Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 2-19)

1938-02-26 / nr. 2

REDACȚIA: 3 STR. BREZOIANU, 23 • TEL 3.30.10 ABONAMENTE : g £ ^luni N. GRIGORESCU '•r o IE SĂPTĂMÂNAL ETUL 5 LEI ANUL XLVII • NO. 2 SÂMBĂTĂ 26 FEBRUARIE 1938 Pentru o noua „Românie pitorească" Ne gândim la multele frumuseți ale ță­rii noastre. Sunt regiuni cari ascund colțuri blân­de, plaiuri însorite, locuri cu așezări de viață sătească nestricată, dar și ținuturi încă nestăpânite de om, virginitățile mun­ților cu prăpăstii și ape în șuvoaie sălba­tece. Marea se scaldă în soare pe margi­nea de aur a plajelor, sau se frământă prin ascuțișurile stâncilor cari o înfruntă. Dunărea se răsfață lenevoasă, prin pă­duri de stuf și papură, surâzând porturi­lor în rostogolire de unde. In alte părți, mănăstiri întâmpină cu evlavie cerul printre brazi, de pe culmi de dealuri ar­cuite. La poale de codri și munți, livezile hrănesc, în roiuri de vegetație, prăsila tuturor soiurilor de vietăți. In câte feluri ne putem apropia de na­tura și oamenii acestei țări? In câte chi­puri ne lăsăm sufletul cucerit și inspirat? Nu este oare regretabil să constatăm că scriitorii noștri nu se gândesc să-și pre­­menească sufletul privind, totdeauna cu alți ochi, frumuseți și bogății autohtone? Pentru ce așteptăm înnoirile sufletești numai din contactul cu străinătatea, când țara noastră poate fi privită mereu din alte unghiuri și poate fi găsită mereu nouă? A scris odată o „Românie pitorească“ Al. Vlahuță. Astăzi cartea este uitată. Se recomandă numai liceenilor cari o ci­tesc pentru tezele lor, în rezumate, spre a ști doar ce cuprinde. Dar opera lui Vla­huță a rămas pentru totdeauna o lecție care ne îndeamnă să luăm seama, în ori­­ce moment­,, la tot^cea ce ar constituilL^ori­n ținutul unei „Românii pitorești“. Mă gândesc, când scriu aceste rânduri, la câți cunosc pe Calistrat Hogaș, la câți au respirat miresmele paginilor acestui îndrăgostit de munți, de păduri, de pă­mântul minunatei Moldove. Puțini! Prea puțini. Dar publicul nu este atât de vinovat că-l ignoră pe Calistrat Hogaș. Mai vinovați sunt scriitorii cari n’au înțeles că trebue să continue o tradiție începută. Cititorul ar păstra o legătură mai strânsă cu opera scriitorilor de calitatea lui Hogaș, dacă numărul acestora ar fi mai mare, iar ge­nul ar constitui o preocupare statornică în literatura noastră. A continua o tradiție începută cu Vla­huță și Hogaș, însemnează a face educa­ția publicului în sensul unei cunoașteri și al unei iubiri a țării. Se pare că azi e timpul să ne oprim a­­supra acestei laturi din literatura noastră. Sufletul țării ar putea să apară nou în paginile scriitorilor cari se apropie alt­fel de oameni și pământ. Cât mai sincer vor ști să se apropie. Cât mai frumos, ca să se cunoască un suflet tânăr, brav, dori­tor de înfăptuiri pure, cu o credință isto­rică în mărirea neamului. O nouă creație poetică ar fi însă și o nouă operă națională. Intr’o lume frământată de neliniștile unei civilizații precare, sugestiile pe cari le dăm aici scriitorilor români, credem că au cel puțin calitatea de a deschide o fe­reastră spre un câmp veșnic nou și viu, al pământului nostru și al oamenilor lui. VICTOR POPESCU La Fontainebleau ÎNCHINARE lui Eminescu Moldovean cu moldovenii, bucovinean cu bucovinenii, ardelean cu ardelenii, muntean cu muntenii și ascultând la Prut suspinul basarabenilor, — tu ești românul de pretutindeni. Vagabond ca .I­ngi’s riling stpsna .In, vi,q +3,fig_ar di prețuit granițele ce ne-au sfâșiat pă­mântul și ne-au sângerat istoria. Stu­dent și actor și hai­ hui fără rost de sine, nu e colț de țară unde să nu-ți fi întipărit pașii, n’a fost soartă ob­ștească în care să nu-ți fi amestecat soarta. Viața ta e românească fiindcă ai risipit-o pretutindeni, graiul tău e românesc fiindcă l-ai cules de pretu­tindeni. Ai zăbovit pe spinări de plaiu, lângă fluierul ciobanilor ai nămiezit sub ar­borii rari ai câmpiei cu truda pluga­rilor; ai învățat basmul satului, ai deslușit mitul neguros al pământului; ai rătăcit pe lângă plopii târgului, ai poposit într’un colț de tavernă foioasă și ai ascultat revolta desrădăcinaților. Te-ai lăsat dăscălii de marii dascăli de neam ai timpului tău și ai cercetat între copii pe smeriții dascăli de sat; te-au jicnit cusururile ciocoilor dar ai prețuit nobleță istorică a boierilor. Ai trăit cu toate provinciile, ai suspinat cu toate straturile sociale. Asemeni apostolului Pavel, genialul trepăduș al lui Hristos, cutreierând întregul țărm al Mediteranei, tu ai fi putut zice despre năvalnicul tău nea­stâmpăr : „M’am făcut tuturor toate ca pe toți să-i dobândesc”. Omul de rând are parte de-o viață proprie. Ție soarta ți-a dăruit în loc de viața visului, viața milioanelor. N’ai avut o îndeletnicire ca oricare alta, fiindcă a trebuit să sângemi pen­tru îndeletnicirile tuturor, n’ai avut un loc sub soare, fiindcă ție ți s’a dat întregul pământ românesc. Comorile lui, durerile lui, nădejdile lui au în­căput toate în imensitatea inimii tale. Moștenirea lui Nicolae Bălcescu a trecut întreagă pe umerii tăi, și dacă românismul integral în veacul al XIX-lea a fost numai presimțire și n.PTui­MA . m­p?l-^‘ .1 .K-4 1­1 [UNK] de pretutindeni s’au strâu­ d­in focarul co­vârșitor al geniului tău. Există în istoria creștinismului bărbați purtă­tori de Dumnezeu — teoforii — și viața lor e tragică și arsă de povara dumnezeiască pe care o poartă. Cu cincizeci de ani înainte de a fi chip de lut tu ai purtat în tine, întreagă, România­ Mare. De aceea tragica ta viață, lipsită de bucurii, s’a nimicit și s’a sorbit în profetica povară. Tu ești românul de pretutindeni, precum, în aceeași măsură, tu ești ro­mânul de totdeauna. Ai răscolit provinciile, dar ai răscolit și veacurile. Ai stat de vorbă cu cei vii, dar ai stat de vorbă și cu cei morți. Cu marii morți ai trecutului. Cu morții fără moarte ai credinței vu­i TbTiP .ti "O»,■>­, ^ **ț ,, două izvoare ale credinței unui neam. Tu ai băut din amândouă. Ai colindat pământul și te-ai adâncit în istorie. Ți-ai înălțat rugăciunea cu dacul pre­istoric; te-ai înfășurat în mantia ro­mantică a legendelor începutului; ai luptat la Rovine cu Mircea-cel-Bătrân; ai gospodărit răzășește cu Alexandru­­cel-Bun, ai chefuit voinicește cu Da­­bija-Vodă; ai fulgerat din paloș cu Ștefan-cel-Mare; ai dat chior pe stânca pleșuvă cu Avram Iancu. Ai ispitit hârțoagele veacurilor; ai meditat pe bucoavnele bisericii; te-ai cufundat în maldărele de foi ale cronicarilor și-ai tors înțelepciunea națională din cadrul valvârtejurilor istorice. Din întindere și din adâncime, din tot și din toate, ți-ai închegat dogma de marmură a românismului pur. Substanță din substanța duh din duhul veacurilor, pământului, învățătura ta n’are preț schimbător. Generații după generații ne recunoaștem în ea ca d intr’o imagine proectată în infinit. Căci geniul tău a plăsmuit-o și a trans­­figurat-o „sub raza gândului etern“. Neamurile nu trăesc prin ceea ce mis­­tuiesc : neamurile trăesc prin ceea ce creiază. Prin eroismul gândului arun­cat dincolo de veac. Iar tu ești pentru noi trecerea eroică din veac în nemu­rire. Mihail Eminescu, aripă de cer înste­lat, arcuită peste pământul românesc. Ție, închinarea noastră, Român de pretutindeni, Român de totdeauna. NICHIFOR CRAINIC M. Eminescu Bust de Radu Moga LIMPEZI­­U­­L ÎN ARTA SCRISULUI Se întâmplă deseori să citim o carte de literatură, un roman românesc, care să ne pasioneze și să ne vie greu să-l lăsăm din mână, dar să avem totuși sentimentul că în paginile sale nu gă­sim esențialul și că ceea ce întreține cu­riozitatea este altceva decât valoarea in sine a operei. Ducem până la capăt astfel de cărți, din considerație pentru inteligența autorului și pentru expe­riența lui de viață, interesantă și une­ori copleșitoare. Personal, m’am străduit să-mi explic care este natura acelui gol care ne des­parte de un miez al cărții și pe care nu-l poate umple decât prezența unei creații complete și organice. Ca să nu mă înșel în privința textului, am revenit asupra acelorași rânduri, citind cu aten­ție, frază cu frază, și oprindu-mă la a­­luzii, la sugestii, la imagini... Oricine se va supune la un astfel de exercițiu, va putea descoperi, ca într’un aparat măritor, ce este străin de natură poetică a scrisului, și ce se află în el neresorbit, in stare parazita­ră. Aceste elemente streine aparțin de obiceiu vervei inteligente a scriitorului, a excesului său de zel, lirismului sau șar­jei satirice, unei adevărate năvăliri ver­bale care tulbură și alterează calitatea poetică. Ceea ce iubește în acest scris este lipsa de moderație a autorului. El nu se pricepe cum să-și dozeze mate­matic emoțiile, cum să distribue func­ția fiecărui cuvânt, în economia to­tală a paginii. Le amestecă pe toate a­­narhic, din surplus de teperament, fapt care, din punct de vedere al rigorilor artei, dovedește lipsă de gust, de finețe, de cunoaștere deplină a meșteșugului. Este regretabil că nu-și dau seam autorii cât pierde opera lor, din pre Yriare­ d ruind ve­nina. Pentru ca ■ [UNK]scriți, pe care spuneam că-l parcurgem cu sentimentul unei rarefieri a calității lui, este tocmai acesta, în care cuvintele ne despart de imaginea unică a concre­tului transfigurat. Despărțirea de materialul uman al cărții este și mai gravă. Nu simțim pre­zența eroilor, gustul lor pentru viață, care să ni se comunice cu forță de con­taminare, să ne obsedeze. Și este pa­radoxal că personagiile au o existență atât de precară, tocmai fiindcă autorul a vrut să ne convingă cu orice preț că ele se com­­portă cu exclusivitate, în mo­dul descris de el, cu vervă și talent. La o înfățișare delicată a cadrului cât mai apropiat de viziunea lecto­rului, romancierul nu se gândește. Pen­tru a cuceri atenția, trage linii groase, stărite asupra culorilor, fixează eroul cu un lanț gros de cuvinte în peisaj și nu știe să renunțe la ce este de prisos. Cum nu se gândește nimeni la un scris simplu, care să dea impresia că este banal și care să nu spue aproape nimic despre „inteligența“ autorului, dar în care atenția deosebită să se dea obiectului și portretului liber și firesc al personagiului? Să simți în pagini cum pășești din ce în ce mai aproape de esența lucrurilor, că te apropii de alte ființe vii, cărora le auzi pulsul și le vezi buzele mișcându-se ca să-ți vor­bească! Să fie în pagini un fel de liniș­te, o luminozitate presărată peste rân­duri, ca undeva, unde sălășluesc senti­mente pure omenești, aflate cu greu, dar odată aflate, păstrate pentru tot­deauna! — f. — (Urmare în pagina 2-a) CHIPUL LUI DANTE de Mac Constantinescu faima lui Dante și a ge­­litera Odată cu m­arii sale tari, iconografia dantescâ a ieșit la iveală, urmând pas cu pas toate eta­pele prin care Di­vina Comedie trecută cu difuza­a­rea sa în lume dealungul veacuri­lor. Artiștii tuturor timpurilor de la apa­riția Dumnezeeștei scrieri, au închipuit în desen, miniatură, gravură, frescă, pic­tură în ulei și sculptură, scenele descri­se în călătoria fantastică de pe alte tă­râmuri, făcând mereu prezentă icoana supraomenescului călător. Fiecare epocă a căutat să-și cristali­zeze starea sa de înțelegere dantescă, i o înțelegere trecută prin filtrul menta­lității ce caracterizează momentul unei noui edițiuni. Artiștii plastici au căutat la rândul lor să urmeze calea comentatorilor și a oamenilor de litere. De la vechiul codice și până la ultimele creațiunni ale tipa­rului modern, adevărate mândrii ale ex­pozițiilor de grafică, de la frescele bise­ricilor și palatelor senioriale până la tablourile de compoziție ale maeștrilor romantici, de la Giotto la Delacroix și Gustave Doré, trecând prin cele mai re­prezentative figuri ale Renașterii, din care ar fi să cităm dintre primii pe Taddeo Gaddi, Simone Memmi, Orcag­na, apoi pe Ghirlandaio, Botticelli, Sig­norelli, Vasari, Raffael; chipul lui Dan­te, apare cu anumite caracteristice, prea puțin variabile de la artist la artist și de la o epocă la alta. Rareori portretul lui Dante e repre­zentat izolat. In cele mai multe cazuri, figura poetului florentin este făcută în întregime, încadrându-se intr’o compo­ziție cu subiect luat fie din însăși opera poetului, fie din elemente religioase sau profane. In vechile codice din secolul al XIV- lea, poetul florentin, e reprezentat de profil ,numai capul și o parte din bust, coafat cu bonetul său caracteristic și purtând mai întotdeauna o carte sub braț, numele său stând scris sau pe hai­ne ca un atribut vestimentar sau izolat pe fondul de deasupra capului. Astfel îl găsim în Codicele Palatin a­­flat în biblioteca Națională din Floren­ța, în codicele Eugenian de la Viena, la Milano în colecția principelui Trivulsio și tot la Florența in biblioteca Ricar­­diană. Figura poetului întreagă, prezentată izolat, drapată din costumul sobru al timpului, încununat cu lauri, purtân­­du-și în mâini opera literară sub forma unei cărți deschise și având ca fundal scene din poemul său și fragmente ca­racteristice de cetate florentină, o gă­sim la Florența pe zidul bisericii Santa Maria del Fiore, pictată de Domenico di Michelino. Amplu ca factură, drapat în cutele bogate ale sec. al XV-lea și pro­filat pe fondul de firidă în „trompe l’oeuil” cu decorul de cochilie al renaș­terii, reprezintă pe Dante, Benedetto da Maiano pe fresca de la Palazzo Vecchio, Andrea del Castagno în fosta mănăsti­re a Sfintei Appollonia din Florența. Pollaiolo sau școala sa, într-un desen păstrat la Oxford îl reprezintă cam în aceeași atitudine. Botticelli utilizează figura lui Dante ca element la ilustrarea Divinei Comedii. Cabinetul stampelor din Berlin, păstrează printre altele un astfel de desen, în care Dante este con­dus de Beatrice. Linia este pură și flui­dă, fără valorații, hașuri, etc. Raffael plasează pe Dante printre fi­gurile „Parnasului” Compoziție celebră, ce împodobește una din „Stanzele“ Va­ticanului și în „Disputa sfântului Sacra­ment” nu mai puțin celebra frescă Va­­ticană. In ambele compoziții, Raffael tratează profilul dantesc cu o energie neîntre­cută. In catedrala de la Orvieto, o serie în­treagă de tablouine dantești, plasate în careuri și medalioane, completează marele compoziții pe care Luca Signo­relli le-a pictat într-una din capelele catedralei. Ca în pervazul unei ferestre, Dante apare stând la masă, consultân­­du-și cărțile. Tot așezat și comentând poemul în mijlocul discipolilor săi spirituali, repre­zintă Vasari pe Dante în tabloul aflător în Oriel College din Oxford. Figura lui Dante ca element de an­samblu o aflăm la Santa Maria Novella din Florența, poetul fiind reprezentat așezat și scriind, în fresca lui Simone Memmi „Alegoria bisericii”, patetic în poză de rugă „Judecata din urmă” de Andrea Orcagna, întinerit și senin în „Paradisul” fresca aceluiași pictor. Reprezentarea sculpturală a chipului lui Dante, își are originea într-un bust aflat în muzeul din Neapole, lucrat de un artist necunoscut în secolul al XV-lea. Din acest bust au derivat mulțimea de măști și capete în ronde-bosse sau nu­mai în relief, dintre care ar fi de citat o mască de Torrigiani păstrată în gale­ria Ufizii din Florența, o medalie din muzeul național și relieful în marmu­ră al lui Pietro Lombardi ce străjuește la mormântul de la Ravenna. DANTE, studiu în desen de Raffael, pentru o frescă de la Vatican 1

Next