Tribuna, ianuarie-martie 1886 (Anul 3, nr. 6-74)

1886-01-24 / nr. 19

Anul III Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1li an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 fl., Va an 20 fl., 1 an 40 fl. Sibiiu, Vineri în 24 Ianuarie (5 Februarie) 1886 Apare în fiecare zi de lucru Nr. 19 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un m­iner costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 23 Ianuarie st. v. Călătorind prin Ardeal, omul din ţe­­rile apusene va fi adeseori cuprins de în­duioşare, căci nu este cu putinţă ca cineva se fi trăit în ţerile civilisate şi să nu se întristeze, când vede starea, în care se află poporaţiunea rurală din Ardeal aproape întreagă. Singuri Saşii ne mai aduc aminte, că suntem în Europa. Ceilalţi, şi Românii, şi Săcuii, şi Ungurii, numai pe ici pe colo prin „fundul regiu“ şi prin apropierea unora dintre oraşe sânt ajunşi la oare­care desvoltare, partea cu desăvîrşire mare sânt rău hrăniţi, rău îmbrăcaţi, rău adăpostiţi şi expuşi tuturor stricăciunilor morale. Şi dacă străinul cu câtuşi de puţină iubire de oameni trebue neapărat să se în­tristeze când vede starea, în care se află poporaţiunea noastră rurală, cu atât mai vîrtos se va întrista concetăţeanul, fie el de om­-şi-ce neam, numai om cu iubire de ţeară să fie, şi nu este cu putinţă, ca un cetăţean al regatului ungar, om de inimă fiind, să treacă prin Ardeal, fără­ ca să-­şi pună întrebarea: Ce oare ar trebui să facem, ca oamenii aceştia să se hrănească mai bine, să se îmbrace mai bine, să-­şi zidească nişte case mai bune şi să fie mai de­stoinici a resista tuturor tenta­­ţiunilor demoralizătoare ale ex­ploatatorilor? Cu toate aceste, deşi se pretind cei mai buni patrioţi, concetăţenii noştri ma­ghiari nu prea îşi pun această întrebare decât faţă cu poporaţiunea rurală ungu­rească ori săcuiască. Experienţa îndelun­gată a produs în noi convingerea, că Ma­ghiarii sânt înainte de toate Maghiari şi numai în rîndul al doilea cetăţeni ai sta­tului ungar, şi că foarte rari sânt între dînşii oameni, care doresc progresul nostru şi sânt gata să ostănească pentru ridicarea nivelului cultural al concetăţenilor sei ro­mâni cu acelaşi zel, cu care servesc causa maghiară, ba sânt între dînşii foarte mulţi, care consideră progresul nostru drept un pericol pentru naţiunea lor. Nu le facem o imputare din aceasta; nu cerem, ca ei să ne iubească întocmai precum se iubesc pe ei înşişi; îndată însă ce au produs în noi convingerea, că nu ne iubesc şi nu ne doresc binele din destul, nu mai e treaba lor să chiverni­sească interesele noastre, căci nu mai avem încredere în ei, nu mai primim dela ei cu inima întreagă nici chiar binele, pe care ar voi poate să ni-’l facă. Voindu-ne chiar binele, nu ei sânt competenţi a ni-’l face, căci nu pot ei să aibă pentru soartea Românului durerea, pe care o avem noi, cei eşiţi din mijlocul poporului român, nici să stie ca noi, cum trebue se-’l apuci pe Român, ca să-’l faci să se hrănească mai bine, să se îmbrace mai bine, să-’şi zidească mai bine casa şi să se ferească de ispitirile demoralisătoare ale exploatatorilor. Şi de aceea, dacă ni se impun Ma­ghiarii ca administratori, ca judecători şi ca învăţători la şcoalele de stat, nu ni se impun, pentru­ ca să ne facă binele, pe care noi înşine nu sântem destoinici a ni-­l face, ci pentru­ ca să nu lase pe oamenii eşiţi din mijlocul poporului ro­mân să lucreze potrivit cu interesele şi cu aptitudinile noastre breşei. De o sută de ani, de când împăratul Iosif II. ni-a deschis şi nouă o strimtă potecă de înaintare, am făcut progrese foarte însămnate, le-am făcut însă din propria noastră vrednicie, le-am făcut aju­taţi de Curtea din Viena, le-am făcut îm­pinşi aşa (beând de administraţiunea ger­mană şi cel puţin în parte sub presiunea concetăţenilor noştri saşi, dar­ totdeauna în luptă cu Maghiarii. Şi astăzi tot cu ei ne luptăm. Sânt douăzeci de ani acum, de când nimeni nu ne mai sprijinesce în această luptă, ci stăm noi singuri în faţa Ma­ghiarilor, putere publică şi societate or­­ganisată, îi întrebăm însă pe Maghiari: au putut ori nu să ne dee îndărăt, au putut să ne oprească, au putut cel puţin să ne obosească ? ! Au ochi, ca să vadă, şi minte au, ca să judece, să se dumerească ei înşişi, dacă este ori nu prea târtfiu a se mai opinti se pună capăt vieţii româneşci întemeiate pe acest pământ. * Ni-e greu, ce-i drept, să purtăm viaţa aceasta şi ne doare, că nimeni nu ne ajută, nimeni nu ne îmbărbătează, dar’ ne îm­bărbătăm noi înşine unii pe alţii şi găsim un sprijin puternic în aptitudinile cultu­rale ale poporului nostru, care ne înţelege şi ne mînă mereu înainte, încă odată dar’: Nu discutăm ces­­tiunea legitimităţii, ci ne oprim la între­barea: dacă este ori nu cu putinţă ceea­­ce vor Maghiarii? Nu este cu putinţă, aceasta trebue să o simtă din mii în alt mai hotărît. Şi dacă nu este cu putinţă, atunci sentimentul de conservare trebue să-ş i de­termine a nu-­şi mai consuma în zadar cele mai preţioase puteri. La 1866 ne-au găsit răsleţi şi puţin orientaţi asupra situaţiunii. De aceea nici nu eram capabili de a respinge cu de­stulă energie impunerile lor. Din an în an însă tot mai mult ne-a­m strîns la un loc, şi astăzji le stăm uniţi cu toţii faţă în faţă, încât nimeni dintre noi nu îşi mai poate permite să vorbească altfel decât aşa cum le convine tuturora, fără­­ca se se expună la cea mai desăvîrşită isolare, astăzi ori­ şi­ce om rezonabil trebue să se pătrundă de convingerea, că noi nu ne dăm de bună voie şi sântem destul de tari, pentru­ ca statul ungar să nu ne poată strivi. Eară pe adversarii, pe care nu îi poţi anihila, nu-’ţi rămâne decât să ’ţi­’i faci prietini. Şi nu le este greu Maghiarilor a-’şi câştiga prietinia noastră, n’au decât să ne lase ceea­ ce ni se cuvine, să nu-’şi mai consume puterile, spre a ne opri pe noi în lucrare, să se împace cu gândul, că noi sântem chemaţi a lucra pentru ridi­carea nivelului cultural al poporului nostru aşa cum stim noi şi cum ne povăţuiesce inima noastră. Să-’şi fee dînşii toate garanţiile, că voind chiar, nu vom pută să le facem vre-odată ceea­ ce ne fac ei astăzji, dar’ să ne dee şi nouă garanţii positive şi si­gure, că legile, ori-care ar fi ele, vor fi aplicate cu bună credinţă. S’o facă aceasta, şi sântem cei mai buni prietini, dar’ s’o facă în cur­ând, destul de în curând, ca nu cumva să fim surprinşi de vre-o situaţiune, în care dis­­cuţiunea calmă nu mai e cu putinţă. Forţa „Tribunei44. Aripă frumoasă. Poveste. De Nicolau Trimbitori. » A fost odată ca nici odată, că de n’ar fi fost, nu s’ar povesti. A fost odată un împărat, care a avut trei fete, dintre care cea mai mică aşa era de fru­moasă, de gândiai că e ruptă din soare, cu per galbin ca aurul; în acea seară nu a fost nici soare, nici lună, nici stele, nu se soia unde sânt, destul că odată a vedut, că nu mai sânt, a dat de scrie împăratul, că cine le va aduce, va că­păta pe una din fetele lui şi drept zestre: a treia parte din împărăţie. Mulţi au şi plecat, dar’ nu s’au mai întors. Era pe vremea aceea o babă bătrână, care a mers la împăratul şi ’i-a dis: — înălţate împărate, eu aş ave trei fe­ciori, care vor aduce soarele, luna şi stelele. — Bine — zise împăratul — să vedem! — înălţate împărate — răspunse baba — se-’mi dai trei pani, pânză de trei cămeşi, aţă şi ac, ca să le cos. împăratul ’i-a dat cele ce a cerut, şi după­­ce a mers baba acasă, a născut seara un prunc şi ’i-a pus numele Serilă. Cum ’l-a născut, s’a şi dus. La miedul nopţii a născut altul şi ’i-a pus numele Metjifk. Cum ’l-a născut, s’a dus şi acesta. Dimineaţa a născut pe al treilea şi ’i-a pus numele Zerilă. Cum ’l-a născut, s’a dus şi el. Piua următoare baba s’a grăbit se le coase cămeşile, dar’ pănâ de seară nu le-a putut gata de tot. Când colea pe la apusul soarelui, vine Serilă și­­jice că-m i e somn. — Culcă-te, dragul mamei, aici în pat și te odihnesce. — Bine, mamă, — îi răspunse el, — da*­ să mă scoli îndată, să nu dee frate-meu Medilă preste mine dormind, că ne batem amândoi. — Fii pe pace, — zise baba. Pe la miedul nopţii a venit Medilă, care găsi pe mamă-sa cosând, și dise și el că-’i e somn. — Culcă-te, dragul mamei, aici în patul acesta, — îi dise baba arătându-’i alt pat, — și te odihnesce. — Bine, mamă, dar’ se mă scoli îndată, să nu dee frate-meu Zorilă preste mine, căci ne batem amândoi — îi întimpina Medilă. — Fii pe pace, — îi dise baba. Tot cu aceste cuvinte a venit în zori de­­jiuă şi Zorilă şi s’a culcat în al treilea pat. Pănă atunci baba a fost gătat cămeşile de cusut, şi a tot aşteptat să ’i­ se scoale feciorii, căci acum erau mari, dar’ ei nu s’au sculat. Când fu pe la prândul mare, toţi trei se pomeniră în aceeaşi clipă, şi vădendu-se unul pe altul, săriră toţi trei din pat şi se puseră la bătaie. Baba ne­­sciind ce să facă, pentru­ ca se­’i împace, a aruncat între ei cele trei cămeşi. Fiesce-care ’şi-a luat pe a sa, şi aşa s’au împăcat. Atunci baba le spuse: — Dragii mei, nu pentru aceea v’am născut eu pe voi, ca se vă bateţi la­olaltă, ci pentru altceva. Ascultaţi: împăratul nostru are trei fete, şi de veţi aduce voi soarele, luna şi stelele, o să le căpătaţi de muieri, rămânend voi împăraţi după moartea lui. De vreţi să încercaţi, mergeţi la îm­păratul şi-’i spuneţi, dar’ încă odată vă spun, se vă împăcaţi bine, că cu sfada nu veţi reuşi. Vreţi? — Vrem! — răspunseră cu toţii. Au mers dar’ la împăratul şi ’i-au spus, că ei sânt hotărîţi se iee lumea în cap, şi se aducă soarele, luna şi stelele. — Bine, — le­­jise împăratul, — dar’ toţi trei vreţi se mergeţi? — Toţi trei, — fu răspunsul. — Atunci, — dise împăratul, — ţinendu-me de făgăduinţa mea, de veţi isbuti, am trei fete şi vi le voiu da vouă, dimpreună cu împărăţia mea după moartea mea. Dar’ se văd cum ve chiamă? — Pe mine mă chiamă Serilă. — Pe mine Medilă. — Ear’ pe mine Zerilă, — diseră fraţii, — îmi place de numele vostru, — răspunse împăratul, — dar’ eu ,fic, ca numele celui mai mic se fie Aripă frumoasă. Ascultaţi-mă pe mine ! — Se trăiesci, împărate! — strigară fraţii. Acum Aripă frumoasă, căci aşa se va chema de aci încolo Zorilă, începu a se ruga de împă­ratul, că fiind ei săraci, şi trebuindu-le cai şi săbii, se le dee împăratul, care se şi învoi, şi porunci se aducă trei cai de cei mai frumoşi din grajd, şi-’i arătă fraţilor, dar’ suindu-se Aripă frumoasă pe unul călare, acela şi cădii cu el. Atunci Aripă frumoasă dise: — De aceşti cai ne dai, înălţate împărate ?! — Du-te şi-’ţi alege din grajd, care îţi place, — îi răspunse împăratul. Atunci s’a dus Aripă frumoasă în grajd şi a ales unul slab, slab, de gândiai că­’s numai oasele de el, dar’ când se sui călare, el­­jise: — Astfel de cai îmi plac mie! Asemenea le-a ales şi fraţilor sei. în vremea aceasta împăratul a poruncit să aducă trei săbii de cele mai frumoase. Vădendu-le, Aripă frumoasă puse una din ele în genunchi, o rupse şi ear’ disc: — De aceste săbii ne dai, împărate ?! — Du-te şi­’ţi alege după plac din armăria mea, — îi răspunse împăratul. Aripă frumoasă s’a şi dus şi a ales trei săbii ruginite, ruginite, şi a acis: De aceste săbii ne trebue nouă! Una ’şi-a ţinut-o sieşi, car’ cele­lalte le-a dat fraţilor sei. După aceste s’au gătit de plecare, au luat trei turte de cenuşă în traiste, au încălecat şi au plecat. Baba şi fetele împăratului ’i-au petrecut cu ochii, pănă­ ce nu ’i-au mai veciut. (Va urma.) Revistă politică. Sibiiu, 23 Ianuarie st. v. Din Cislaitania ne vine o scrie, care, dacă se va adeveri, are să producă la toată întâmplarea oare-care sensaţie. Ce e drept nu ne prea vine a da crecje­­mânt unei asemene scrii, şi amintindu-o la acest loc, o facem aceasta mai mult din curiositate. Anume o foaia din Praga anunţă, că în Austria au să se in­troducă şcoalele confesionale, şi că pe basa unui compromis dreapta va avă să sprijinească pe clericali în ceea­ ce privesce pretenţiunile ăstora relativ la şcoa­lele confesionale. Această reformă se va executa pe calea transpunerii la dietele regnicolare a acelor afaceri şcolare, care după litera constituţiunii nu aparţin com­petenţii dietei im­peri­al­e. Spre acest scop se va efectua o revisiune a legii şcolare imperiale, şi se zice, că singuraticele clu­buri parlamentare­­şi-au ales deja comi­­siuni spre ajungerea acestui scop. Discursul principelui de Bismarck preocupă întreaga lume politică. Polonii din Austria se simt grozav de loviţi, şi din Viena se scrie, că grupurile parla­mentare se ocupă mult de discursul can­celarului german. Afacerea a fost obiect de consultare şi într’o şedinţă a clubu­lui polon. E netăgăduit, că Polonii sânt consternaţi, mai ales prin acel pasagiu din vorbirea lui Bismarck, în care el afirmă, că drasticele măsuri ce le ia Prusia în contra Polonilor, se întâmplă în înţelegere cu statele vecine. De aci ei con­clud, că afară de Rusia, cancelarul numai pe Austro-Ungaria a putut-o înţelege şi in­sistă cu toată stăruinţa, ca se se ceară în

Next