Tribuna, martie 1933 (Anul 6, nr. 5)

1933-03-02 / nr. 5

Pag. 2 ADOLF HITLER, de Dr. ROMULUS DAMIAN Scriind aceste rânduri, fără vreun interes ascuns, mie plăcându-mi în­totdeauna adevărul pur pe care il servesc de peste 17 ani în viaţa po­litică şi socială, scriind pentru Adolf Hitler şi poporul german nu pierd din vedere limitele psihologice, nici hota­rele sociale, existente între poporul german din Germania şi Austria şi germanii din România. Una sunt cei dintâi, alta cel de al doilea. Munca spinoasă, grea şi chinui­toare, de 14 ani de zile depusă cu perseverenţă exemplară, cu răbdare legendară şi cu voinţă de fier de A­­dolf Hitter, pentru libertatea economică şi pâinea poporului german de după războiul mondial şi pentru refacerea morală şi socială a Germaniei, a fost încoronată de ceea mai frumoasă iz­bândă in istoria politică a Germaniei contimporane. Fără a anticipa păreri, pro sau contra, asupra activităţii oficiale ce îl aşteaptă de acum înainte pe Adolf Hitler întru înfăptuirea scopului pe care îl urmăreşte, pe ca e­l a servit ca incomparabilă credinţă şi pe care va mai trebui să-l servească, pănă la perfecţionarea definitivă, cu aceeaşi râvnă incomparabilă, cred că Adolf Hitler va birui şi acest amar calvar politic. Trecutul lui Hitler ne docu­mentează că el este omul cere prin foame chinuitoare, prin sguduitoare sbuciumări sufleteşti, prin furtunoase lipsuri psihice, prin turbate nevoi so­ciale şi prin lacrimi de foc, stoarse din adâncul înimei sale, în care spu­megă iubirea sa sfântă faţă de popo­rul său german, şi-a creiat singur înalta sa autoritate morală şi şi-a cu­cerit singur cea mai înaltă situaţie so­cială şi politică în viaţa Germaniei de azi. Mai cred şi pentru ca eu ştiu că Om­ul politic şi pub­icistul care serveşte absolut desinteresat adevărul în viaţa socială, sacrului adevăr în in­teresele neamului şi ţării sale, va cu­lege întotdeauna, — mai de­vreme sau mai tâ­ziu, — roadele adevărului semănat, care apoi înrădăcinate în sufletul omului nu pot fi înfrânte de nici o armă din lume, nici de toate armatele minciunii în politica de inte­res material. Adolf Hitler, rămas, la 13 ani or­fan de părinţi, părăseşte locul său de naştere orăşelul Braunau, în Salzburg (Austria) ducându-se la Viena să-şi câştige pâinea de toate zilele prin muncă cinstită. După muite zile de foame şi de nopţi nedormite reuşeş­­te să-şi câştige bucăţica de pâine lu­crând ca vopsitor, ca salahor, apoi ca desenator la un arhitect din Viena. Nereuşind însă sa şi croiască o exis­tenţă sigură, din cauza nepăsării oa­menilor la uşa căror batea cerând de lucru, se mută în 1912, la Mi­nich, în capitala Bavariei. Aici ajunge cu un mare bagaj de experienţă de viaţă amară şi cu o convingere chinuitoare câştigată în şcoala social democraţilor din Viena, că omenirea este rea şi egoistă de pe urma învăţăturilor fal­se a economiştilor de talia jidovului Karl Marx şi a discipolilor săi, cari nu numai că câştigă averi fabuloase după urma acestor învăţături, ci tot­odată duc popoarele creştine la si­gură robie internaţională. După 2 ani izbucnind războiul mondial înrolându-se m­­anuala bava­reză este trimis imediat pe front, lup­tând vitejeşte, ca soldat simplu. In anul 1918 este trimis la spitalul din oraşul Pommern, fiind aproape orbit de o asfixiere de gaz în luptele din Belgia. Toamna, preotul spitalului a­­ducând vestea izbucnirei revoluţiei în Germania, îndeamnă şi sfătueşte pe soldaţii bolnavi să păstreze liniştea, ordinea şi disciplina. Hitler auzind vestea începu să plângă şi să ţipe de durere ca un nebun, în sufletul său reînviind imediat convingerile­­ de câştigate la Viena că prăbuşirea im­periului german se datoreşte planuri­ tor oculte a Francmasoneriei şi spiri­tului învăţăturilor false a comunismu­lui şi social-democraţiei, după cari popoarele n’au nevoe de patrie pro­prie, nici de împăraţi ori de regi. El începu apoi să alerge prin sala spi­talului, fara si vadă fiind pansat la ochi, pănă ce lovindu-se de piciorul unui pat căzu pe duşumea, urlând şi mai tare de durere şi plângând cu hohote asurzitoare. După multe zile şi nopţi de chi­nuri şi de torturi suf­eteşti, ce nu se pot descrie, el se hotărâ să se facă ziarist şi politician antisemit. Ca nor­mă a îmbrăţişat nemărginita sa iu­bire de popor şi ca scop obligaţiunea sfântă se lumineze masele prin pro­pagandă de adevăr sacru, contra de­magogiei partidelor politice, contra minciunei comunismului şi a social­­democraţiei, pretutindeni îndemnând pe cetăţeni să renunţe la interesele egoiste trecătoare şi se îmbrăţişeze cu el slujba adevărului în politica, spre refacerea şi fericirea Germaniei Pătruns şi stăpânit de acest înalt i­­dealism naţional şi mereu animat de mişcarea fasciştilor italieni el încear­că Înfiinţarea unei mişcări politice la Mü­nich dar nu poate găsi mai mulţi decât 6 camarazi de războiu. Pe a­­ceştia îi înf­ăcăreaza, le ia un jură­­rman­ solemn şi apoi botezând mişca­rea cu numele „naţional socialistă“ porneşte la luptă să lumineze noro­dul, având în faţa sa mereu figura marelui om şi bărbat de stat Benito Mussolini din Italia, după al că­rui sistem şi tactică lucrează în pro­pagandă şi luptă pentru eliberarea muncitorilor germani din ghiarele so­­cial-democraţiei. La început mişcarea nepri­nzând Hitler este batjocorit şi calomniat de ziare, luat un râs de comunişti şi de social-democraţi; deputaţii îl declarau de nebun, iar şefii de partide politice îl ignorau. Dar Hitler nu se dă bătut. Fără bani în buzunar, de multe ori nemâncat şi trebuind se doarmă azi la un prietin mâine la altul, el îşi con­tinuă propaganda sa sfântă naţională. Când apoi după câţi­va ani de muncă neîntreruptă reuşeşte se albe în jurul său câteva mii de aderenţi i se ofe­rise ocazii sâ se înroleze în mar­­partide politice, putând deveni dintr’o­­dată om bogat pentru toată viaţa sa. In loc de a se vinde şi de a-şi pă­răsi şi trăda camarazii de luptă el îşi intensifică munca şi lupta, luminând tot mai mult şi mai bine poporul, care apoi l-a răsplătit cu aproape 16 mi­lioane de voturi în alegerile din 1932 devenind astfel cea mai puternică miş­care politică din Germania In faţa a­­cestui fapt preşedintele Germaniei, mareşalul H­adenburg, fa silit să-l cheme în fruntea ţării, căci puterea poporului luminat este nemărginită. Având în faţa noastră un aseme­nea om de cinste exemplară, de muncă neobositoare şi de voinţă de fier, cum este Adolf Hiller, este natural şi logic ca şi privirile noastre să fie azi aţintite asupra acţiunei sale ofi­ciale, mai ales că Germania este statul ce formează inima corpului Eu­ropei, că Hitler va avea nevoie de noi şi noi de el şi că interesele eco­nomice gravitează aşa de mult unele spre altele. Dr. Romulus Damian Fără să vreau, citit într’o gazetă „Universul* un articol întitulat............ „Dară“... După calitatea de prof. univ. a­­diacentă numelui, pare-se a ne afla în faţa unuia dintre acei prof. univ. — meserie — despre care unele ga­zete şi reviste caută cu orice chip motiv de zeflemea. Nu de mult un prof. abso­ut nevinovat — e vorba de preşedintele aşazisului „Cult al Pa­triei* — pe care-l cunosc de când frecventam liceul şi care ch­ar pe a­­c­a vreme purta cravată de boem — atât a fost dat în saramură de către revista „Pumnul* încât unii dintre cei de buna credinţă se aşteptau la o miş­care violentă revoluţionară din partea adevăraţilor patrioţi, ceace nu s’a în­tâmplat; ba, din contră, surviniră în­cercări de răzmieriţă, cu totul opuse vederilor aşa zişilor iubitori de neam ţară, tron şi drapel. Articolul „dară” cată nod în pa­pură şi în mod cât se poate de ra­finat obiectează necăjiţilor supuşi ai României că nu şi-ar cunoaşte ţara, din pricină că ne lipsesc geografii complete, dacă nu şi publicaţii de ta­lia celor streine. Lucrul aceasta frizează adevărul, dar pe cine să chemăm la răspundere. Cine este vinovat ? Pe vremea pantalonilor scurţi e drept profit ne împărtăşeau câteva noţiuni utile despre afluenţi, confluenţi piscuri, spâmtori, de cele citite de cu seară; dar, la ce folos am ajuns cu ele, ştiut fiind că bacii cu oile sunt erudiţi în materie de geografie cu toate că editurile nu se prea bat pe apropierea manuscriselor lor. Şi­ apoi, să fim drepţi, literatura propriu zisă nare alt scop de­cât să ţină companie boabelor de porumb feri, dar, uite, manuale geografice. Literatură ? Cât costă un roman ? Cât de modest imprimat și te c­ostă 80—100 lei. Dealtfel, unii inte­lectuali descoperiră un mijloc mai rapid și mai ieft­i pentru înlocuirea romanului, citind cu 3 lei, subiecte de puternic dramatism la întâmplări din capitală-Toate bune, dar ce faci cu aşa zisul roman istoric? Ce copil eşti? De asemenea roman, cred, că nu e nevoe, pentru motivul că nu este ro­man în clipa în care e vorba de is­torie. In c­nsecinţă şi istoria devine un lux a o citi, ştiut fiindcă e scrisă de oamenii vremurilor noastre şi deci nu poate fi informaţi de pe culoarea ciorapilor purtaţi de Nabucodonosor. In altă ordine acelaş articol poznaş „dară* alunecă pe toboganul viticol, făcându ne a înţelege că în ţara românească ar exista vii de foarte bună calitate. Se prea poate dar cine sa îndoit, mă rog de câte ştiu eu, nimeni. Din contră, ştim cu toţii, vinul românesc a fost apreciat de către streini încă din vechi tim­puri. Trebue să recunoaştem — Ro­mânul nu bea vin bun — vorbesc de românii iobagi dacă această expresie nu ar fi prea învechită faţă de aşa zisa democraţie de astăzi. Din constatări proprii, pot afir­ma că românul bea ţuică, şi încă din gros. Necazuri e mi au dat un prie­ten, deputat în parlamentul României Mari încă de la apariţia lăcustelor. Ei bine, acest nevinovat luptător pentru democraţie nu mi a făcut alt­ceva pentru justif­carea puhoiului de diurne decât acea că într’o bună zi s’a ridicat şi el (de pe scaun) glă­­suind cele ce urmează: şi ce-am fă­cut, ce facem şi ce vom face pentru salvgardarea prunarilor* ? Daca în 4 ani a mai spus vr’o vorbă, să vadă Cel de sus. Prin manuale şi literatură nu vom ajunge să cunoaştem ţara — hai să-i spunem „a noastră*. Nu, este nevoe de pipăirea terenului de oculată ori în acest caz ar fi o imposibilitate. E necesar transportul, sunt ne­cesare diurnele. De unde bani ? Afir­mative, cărţi să ne deplasăm pe teren şi cu ce s’o ’ncepem întâi. Totuşi, în ipoteza că toate greu­tăţile obvenite ar fi înlăturate şi după câtva vreme am parveni să privim o fabrică de... aur, un lan cu spice au­rii, o fermă cu vaci grase şi lapte bătut. Ei şi?! Vor fi ale noastre? Vor rămâne tot pe seama pro­prietarului. Să presupunem că am vizitat chindia de la Târgovişte sau statuia equestră a lui Matei Corvin din Cluj. Foarte bine. Cu ce ne-alegem, o să ne trimită a doua zi pâine gratis dela manutanţă ? Dacă „dară" s’ar fi oprit aci—­ treacă, meargă. Dar, vezi, întocmai ca o actriţă îmbătrânită căreia îi ca­de peruca pe scenă, o ia la vale, a­­mintindu*ne despre „glas limpede răs­picat, ca autoritate al dlui care suna la microfon ca o trâmbiţare de trezire uneori ca o admonestare dureroasă*. Aşa o fi. Dar ai dta siguranţa că toţi oamenii spun la fel ? Dta vezi glasul ca o trâmbiţă, altul ca o flaş­netă, altul ca un zdromb. Mă rog, ce­­au a face toate acestea, când omul nu e sigur nici măcar când se dă pe ghiaţă sau cu skiul ? Mai grozav, dumneata, stimabile „dară“, te afunzi în chestiuni prea grele, pomenind despre grâu, paie, ovăz, secară, export, păcat, ministru de domenii, popice, gospodărie de­şănţată. Vorbeşti — cu un cuvânt — despre agricultură ca factor de că­petenie, despre organizarea ei şi des­pre trezirea energiilor necesare pu­nerii ei în mişcare. Foarte bine, dar ne stricăm noi ? Oare liberalii făcut-au mai mult de­cât „ăştia” ? Cum e turcul şi pis­­tolul. Tot un drac toţi. Şi apoi, ţara noastră posedă un merit agricol, după cum îl posedă li­beralul X, idem averescenul Z, asiş­­dent lupistul W, tomna aşa precum îl posedă georgistul B, gogistul C. ş. a. Nu se adevereşte oare epigrama ? Meritul agricol. Mă tot gândesc mereu — 11 poartă nădrăganii. De ce nu Dumnezeu, Ţăranii şi măgarii ? Dem. Pand. Popescu Dară sau Ocară? — Schiţă — „TRIBUNA“ Nr. 5 Privind-o atât în interior cât şi în exterior, situaţia ţării noastre, se prezintă extrem de critică. In interior, nemulţumirile sunt unanime. Din toate părţile ţării ne vin ştiri proaste. Conducătorii noştri sunt mulţumiţi că conduc, dar cum conduc...., la aceasta nu se gândesc­­, ba sunt chiar nepă­sători — privesc lucrurile prea uşurate­! Procesul din partidul de la putere se va înfăptui în curând. Niciodată, în această ţară, un par­tid care e la guvern nu a avut o s­tuaţie mai tragică, ca cel de azi. Conducătorii acestui partid se gândesc la alte năzbâtii... se gân­desc la lovituri de stat — se gân­desc la o răsturnare complectă a orânduelii în stat — în timp ce se prefac că ei sunt apărătorii acestei ordine! Apoi de­­ când una gândești și alta faci, — sau invers, trebue ca lucrurile să meargă de-a‘ndoa­­se­lea / Vrem ordine — vrem disci­plină —vrem o purificare în toate domeniile dar aceasta nu se poate face în sensul preconizat de dom­nii cari deţin azi, mai mult ca ori

Next