Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 20-46)

1938-07-02 / nr. 20

PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU Înscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. ABONAMENTE :Lei 220 pe 1 an­i 120 pe 6 luni TELEFON: 3.38.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVI­I­I Nr. 20 S­AM­BATA 2 IULIE 1­938 Redactor responsabil : MI­HAI NICULESCU PICTORUL GRIGORESCU Expoziția care acum își închide por­țile, a operelor maestrului din Câmpi­­na, a undicat val furtunos de discuții în jurul valorii picturale a tablourilor expuse. istoria care face exces de obiectivi­tate, sau sentimentul care se închide în exclusivitatea sa, își desvăluesc ati­tudini preconcepute, în jurul cărora construcții dialectice crează demon­strații. De care parte se află adevărul ? Greu de răspuns ! E Grigorescu un pictor național, în înțelesul adevărat al cuvântului, sau e numai un pictor mare, care a tratat subiecte naționale? Deslegarea nu vine ușor. S’au obișnuit atâția să vadă în Grigorescu pe maes­trul artei românești, încât cu greu, dacă nu cu neputință, este a demon­stra contrariul. Pictorul acesta e o mândrie a Ro­mâniei, și pentru această mândrie mulți luptă, orbiți de strălucirea ei, fără a vedea realitatea. Se avântă în afirmații greu de susținut, cu atât mai lăudabile cu cât sunt isvorîte dintr’un simțământ i­urat și nobil, dar depăr­tate de adevărul estetic. Pe de altă parte, esteți convinși de imparțialitatea lor, caută să dărâme templul gloriei ridicat de admiratorii lui Grigorescu, ca artist național, prin mijloace de luptă necruțătoare. Chestiunea rămâne tot pe planul discuțiunilor. De nicăeri lumină nu se vede. Și totuși se afirmă că din discu­ție iese adevărul. Pentru a forța acest adevăr să iasă mai curând la lumină, pentru a încerca o unificare în păreri, „Universul Li­terar“ crede nimerit să deschidă o anchetă în jurul „problemei Grigo­rescu“.­­ Vom publica, începând cu numărul viitor al revistei, o serie de articole sem­nate de distinși cunoscători ai artei lui Grigorescu, susținând tezele contrarii: aceea care-l socotește ca un artist re­prezentativ al specificului național și cealaltă, potrivit căreia, fără a fi carac­teristic din acest punct de vedere, Gri­gorescu nu e totuși mai puțin, un mare artist de viziune personală. Apoi, vom căuta să aflăm, din lumea artiștilor plastici, părerile cele mai felurite în jurul problemei ce ne in­teresează, făcându-le loc în coloanele revistei. La sfârșit,­­„Universul Literar“ își va spune și el ,părerea. Poate mai puțin competentă decât a personalită­ților de specialitate, rostită însă din dorința vie de­ a încerca o unificare a diferitelor păreri exprimate, de a îm­păca chiar concepțiile disparate asupra lui Grigorescu. Ancheta începe chiar din numărul de față. Articolul semnat de doamna Olga Greceanu aduce, prin numele au­toarei, garanția unei depline obiecti­vități estetice. Tot astfel sperăm că vor fi și cele­lalte răspunsuri, pentru a ne permite să culegem roadele așteptate de la an­cheta propusă. „UNIVERSUL LITERAR”. Versul contimporan iugoslav este ilustrat de o întreagă pleiadă de poeți a căror faimă a trecut de mult ho­tar­ele limbii natale. Vladimir Nazor, croatul ce cântă pământul și trecutul, sârbul Milan Rac­ici, cântăreț al resemnării, sloveanul Oton Jupancici, care slăvește viața, sunt de mult, în Apus, nume și valori cunoscute și recunoscute. Cele mai profunde și interesante as­pecte ale acestei poezii sunt însă înfă­țișate de arta lui Jovan Dud­ci, poetul sârb ce reprezintă de câtva timp țara și neamul său între noi. Versurile sale, — poezie pură și înfiorată, gândire a­­dâncă și limpede, lirism discret dar profund, — se disting nu numai prin perfecțiunea formală, nu numai prin înalta valoare a încălzirii în cel mai autentic lirism, a gândirii, ci și prin­­tr’o creațiune-sinteză în spiritualitate proprie, a tot ceea ce a avut plămădit su­fletul său ca valoare poetică, cu tot ce i-a adus cultura apusului. Poezia lui Iovan Dudei nu reprezin­tă o simplă sublimare estetică a valo­rilor etnice, de o tensiune superioară; arta sa nu amintește prin nimic direct, brutal și elementar potențele spirituale ale lumii iugoslave; versurile sale nu reprezintă nici acea exaltare, în formă, spirit și valoare de circulație europea­nă, a vieții și spiritualității populare ori istorice, pe care o reprezintă, de pildă arta lui Vladimir Nazor. Arta lui Iovan Dud­ci este cristal pur. Cristal născut din topirea sufletu­lui nativ sub arșița celor mai rafinate și subtile influențe occidentale, înche­gat însă în originalitatea pe care numai marii și autenticii ar­tiști o pot asigura. Fără îndoială că în traducerea poemei Madrigal raguzan pe care o dăm mai jos n’am putut mai nimic din păstra șle­fuirea de cristal a o­­riginalului, versurile lui Virgil Carianopol credem însă că re­dau toată limpezi­mea, toată puritatea resonanței de cristal a acestei poeme : In astă seară, doam­nă, la prinț venim la bal Ca și odinioară tot tineri vom dansa, Cu fericirea ’n brațe vom traversa salo­nul Și-mi voi lipi triste­țea de amintirea ta. Sburdalnice­­ cadri­luri, vom învârti în jocuri. Și muzica, asemeni ne va ’nvârti cân­tând ; Domnițele ’nbrăcate ’n mătăsuri ca ar­gintul Și’n haine negre domnii, ne vor dan­sa în gând. In timp ce noi juca­ vom, cei nobili stând la sfat, Cei tineri prezicându-și destinul lângă vin Iar cei bătrâni vorbindu-și de Platon și de cer, Despre scolastici poate sau Sfântul Augustin, Noi doi, tăcuți și singuri, lăsând deo­parte gândul Ne vom retrage ’n fundul salonului, la ceai, Și vă voi scrie doamnă, în amintirea serii Un trist sonet de toamnă, pe albul evantai. Poezia lui Iovan Ducici, ca și arta dramaturgului Ivo Voinovici, — pe care l-am prezentat publicului nostru în broșura ce i-am consacrat (64 pag. București 1935), — reprezintă pe scara valorilor literare iugoslave, nu numai o nouă și mare creațiune, ci și o nouă încorporare de capital. Prin ele, spiri­tualitatea iugoslavă crește, se îmbogă­țește cu tot ceea ce a putut să nască în sufletul poetului cultura și arta a­­puseană, căci Ducici a primit, a încor­porat, a transfigurat, a sintetizat, dar nu a fost subjugat de nici un curent sau modă. Despre arta aceasta, țâșnită din fân­tânile limpezi ale unui suflet născut în poezie,­­ izvoare cari aduceau, după cum arată și primele versuri, toate ma­rile caractere ale artei sale: dragostea pentru perfecțiunea formei, predispozi­ția spre spiritul dar și căldura unui li­rism delicat, — nu se poate spune că a înflorit artificial, sub influențele cari au atins-o. Maestrul tinereților sale Voislav Ilici și dincolo de el Pușkin, nu l-au putut și fixa în cadrele unei poezii ce sub grija formei nu reprezintă încă decât pura visare romantică a unui adevărat suflet de poet. Iată din una din cele mai vechi poezii ale sale, Veghea, traducerea câ­torva versuri inițiale, in aceeași versi­ficare a lui Virgil Carianopol. Gân­dim că aceste versuri trădează sufi­cient acea atmosferă Ilici­ Pușkin de la care poetul nostru a învățat dar la care nu a putut rămâne : In parcul adormit pe lungi alei, Pe unde noaptea poartă zmei, Pe unde luna și-a ascuns cercelul. Visează singur și uitat, castelul. Afară-i ceață, toamna plânge tristă. In­singurateca grădină, pe pustii poteci , pace peste tot. Balcoane de mar­mură reci Se sprijină pe umeri de centauri goi. Și noaptea lungă, un izvor de neguri Cu pași de spaimă calcă peste foi. Nu-i nimeni parcă să deștepte taina Și somnu’n hăuri nu-și găsește haina, La o fereastră, undeva n castel Pe unde vântul cântă din violoncel, Prin vrăji de trandafiri și prin perdele, Sub înfloriri de­ albastre crizanteme, Pe unde însuși tim­pu­l nu mai pleacă ’n vreme, Sub smalțul greu al lămpii și freamăt greu de mâini. In bobocesc sălbatici înfiorări de sâni. Mai târziu, arta parnasienilor, fluența profund ope­ra lui Iovan Ducici, dar n’a făcut decât să definitiveze, să șlefuiască un aspect propriu talentului său: grija pentru for­mă. Grija aceasta nu l-a putut însă robi, căci forma n’a stân­jenit niciodată la el eflorescența gândirii sau încălzirea senti­mentului, deși auto­rul nostru afirmă te­oretic, ca un perfect parnasian, că : „for­ma poate adesea să înlocuiască oici și ce­ altceva în poezie...“, totuși idealul său poetic și întreaga se­rie a realizărilor sale, ne mărturisesc o con­cepție artistică mult mai largă, mai adân­că, mai spirituală. Arta lui Iovan Du­cici este o artă aris­tocratică, perfectă deci din punctul de vedere al expresiei, dar nu numai atât. Perfecției formale în Marie Chendi Ca și în viața publică, se ivește și în istoria literară câte un caz delicat, în jurul căruia se cere să procedăm cu îndemânare, ca să îndreptăm cât mai curând, ceea ce nu trebuia să se în­tâmple. Iată, l-am uitat pe Chendi! Au trecut 25 de ani de la moartea lui și l-am uitat aproape cu totul. In ma­nualele didactice nu învățăm despre el, cărțile nu i le întâlnim ușor, studii speciale nu i s’au consacrat, o ediție completă a operei lui nu s’a gândit ni­meni s’o facă ? Pentru ce ? N’a fost Chendi un critic inteligent, interesant, sprinten, cu o putere de analiză impre­sionantă, cu o viziune amplă a litera­turii românești pe care o voia întărită ,prin folklor și prin substanța naționa­lismului ? N’a fost un ochi ager care să vadă că modernismul început pe la 1900 va păli în curând, cum a și pălit, — și că literatura care va birui va fi cea tradiționalistă, cu forțe autohtone ? A intuit sigur aceste linii de desvol­­tare a literaturii românești. El a făcut și mai mult, ca să merite atenția trează a posterității. A pus în circulație acea latură din opera și gândirea lui Eminescu, a cărei semnificație rămăsese ascunsă contem­poranilor. Ilarie Chendi a descoperit, — spre a spune astfel — naționalism­ul lui Eminescu, ca și literatura populară culeasă de marele poet, și le-a împins în conștiința publică, așa cum se cu­venea. Dar, dacă aceste fapte de cul­tură se pot uita, sunt altele a căror în­gropare în trecut, în nici un fel nu se scuză. Chendi a lăsat cărți, operele sale de critică și istorie literară. Aproape zece volum­e. Au mai rămas de la el puzderie de articole prin reviste și ga­zete, mărturii ale grijei lui de Ardeal, de cultura și vieața românească. Ope­rele trebuiau editate din nou, spre a fi prezente în fiecare generație, artico­lele se cuveneau strânse în volum, la îndemâna tuturor! Pentru că aici a­­vem mărturia unui temperament de scriitor cum nu se ivește des, și pen­tru care nu se găsesc ușor împrejurări proprice ca să-l producă. „Paginile lui de subtil analist lite­rar, — scria Octavian Goga, cu conde­iul îndoliat, acum 25 de ani, — finețea cu care diseca structura socială din zi­lele noastre, cumpătul și siguranța în accentuarea necesităților politice cu­rente, lupta consecventă împotriva tu­turor, cari au depășit limitele bunului simț, îndrăsneala și abilitatea lui de șef de guerilă, — acestea și câte altele fac din Chendi o figură literară nespus de simpatică și interesantă. De­sigur vor dormi de mult, în rafturile anticarilor destule volume ferecate cu citații, cu documente și iscălituri grave, în vre­me ce „fragmentele” și „impresiile” criticului artist vor fi cetite de toți, cari vor voi să privească în intimitatea culiselor literare din ultimul deceniu și să înțeleagă pulsul vieții românești de astăzi”... In fraza din urmă a cita­tului se află și partea de imputare ce ni se cuvine! După 25 de ani de la moarte, trebue să aducem pe Chendi în mijlocul no­stru, prin stropul care a rămas în el nemuritor. POESIA LUI IOVAN DUCICI de ANTON BALOTA a in­ N. Grig­orescu N. G­rigwescu La mair © Autoportret (la 1857) E. S. d. Iovan Ducici (Ministrul Iugoslaviei în România, membru al Academiei Regale din Belgrad) (Urmare în pag. 2-a) N. Grigorescu Cusaimd

Next