Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)

1887-01-16 / nr. 11

. Nil­iiu, 15 Ianuarie st. v. Este un hodorogit cal de bătaie al adversarilor români ai „Tribunei“, că „Institutul tipografic“ s-a înfiinţat în vederea unui câştig material. A emis-o aceasta Metropolitul Miron în mai multe rînduri atât în „Telegraful Român“, cât şi în discursuri rostite la deosebite ocasiuni, a cj.is-o dl Partenie Cosma de câte­ ori au găsit vre-o ocasiune de a se pronunţa asupra lucrării noastre, a­­'s-° dl Dr. Aurel Mureşianu când cu regretabila neînţelegere ce se ivise între d-sa şi noi, o spun aderenţii Episcopului Meţianu, o cjic în sfîrşit toţi aceia, care ar voi ca fraţii noştri români să nu ne sprijinească şi ca „Institutul tipografic“ să ajungă cât mai curând a sista plăţile. Şi dacă Români, chiar Români o­­­­ic aceasta, s’ar putea oare să nu a­­ib­ă Ma­ghiarii? Dacă archierei români şi alţi oameni cu oare­care influenţă la Români persecută pe cei ce ne sprijinesc, ba chiar şi pe cei ce cetesc „Tribuna“ ori bi­blioteca „Tribunei“, s’ar putea oare ca Maghiarii să nu-’i considere drept nisce trădători de patrie? Nu ne prinde dar’ mirarea, dacă ne vin adese­ ori plângeri, că cetitorii „Tri­bunei“ au avut supărări, pentru­ câ au fost surprinşi cu „Tribuna“ ori cu vre-o broşură din biblioteca „Tribunei“ în mână, şi cu atât mai puţin ne mirăm, dacă colegii noştri maghiari foarte adese­ori scot la iveală foloasele materiale ale întreprinderii noastre. Parola a fost dată de Români. Ma­ghiarii se folosesc numai şi ei de ea. Astfel cetim în numărul dela 26 Ia­nuarie al­­parului „Kolozsvár“ urmă­toarele : „Biarul ultraist din Sibiiu e tot cel vechiu, şi precum se vede, nici n’are să se îndrepteze, câtă vreme va fi un Român în adevér ostenitor, care îşi va risipi paralele pe această foaie ce agi­­tează, ca să-­şi câştige pânea de toate piele. Se înţelege domnii acţionari de la „Institutul tipografic“ cer dividende şi carnete!“ Lăsăm încurcată cestiunea, dacă „domnii de la „Institutul tipografic“ cer ori nu dividende şi carnete, şi încă mai în­curcată cestiunea, dacă le şi primesc ori nu. Stăruim numai asupra lucrului, că este o mare onoare pentru Ro­mânii din Ardeal, când se constată, că o întreprindere cum este a „Institu­tului tipografic“, aduce „divi­dende“ şi „carnete“, cu toate că dă „le­furi“ splendide, un lucru, pe care­­l-a con­statat dl Partenie Cosma. Mai mare încă e onoarea ce ni se face nouă, celor ce lucrăm aici ori conducem lucrările, căci fără îndoeală mare este me­ritul de a fi soitit să lucrăm şi să con­ducem lucrările astfel, ca să luăm „lefuri splendide“ şi cu toate aceste să mai pu­tem da şi „dividende“ şi „carnete“. E, în sfîrşit, un mare succes politic pentru partidul nostru, când adversarii noştri recunosc, că „Tribuna“ nu nu­mai se poate susţine, ci mai dă totodată şi „dividende“, şi „carnete“, căci prin aceasta se recunoasce, că ideile şi tendenţele exprimate în coloanele „Tri­bunei“ sânt împărtăşite de un mare partid. Este în adevăr mare succesul nostru. Aici în ţeara aceasta, unde încercările li­terare n’au putut reuşi, ci s’au susţinut, cât s’au susţinut, numai cu sacrificii mari, noi nu numai am reuşit cu între­prinderea noastră, dar’ am obţinut totodată şi lefuri splendide, şi dividende, şi carnete. Durere numai, că nu e tocmai aşa. Ni-ar veni foarte mult la socoteală, ca aşa să fie, prea mult am dori să ne putem împodobi cu asemenea succese, — dar’ n’am fi oameni de bună credinţă, dac’am face-o aceasta. Adevărul este numai, că nimeni încă nu s-a bucurat în ţeara aceasta de spri­­jinul şi de bunăvoinţa Românilor, cum ne bucurăm noi. Acest sprijin însă el singur nu e îndestulitor pentru susţinerea unei întreprinderi, cum este a „Institutului tipografic“. Românii sunt oameni să­raci, timpurile sânt grele şi publicul ce­titor român e încă prea mic, pentru­ ca o întreprindere literară să se poată susţină fără de jertfe însemnate, jertfe de bani, şi jertfe de muncă. Cu toate aceste trei ani se împlinesc şi nu s’au realizat prevederile acelora, care erau siguri, că în timp de doi ani „In­stitutul tipografic“ va deveni in­solvabil. N’are să devină nici­odată insolvabil. Cu un capital de 40.000 fl., numai patru-creci de mii de floreni, noi am lu­crat timp de trei ani de­­jile, am înte­meiat un­­fiar răspândit şi preţuit de foarte largi cercuri şi ca organ politic, şi ca fac­tor literar, am creat o bibliotecă poporală de aproape o sută de mii de exemplare, am înzestrat literatura cu un bun dicţio­nar român-german şi german-român, care el singur a mistuit preste 6000 fl. şi am înfiinţat o tipografie, care representă o valoare de preste 30.000 fl. şi care va tipări foarte ieftin productele noastre lite­rare după­ ce se va fi început amortisarea capitalului. într’un cuvânt, „Institutul tipo­grafic“ este ai­i, după trei ani, o firmă sigură şi solidă, care se bucură de toată încrederea publicului şi care odată va aduce neapărat „carnetele“ şi „dividen­dele“, dacă nu pentru acţionari, pentru cei ce ostenesc ca muncitori literari. Ei bine, cum ? Le vom spune şi colegilor noştri din Cluj şi amicilor lor români, care este se­cretul succesului nostru. E jertfa de bună voie! Partea cu desăvîrşire mare din lu­crarea ce se sevîrşesce aici la noi este munca gratuită: unii au dat banii lor mun­ciţi, pentru­ ca să le dee celoralalţi pu­tinţa de a munci gratuit. Biblioteca „Tri­bunei“ întreagă e contribuţiune de bună voie a puterilor noastre literare pentru lu­minarea poporului şi pentru crearea unui mare public cetitor român. Tot astfel şi „Tribuna“. Unii au pus banii, care alţii munca lor, resplata va urma de sine după­ ce se va fi creat publicul cel mare, după­ ce va fi străbătut lumina. Acela, care are din ce să trăească, lucrează aici la noi gratuit şi nimănui nu li­ se dă mai mult decât ceea­ ce este neapărat ca adaus pentru acoperirea trebuinţelor lui­­jilnice. Şi de aceea noi avem dreptul de a le dice Românilor, cum le-am­­zis ar­­ticolul despre care vorbesce „Kolozsvár“: „Nu vă temeţi de Maghiari, nu-­i urîţi pen­tru­ că vă uresc ei pe voi, ci munciţi în sudoarea feţii voăstre şi păstraţi roadele muncii voastre pentru copiii voştri. Un trădător e faţă cu neamul seu Românul, care nu muncesce, un trădător acela, care risipesce roadele muncii sale.“ Ear’ Românii cetesc „Tribuna“, pentru­ că vreau să li se­­jicâ aceasta cât mai des.­­ Anul IV Sibi­u, Vineri , 16/28 Ianuarie 1887 Nr. 11 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., V1 an 7 fr., 1 an 14 fr. Pentru România şi străinătate: 10 an 10 fr., V, an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garm­ond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr nut& 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază Forţa „Tribunei“. Un Român în China. „Voinţa Naţională“ publică următoarea scrisoare: Peking, 1 Decemvrie 1886. Domnule director! Par’că să văd de ad­­mirarea D-Voastră când veţi primi scrisoarea mea. — O scrisoare din Peking! dela cine ?! Ei, da, o scrisoare din China, şi încă dela cine? dela un Român! Dar’ Ve veţi întreba poate, cum se face că eu, Petre Cernea, Român neaoş născut în Galaţi, din părinţi Români, am ajuns să-’mi câştig pânea tocmai în capitala Imperului­­de­ Mijloc? Ale lumii valuri! înainte de a le povesti cum am ajuns aci şi ce fac, să-­mi daţi voe să combat opinia greşită, pe care o au mulţi, că Românii nu emigrează şi că li-e teamă să se aventureze în țeri străine. Eu cred din potrivă, că Românii sunt un popor eminamente călător şi aventuros, începend dela opincă şi până la Vlă­dică.*) Pentru o lume, ţeranul francez, belgian sau chinez nu ’şi-ar părăsi căminul; nu-’şi pără­sesc patria, în aceste ţeri, decât uvmienii. La noi ţeranii emigrează în Serbia, în Bulgaria, ţeranii români din Ardeal emigrează cu satele în Bosnia şi Herţegovina *), cei din Basarabia se aventu­rează în Cherson, în Crimea şi până în Caucaz, unde formează un centru de vre-o zece comune curat românesci. Nu se mai vorbesc de oamenii cu dare de mână din clasele mai înalte, cari că­lătoresc în fiecare an în străinătate şi din cari mulţi, foarte mulţi se stabilesc în mod definitiv în Paris, în Dresda sau în Geneva. Aceştia emi­grează de urît şi pentru­ că au bani. Sunt mulţi însă din cei săraci, cari emi­grează pentru a-­şi căuta o soarte mai bună şi în speranţa de a ajunge iute să facă avere. Nu aveţi idee, câţi Români de la noi, din Ardeal, din Basarabia sau din Macedonia sunt stabiliţi prin Egipt, Statele­ Unite, India sau China. Să Vă citez câteva cifre şi câteva nume: în Cairo şi Alexandria sunt preste 300 de co­mercianţi români de la noi, din care mulţi cu avere, în Magdala (Abissinia) sunt 13 comer­cianţi români. Dealtmintrelea se spune, că Theo­doras, fostul rege al Abissiniei, a fost Român, aşa încât nu e de mirare dacă se găsesc compa­trioţi de ai noştri, cari să umble pe urmele lui. Trei ingineri din cei cari sunt întrebuinţaţi la ca­nalul Panamei sunt Români; unul din ei, dacă nu mă înşel, este născut în Craiova. în Java (insulele Malacie) avem un doctor român, pe dl Ilarion Mitrea; în armata engleză din Indii, se află doi ofiţeri români, unul în Calcuta şi cela­lalt în Madras; în New-York se află mulţi Ro­m) în Ardeal nu se scie nimica despre aceasta. — Red. „Tribunei“, mâni, cunoasceţi pe unul din ei, dl Miron Ve­­lescu, un văr al meu, care trimite de acolo in­teresante corespondenţe „Românului“. Toate aceste le sciţi, dar, ceea­ ce nu sciţi, e că unul din cei cinci amirali ai flotei chineze Li-Hu-Tchang, e Român de origine, născut în Sulina, şi că ade­văratul seu nume e Vasile Alexescu. *) Excel. Sa s’a îmbarcat la versta de 13 ani pe un vas englez ca mousse; a cetit şi a învăţat singur şi încetul cu încetul prin activitatea şi inteligenţa sa s’a ridicat la rangul de căpitan de vapor, apoi a întrat în marina comercială chineză şi pe urmă în marina de răsboiu percurgând cu repediciune gradele de căpitan de fregată, de corabie, de contra-amiral şi de vice-amiral. Astăc­i Li-Hu-Tchang, care nu e în vârstă decât de 65 de ani, este mare amiral, are influenţe la curte, e însurat cu o Chineză, nepoată a principelui Fu-Lao, preceptorul împăratului, şi posede o avere, care se poate evalua la cel puţin trei sute de mii de fanţi sterlingi. Excel, Sale datorase o recunoscinţă fără margini, căci numai graţie ei am ajuns astăzi dintr’un necunoscut funcţionar al companiei de vapoare engleze Hon- Kong-Mail, proprietar al uneia din cele mai în­semnate firme din Peking „Cernea, Tiko et C­ nie,“ care se ocupă exclusiv cu comerciul de opium. Eu am părăsit România în 1872, acum cincispre-trece ani; în acel an eram perceptor în '*) Despre existenţa acestui „amiral chinez de viţă română“ ne-a vorbit o notiţă, pe care am reprodus-o şi în co­loanele ziarului nostru. — Red. „Tribunei“. Focşani. într’o seară veni la mine un deputat conservator, — pe care nu voiu să-’l numesc — şi îmi ceru să-m i împrumut două mii de franci. Refusat. A doua zi deputatul avu o convorbire cu prefectul şi preste trei cjile fusei destituit în urma unui schimb de depeşe între prefect şi ministrul de finance, ad-interim dl Alex. Laho­­vary, căruia nu stiu cum să-’i mulţumesc pentru acest mare serviciu ce ’mi-a făcut, căci dacă nu eram destituit, nu întram în casa de comerciu Antonopol din Galaţi şi dacă nu întram la casa Antonopol, nu treceam la compania italiană Ru­­battino, de aci la Hon-Kong-Mail, capoi la atelie­rele companiei din Canton şi în fine la Peking, unde deschisei cu economiile mele o prăvălie de opium, care graţie protecţiunii ce­­mi-a acor­dat Excel. Sa, a ajuns să prospereze şi să facă afaceri de mai multe milioane pe an. în 1872 eram sărac ca un rac; astăfli posed trei case în Peking, o moşie de cinci mii de pogoane în apro­piere de oraş şi bani albi pentru­­fie negre la banca Stout Ale & C­nie din Melbourne. Sper cu timpul să mă întorc în ţeară şi să-mi fiu de oare­care utilitate, graţie averii şi cunoscinţelor ce am dobândit în ale comerciului şi ale politicei. Graţie legăturilor mele cu Excel. Sa am ajuns să cunosc de aproape politica chineză şi tactica ambelor partide, care îşi dis­pută dominaţiunea Chinei. înainte de a mă întoarce în ţeară, voiu căuta din când în când să Vă adresez câte o co- *) Aserţiunea aceasta e foarte riscată. — Red. „Tri­bunei“. Reforma învăţământului în România. Proiectul consiliului general. (Urmare.) Luând odată drept punct de plecare principiul, că ministrul nu poate să-­și exer­cite autoritatea decât prin mijlocirea celor două consilii, consiliul general nu se mai poate uni cu ministrul, deoare­ce, rămâ­­năndu-l și consecvent, el restrînge pretutin­­denea drepturile ministrului. Astfel în capitolul privitor la inspec­­ţiunea şcoalelor proiectul de lege pune la disposiţiunea ministrului pe „inspecto­rii generali“, pe „inspectorii“, pe „revisorii“ şi pe „su­b-re­vi­s­orii“, care au să fie numiţi prin decret regal, dar’ nu hotăresce numărul acestor func­ţionari. Şi în adevăr, nici că se poate soi hotărît, câţi „inspectori“ şi câţi „re­­visori“ se cer, pentru o bună inspec­­ţiune, aceasta atîrnă atât dela numărul şcoalelor, cât şi dela o mulţime de alte împregiurări. Altfel cestiunea e curat bud­­getară. I­ se lasă dat’ ministrului putinţa de a spori ori scădă personalul potrivit cu trebuinţele serviciului şi cu mijloacele budgetare ce l i­ se acoardă. Consiliul general nu voeşce însă, ca ministrul să aibă această putinţă şi de aceea hotăresce anume câţi inspectori şi câţi revisori au să se numească. Atunci însă, când e vorba de „plată“, consiliul general pune întregul „personal al inspectoratului“ în „sarcina statu­­lui“, pre când proiectul de lege dispune

Next