încremenirea lui, lăsă să-ș i cază o pată pe cartea lui cea mare și Ger­­manin pufui într’un hohot de rîs, care făcu să tremure ferestrile. — Da, eu, răspunse celalalt nedumerit, ce-i aici așa de rîs? — Die Nivard, exclamă Germanin, ai văzut bine pe verișoara mea? — De sigur. — Știi că ea e de optsprezece ani, că e în vigoarea vieții, că e frumoasă ca o floare, și sglobiă ca o tinără căprioară? — Ei bine ! și apoi?... — Și apoi?... Căutatu-te-ai d-ta vre­odată în oglindă? Germanin îl apucă dintr'odată de braț și-ș i făcu să se întoarcă înaintea oglinzii din birou, unde Nivard spăriat îşi vezu deodată reflectftndu-se peruca, pleoapele fără gene, faţa sarbădâ şi nasul înflăcărat. — Priveşte-te In ea îndeajuns, continuă In mod brutal Germanin şi, întreabă-te dacă eşti plăcutul de care să se intereseze o fată ca Laurenţia ?... Dar’, nefericitule, chiar și numai gândindu-te la ea, ar trebui să facă să ’ți­ se ridice toți perii perucei! — De! de! Germanin, bâlbăi Nivard, care-’și mușca buzele subțiri și se silia a se elibera din brațele lui Lafrogne cel mai tiner, nu te obosi în chipul acesta... Văd îndea­juns, că n’am să socotesc la d-ta și, că d-ta refuzi de a-­mi sta într’ajutor. — Nu numai că­’ţi refuz, dar’ îţi pro­mit de a-’ţi sta în cale din toată puterea mea. M’aş căi toată vieaţa de a fi dat mână de ajutor la o asemenea nebunie! Conversaţiunea începea să devină în­verşunată, când Hiacint află momentul de a întreveni. El făcu înţelepţeşte pe fratele seu se observe, că singură doamna de Coulaines ar avu dreptul să examineze cererea lui Del­fin Nivard, şi că ea ar putea să reproşeze con­sângenilor sei, fiindcă nu ’i-au împărtăşit-o deloc. Cu o vorbă, Hiacint linişti pe şeful de birou, promiţându-’i, că de seară se va duce însuşi la verişoarele sale şi că-’i va raporta răspunsul lor. (Va urma.) Sibiiu, Mercuri 1/13 Noemvrie 1895 Nr. 244 Anul XII — i—B—M^—————M^—M ABONAMENTELE Pentru Sitiin: 1 lună 85 cr., x/* an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., */4 an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */, an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERȚIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România: Ia dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusâ. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Din discuţia asupra budgetului. lităţi. Legea aceasta — şi aici exprim pă­rerea mea proprie — nu-i cea mai bună lege şi dacă eu aş trebui s- o fac azi, mărturisesc că altfel aş face-o. De altă parte ar fi cea mai periculoasă greşeală politică, dacă cineva ar voi s- o revizuească, se o schimbe, se o mo­difice. “ Spunând că aceasta va fi, ca şi până acum, proba de bunăvoinţă şi echitate a gu­vernelor, continuă: „Aceasta o dovedeşte legea făcută de noi şi aplicarea ei (1) de până acum. Şi In vreme ce eu ţin că s i n c e r (!)­­ţeara a procedat aşa, doresc ca legislaţiunea să ur­meze şi mai departe tot acelaşi­­drum, dar’ nu putem uita că sânt limite, pe care a le trece ar fi o crimă în contra noastră şi a propriei noastre existenţe. Acesta­’i progra­mul pe care guvernul îl execută, de care el nu vorbeşte numai. Vă rog a gândi numai la istoria jumătăţii de an din urmă şi ono­rata casă se va convinge că şi prin fapte îl urmăm.“ (Prea multe.. fapte chiar! R. „ZV.“). Makfalalvay (apponyist) a exprimat te­merea că mergând ca până acum şi având în frunte oameni ca acum, uşor ne-am pută trezi cu o nouă diplomă de Octomvrie ca la 1860. Cât ar perde Maghiarii în acest cas, nu-­i necesar a mai spune ! Diploma din Octomvrie este scoasă deci ca un fel de d­ub­ pentru guvern din partea oposiţiei. ♦ Bietul Ardeal! „Şi dacă cercetăm“, spunea Perczel. In ce constă semnul caracteristic al schimbării situaţiei.... Ugran, în drumurile de fer vicinale! Perczel: Şi în Ardeal sânt destule de acestea! Vorba era de contribuirile comitatelor şi comunelor la facerea lor. Szapăry criti­case modul cum acestora li­ se pun în cârcă prea mari greutăţi cu drumurile de fer vici­nale. Perczel constată, că legea rela­tivă la ele nu se aplică cum ar trebui, și spune că el examinează strict și obiectiv contribuirile comitatelor și comunelor. # Despre reforma administra­ției, Perczel a pus că în Apr. viitor va pu­blica proiectele, pentru­ ca ele să fie discutate, în cameră el ar voi să fie discutat mai întâiu proiectul relativ la administrațiunea comita­telor ; apoi a orașelor cu magistrate regulate; apoi a comunelor; și apoi proiectul proce­durii disciplinare.

Next