Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-06-17 / nr. 24

F PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 director și ad­tor delegat, stelian popescu nscrisă md No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE : Lei 220 pe 1 an redacția­ și administrația « APARE SĂPTĂMÂNAL „ 120 pe 6 luni „ ___ BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23*25 PREȚ X­ J­L 5 L« E­I Autorități și instituții — Lei 500 telefon 3.30.10 ANUL XLVIII • Nr. 24 SAMBATA 17 Iunie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU (Urmare în pag. 7-a) Armonia eminesciană de NICHIFOR CRAINIC Ca orice poet mare, Eminescu e făuritorul unui graiu pro­priu în cultura românească. Acest graiu e atât de original și atât de personal încât auzul îl recunoaște imediat dintre sute de alți poeți, ca pe o proprietate eminesciană. Dar cum e oare cu putință ca din limba unui neam întreg, din cu­vintele care sunt ale noastre ale tuturor, să se alcătuiască un graiu aparte, despre care să spunem că e numai al lui Eminescu ? Unii cred, poate, că această chestiune se reduce la o ale­gere de termeni rari din cărțile bătrâne, din folclor, și la o­ânduială a lor în liste și în vremuri, cum face filatelistul ,ând adună mărci în album. Dacă totul n'ar fi decât o ast­el de alegere, atunci fiecare am putea să alcătuim câte c colecție de cuvinte minunate și să le punem chiar în vre­­muri, totuși fără ca vreunul dintre noi să ajungă prin aceasta in Eminescu. Astfel trebuie să recunoaștem că graiul poe­­ului nu e o simplă selecțiune rațională din graiul neamului. Graiul unui mare poet se hotărăște în geniul lui. Trebuie ă existe mai întâi­ o nouă viziune a lumii ca să se poată urma o nouă limbă poetică. Precum o primăvară nouă chiamâ altă iarbă în luncă și alte flori pe ramuri, geniul lui Einescu a chemat ca din neființă cuvintele poeziei. Lumea ste așa cum este, dar noi nu suntem ca ea dacă într'a­­devăr suntem poeți. Și dacă Eminescu a fost altceva decât imea în care a trăit, aceasta se vede în deosebi din graiul eu, pe care l-a creat. Poeți de seamă înaintea lui au fost Grigore Alexandrescu și Vasile Alecsandri. Grigore Alexan­­drescu e bogat în idei, uneori adânci, însă foarte sărac în uvinte, pe când Alecsandri e prea bogat în cuvinte pentru peile pe care le pune în ele. Alexandrescu e un spirit care­­ se împacă cu lumea în care trăiește, dar n'are puterea erbală covârșitoare să ne impună lumea pe care o gon­­ește el. Alecsandri, în schimb, se împacă de minune cu lumea noastră și ne vorbește fericit despre ea, cu termeni ari stau la îndemâna tuturor. Față de ei, Eminescu e geniul și opoziție cu această lume și vine cu puterea uriașă de a fi o altă lume, de armonie ideală, în care cuvintele se­mează ca blocurile de marmură în clădirea unui templu. Geniul, zice Eminescu, e o nefericire. Și dacă nefericirea găsim în viața oricărui om de geniu, aceasta vine din dis­­roporția care există între viziunea lui și între lumea rea­­tății. Orice geniu pare mai mare decât lumea în mijlocul căreia se naște. El o vede în amestecul de bine și de rău și visează desăvârșită; el o vede zăcând în durere și o vi­t­ează fericită; el o vede chivurcen- j-----£ 4—■­­r­umoasă; el o vede sub blestemul morții și o visează eter­­. A plăsmui în artă imaginea de armonie dumnezeiască unei lumi superioare și perfecte, e­misiunea geniului. Sol­oborît între noi cu această vedenie a desăvârșirii eterne, minescu a zidit prin opera lui poetică un alt univers de­rmonie ideală, dincolo de tragicele dezacorduri ale lumii reale. Cuvintele limbii noastre trecute prin focul viziunii lui, rânduiesc în acest univers poetic, aprinse ca stelele pe erul misterios al nopții: Din haos, Doamne — am apărut Și m'aș întoarce 'n haos Și din repaos m'am născut, Mi-e sete de repaos. De unde vine oare efluviul imaterial, ce trece prin aceste ersuri, și le dilată de parcă le confundă cu infinitul și cu eșnicia ? Eminescu are o expresie, ce cade de câteva ori ț­i alte poesii, aceea de „sâmburul lumii". Sâmburul lumii, dică esența ei veșnică, adâncul ei nepătruns, ce zace sub patența lucrurilor. Dedesuptul zgomotelor disarmonice din ceastă lume, adâncul ei tainic e repaos, e somn, e vis, e­­­rmonia tăcerii fără capăt. Intuirea genială a acestui sâm­­ure melodios al lumii chiamâ ca de la sine sunetul unor cvinte, înrudite ca niște fotografii cu chipurile pe care le­nfățișează. In strofa citată, cuvintele haos și repaos, așezate u o simetrie măiastră la începutul versului întâiu și la sfâr­­itul versului al doilea, ne dau prin însăși această așezare ideea de ceva ce se continuă neîntrerupt, ideea de ceva ce fiu se sfârșește, căci repaosul în haosul de care e vorba constituie însăși esența veșnică și infinită a lumii. începutul v­ieții e haos ca și sfârșitul ei sau începutul vieții e repaosul ca și sfârșitul ei. Astfel simetria extraordinară, cu care e construită această strofă, nu e altceva ea însăși decât ima­gine­a verbală a sâmburelui misterios al lumii, așa cum îl ntuiește geniul lui Eminescu. Afară de aceasta, însuș süné­ul acestor două cuvinte, ce alcătuiesc o rimă atât de plină­­ de nouă, are ceva din aderența profundă la ideea pe are ne-o sugerează : haos-repaos. Vocala a se deschide ca u spațiu imens, iar vocala a se rotunjește ca un cerc magic, are conturează spațiul sugerat de prima vocală. In sins­ul acesta, atât de melodios și atât de aerian, al cuvântului nos și al cuvântului repaos e parcă zugrăvită imensitatea­otundă sau imensitatea sferică a infinitului și a perfecțiunii, ăci atât infinitul cât și perfecțiunea lumii ideale se concep a o imensitate rotundă sau sferică. Astfel, însăși sunetele cvintelor întrebuințate de poet joacă în vers rolul unor ima­gi acustice ale fondului tainic al lumii de veșnică armonie și repaos, pe care o intuiește geniul. Forța fără asemănare a lui Eminescu ca poet, stă în ase­­enea cuvinte, a căror sonoritate are o aderență adâncă și misterioasă cu lumea interioară a poetului. La ceilalți poeți mutăm de obiceiu imaginea în comparații și în metafore­trălucitoare și neașteptate, ce aruncă lumină peste lucru­­ile cântate. Poesia lui Eminescu nu e nici ea lipsită de ase­menea frumuseți literare obișnuite. Bunăoară, lumina can­­elii e pentru el „cât un sâmbure de mac", iar luna plină ,ca o vatră de jeratec". Pentru poesia sa însă asemenea limagini nu sunt caracteristice, fiindcă și la ceilalți poeți ăsim altele tot așa de frumoase. Ceea ce ridică arta lui Emi­­escu la o înălțime inaccesibilă tuturor celorlalți scriitori omâni e faptul că în graiul lui chiar sunetele cuvintelor do­rin imagini melodice ale lucrurilor, cum fotografiile sunt­magini plastice ale chipurilor reprezentate. Sunetul devenit agine a lumii din adânc,­­ iată în ce stă esența și far­­ecul pătrunzător al poesiei eminesciene.______________ Leonardo da Vinci Desen (Expoziția „Leonardo” -Milano) Țiganii ursari Tot mai rar, prin mahalale desfundate, primăvara, trec țigani ursari, cu obrajii arși de zări înveninate, cu amieze largi în ochii mari. Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri urșii mohorâți și pădureți. Parcă duc pădurile de lanțuri, parcă duc mormane de tristeți. Clătinându-se din șolduri roșcovane, fiarele, cu părul răsculat, mormăe în lanț, sbârlite stane, blocuri mari de munte sfărâmat. Cu văzduh și cu burhae pe spinare, mirosind adânc­a cer sălin, tristele jivine călătoare vin din basm, din veac, — de unde vin ? Sună darabane vechi de piele și 'ncet urșii — namile de fum — se ridică, legănați pe labe grele, și se surpă 'n pulberea din drum. Și cum, prăbușiți în praf, își sug, alene, labele murdare de pământ, zace 'n praful uliții și geme răsvrătirea muntelui înfrânt... Arși de vânturi, supți de zări amare, trec ursarii cu jivine tot mai rar, și cu ei te pierzi și tu în zare, suflete, bătrânule ursar. RADU GYR Eminescu și Ardealul de VICTOR PAPILIAN Destinul, oamenilor mari se scurge după același tipic. Viața lor pământească se înscrie cu nedreptate împotriva omului, cu nedreptate împotriva operei. Intervine apoi rea­bilitarea operei pe temeiul de ,,bun social"1 și numai târziu de tot — dar printr'un proces fatal — omul depășește opera. Sunt trei perioade — oricât mi-ar displace acest didac­ticism — în drumul către nemurire al unui om mare. Prima o definește coaliția mediocrității; a doua este rezultatul cri­ticii literare; cea mai valoroasă rămâne ultima, ea fiind ela­nul de recunoștință a unui neam întreg. Momentele vieții lui Eminescu au fost expuse până la indiscreție. Pentru noi, care nu vrem să măsurăm vieața prin treceri de clipe ci prin răstimp de acțiune, cel mai însem­nat eveniment al acestei vieți a fost călătoria poetului în Ar­deal. Explicațiile curg ca mătăniile. Practic : reglementarea situației școlare. Psihologic : Trebuința de libertate. Pedagogic : indisciplina. Medical. Impuls la fugă. Liric : iubire nefericită. Toate — și vor fi sumedenie — explicații bune, cu un dram de adevăr în ele. Dar sufletul omului mare nu se dră­­muește, pentru el nu există altă unitate de măsură decât sim­bolul. Nu poate ajunge om mare decât acel la care vieața depășește opera. Eminescu a fost elevul lui Aron Pum­nul, care, de bună seamă, s-a vorbit de măreția trecutului și de noblețea originii neamului românesc. Dar peste învăță­turile primite, Eminescu a avut în el darul contemplării. De aceea a fost poet. Căci poeții, ca și profeții, pot privi în viitor, pentru că știu ce a fost în trecut. Prin naștere, Eminescu a adus cu sine amintirea trecutului, viziunea trecutului, adevărul trecutului. De aceea a venit în Ardeal, obârșia istorică a românismului, ca să poată contempla imaginea românismul integral. Poe­tul e un ales, căruia Domnul i-a vorbit, ca lui Ieremia, înain­te de a fi fost zămislit în pântecele mamei. Poetul, în vieață, e prizonierul înlănțuit al lui Platon, care poate părăsi carce­­ra-i întunecoasă întru contemplarea patriei cerești, iar după moarte el devine steaua dispărută de mult în albastrele de­părtări și care totuși continuă să vadă și să vegheze. Cluj, 4 iunie 1939. (Urmare în pag. ultimă) Homo, pecca fortiter­ de AXENTE SEVER POPOVICI Aduc la cunoștință că titlul acestui articol e dintr’o scrisoare, rămasă cele­bră și monstruos comentată, trimisă în 1 August 1521 ,de turmentatul Martin Luther mult stimatului său prieten Me­­lanchton. Mai aduc la cunoștință că autorul acestui articol e un creștin ne­­practicant, și că, totuși, eforturile lui și concluziile lui sunt patetic creștine. Când am terminat de cetit marea dra­mă a lui Goethe, am rămas cu impresia (mărturisesc­­ cât se poate de precisă) că marele poet de la Weimar era tot atât de mare și prin­­ contradicții. Iar de atunci" n’am evoluat prea mult. Eu n’am înțe­les niciodată pe deplin și ne­tulburat ac­țiunea lui Mefisto. Am întâlnit versuri, în care Goethe afirma deschis asupra unor lucruri, și altele, în care, deși nu cu același curaj, își răsturna totuși afir­mațiile. Poate că de aci vine penibila mea neîmpăcare , sau poate numai din proasta mea educație intelectuală, că nu știu să-mi opresc la timp întrebările. Dar să adâncim nițel. Intr’un extraordinar articol, publicat tot în Universul Literar, și tot la pagina asta, intitulat Vocația lui Mefistofeles, d. Mircea Eliade ne dă o serie de refe­rințe. Prima, între Creiator și Mefisto s’ar putea vorbi de un fel de „simpatie organica”. Creiatorul, în preștiința lui divină, (cu intenția precisă de-a stimula omul în actul lui de creație și de viață) ni-l dă „bucuros” pe Mefisto, iar, la rân­dul lui, Mefisto, cu toată ironia lui dar și cu o adâncă melancolie, spune că do­rește „din când în când” să dea cu ochii de acest bătrân. Există deci în Faust un fel de simetrie a simpatiilor și, până la sfârșit, o contribuție a lui Mefisto la binele universal. In ce constă această contribuție ? Secunda . Funcția lui Me­fisto este negația, iar direcția activității lui nu este împotriva lui Dumnezeu ci împotriva vieții. Căci scurtul imperativ mefistofelic, acel amăgitor „Verweise doch!” nu se opune decât fluxului vital. Dar, după remarca unui comentator re­cent, (d. Mircea Eliade nu ni-i spune) Mefisto lucrând, din toate puterile, îm­potriva vieții și a fluxului ei, el lucrează, in același timp, și împotriva binelui, căci pentru el binele era același lucru ca și viața. Ori, cum prin acțiunea lui con­trarie, el stimulează viața, ne găsim în fața surprinzătoarei concluzii: că Me­fisto sfârșește prin a face binele. Poate că acest „comentator recent” a prins exact gândirea lui Goethe. Și to­tuși, asta nu însemnează că el are drep­tate, fiindcă rezolvarea, așa cum o dă el și chiar cum o dă Goethe, are prea multe laturi descoperite. Mai ales dacă tragem toate consecințele. In primul rând. Admițând că Mefisto, care este principial împotriva vieții deci și a binelui, reușește până la sfârșit, printr-o idialectică a preștiinței­­ divine, să facă binele, trebue să admitem că lui Dumnezeu îi place dialectica, deci vio­lența, ceia ce-i absolut fals, și că păcatul nu este posibil. Și în al doilea rând. Ad­mițând că Mefisto prin îndemnul lui ve­hement la oprire contribue efectiv la devenirea universală și deci la viață, trebue să admitem că mișcarea este legea universului întreg și cuvântul de ordine al Creiatorului. Cum stau deci lucrurile? Că lui Dumnezeu îi place dialectica, e o afirmare care nu se poate susține cu nimic. Acțiunile lui sunt dintr’odată și perfecte. Când l-a iluminat pe Saul iu drumul lui spre Damage nu s’a servit de silogisme și de dialectică, el i-a infu­zat instantaneu înțelepciunea sacră. Atât și nimic mai mult. Iar în ceia ce privește ceialaltă consecință, că în uni­vers răul și păcatul n’ar fi posibile, ne rămâne să facem niște observații mai cuprinzătoare. Ne ajunge să privim cât de superficial natura ca să ne dăm seama că existe o anumită dezordine, și în același timp să ne dăm seama că această dezordini n’a fost dela început, ci numai dela o vreme când s’a întâmplat ceva. Am pu­tea spune o „catastrofă­” sau o simplă „abatere de la Hege”. Observăm deci, ci elementul esențial în această sch­imbar este accidentul. Și acest „accident” s poate urmări pe toate planurile existen­ței: în limbaj, care face trecerea într spirit și natură, în fenomenele vieții , în sfârșit, în mecanica inertă. Dar acel accident și această superpoziție de pla­nuri nu este altceva decât „păcatul lum fizice”, care este esențial în lume, își făr ajutorul căruia n’am putea construi,­­ nu zicem chiar o cosmologie completă fundamentală, dar nici cel mai elemen­tar manual de fizică. Căci dacă n’ar păcatul, lumea nastră fizică n’ar ave istorie. (Am cetit și mă servesc în acea­tă parte a considerațiilor mele de un mi­nistal esseu a lui Eugenio D’Ors, public recent în volumul: L’Homme et le péd din colecția catolică „Présences”), (Urm­are în pag. 7-a) Villon in "actualitate"■ de SIMION STOLNICU Autorul Baladei Spânzura­ ■­ților din sec. XV, este, deși­ ■­gur, un subiect ingrat în a­­ceste vremuri ahtiate de mor- a fina oricărui optimism. Și în­că, nu-i Villon un libertin pen­tru epoca noastră de reîntoar­­­cere spre morală sau bunul gust clasic? In adevăr, judecând în mo­raliști și privind cinica epi­gramă a poetului pe tema spânzurării, sau scena surprin­să de el prin burta cheii, în­tre un prelat, mai bine zis ,,un rotund egumen" și o albă Si­­donie — substantiv propriu având ca radical, intenționat, numele fenicianului oraș de luxurie — în fine, confesiuni­­le versificate, i-am proscrie fără discuție. Dar, cum a spus M. S. Re­gele la o expoziție a cărții inaugurată sub zodia unor „villonieni" valahi, chestiu­nea moralei în artă a fost re­luată și răsvorovită, secole dea rândul, fără o soluție sta­bilă. Nu-i vorbă, au pătruns și a­­pele tămăduitoare ale legen­dei în viața poetului dinspre noi văzută. De aceea astăzi, a ajuns chiar în lumea școalei, un amănunt șters, blazat, fleacul dintru începutul carierii lui Villon, a­­dica... spargerea dela casie­ria universității unde dânsul urmase. Refrenul acesta strict biografic trezește cel mult su­­rîsuri amare pe chipurile studioșilor barzi din amfitea­­trul Literelor, toți cu taxele la zi. Punctele acidulate, infesta­te ale acestei vieți cad și mai mult în uitare prin faptul că legenda ei se topește în le­genda satanică a regelui Lu­dovic al XI-lea, cel prins și u­­milit odată — pe timpuri scumpe amicului Jebeleanu — de „bourguignon"-ul Carol Temerarul. Cărți și filme au populari­zat epoca lui Villon circum­­scriind momentele de rivali­tate între principii și ducii de sânge latino-germanic, asupra regatului francez. Ca să nu ne înglodăm în istorie, vom reaminti figura artistului Conrad Veidt, cu straniul surîs al dinților prea­­ rari, în rolul regelui supersti­­­­țios. Francois Montcorbier — zis Villon — condamnat în ne­­­­știință (credea moarte urgentă, e lumea) la confundat­u L cu un ghicitor. 1 1 tor.Să spună propriul său vis- o va face. Dar moartea regelui va fi­­ situată în prezicere exact cu t­ trei zile după moartea poetu­­­­lui. Superstițiosul monarh­ va strânge în grabă, intens, pra­­%­matia sub hlamidă, la căldu­­__

Next