Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)
1887-01-16 / nr. 11
. Niliiu, 15 Ianuarie st. v. Este un hodorogit cal de bătaie al adversarilor români ai „Tribunei“, că „Institutul tipografic“ s-a înfiinţat în vederea unui câştig material. A emis-o aceasta Metropolitul Miron în mai multe rînduri atât în „Telegraful Român“, cât şi în discursuri rostite la deosebite ocasiuni, a cj.is-o dl Partenie Cosma de câte ori au găsit vre-o ocasiune de a se pronunţa asupra lucrării noastre, a's-° dl Dr. Aurel Mureşianu când cu regretabila neînţelegere ce se ivise între d-sa şi noi, o spun aderenţii Episcopului Meţianu, o cjic în sfîrşit toţi aceia, care ar voi ca fraţii noştri români să nu ne sprijinească şi ca „Institutul tipografic“ să ajungă cât mai curând a sista plăţile. Şi dacă Români, chiar Români oic aceasta, s’ar putea oare să nu aibă Maghiarii? Dacă archierei români şi alţi oameni cu oarecare influenţă la Români persecută pe cei ce ne sprijinesc, ba chiar şi pe cei ce cetesc „Tribuna“ ori biblioteca „Tribunei“, s’ar putea oare ca Maghiarii să nu-’i considere drept nisce trădători de patrie? Nu ne prinde dar’ mirarea, dacă ne vin adese ori plângeri, că cetitorii „Tribunei“ au avut supărări, pentru câ au fost surprinşi cu „Tribuna“ ori cu vre-o broşură din biblioteca „Tribunei“ în mână, şi cu atât mai puţin ne mirăm, dacă colegii noştri maghiari foarte adeseori scot la iveală foloasele materiale ale întreprinderii noastre. Parola a fost dată de Români. Maghiarii se folosesc numai şi ei de ea. Astfel cetim în numărul dela 26 Ianuarie alparului „Kolozsvár“ următoarele : „Biarul ultraist din Sibiiu e tot cel vechiu, şi precum se vede, nici n’are să se îndrepteze, câtă vreme va fi un Român în adevér ostenitor, care îşi va risipi paralele pe această foaie ce agitează, ca să-şi câştige pânea de toate piele. Se înţelege domnii acţionari de la „Institutul tipografic“ cer dividende şi carnete!“ Lăsăm încurcată cestiunea, dacă „domnii de la „Institutul tipografic“ cer ori nu dividende şi carnete, şi încă mai încurcată cestiunea, dacă le şi primesc ori nu. Stăruim numai asupra lucrului, că este o mare onoare pentru Românii din Ardeal, când se constată, că o întreprindere cum este a „Institutului tipografic“, aduce „dividende“ şi „carnete“, cu toate că dă „lefuri“ splendide, un lucru, pe carel-a constatat dl Partenie Cosma. Mai mare încă e onoarea ce ni se face nouă, celor ce lucrăm aici ori conducem lucrările, căci fără îndoeală mare este meritul de a fi soitit să lucrăm şi să conducem lucrările astfel, ca să luăm „lefuri splendide“ şi cu toate aceste să mai putem da şi „dividende“ şi „carnete“. E, în sfîrşit, un mare succes politic pentru partidul nostru, când adversarii noştri recunosc, că „Tribuna“ nu numai se poate susţine, ci mai dă totodată şi „dividende“, şi „carnete“, căci prin aceasta se recunoasce, că ideile şi tendenţele exprimate în coloanele „Tribunei“ sânt împărtăşite de un mare partid. Este în adevăr mare succesul nostru. Aici în ţeara aceasta, unde încercările literare n’au putut reuşi, ci s’au susţinut, cât s’au susţinut, numai cu sacrificii mari, noi nu numai am reuşit cu întreprinderea noastră, dar’ am obţinut totodată şi lefuri splendide, şi dividende, şi carnete. Durere numai, că nu e tocmai aşa. Ni-ar veni foarte mult la socoteală, ca aşa să fie, prea mult am dori să ne putem împodobi cu asemenea succese, — dar’ n’am fi oameni de bună credinţă, dac’am face-o aceasta. Adevărul este numai, că nimeni încă nu s-a bucurat în ţeara aceasta de sprijinul şi de bunăvoinţa Românilor, cum ne bucurăm noi. Acest sprijin însă el singur nu e îndestulitor pentru susţinerea unei întreprinderi, cum este a „Institutului tipografic“. Românii sunt oameni săraci, timpurile sânt grele şi publicul cetitor român e încă prea mic, pentru ca o întreprindere literară să se poată susţină fără de jertfe însemnate, jertfe de bani, şi jertfe de muncă. Cu toate aceste trei ani se împlinesc şi nu s’au realizat prevederile acelora, care erau siguri, că în timp de doi ani „Institutul tipografic“ va deveni insolvabil. N’are să devină niciodată insolvabil. Cu un capital de 40.000 fl., numai patru-creci de mii de floreni, noi am lucrat timp de trei ani dejile, am întemeiat unfiar răspândit şi preţuit de foarte largi cercuri şi ca organ politic, şi ca factor literar, am creat o bibliotecă poporală de aproape o sută de mii de exemplare, am înzestrat literatura cu un bun dicţionar român-german şi german-român, care el singur a mistuit preste 6000 fl. şi am înfiinţat o tipografie, care representă o valoare de preste 30.000 fl. şi care va tipări foarte ieftin productele noastre literare după ce se va fi început amortisarea capitalului. într’un cuvânt, „Institutul tipografic“ este aii, după trei ani, o firmă sigură şi solidă, care se bucură de toată încrederea publicului şi care odată va aduce neapărat „carnetele“ şi „dividendele“, dacă nu pentru acţionari, pentru cei ce ostenesc ca muncitori literari. Ei bine, cum ? Le vom spune şi colegilor noştri din Cluj şi amicilor lor români, care este secretul succesului nostru. E jertfa de bună voie! Partea cu desăvîrşire mare din lucrarea ce se sevîrşesce aici la noi este munca gratuită: unii au dat banii lor munciţi, pentru ca să le dee celoralalţi putinţa de a munci gratuit. Biblioteca „Tribunei“ întreagă e contribuţiune de bună voie a puterilor noastre literare pentru luminarea poporului şi pentru crearea unui mare public cetitor român. Tot astfel şi „Tribuna“. Unii au pus banii, care alţii munca lor, resplata va urma de sine după ce se va fi creat publicul cel mare, după ce va fi străbătut lumina. Acela, care are din ce să trăească, lucrează aici la noi gratuit şi nimănui nu li se dă mai mult decât ceea ce este neapărat ca adaus pentru acoperirea trebuinţelor luijilnice. Şi de aceea noi avem dreptul de a le dice Românilor, cum le-amzis articolul despre care vorbesce „Kolozsvár“: „Nu vă temeţi de Maghiari, nu-i urîţi pentru că vă uresc ei pe voi, ci munciţi în sudoarea feţii voăstre şi păstraţi roadele muncii voastre pentru copiii voştri. Un trădător e faţă cu neamul seu Românul, care nu muncesce, un trădător acela, care risipesce roadele muncii sale.“ Ear’ Românii cetesc „Tribuna“, pentru că vreau să li sejicâ aceasta cât mai des. Anul IV Sibiu, Vineri , 16/28 Ianuarie 1887 Nr. 11 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., V1 an 7 fr., 1 an 14 fr. Pentru România şi străinătate: 10 an 10 fr., V, an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr nut& 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază Forţa „Tribunei“. Un Român în China. „Voinţa Naţională“ publică următoarea scrisoare: Peking, 1 Decemvrie 1886. Domnule director! Par’că să văd de admirarea D-Voastră când veţi primi scrisoarea mea. — O scrisoare din Peking! dela cine ?! Ei, da, o scrisoare din China, şi încă dela cine? dela un Român! Dar’ Ve veţi întreba poate, cum se face că eu, Petre Cernea, Român neaoş născut în Galaţi, din părinţi Români, am ajuns să-’mi câştig pânea tocmai în capitala Imperuluide Mijloc? Ale lumii valuri! înainte de a le povesti cum am ajuns aci şi ce fac, să-mi daţi voe să combat opinia greşită, pe care o au mulţi, că Românii nu emigrează şi că li-e teamă să se aventureze în țeri străine. Eu cred din potrivă, că Românii sunt un popor eminamente călător şi aventuros, începend dela opincă şi până la Vlădică.*) Pentru o lume, ţeranul francez, belgian sau chinez nu ’şi-ar părăsi căminul; nu-’şi părăsesc patria, în aceste ţeri, decât uvmienii. La noi ţeranii emigrează în Serbia, în Bulgaria, ţeranii români din Ardeal emigrează cu satele în Bosnia şi Herţegovina *), cei din Basarabia se aventurează în Cherson, în Crimea şi până în Caucaz, unde formează un centru de vre-o zece comune curat românesci. Nu se mai vorbesc de oamenii cu dare de mână din clasele mai înalte, cari călătoresc în fiecare an în străinătate şi din cari mulţi, foarte mulţi se stabilesc în mod definitiv în Paris, în Dresda sau în Geneva. Aceştia emigrează de urît şi pentru că au bani. Sunt mulţi însă din cei săraci, cari emigrează pentru a-şi căuta o soarte mai bună şi în speranţa de a ajunge iute să facă avere. Nu aveţi idee, câţi Români de la noi, din Ardeal, din Basarabia sau din Macedonia sunt stabiliţi prin Egipt, Statele Unite, India sau China. Să Vă citez câteva cifre şi câteva nume: în Cairo şi Alexandria sunt preste 300 de comercianţi români de la noi, din care mulţi cu avere, în Magdala (Abissinia) sunt 13 comercianţi români. Dealtmintrelea se spune, că Theodoras, fostul rege al Abissiniei, a fost Român, aşa încât nu e de mirare dacă se găsesc compatrioţi de ai noştri, cari să umble pe urmele lui. Trei ingineri din cei cari sunt întrebuinţaţi la canalul Panamei sunt Români; unul din ei, dacă nu mă înşel, este născut în Craiova. în Java (insulele Malacie) avem un doctor român, pe dl Ilarion Mitrea; în armata engleză din Indii, se află doi ofiţeri români, unul în Calcuta şi celalalt în Madras; în New-York se află mulţi Rom) în Ardeal nu se scie nimica despre aceasta. — Red. „Tribunei“, mâni, cunoasceţi pe unul din ei, dl Miron Velescu, un văr al meu, care trimite de acolo interesante corespondenţe „Românului“. Toate aceste le sciţi, dar, ceea ce nu sciţi, e că unul din cei cinci amirali ai flotei chineze Li-Hu-Tchang, e Român de origine, născut în Sulina, şi că adevăratul seu nume e Vasile Alexescu. *) Excel. Sa s’a îmbarcat la versta de 13 ani pe un vas englez ca mousse; a cetit şi a învăţat singur şi încetul cu încetul prin activitatea şi inteligenţa sa s’a ridicat la rangul de căpitan de vapor, apoi a întrat în marina comercială chineză şi pe urmă în marina de răsboiu percurgând cu repediciune gradele de căpitan de fregată, de corabie, de contra-amiral şi de vice-amiral. Astăci Li-Hu-Tchang, care nu e în vârstă decât de 65 de ani, este mare amiral, are influenţe la curte, e însurat cu o Chineză, nepoată a principelui Fu-Lao, preceptorul împăratului, şi posede o avere, care se poate evalua la cel puţin trei sute de mii de fanţi sterlingi. Excel, Sale datorase o recunoscinţă fără margini, căci numai graţie ei am ajuns astăzi dintr’un necunoscut funcţionar al companiei de vapoare engleze Hon- Kong-Mail, proprietar al uneia din cele mai însemnate firme din Peking „Cernea, Tiko et C nie,“ care se ocupă exclusiv cu comerciul de opium. Eu am părăsit România în 1872, acum cincispre-trece ani; în acel an eram perceptor în '*) Despre existenţa acestui „amiral chinez de viţă română“ ne-a vorbit o notiţă, pe care am reprodus-o şi în coloanele ziarului nostru. — Red. „Tribunei“. Focşani. într’o seară veni la mine un deputat conservator, — pe care nu voiu să-’l numesc — şi îmi ceru să-m i împrumut două mii de franci. Refusat. A doua zi deputatul avu o convorbire cu prefectul şi preste trei cjile fusei destituit în urma unui schimb de depeşe între prefect şi ministrul de finance, ad-interim dl Alex. Lahovary, căruia nu stiu cum să-’i mulţumesc pentru acest mare serviciu ce ’mi-a făcut, căci dacă nu eram destituit, nu întram în casa de comerciu Antonopol din Galaţi şi dacă nu întram la casa Antonopol, nu treceam la compania italiană Rubattino, de aci la Hon-Kong-Mail, capoi la atelierele companiei din Canton şi în fine la Peking, unde deschisei cu economiile mele o prăvălie de opium, care graţie protecţiunii cemi-a acordat Excel. Sa, a ajuns să prospereze şi să facă afaceri de mai multe milioane pe an. în 1872 eram sărac ca un rac; astăfli posed trei case în Peking, o moşie de cinci mii de pogoane în apropiere de oraş şi bani albi pentrufie negre la banca Stout Ale & Cnie din Melbourne. Sper cu timpul să mă întorc în ţeară şi să-mi fiu de oarecare utilitate, graţie averii şi cunoscinţelor ce am dobândit în ale comerciului şi ale politicei. Graţie legăturilor mele cu Excel. Sa am ajuns să cunosc de aproape politica chineză şi tactica ambelor partide, care îşi dispută dominaţiunea Chinei. înainte de a mă întoarce în ţeară, voiu căuta din când în când să Vă adresez câte o co- *) Aserţiunea aceasta e foarte riscată. — Red. „Tribunei“. Reforma învăţământului în România. Proiectul consiliului general. (Urmare.) Luând odată drept punct de plecare principiul, că ministrul nu poate să-și exercite autoritatea decât prin mijlocirea celor două consilii, consiliul general nu se mai poate uni cu ministrul, deoarece, rămânăndu-l și consecvent, el restrînge pretutindenea drepturile ministrului. Astfel în capitolul privitor la inspecţiunea şcoalelor proiectul de lege pune la disposiţiunea ministrului pe „inspectorii generali“, pe „inspectorii“, pe „revisorii“ şi pe „sub-revisorii“, care au să fie numiţi prin decret regal, dar’ nu hotăresce numărul acestor funcţionari. Şi în adevăr, nici că se poate soi hotărît, câţi „inspectori“ şi câţi „revisori“ se cer, pentru o bună inspecţiune, aceasta atîrnă atât dela numărul şcoalelor, cât şi dela o mulţime de alte împregiurări. Altfel cestiunea e curat budgetară. I se lasă dat’ ministrului putinţa de a spori ori scădă personalul potrivit cu trebuinţele serviciului şi cu mijloacele budgetare ce l i se acoardă. Consiliul general nu voeşce însă, ca ministrul să aibă această putinţă şi de aceea hotăresce anume câţi inspectori şi câţi revisori au să se numească. Atunci însă, când e vorba de „plată“, consiliul general pune întregul „personal al inspectoratului“ în „sarcina statului“, pre când proiectul de lege dispune