Universul Literar, 1938 (Anul 56, nr. 20-46)
1938-07-02 / nr. 20
PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU Înscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. ABONAMENTE :Lei 220 pe 1 ani 120 pe 6 luni TELEFON: 3.38.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII Nr. 20 SAMBATA 2 IULIE 1938 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU PICTORUL GRIGORESCU Expoziția care acum își închide porțile, a operelor maestrului din Câmpina, a undicat val furtunos de discuții în jurul valorii picturale a tablourilor expuse. istoria care face exces de obiectivitate, sau sentimentul care se închide în exclusivitatea sa, își desvăluesc atitudini preconcepute, în jurul cărora construcții dialectice crează demonstrații. De care parte se află adevărul ? Greu de răspuns ! E Grigorescu un pictor național, în înțelesul adevărat al cuvântului, sau e numai un pictor mare, care a tratat subiecte naționale? Deslegarea nu vine ușor. S’au obișnuit atâția să vadă în Grigorescu pe maestrul artei românești, încât cu greu, dacă nu cu neputință, este a demonstra contrariul. Pictorul acesta e o mândrie a României, și pentru această mândrie mulți luptă, orbiți de strălucirea ei, fără a vedea realitatea. Se avântă în afirmații greu de susținut, cu atât mai lăudabile cu cât sunt isvorîte dintr’un simțământ iurat și nobil, dar depărtate de adevărul estetic. Pe de altă parte, esteți convinși de imparțialitatea lor, caută să dărâme templul gloriei ridicat de admiratorii lui Grigorescu, ca artist național, prin mijloace de luptă necruțătoare. Chestiunea rămâne tot pe planul discuțiunilor. De nicăeri lumină nu se vede. Și totuși se afirmă că din discuție iese adevărul. Pentru a forța acest adevăr să iasă mai curând la lumină, pentru a încerca o unificare în păreri, „Universul Literar“ crede nimerit să deschidă o anchetă în jurul „problemei Grigorescu“. Vom publica, începând cu numărul viitor al revistei, o serie de articole semnate de distinși cunoscători ai artei lui Grigorescu, susținând tezele contrarii: aceea care-l socotește ca un artist reprezentativ al specificului național și cealaltă, potrivit căreia, fără a fi caracteristic din acest punct de vedere, Grigorescu nu e totuși mai puțin, un mare artist de viziune personală. Apoi, vom căuta să aflăm, din lumea artiștilor plastici, părerile cele mai felurite în jurul problemei ce ne interesează, făcându-le loc în coloanele revistei. La sfârșit,„Universul Literar“ își va spune și el ,părerea. Poate mai puțin competentă decât a personalităților de specialitate, rostită însă din dorința vie de a încerca o unificare a diferitelor păreri exprimate, de a împăca chiar concepțiile disparate asupra lui Grigorescu. Ancheta începe chiar din numărul de față. Articolul semnat de doamna Olga Greceanu aduce, prin numele autoarei, garanția unei depline obiectivități estetice. Tot astfel sperăm că vor fi și celelalte răspunsuri, pentru a ne permite să culegem roadele așteptate de la ancheta propusă. „UNIVERSUL LITERAR”. Versul contimporan iugoslav este ilustrat de o întreagă pleiadă de poeți a căror faimă a trecut de mult hotarele limbii natale. Vladimir Nazor, croatul ce cântă pământul și trecutul, sârbul Milan Racici, cântăreț al resemnării, sloveanul Oton Jupancici, care slăvește viața, sunt de mult, în Apus, nume și valori cunoscute și recunoscute. Cele mai profunde și interesante aspecte ale acestei poezii sunt însă înfățișate de arta lui Jovan Dudci, poetul sârb ce reprezintă de câtva timp țara și neamul său între noi. Versurile sale, — poezie pură și înfiorată, gândire adâncă și limpede, lirism discret dar profund, — se disting nu numai prin perfecțiunea formală, nu numai prin înalta valoare a încălzirii în cel mai autentic lirism, a gândirii, ci și printr’o creațiune-sinteză în spiritualitate proprie, a tot ceea ce a avut plămădit sufletul său ca valoare poetică, cu tot ce i-a adus cultura apusului. Poezia lui Iovan Dudei nu reprezintă o simplă sublimare estetică a valorilor etnice, de o tensiune superioară; arta sa nu amintește prin nimic direct, brutal și elementar potențele spirituale ale lumii iugoslave; versurile sale nu reprezintă nici acea exaltare, în formă, spirit și valoare de circulație europeană, a vieții și spiritualității populare ori istorice, pe care o reprezintă, de pildă arta lui Vladimir Nazor. Arta lui Iovan Dudci este cristal pur. Cristal născut din topirea sufletului nativ sub arșița celor mai rafinate și subtile influențe occidentale, închegat însă în originalitatea pe care numai marii și autenticii artiști o pot asigura. Fără îndoială că în traducerea poemei Madrigal raguzan pe care o dăm mai jos n’am putut mai nimic din păstra șlefuirea de cristal a originalului, versurile lui Virgil Carianopol credem însă că redau toată limpezimea, toată puritatea resonanței de cristal a acestei poeme : In astă seară, doamnă, la prinț venim la bal Ca și odinioară tot tineri vom dansa, Cu fericirea ’n brațe vom traversa salonul Și-mi voi lipi tristețea de amintirea ta. Sburdalnice cadriluri, vom învârti în jocuri. Și muzica, asemeni ne va ’nvârti cântând ; Domnițele ’nbrăcate ’n mătăsuri ca argintul Și’n haine negre domnii, ne vor dansa în gând. In timp ce noi juca vom, cei nobili stând la sfat, Cei tineri prezicându-și destinul lângă vin Iar cei bătrâni vorbindu-și de Platon și de cer, Despre scolastici poate sau Sfântul Augustin, Noi doi, tăcuți și singuri, lăsând deoparte gândul Ne vom retrage ’n fundul salonului, la ceai, Și vă voi scrie doamnă, în amintirea serii Un trist sonet de toamnă, pe albul evantai. Poezia lui Iovan Ducici, ca și arta dramaturgului Ivo Voinovici, — pe care l-am prezentat publicului nostru în broșura ce i-am consacrat (64 pag. București 1935), — reprezintă pe scara valorilor literare iugoslave, nu numai o nouă și mare creațiune, ci și o nouă încorporare de capital. Prin ele, spiritualitatea iugoslavă crește, se îmbogățește cu tot ceea ce a putut să nască în sufletul poetului cultura și arta apuseană, căci Ducici a primit, a încorporat, a transfigurat, a sintetizat, dar nu a fost subjugat de nici un curent sau modă. Despre arta aceasta, țâșnită din fântânile limpezi ale unui suflet născut în poezie, izvoare cari aduceau, după cum arată și primele versuri, toate marile caractere ale artei sale: dragostea pentru perfecțiunea formei, predispoziția spre spiritul dar și căldura unui lirism delicat, — nu se poate spune că a înflorit artificial, sub influențele cari au atins-o. Maestrul tinereților sale Voislav Ilici și dincolo de el Pușkin, nu l-au putut și fixa în cadrele unei poezii ce sub grija formei nu reprezintă încă decât pura visare romantică a unui adevărat suflet de poet. Iată din una din cele mai vechi poezii ale sale, Veghea, traducerea câtorva versuri inițiale, in aceeași versificare a lui Virgil Carianopol. Gândim că aceste versuri trădează suficient acea atmosferă Ilici Pușkin de la care poetul nostru a învățat dar la care nu a putut rămâne : In parcul adormit pe lungi alei, Pe unde noaptea poartă zmei, Pe unde luna și-a ascuns cercelul. Visează singur și uitat, castelul. Afară-i ceață, toamna plânge tristă. Insingurateca grădină, pe pustii poteci , pace peste tot. Balcoane de marmură reci Se sprijină pe umeri de centauri goi. Și noaptea lungă, un izvor de neguri Cu pași de spaimă calcă peste foi. Nu-i nimeni parcă să deștepte taina Și somnu’n hăuri nu-și găsește haina, La o fereastră, undeva n castel Pe unde vântul cântă din violoncel, Prin vrăji de trandafiri și prin perdele, Sub înfloriri de albastre crizanteme, Pe unde însuși timpul nu mai pleacă ’n vreme, Sub smalțul greu al lămpii și freamăt greu de mâini. In bobocesc sălbatici înfiorări de sâni. Mai târziu, arta parnasienilor, fluența profund opera lui Iovan Ducici, dar n’a făcut decât să definitiveze, să șlefuiască un aspect propriu talentului său: grija pentru formă. Grija aceasta nu l-a putut însă robi, căci forma n’a stânjenit niciodată la el eflorescența gândirii sau încălzirea sentimentului, deși autorul nostru afirmă teoretic, ca un perfect parnasian, că : „forma poate adesea să înlocuiască oici și ce altceva în poezie...“, totuși idealul său poetic și întreaga serie a realizărilor sale, ne mărturisesc o concepție artistică mult mai largă, mai adâncă, mai spirituală. Arta lui Iovan Ducici este o artă aristocratică, perfectă deci din punctul de vedere al expresiei, dar nu numai atât. Perfecției formale în Marie Chendi Ca și în viața publică, se ivește și în istoria literară câte un caz delicat, în jurul căruia se cere să procedăm cu îndemânare, ca să îndreptăm cât mai curând, ceea ce nu trebuia să se întâmple. Iată, l-am uitat pe Chendi! Au trecut 25 de ani de la moartea lui și l-am uitat aproape cu totul. In manualele didactice nu învățăm despre el, cărțile nu i le întâlnim ușor, studii speciale nu i s’au consacrat, o ediție completă a operei lui nu s’a gândit nimeni s’o facă ? Pentru ce ? N’a fost Chendi un critic inteligent, interesant, sprinten, cu o putere de analiză impresionantă, cu o viziune amplă a literaturii românești pe care o voia întărită ,prin folklor și prin substanța naționalismului ? N’a fost un ochi ager care să vadă că modernismul început pe la 1900 va păli în curând, cum a și pălit, — și că literatura care va birui va fi cea tradiționalistă, cu forțe autohtone ? A intuit sigur aceste linii de desvoltare a literaturii românești. El a făcut și mai mult, ca să merite atenția trează a posterității. A pus în circulație acea latură din opera și gândirea lui Eminescu, a cărei semnificație rămăsese ascunsă contemporanilor. Ilarie Chendi a descoperit, — spre a spune astfel — naționalismul lui Eminescu, ca și literatura populară culeasă de marele poet, și le-a împins în conștiința publică, așa cum se cuvenea. Dar, dacă aceste fapte de cultură se pot uita, sunt altele a căror îngropare în trecut, în nici un fel nu se scuză. Chendi a lăsat cărți, operele sale de critică și istorie literară. Aproape zece volume. Au mai rămas de la el puzderie de articole prin reviste și gazete, mărturii ale grijei lui de Ardeal, de cultura și vieața românească. Operele trebuiau editate din nou, spre a fi prezente în fiecare generație, articolele se cuveneau strânse în volum, la îndemâna tuturor! Pentru că aici avem mărturia unui temperament de scriitor cum nu se ivește des, și pentru care nu se găsesc ușor împrejurări proprice ca să-l producă. „Paginile lui de subtil analist literar, — scria Octavian Goga, cu condeiul îndoliat, acum 25 de ani, — finețea cu care diseca structura socială din zilele noastre, cumpătul și siguranța în accentuarea necesităților politice curente, lupta consecventă împotriva tuturor, cari au depășit limitele bunului simț, îndrăsneala și abilitatea lui de șef de guerilă, — acestea și câte altele fac din Chendi o figură literară nespus de simpatică și interesantă. Desigur vor dormi de mult, în rafturile anticarilor destule volume ferecate cu citații, cu documente și iscălituri grave, în vreme ce „fragmentele” și „impresiile” criticului artist vor fi cetite de toți, cari vor voi să privească în intimitatea culiselor literare din ultimul deceniu și să înțeleagă pulsul vieții românești de astăzi”... In fraza din urmă a citatului se află și partea de imputare ce ni se cuvine! După 25 de ani de la moarte, trebue să aducem pe Chendi în mijlocul nostru, prin stropul care a rămas în el nemuritor. POESIA LUI IOVAN DUCICI de ANTON BALOTA a in N. Grigorescu N. Grigwescu La mair © Autoportret (la 1857) E. S. d. Iovan Ducici (Ministrul Iugoslaviei în România, membru al Academiei Regale din Belgrad) (Urmare în pag. 2-a) N. Grigorescu Cusaimd