Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)
1938-02-26 / nr. 2
REDACȚIA: 3 STR. BREZOIANU, 23 • TEL 3.30.10 ABONAMENTE : g £ ^luni N. GRIGORESCU '•r o IE SĂPTĂMÂNAL ETUL 5 LEI ANUL XLVII • NO. 2 SÂMBĂTĂ 26 FEBRUARIE 1938 Pentru o noua „Românie pitorească" Ne gândim la multele frumuseți ale țării noastre. Sunt regiuni cari ascund colțuri blânde, plaiuri însorite, locuri cu așezări de viață sătească nestricată, dar și ținuturi încă nestăpânite de om, virginitățile munților cu prăpăstii și ape în șuvoaie sălbatece. Marea se scaldă în soare pe marginea de aur a plajelor, sau se frământă prin ascuțișurile stâncilor cari o înfruntă. Dunărea se răsfață lenevoasă, prin păduri de stuf și papură, surâzând porturilor în rostogolire de unde. In alte părți, mănăstiri întâmpină cu evlavie cerul printre brazi, de pe culmi de dealuri arcuite. La poale de codri și munți, livezile hrănesc, în roiuri de vegetație, prăsila tuturor soiurilor de vietăți. In câte feluri ne putem apropia de natura și oamenii acestei țări? In câte chipuri ne lăsăm sufletul cucerit și inspirat? Nu este oare regretabil să constatăm că scriitorii noștri nu se gândesc să-și premenească sufletul privind, totdeauna cu alți ochi, frumuseți și bogății autohtone? Pentru ce așteptăm înnoirile sufletești numai din contactul cu străinătatea, când țara noastră poate fi privită mereu din alte unghiuri și poate fi găsită mereu nouă? A scris odată o „Românie pitorească“ Al. Vlahuță. Astăzi cartea este uitată. Se recomandă numai liceenilor cari o citesc pentru tezele lor, în rezumate, spre a ști doar ce cuprinde. Dar opera lui Vlahuță a rămas pentru totdeauna o lecție care ne îndeamnă să luăm seama, în orice moment,, la tot^cea ce ar constituilL^orin ținutul unei „Românii pitorești“. Mă gândesc, când scriu aceste rânduri, la câți cunosc pe Calistrat Hogaș, la câți au respirat miresmele paginilor acestui îndrăgostit de munți, de păduri, de pământul minunatei Moldove. Puțini! Prea puțini. Dar publicul nu este atât de vinovat că-l ignoră pe Calistrat Hogaș. Mai vinovați sunt scriitorii cari n’au înțeles că trebue să continue o tradiție începută. Cititorul ar păstra o legătură mai strânsă cu opera scriitorilor de calitatea lui Hogaș, dacă numărul acestora ar fi mai mare, iar genul ar constitui o preocupare statornică în literatura noastră. A continua o tradiție începută cu Vlahuță și Hogaș, însemnează a face educația publicului în sensul unei cunoașteri și al unei iubiri a țării. Se pare că azi e timpul să ne oprim asupra acestei laturi din literatura noastră. Sufletul țării ar putea să apară nou în paginile scriitorilor cari se apropie altfel de oameni și pământ. Cât mai sincer vor ști să se apropie. Cât mai frumos, ca să se cunoască un suflet tânăr, brav, doritor de înfăptuiri pure, cu o credință istorică în mărirea neamului. O nouă creație poetică ar fi însă și o nouă operă națională. Intr’o lume frământată de neliniștile unei civilizații precare, sugestiile pe cari le dăm aici scriitorilor români, credem că au cel puțin calitatea de a deschide o fereastră spre un câmp veșnic nou și viu, al pământului nostru și al oamenilor lui. VICTOR POPESCU La Fontainebleau ÎNCHINARE lui Eminescu Moldovean cu moldovenii, bucovinean cu bucovinenii, ardelean cu ardelenii, muntean cu muntenii și ascultând la Prut suspinul basarabenilor, — tu ești românul de pretutindeni. Vagabond ca .Ingi’s riling stpsna .In, vi,q +3,fig_ar di prețuit granițele ce ne-au sfâșiat pământul și ne-au sângerat istoria. Student și actor și hai hui fără rost de sine, nu e colț de țară unde să nu-ți fi întipărit pașii, n’a fost soartă obștească în care să nu-ți fi amestecat soarta. Viața ta e românească fiindcă ai risipit-o pretutindeni, graiul tău e românesc fiindcă l-ai cules de pretutindeni. Ai zăbovit pe spinări de plaiu, lângă fluierul ciobanilor ai nămiezit sub arborii rari ai câmpiei cu truda plugarilor; ai învățat basmul satului, ai deslușit mitul neguros al pământului; ai rătăcit pe lângă plopii târgului, ai poposit într’un colț de tavernă foioasă și ai ascultat revolta desrădăcinaților. Te-ai lăsat dăscălii de marii dascăli de neam ai timpului tău și ai cercetat între copii pe smeriții dascăli de sat; te-au jicnit cusururile ciocoilor dar ai prețuit nobleță istorică a boierilor. Ai trăit cu toate provinciile, ai suspinat cu toate straturile sociale. Asemeni apostolului Pavel, genialul trepăduș al lui Hristos, cutreierând întregul țărm al Mediteranei, tu ai fi putut zice despre năvalnicul tău neastâmpăr : „M’am făcut tuturor toate ca pe toți să-i dobândesc”. Omul de rând are parte de-o viață proprie. Ție soarta ți-a dăruit în loc de viața visului, viața milioanelor. N’ai avut o îndeletnicire ca oricare alta, fiindcă a trebuit să sângemi pentru îndeletnicirile tuturor, n’ai avut un loc sub soare, fiindcă ție ți s’a dat întregul pământ românesc. Comorile lui, durerile lui, nădejdile lui au încăput toate în imensitatea inimii tale. Moștenirea lui Nicolae Bălcescu a trecut întreagă pe umerii tăi, și dacă românismul integral în veacul al XIX-lea a fost numai presimțire și n.PTuiMA . mp?l-^‘ .1 .K-4 11 [UNK] de pretutindeni s’au strâu din focarul covârșitor al geniului tău. Există în istoria creștinismului bărbați purtători de Dumnezeu — teoforii — și viața lor e tragică și arsă de povara dumnezeiască pe care o poartă. Cu cincizeci de ani înainte de a fi chip de lut tu ai purtat în tine, întreagă, România Mare. De aceea tragica ta viață, lipsită de bucurii, s’a nimicit și s’a sorbit în profetica povară. Tu ești românul de pretutindeni, precum, în aceeași măsură, tu ești românul de totdeauna. Ai răscolit provinciile, dar ai răscolit și veacurile. Ai stat de vorbă cu cei vii, dar ai stat de vorbă și cu cei morți. Cu marii morți ai trecutului. Cu morții fără moarte ai credinței vui TbTiP .ti "O»,■>, ^ **ț ,, două izvoare ale credinței unui neam. Tu ai băut din amândouă. Ai colindat pământul și te-ai adâncit în istorie. Ți-ai înălțat rugăciunea cu dacul preistoric; te-ai înfășurat în mantia romantică a legendelor începutului; ai luptat la Rovine cu Mircea-cel-Bătrân; ai gospodărit răzășește cu Alexandrucel-Bun, ai chefuit voinicește cu Dabija-Vodă; ai fulgerat din paloș cu Ștefan-cel-Mare; ai dat chior pe stânca pleșuvă cu Avram Iancu. Ai ispitit hârțoagele veacurilor; ai meditat pe bucoavnele bisericii; te-ai cufundat în maldărele de foi ale cronicarilor și-ai tors înțelepciunea națională din cadrul valvârtejurilor istorice. Din întindere și din adâncime, din tot și din toate, ți-ai închegat dogma de marmură a românismului pur. Substanță din substanța duh din duhul veacurilor, pământului, învățătura ta n’are preț schimbător. Generații după generații ne recunoaștem în ea ca d intr’o imagine proectată în infinit. Căci geniul tău a plăsmuit-o și a transfigurat-o „sub raza gândului etern“. Neamurile nu trăesc prin ceea ce mistuiesc : neamurile trăesc prin ceea ce creiază. Prin eroismul gândului aruncat dincolo de veac. Iar tu ești pentru noi trecerea eroică din veac în nemurire. Mihail Eminescu, aripă de cer înstelat, arcuită peste pământul românesc. Ție, închinarea noastră, Român de pretutindeni, Român de totdeauna. NICHIFOR CRAINIC M. Eminescu Bust de Radu Moga LIMPEZIUL ÎN ARTA SCRISULUI Se întâmplă deseori să citim o carte de literatură, un roman românesc, care să ne pasioneze și să ne vie greu să-l lăsăm din mână, dar să avem totuși sentimentul că în paginile sale nu găsim esențialul și că ceea ce întreține curiozitatea este altceva decât valoarea in sine a operei. Ducem până la capăt astfel de cărți, din considerație pentru inteligența autorului și pentru experiența lui de viață, interesantă și uneori copleșitoare. Personal, m’am străduit să-mi explic care este natura acelui gol care ne desparte de un miez al cărții și pe care nu-l poate umple decât prezența unei creații complete și organice. Ca să nu mă înșel în privința textului, am revenit asupra acelorași rânduri, citind cu atenție, frază cu frază, și oprindu-mă la aluzii, la sugestii, la imagini... Oricine se va supune la un astfel de exercițiu, va putea descoperi, ca într’un aparat măritor, ce este străin de natură poetică a scrisului, și ce se află în el neresorbit, in stare parazitară. Aceste elemente streine aparțin de obiceiu vervei inteligente a scriitorului, a excesului său de zel, lirismului sau șarjei satirice, unei adevărate năvăliri verbale care tulbură și alterează calitatea poetică. Ceea ce iubește în acest scris este lipsa de moderație a autorului. El nu se pricepe cum să-și dozeze matematic emoțiile, cum să distribue funcția fiecărui cuvânt, în economia totală a paginii. Le amestecă pe toate anarhic, din surplus de teperament, fapt care, din punct de vedere al rigorilor artei, dovedește lipsă de gust, de finețe, de cunoaștere deplină a meșteșugului. Este regretabil că nu-și dau seam autorii cât pierde opera lor, din pre Yriare d ruind venina. Pentru ca ■ [UNK]scriți, pe care spuneam că-l parcurgem cu sentimentul unei rarefieri a calității lui, este tocmai acesta, în care cuvintele ne despart de imaginea unică a concretului transfigurat. Despărțirea de materialul uman al cărții este și mai gravă. Nu simțim prezența eroilor, gustul lor pentru viață, care să ni se comunice cu forță de contaminare, să ne obsedeze. Și este paradoxal că personagiile au o existență atât de precară, tocmai fiindcă autorul a vrut să ne convingă cu orice preț că ele se comportă cu exclusivitate, în modul descris de el, cu vervă și talent. La o înfățișare delicată a cadrului cât mai apropiat de viziunea lectorului, romancierul nu se gândește. Pentru a cuceri atenția, trage linii groase, stărite asupra culorilor, fixează eroul cu un lanț gros de cuvinte în peisaj și nu știe să renunțe la ce este de prisos. Cum nu se gândește nimeni la un scris simplu, care să dea impresia că este banal și care să nu spue aproape nimic despre „inteligența“ autorului, dar în care atenția deosebită să se dea obiectului și portretului liber și firesc al personagiului? Să simți în pagini cum pășești din ce în ce mai aproape de esența lucrurilor, că te apropii de alte ființe vii, cărora le auzi pulsul și le vezi buzele mișcându-se ca să-ți vorbească! Să fie în pagini un fel de liniște, o luminozitate presărată peste rânduri, ca undeva, unde sălășluesc sentimente pure omenești, aflate cu greu, dar odată aflate, păstrate pentru totdeauna! — f. — (Urmare în pagina 2-a) CHIPUL LUI DANTE de Mac Constantinescu faima lui Dante și a gelitera Odată cu marii sale tari, iconografia dantescâ a ieșit la iveală, urmând pas cu pas toate etapele prin care Divina Comedie trecută cu difuzaarea sa în lume dealungul veacurilor. Artiștii tuturor timpurilor de la apariția Dumnezeeștei scrieri, au închipuit în desen, miniatură, gravură, frescă, pictură în ulei și sculptură, scenele descrise în călătoria fantastică de pe alte tărâmuri, făcând mereu prezentă icoana supraomenescului călător. Fiecare epocă a căutat să-și cristalizeze starea sa de înțelegere dantescă, i o înțelegere trecută prin filtrul mentalității ce caracterizează momentul unei noui edițiuni. Artiștii plastici au căutat la rândul lor să urmeze calea comentatorilor și a oamenilor de litere. De la vechiul codice și până la ultimele creațiunni ale tiparului modern, adevărate mândrii ale expozițiilor de grafică, de la frescele bisericilor și palatelor senioriale până la tablourile de compoziție ale maeștrilor romantici, de la Giotto la Delacroix și Gustave Doré, trecând prin cele mai reprezentative figuri ale Renașterii, din care ar fi să cităm dintre primii pe Taddeo Gaddi, Simone Memmi, Orcagna, apoi pe Ghirlandaio, Botticelli, Signorelli, Vasari, Raffael; chipul lui Dante, apare cu anumite caracteristice, prea puțin variabile de la artist la artist și de la o epocă la alta. Rareori portretul lui Dante e reprezentat izolat. In cele mai multe cazuri, figura poetului florentin este făcută în întregime, încadrându-se intr’o compoziție cu subiect luat fie din însăși opera poetului, fie din elemente religioase sau profane. In vechile codice din secolul al XIV- lea, poetul florentin, e reprezentat de profil ,numai capul și o parte din bust, coafat cu bonetul său caracteristic și purtând mai întotdeauna o carte sub braț, numele său stând scris sau pe haine ca un atribut vestimentar sau izolat pe fondul de deasupra capului. Astfel îl găsim în Codicele Palatin aflat în biblioteca Națională din Florența, în codicele Eugenian de la Viena, la Milano în colecția principelui Trivulsio și tot la Florența in biblioteca Ricardiană. Figura poetului întreagă, prezentată izolat, drapată din costumul sobru al timpului, încununat cu lauri, purtându-și în mâini opera literară sub forma unei cărți deschise și având ca fundal scene din poemul său și fragmente caracteristice de cetate florentină, o găsim la Florența pe zidul bisericii Santa Maria del Fiore, pictată de Domenico di Michelino. Amplu ca factură, drapat în cutele bogate ale sec. al XV-lea și profilat pe fondul de firidă în „trompe l’oeuil” cu decorul de cochilie al renașterii, reprezintă pe Dante, Benedetto da Maiano pe fresca de la Palazzo Vecchio, Andrea del Castagno în fosta mănăstire a Sfintei Appollonia din Florența. Pollaiolo sau școala sa, într-un desen păstrat la Oxford îl reprezintă cam în aceeași atitudine. Botticelli utilizează figura lui Dante ca element la ilustrarea Divinei Comedii. Cabinetul stampelor din Berlin, păstrează printre altele un astfel de desen, în care Dante este condus de Beatrice. Linia este pură și fluidă, fără valorații, hașuri, etc. Raffael plasează pe Dante printre figurile „Parnasului” Compoziție celebră, ce împodobește una din „Stanzele“ Vaticanului și în „Disputa sfântului Sacrament” nu mai puțin celebra frescă Vaticană. In ambele compoziții, Raffael tratează profilul dantesc cu o energie neîntrecută. In catedrala de la Orvieto, o serie întreagă de tablouine dantești, plasate în careuri și medalioane, completează marele compoziții pe care Luca Signorelli le-a pictat într-una din capelele catedralei. Ca în pervazul unei ferestre, Dante apare stând la masă, consultându-și cărțile. Tot așezat și comentând poemul în mijlocul discipolilor săi spirituali, reprezintă Vasari pe Dante în tabloul aflător în Oriel College din Oxford. Figura lui Dante ca element de ansamblu o aflăm la Santa Maria Novella din Florența, poetul fiind reprezentat așezat și scriind, în fresca lui Simone Memmi „Alegoria bisericii”, patetic în poză de rugă „Judecata din urmă” de Andrea Orcagna, întinerit și senin în „Paradisul” fresca aceluiași pictor. Reprezentarea sculpturală a chipului lui Dante, își are originea într-un bust aflat în muzeul din Neapole, lucrat de un artist necunoscut în secolul al XV-lea. Din acest bust au derivat mulțimea de măști și capete în ronde-bosse sau numai în relief, dintre care ar fi de citat o mască de Torrigiani păstrată în galeria Ufizii din Florența, o medalie din muzeul național și relieful în marmură al lui Pietro Lombardi ce străjuește la mormântul de la Ravenna. DANTE, studiu în desen de Raffael, pentru o frescă de la Vatican 1