Tribuna, aprilie-iunie 1885 (Anul 2, nr. 74-146)

1885-04-02 / nr. 74

Pag. 294 Foarte interesante sunt destăinuirile, pe cari le face ziarul „ Times“ cu privire la nihilismul, de care e bântuită în timpul de față Rusia: „Nemulțumirea mereu crescândă — orice „Times“ — printre oficerii armatei și ai flotei ruse, nu va rămâne negreşit fără înrîurire asupra so­­luţiunii cestiunii, dacă va fi pace sau resbel cu Englitera. „Este un fapt netăgăduit, că mişcarea re­voluţionară s’a întins în toată armata rusă, şi mai cu deosebire printre oficeri. Această stare de lucruri a provocat o aşa mare îngrijire, în­cât nu de mult guvernul numi o comisiune, compusă din câţî­va mari duci, mai mulţi miniştri şi generări, spre a cerceta afa­cerea. Această comisiune se convinse că ivirea tendenţelor revoluţionare în armată provin din causa soldelor foarte mici şi a naintării anevoioase şi de aceea propuse oare­cari măsuri pentru în­lăturarea acestor rele. „’Mi s’a arătat o lungă scrisoare a unui ofiţer rus, care a întrat în mişcarea revoluţionară. Ea cuprinde pe lângă altele şi câteva amintiri personale despre locotenentei Sukhanoff, care a fost împuşcat fiindcă a aşezat mina, care, pornind dintr’o lăptărie era destinată să arunce pe împă­ratul Alexandru II în aer. Sukhanoff afirmase adese­ori că cunoasce trei sute de oficeri asupra cărora poate conta cu cea mai mare siguranţă la cas de o revoluţiune. „Am naintea mea o listă de o sută un­sprezece oficeri, cari sunt deja compromişi în mişcarea revoluţionară şi cari au fost chiar arestaţi în aceşti din urmă trei ani, dar­ ea este necom­pletă şi numărul total al celor arestaţi se urcă cel puţin la două sute. „S’ar pute susţine că o armată, care are aproape două sute din ofiţerii sei întemniţaţi din cauză de înaltă trădare, nu va presenta de­cât o slabă resistenţă u­nut vrăşmaş. Totuşi este probabil că chiar oficerii cu simţăminte revoluţio­nare cari sunt încă nebănuiţi şi liberi, se vor bate bine contra unui vrăşmaş. Când însă soartea resbelului ar fi nefavorabilă şi ar provoca în­curcături interioare, atunci de sigur că ei­­și-ar întoarce armele contra guvernului lor. De aceea este probabil că ar fi de ajuns pentru Englitera să rapoarte una sau două victorii spre a provoca o răscoală în Rusia, la care va participa de sigur o mare parte din armată. „Se stie că ori de câte ori Ţarul s’a presentat în aceste din urmă timpuri naintea armatei, pri­mirea ce i s’a făcut a fost foarte rece. Chipul de traiu al împăratului, care îşi mărginesce so­cietatea sa la doi sau trei credincioşi, şi teama vădită, cu care el se presentă, în public nu sânt nici cum de natură a-­l face să fie iubit de armată. „De altă parte nevoia de a-­şi redobândi prestigiul, va face neapărat pe Ţar să vadă în resbel un mijloc de întărire al posiţiunii sale personale, mai ales dacă a fost amăgit asupra naturii curat revoluţionare a nemulţumirii ce domnesce. Dacă de fapt şi cuprinsul exact al jurământului secret pe care-­l depun oficerii: „„Fiindcă sunt convins că progresul şi fericirea poporului rus nu pot fi asigurate fără o revoluţiune de natură socială şi politică, şi având în vedere că programa partidei „Voinţa poporului“ va provoca cât mai curând această revoluţiune atât de dorită, apoi mă unesc cu această partidă şi declar, că de aci înainte voia, consacra întreaga mea viaţă însărcinării de a răsturna actuala stare de lucruri““. „Cu tot acest jurământ, acţiunea oficerilor, cari se uniră cu mişcarea, era la început curat teoretică. Lucrarea lor era o simplă propagandă; educaţiunea ce primiseră nu-­i făcea în stare de a fi conspiratori. Dar’ pe la 1880 ei începură a pricepe mai bine acţiunea revoluţionarilor ruşi şi luară în curând o parte activă la deosebitele comploturi organizate de terorişti.“ Cu toate că China ’şi-a dat consim­ţământul la preliminarel­e de pace francezo­­chineze, statolite în 4 Aprilie, trimiterea întăririlor în Asia de Est nu se în­trerupe, nici nu se amână. Sistarea mă­surilor respective se va întâmpla numai atunci, dacă se va asigura realizarea trac­tatului, ce are să se încheie. Foiţa „Tribunei“.­ ­ Bunica, de Bojena Nămcova, tradusă din limba boemă de Prof. Dr. Urban Iarnik. Mult, mult mai este, de când cea din urmă oară am privit în faţa cea blândă şi iubită, de când am sărutat obrajii palizi şi plini de sbâr­­cituri, m’am uitat în ochiul cel albastru, în care era atâta bunătate și dragoste; mult mai este, de când cea din urmă oară m’a binecuvântat cu bătrânele ei mâni! — Nu mai este draga bunică! De mult mai odihnesce în pământul cel rece. Mie însă nu ’mi-a murit! — Chipul ei ’mi s’a întipărit în inimă cu toată tăria şi câtă vreme va remâne sănătoasă, el va şi trăi într’însa! — Dacă aş sti să port bine penelul, te-aş slăvi, bunică dragă, astfel schiţa aceasta însă, desemnată (făcută) cu peana, nu sciu Zeu, dacă şi cum îi va plăce cuiva! Dar’ tu Ziceai totdeauna: „Nu este pe lume om, care să-’i mulţumească pe toţi.“ Destul, dacă se vor afla câţiva cetitori, cari să cetească despre tine cu atâta plăcere, cu câtă scriu eu. I. Bunica a avut un băiat şi două fete. Fata cea mai mare a trăit mulţi ani la niste rude, de la care se şi mărită. Fata a doua merse apoi în locu-’i. Băiatul, meseriaş, s’a căpătuit şi el într’un oraş, unde nevasta ’i-a adus drept zestre­­ o casă mică. Bunica trăia într’un sătuţ de munte la graniţa silesieană, — trăia liniştită într’o colibă mică cu bătrâna Lisaveta, care era de aceeaşi verstă cu ea şi slugise încă la părinţii ei. Nu trăia singuratică în colibioara sa, toţi sătenii îi erau fraţi şi surori, dînsa era pentru ei mamă şi povăţuitoare, fără dînsa nu se făcea nici un botez, nici o nuntă, nici o îngropare. Când, iată că-­i vine din partea fetei celei mai mari din Viena o scrisoare, în care îi da de scrie, că bărbatul seu primi slujbă la o princi­pesă, care are o mare moşie în Boemia, anume la Nachod, depărtată numai câteva ciasuri de să­­tuţul de munte, unde locuesce bunica. Acolo zicea că se va muta acum cu familia; bărbatul seu însă numai preste vară va fi acolo, când şi principesa petrece acolo. La sfîrşitul scrisorii tare se ruga, ca bunica să se mute la dînşii pentru totdeauna şi să-­şi petreacă viaţa la tată şi la ne­poţii, cari o şi doresc. Bunica se dete pe plâns; nu ştia ce să facă. Inima o trăgea la fiică şi la nepoţei, pe cari nici nu-’i cunoscea încă; deprin­derea îndelungată însă o lega de colibioară și de bunii prietini. Dar’ sângele apă nu se face; do­rința învinse deprinderea cea îndelungată, bunica se hotărî, că se va duce. Colibioara cu toate cele ce erau într’însa, ’i-o lăsă bătrânei Lisaveta, adăugând: „Nu stiu, cum îmi va plăce acolo și dacă tot nu, o să vin să mor în mijlocul vostru.“ -P ^Câteva~Zîie-~P^^irmă o căruţă stătu la colibioară, vizitiul Vatlav, încărca lada cea vopsită a bunicei, perine legate într’o pân­­zătură, furca ea roată, fără care nu putea să fie, un coşuleţ, în care erau patru pui cucuiaţi, un săculeţ cu doi mâţişori de patru colori şi în urmă pe bunica, care de plâns nici nu vedea înaintea ochilor ei, însoţită de binecuvântările prietinilor sei, se duse apoi la noua ei locuinţă. Câtă aşteptare, câtă veselie în spălătoria cea veche! Căci aşa îi dicea poporul casei, ce stătea singuratică, într’o vălcea minunată, me­nită a fi locuinţa doamnei Prosek, fata bu­­nichii, copiii pe cias pe minut alergau afară în drum ca să vadă, dacă oare nu vine Vatlav şi fiecăruia, care trecea pe lângă casă, îi povestiau că astăzi are să ne sosească bunica! Dar­ ei înşişi fără încetare îşi povestiau între ei: „Oare cum are să fie bunica aceasta?“ Ei cunosceau mai multe bunici; chipurile lor li se înfăţişau în cap, nu stiau însă, cu care o să se asemene bunica lor. Iată că în sfîrşit căruţa se apropie de casă. Bunica vine! răsună prin casă; d-l Prosek, nevasta lui, Lisa­veta, având pe braţe fata cea mai mică, care abia începea să umble şi nici nu voia încă să vorbească, copiii şi doi câni mari, Sultan şi Tyrl, toţi alergară înaintea uşii, ca să primească pe bunica de bună venire. Din căruţă se da acum jos o femeie cu basma albă în cap, îmbrăcată ţerănesce. Copiii stătură locului, toţi­ trei unul lângă altul şi nici un ochiu nu luau dela bunica. Taica îi strîngea mâna, maica o îmbrăţişa plângând, şi dînsa tot plângând îi săruta amândoi obrajii. Lisaveta îl întinse pe Adela cea bucălată şi bunica îi rîse, o drăgosti ca pe mica ei nepoţică şi îi facil un sămnul crucii. Apoi se uită şi la ceilalţi copii, chiemându-’i cu glas mângăios la dînsa: „Dragii mei copii, puişorii mei, cât de mult v’am dorit!“ Copiii însă puseră ochii în pământ şi stătură ca înlemniţi şi numai la porunca mumei lor întin­seră feţişoarele lor cele rumene bunichii să le sărute. Nu-’şi mai puteau veni în fire. Şi cum, când bunica aceea era cu totul deosebită de toate cele ce mai văzuseră, o asemenea bunică ei nici odată n’au mai văzut! Să te miri, că nu ’şi-au lăsat ochii la dînsa! Ori unde trecea, umblau împregiurul ei şi se uitau la dînsa din cap până în picioare. Se minunau de giubeica cea de coloare închisă cu încreţituri lungi pe dindărăt,, fusta verde cu ceprazuri, tivită cu o panglică lată şi cum le plăcea basmaua roşie cu flori, cu care bunica era legată la cap, pe sub pânzătura cea albă. Ei se puseră chiar jos, pe pământ, ca să poată vedea bine furculiţa cea roşie de pe ciora­pii albi şi pantofii cei negri. Micul Vilim smîn­­cesce petecii văpsiţi de la săcuşorul de rogoz, ce bunica ţine încă pe braţ, car’ loan, cel mai mare dintre cei doi băeţi, de patru ani, încet încetişor ridică şorţul bunichii, alb, tivit cu roşu, fiindcă simţise sub dînsul ceva vîrtos. Pasă-’mi-te, acolo era vre-un chimir mare. loan bucuros ar fi şi sciut, ce este într’însul, însă cea mai mare dintre copii, Bărburica, îl puse la o parte, şoptindu-’i: „Aşteaptă numai, am să spun, că vrei să vîri mâna în chimirul bunichii!“ — Şoptirea era însă cam tare, — încât s’ar fi auzit chiar şi prin noue zidiri. (Va urma.) TRIBUNA Reuniunea maghiară de cultură. (Urmare.)­­ „Dar’ e întrebarea, dacă se poate face buna înţelegere sau dacă aceea e cu neputinţă? „Din parte-­mi — pe lângă toată disposiţia actuală nefavoritoare şi înşelările de atâte ori — nu ţin ca absolut imposibilă nascerea bunei îm­păciuiri ; şi aceasta numai din motiv, că nu zace în natura noastră a renunţa iute de la speranţa împlinirii acelora ce dorim , ci şi din alte cause. „Una din aceste cause o privesc în ab­norm­i­t­a­t­e­a posiţiei actuale, care cu cât mai puţin corespunde acelor cerinţe, cari pot asigura puterea şi stabilitatea unui stat poliglot cum e al nostru, cu atât mai sigur e că astfel de stări ca cele actuale nu se pot susţine mult timp fără primejdie. Că starea de acum nu corespunde nici­decum acelor cerinţe, abia mai poate fi deosebire de vederi între oamenii serioşi, după­ ce se scie, că una dintre condiţiunile absolut ne­cesare pentru existenţa statelor poli­glote­e, ca nici o rasă să nu -­şi supra­pună interesele sale naţionale preste interesele generale ale ţării şi guver­nul unui stat poliglot să nu ceară po­litică naţională, ci politică de stat, care să promoveze cu toată bunăvoinţa interesele mo­rale şi materiale şi preste tot desvoltarea naţio­nală nu numai a unei rase, ci a tuturor. La noi se scie îndeobşte, că de present stă lucrul mai de tot din contră. „Ca o causă foarte ponderoasă, ce stă în legătură cu cea de mai nainte, privesc şi do­rinţa prea înaltă exprimată în mai multe rînduri a Maiestăţii Sale ces. şi apost. reg., ca A­ustro-Ungaria să fie pentru toate popoarele sale o mamă dulce iubitoare, care să-­şi îndrepte grijea deopotrivă spre binele fiecărei naţiuni. Ca această dorinţă prea înaltă să se traducă în faptă, cu privire la aceasta în Cislaitania am şi vădut în­cercări serioase din partea cabinetului Taaffe, deşi acele n’au produs încă resultate faptice. Aceste încercări n’au avut pănă acum resultat deplin din causă, că naţiunile interesate sau n’au cuprins îndeajuns folosul acelora, sau nu sânt înclinate a jertfi de bună voie atâta, cât cere interesul statului şi cât pot jertfi şi ele fără pe­riclitarea intereselor proprii. Această instiinţă, după părerea mea, va domni mai curând sau mai târzia şi în ceastălaltă parte a monarchiei, cu atât mai vîrtos, că Maiestatea Sa Domnul nostru s’a îndurat prea graţios a pune şi cu ocasiunea pactului dreptului de stat hotărît con­­diţiunea sine qua non, — primind şi promi­siunea bărbaţilor corifei maghiari şi respective a dietei, — că se vor îngriji de împlinirea tuturor dorinţelor juste ale tuturor naţionalităţilor din patrie şi respective de liniştirea naţionalităţilor nemaghiare din Ardeal. Nu se poate nega că şi încât s’a realisat această prea înaltă dorinţă, cele mai bune disposiţiuni făcute spre liniştirea naţionalităţilor, în mare parte, s’au scos din pradă, şi prin urmare promisiunea încă şi astăzi aşteaptă după realisare. „Eu cred cu atât mai tare în venirea în grabă a dirii împlinirii acestei promisiuni şi a îndreptăţirii tuturor popoarelor acestei monarchii, cu cât chiar neînţelegerea şi răsboiul intern din­tre elementele heterogene ce compun acest imper, subminează traiul bun, slăbesce puterea impe­­rului şi scăresce valoarea şi căutarea chiar şi a alianţei statului nostru, deoare­ce ori­ce stat numai pe acea alianţă pune preţ, de la care are pros­pecte basate, că poate căpăta în vreme de pri­mejdie ajutor real şi însemnat. Un stat rusé, între ale cărui popoare domnesce discordia şi în loc de pace — ura, e preocupat cu năcazurile in­terne chiar în timpurile cele mai critice atât de mult, încât deşi va fi în stare să se apere de destrămare, dar’ spre a servi şi aliaţilor sei cu sprijinul cerut, de sigur că nu va pute­­a atunci, dacă nu ’l-ar împedeca boale interne în desvoltarea întregei sale puteri. Efectul acestei convingeri se vede din instiinţă ce se observă în ceealaltă parte a monarchiei întru pacificarea naţionalităţilor. „Care e d­­e­ esenţa pretensi­unilor Românilor? Aceea ca să poată rămâne totdeauna Români şi ca atari să se inmul­­ţească în progres şi bunăstare. Obţinând clar­ pentru acest scop o influenţă mai cores­punzătoare în afacerile publice, o împărtăşire mai dreaptă din venituri, precum şi asigurarea limbii lor pe terenul oficios cel puţin pentru folosirea conscienţioasă a acesteia în măsura in­dicată de legea naţionalităţilor — cu deosebire ca nu numai să nu fie împed­ecaţi în pro­gresul şi consolidarea lor culturală şi materială, ce formează condiţiunea fun­dament­ală a existenţei lor, ci să se ocro­tească şi de cătră stat cu bunăvoinţă a măsurat jertfelor de bani şi sânge, ce ei aduc statului, şi aceasta fără că să li se ceară în schimb negarea naţiona­lităţii lor. „O mare calamitate a fost şi este încă şi a­zi împregiurarea, că preste tot domnii redactori neposedând d­­e­ limba română, iau notiţe despre cuprinsul foilor române numai din in­­formaţiunile altora, cari (nevoind cu a suspiciona pe nimeni de mistificări tendenţioase) sau nici dînşii nu le pricep bine, sau nu-’şi dau osteneala ca să le priceapă corespunzător, ci — ca şi când ar face-o cu propus — le comunică numai în extrase defectuoase fără de nexul ce le face înţelegibile, ca şi cum s’ar extrage d. e. difi­s. scriptură că: „nu e D-Zeu“ şi s’ar omite cu­vintele ce stau în legătură cu aceste, că „aşa vorbesc nebunii.“ Chiar şi extrase de acele, cari ar suna mai bine şi pentru urechea ma­ghiară dau foarte arareori; mai adeseori de acele cari sânt în stare a agita pe cetitorul maghiar în contra românimii, astfel încât un Maghiar, care cunoasce naţiunea noastră numai din ex­trasele aceste tendenţioase şi cele mai nemăgu­litoare, prea firesce, că trebue să ajungă la con­vingerea eronată, că câţi „Valahi“ sânt pe lume, toţi sânt duşmanii cei mai neîmpăcaţi ai Ma­ghiarului. „Aceasta e sîrît cu atâta mai vîrtos să o creadă, deoare­ce foile maghiare nu mult îşi bat capul cu aceea e ca să, numere căuşele ţinutei Românilor şi ca baremi încâtva să amintească publicului lor cetitor, că întru adevăr acei Români au destule cause juste de a se plânge; că şi aceia au făcut şi fac multe servicii bune patriei comune; ci ei, Ziariştii maghiari, lăsând publicul lor neorientat, îi spun acestuia neîncetat, că „numai Maghiarul a susţinut patria, că el a apărat-o în decurs de veacuri“ şi necontenit scriu: „Vezi tu bun popor maghiar, ai primit pe Va­­lachi şi pe celelalte naţionalităţi ca fraţi, ai îm­părţit mărinimos cu ele toate drepturile şi ve-­­niturile atât de abundant, încât nu e în Europa stat, care să fie tractat cu atâta liberalitate cu na­ţionalităţile. Pentru aceasta nu ai cerut altceva în schimb, ci numai ca să iubească patria şi să-­ţi fie fraţi buni şi cată în loc de mulţumită, ei se aruncă asupra vieţii tale, etc.“ Dacă cetitorul cinstit maghiar cetesce numai de aceste despre naţionalităţi, mai e oare cu putinţă ca să nu urească din adâncul sufletului rasele nemaghiare lui astfel descrise? întru adevăr e o mare no­rocire, excepţională în această privinţă, că cea mai mare parte a poporului atât maghiar, cât şi Nr. 74

Next