Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-04-08 / nr. 14

— 12 UNIVERSUL LITERAR 8 Aprilie 1939 Literatură, artă Reviste și moravuri literare In afară de cele câteva pe­riodice importante se tipă­resc la noi destule foi săp­tămânale, cu preocupări de lite­ratură și cultură. Dar nu toate aceste publicații justifică prin calitatea lor, truda redactorilor și banii cheltuiți. Această părere a noastră am mai exprimat-o al­tădată aici, când sfătuiam mai ales pe tinerii din provincie, să cumpere mai bine cărți, să în­vețe o limbă străină, decât să ri­sipească banii pe tipărituri fără nici o valoare. Circulația numelui în reviste este precară și aduce o notorie­tate fără consistență. Numai vo­lumul consacră și culege toate roadele loc să-și debutului. De aceea,­­ în risipească timpul și banii cu reviste mediocre, tinerii aspiranții ai muzelor ar fi de preferat să se­­ gândească la vo­lum, pe care să-l elaboreze în tihnă și cu confortul studiului. Dar, pe lângă aceste conside­rații pe care le-am mai făcut altădată, altceva am vrut să spu­nem acum. în legătură cu revi- PRO MURNU In primul număr după Paște al revistei noastre vom publica un strălucit articol al d-lui N. I. Herescu, cu titlu „PRO MURNU“, în care emi­nentul profesor de filologie clasică de la facultatea de li­tere din Capitală, va spulbera cu o academică documentare considerațiile neîntemeiate făcute de d. Victor Eftimiu despre traducerea lui Homer, a d-lui prof. Murnu. VA­SI­LE CULICA­­ ILI, POEME, ED. „FESTIVAL“. Poetul din orășelul de din­colo de Dunăre, nu aduce în placheta „Iii“ nici o culoare dobrogeană, nimic descriptiv. Este un lirism intimist, înfi­ripat din visări provinciale, din fantezii plăpânde, din evocarea copilăriei și a adolescenței, etc. Emotivitatea pare stârnită în­deosebi de amintirea iubitei „Iii“, despre care d. Cunică scrie cu destulă prezumție : Din numele tău mic am făcut mit Și din iubirea nostră mare, o carte:, Metoda de compoziție este cea obișnuită a versificărilor de azi, — care nu se preocupă de plasticizare și concret, —■­ci ur­mărește muzicalitatea, incanta­ția, combinând de preferin­ță, ca epitete, termeni ab­stracți. Atât de ușor se pot realiza Împerecheri de acestea : „pieptul depărtărilor“, „canarii gând­urilor“,­­„amprente de iu­biri și de copilărie“ „lacrima doinei“, „pletele viselor“, „tăce­rile dintre trestii“­­ „somnul a­­mintirilor“, „corăbiile de ceară ale seri“, „petala drumului spre copilărie“, „strugurii îmbrățișă­rilor“, „fluorul cu pleoapele în­chise“, „strugurii luminii“, „te-ai lipit cum liniștea de mine“, „curgeau urcioare cu ră­coare“, „degetele serii“, „își­ a cules cu degetele închinării pu­ful poemului“, etc. Efortul d-lui Duib­ă de­­ a fi „modern“ îl maii trădează și în­trebuințarea conjucției cum ia locul particule­i comparative ca, oricând, chiar când­­ nu e nevoe să evite o cacofonie, pro­cedeu pe care nu-l aprobăm. Am găsit în plachetă strofe bu­nicele („Poemul adolescenței“, „Primăvara nouă“, „Iarna“,­„A­­ripele îngerilor“)­­dar „111“ nu este decât o prea modestă treaptă sau un eidisfib­ru, al carierii­ stele. Revistele servesc multora ca să întreție în viața scriitori­cească un detestabil spirit de gașcă, și o specială dispoziție de învrăjmășire, de înveninare a raporturilor dintre scriitori. Foar­te puțini sunt cei cari, dacă au o revistă la care lucrează,­­ nu se gândesc să înjure pe cutare și pe cutare. In primul rând revi­sta la aceasta pare menită­ să înjure. Se înjură din ciudată dispoziție pentru țigănie, din re­vărsarea nesupraveghiată a sen­timentelor joase de invidie și răzbunare. Or, nu există scriere literară mai mediocră, mai stu­pidă, nu întâlnim o mai jalnică expresie a sufletului semenilor noștri, decât această proză „po­lemică“, decât aceste note arun­cate în fugă retairului grăbit! Dar problema are și aspectul său grav. Pentru că cei cari redactează în fițuici efemere astfel de­ rânduri veninoase, nu vor fi­ niciodată scriitori. Vor rămâne simple epave în perife­ria literaturii, în cazul când nu se vor lăsa de meserie. ALEXANDRU NICONOR : VES­PERALE, POEZII, ED „FESTI­VAL“, SIUSTRA. In „Vesperale“, d. Al. Nico­­nor se arată mai puțin evoluat decât camaradul d-sale. Atmos­fera cărțuliei amintește de lec­turile liceale, poezia „Cântecul lunii“ fiind parcă o versificație pe marginea invocației din scri­soarea I, a lui Eminescu. Singu­rul semn de personalitate îl dă d. Niconc­o când modifică pe „sticlă“ în „sticlă“, spre a ri­ma cu „pâclă“, potrivire la care ține mult poetul fiindcă o între­buințează repetat. „Vesperale“ nu probează aproape nimic de­spre talentul autorului, ci nu­mai preocuparea stimabilă în ochii unora, de a versifica. NANU MAINES­CU , MAREA CHEMARE, POEME, BUCU­REȘTI, (PAVEL SURU). D. Nanu Măinescu, elev de li­ceu, comite o dublă încumetare cu volumașul său de versuri, în­­tâiu, fiindcă îl tipărește atât de timpuriu, și al doilea fiindcă îi dă un titlul prezumțios. Să fie într’adevăr liceanul menit pen­tru „marea onorare“ ? Greu de răspuns ! Un lucru îl spu­nem cu siguranță: că școlarul se pregătește febril pentru „ma­rea luptă“. Reiese din versuri că citește Biblia, că sensurile creș­tinismului patriarhal îl preocu­pă, și că urmărește în deosebi literatura mistică, litaniile, poe­zia extazurilor, etc. Despre stu­diosul licean vorbim totuși cu încredere și spre justificare re­producem strofa promițătoare , învestmântată loun cu haină de lumina, Privește ’ngrijorată la sufle­­tu-mui sărac, Iar lacrima-i mă ’indeamnă să mă îngrop in tină Și să-ți trimet drept jertfă pe fiul meu Isac. BARFEALA, SCHIȚE HUMO­­RISTICE, DE ANTON CEHOV, TRAD. DE R. DONICI. D. R. Donici a tradus din ru­sește 12 bucăți din schițele h­a­­moristce ale lui Anton Cehov și le-a publicat în colecția „Vre­mea“, sub titlul „Bârfeala“. De Paști, va fi o lectură delectabilă această proză a unuia dint­re cei mai talentați scriitori ruși și tradusă bine în românește. La premiul pentru cea mai bună analiză a personagiilor Ski lănci din „Fundacul Var­­lamului“ de Ionel Teodorea­­nu și Moișe Dinerman din romanul „Două chemări“ al d-lui Octav Dessila am primit foarte numeroase răspunsuri. Multe dintre ele dovedesc lectură atentă, acuitate de observație ba chiar, unele, spirit critic. Ceea ce e deosebit de îmbu­curător este faptul că răs­punsurile ne-au venit de la cetitori de toate vârstele și toate categoriile sociale. Cum spațiul nu ne îngă­duie pentru acest număr un comentariu mai amplu, vom menționa că­­ cei m­ai mulți dintre concurenți nu au res­pectat indicațiile noastre în privința dimensiunilor lucră­rii. Am neglijat acest amă- MUSSOLINI, DE ANTONIO BEL­­TRAMELLI La ed. „Cugetarea“, a apărut „Mussolini­­ (­il'uomo nouvo), de Antonio Beltramelli, membru al Academiei italiene. D. O. Densu­­șianu-fiul, care a întocmit trai­­meenea românească, ne asigură nitci­un „cuvânt înainte“, că din­­tre toate biografiile mussolinie­­ne, aceasta a lui Beltramelli, fost colaborator apropiat al du­celui, este cea mai bună. Tradu­cătorul ne mai anunță că va publica în curând încă două tra­duceri: „Vita di Arnolde“ și „Jurnalul din răzb­oiu“, de Mus­solini. MATEI ALEXANDRESCU , JO­CUL CUVINTELOR, COLECȚIA „GÂNDIREA“. O frumoasă tipăritură a apă­rut de curând: „Jocul cuvinte­lor“, poeme de Matei Alexan­­drescu, cu desene de Mac Con­­stantinescu. De ce intitulează autorul astfel volumul? Fiindcă: Jocul cuvintelor, jocul apelor, jocul focului; Lespedea morții flămânde o saltă, Scara cerului­ cât de înaltă O rod, cum e roasă mintea omului în ceasul norocului Jocul cuvintelor : joc de viețu­toare Cuibul lor peste tot, în suflet, în sânge, Sunt b­a și noi muritoare Și înțeleptul se adună și plânge. CALM EXTERIOR, POEME DE GEORGE VAIDA, ED. „FRIZE“. Am scris altă dată cuvintele de prețuire despre­ activitatea câtorva tineri de la „Frize“, printre cari se numără și d. George Vaida. Iată o poemă din „Calm ex­terior“, volum apărut nu de mult : Sub clopotele pure de ceruri vegetale Ascult străbunii cum se ’nalță din pământ Și brațe înflorite îmi «leagănă pe umeri De parcă sunt un mugur ferit de orice vânt Când sângele pădurii pătrunde ’n anotimp Tristețea lor se pleacă, lumi­nă pe condei. Și’ntre oglinzi înalte, îmi­­ plimb ca pe o stea Vioara ’ndoliată primită de la ei sunt și am acordat premiul și mențiunile lucrărilor care s’au dovedit mai meritorii. Premiul în bani îl va pri­mi d. C. Damiescu-Loca. Mențiunile s’au acordat ur­mătorilor: Ion Oproiu, învățător din Caralar Durostor. Constanța Jianu, elevă cl. VIII. Ion Schit-Fieni — student. Cristian Gariloiu, strada Franklin 2, Loca. Ion Virgil Orghidan. Toți cei de mai sus sunt rugați a trece pe la redacția „Universului literar“, Sâm­bătă 8 Aprilie c. între orele 10—11 a. m. Cei din provincie sunt ru­gați să-și trimită adresele spre a le expedia cărțile ce li se cuvin. TUDOR VIANU : STUDII DE FILOSOFIE ȘI ESTETICA, ED. CASA ȘCOALELOR. Iată tabla de materii a prețio­sului volum de „Studii de filo­sof­ie și estetică“, pe care ni-1 oferă d. prof. Tudor Vianu, în ed. „Casa Școalelor“ ; „Adânci­mea filosofică“ ; „Metodă obiect“ ; „Stil și­ destin“ ; „în­­n­ceputurile iraționalismului mo­dern“ ; „Originea și valabilita­tea valorlor“ ; „Asupra ideii de perfecțiune în artă“ ; „Con­strucția obiectului în estetică“; „Alegorie și simbol“; „Artă și natură“ ; „Paradoxul poeziei“ ; „Valorile estetice ale culturii franceze“ ; „Imanență și trans­cendență la Victor Hugo“. VINTILA HORIA , CETATEA CU DUHURI, POEM, ED. PA­VEL SURU. A apărut „Cetatea cu duhuri“, poem­e de Vintilă Horia, cu un portret al autorului de Claudia Colbu­zeva. Este vorba în „Ceta­tea cu duhuri“, despre o întâl­nire dantescă între Ion Luca Carageale, Cetățeanul Turmen­tat, Mihalui Eminescu, Vintilă Horia și zeița Gloriei. Lucrurile s’au întâmplat în zilele noastre și autorul ne dă toate amănuntele, nu frumoși endecasilabi iambici. E păcat că anumite împreju­rări au făcut să treacă neobser­vat poemul „Cetatea cu du­huri“, care nouă ne-a plăcut. MIRCEA ELIADE , NUNTA IN CER, ROMAN, ed. „CUGETA­REA“. A apărut „Nunta în cer“, ro­man de Mircea Eliade, ed. „Cu­getarea“. In paginile „Universului lite­­rar“, am publicat un fragment sub titlul „întâlnire în Ianua­rie", în care cititorul a putut constata noul suflu epic al au­torului. D. Mircea Eliade se în­fățișează din ce în ce mai puri­­ficat și „Nunta in cer“ se pare a fi corespondentul românesc al tulburătoarei povești de iubire exotică „Maitreyi“. Vom prezenta curând o cro­nică amplă a cărții. PAUL CONSTANT, OAMENI CU CIOC, SCHIȚE UMORIS­TICE. D. Pauli­­ Constant publică vo­lumul de schițe humoristice „Oameni cu cioc­­“. Amintim că autorul a mai tipărit: „Litanii pentru cei uitați", poezii; „Cea­suri ostenite“, poezii; „Măști pentru muzeu“, schițe ; „In li­tera legii“, schițe ; „Zugrăveli“, schițe; „Raia“, roman premiat de Academia Romana. N. DAVIDESCU Cu­ prilejul lucrării „Primejdia tjuaaica", pagini de -îndrumare romaneasca, pe care N. N. Da­­videscu a tipărit-o recent la „Vremea“, vom aminti biblio­grafia operelor­ autorului: „Iov“, 7 acte in versuri; „Sfinxul“, nuvele; (Cartea Româneasca"), Aspecte și direcții literare“, se­­ria I și seria II; (Viața Româ­neasca și cultura Nationala“) ; Inscripții, poezii, ed. II (Cultu­ra Națională) ; Ernest Renan, viața si opera (Cultura Națio­nala) ;­ „Vestitorul“, trad. din Villiers de Lisle Adam (Cartea Românească); „Conservator et C­ina", roman (Ancora) ; Cri­ma din strada Nopții, nuvele ; „Vioara mută“, roman (Casa Școalelor) ; „Leagăn de cântece, poem“ (Cartea Românească); „Fântâna cu chipuri“, roman, ed. Naționala Ciornei; Naționa­lismul în presă (Vremea); „Cân­tecul­ omului“,—mare poem al umanității­ cu ciclurile apărute: „Iudee­a“, „Helada“, „Roma“, „Evul Mediu“. „TROIȚĂ DE HOTAR așa se va întitula volumul pus sub tipar al d-lui George Șoimu și anunțat: „Chenare de since­ritate“. SERGIU STAVAR va tipări volumul de poeme „Miez de noapte“ cu un prelu­diu liric de George Șoimu. Ser­giu Ștavăr e un nume nou și plin de promisiuni, poate opri atât de repede la termenul­ Lohengrin. Zbuciumul său pornește mai departe în calea descoperirilor și Tristan și Isolda reia calea iubirei, înălțând-o la renaștere prin pasiune și absorbire în sine, devenind cea mai superbă reali­zare poetică și muzicală a dra­gostei. In sfârșit avem Glorioasa Te­tralogie, capod­opera lui Wag­ner și desigur cea mai com­plectă operă muzicală a lumii, care la rândul ei, din frămân­tările sufletești ale­­ compozito­rului, nu a isbutit să clădească un optimism constructiv și să­nătos, nu a reușit să înfrângă destinul sumbru pe care Wag­ner îl descoperea ascuns în fi­brele tuturor concepțiilor u­­mane. Grandioasa reconstituire a lu­mii păgâne, cu toate laturile sale de entusiasm, nu aduce o solu­ție. Wotan reapare pentru a salva omenirea. Dar omenirea aceasta pe care o salvează este la rândul ei muritoare și sortită unei viitoare distrugeri. Soluția sacrificiului nu este decât tran­zitorie. Reprezintă încă un spasm, încă un salt, dar neantul va rămâne stăpân. Iar iubirea, măcar ea, depozit al supremelor fericiri, nu sub­­sistăe el se vede, odată cu moar­tea, trădată în chipul cel mai infam. Brunehilde, mândra fe­cioară, zeiță simbolică a iubirei, este disprețuită, lovită. Se o­­moară. Și din nou Wagner ajunge la un termen. Dar acum este bă­trân și tumultul din el s’a li­niștit. Dorința de a cunoaște, imboldul nestăpânit ce l-a con­dus o viață întreagă, se calmea­ză învins. Soluția bucuriei supreme nu a putut-o găsi. Au fost zadar­nice peregrinările prin planu­rile siderale ale gândului. Și atunci, încă odată, aseme­nea apariției lui Lohengrin, dar de data aceasta mai viguros, mai puternic, mai intens, Wag­ner are un fel de revelație, și pe pragul morții își scrie ultima o­­peră, Parsifal, care venind din străfundurile sufletului, aduce cu seninătatea ei, soluția mân­tuirei, și desgropând un poem antic rezolvă prin redempțiune și iubirea divinității, dobândi­rea eternității. Parsifal, prin formidabila sa structură, este o operă a uma­nității. Atinge cu gândirea sa, adâncurile cele mai ascunse ale sufletului, împacă­­ buciumul e­­tern omenesc cu valuri limpezi de esență divină. Cele patru personagii princi­pale care formează centrul su­biectului, sunt exemple de um­a­nitate, sunt formule în ea cărora fiecare ne putem găsi Ioc. Klingsor, sclavul moral și al naturii, dorind să distr fiindcă el este distrus, urâm cei puternici fiindcă el nu ar fi puternic, disprețuind Iui fiindcă el este în întuneric, vers și corupt, spre a corupti ceilalți. Amfortas, omul nora doritor să cuprindă eredit pasionat, dar care în fond măne sclav pasiunilor sale sufăr în simțurile mele, iar suferința mea, doresc simțiri Frază superbă, o întreagă stafie, un caracter, un tip­ K­­dry la rândul ei, cumpănire d­e femeia pasionată și divi­zată, senzuală și asceză, cri rea, dar totuși tinzând spre[ vinitate. Parsifal in sfârșit, p­­erb exemplar de om, în suflet, atotpricepător, fruot și recules în fața Voinței Lu­­­me, învingător prin credinți prin renunțare. Prin renunțare, prin saci­ cm­, nu spre a dobândi el în­ fericirea, ei spre a o dărui turor. Aci se apropie concei lui Wagner de misterul sub­ al creștinătății, jertfa moni­torului. Prin iubire puternică, inti­mă, față de semenul său, Pars­ capătă forța de a salva. Prin­rățenia sa spirituală, prin s­­plitatea sa se sacrifică salvj­du-se și salvând pe alții. Iată unde a ajuns Wagd după nesfârșitele lui peregrii­ prin gândirea omenească: Parsifal este cea mai m­­ai mai vie creație a sa. Muzica cu care a imbrăcat este o divină armonie. Se iat­ pare că din străfundurile unch­iului, în învăluiri prelungi, prenaturale. Ca un fluviu vin și maestos, melodiile din Pa­ fal au în ele și structura sol­ imensă a masivității, dar prind alese fineți, fluidități colorituri nemărginite. Instrumentele și vocile oli­nești se contopesc ca sub o ghetă magică pentru a vidi o armonie ce ne depășește, o mânie divină. Marșul funebru al drumul spre Montsalvat, cu tonalităț lui sumbre cari se zbat ca sul­rința unei lumi întregi. Tra­scendența sacrificiului din tem­piul inițiaților când viorile brează ca muzica sferelor. Nemaiamintind leit-mou­l Salvatorului, care plutește depărtat, misterios, mustața spre a se transforma la sfârt într’o arie a cerurilor, a îng­e­lor, a oamenilor, a divinității! Parsifal este Requi­emul Wagner. Mai înalt, mai puți­­ie decât multe alte Requiem­ cari s’au ținut îndeaproape textul biblic, requiemul acest rezumă muzical și filozofic te­menul gândirei lui. După ce a cunoscut, cu o renăscândă, tot cât a putut menește cunoaște, după ce ape­­lul încheagă sbulciumul meine tat și ne aduce creații de min nată structură, ajuns la sfâr­­tul vieții, Parsifal recunoa superba jertfă a Mântuitorul. Abdicarea aceasta dela dem­­nismul lui, de la setea de cu­noaștere, pentru a se lăsa leg­­at de seninătatea­­ creștinită a creat Parsifal. Din muzica operei se despri de poate și tristețe. Tristeț renunațărei în fața necunoscut lui. Dar mai viguros decât orie prin concluzia ei și prin arm­uia inexplicabil d­e intensă , sare o concepție adâncă, def nitivă, o pace supremă in a­­dejde. Dincolo de valurile armonii dincolo de sunetele sublime ca sfarmă tăria sufletelor noastr răzbate hotărîtă o lumină mai strălucitoare, o Dumnezeire, scop vieței, dar nu în timpul ei după ea, nu în ea, ci prin e Prin sacrificiu, prin iubire, ca­ te apropie de înviere. VICTOR POPESCU Premiul cetitorilor 3 idei.. Concepția lui Parsila (Urmare din pag. l-a) Tudor Vianu TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 A. Odeanu A apărut FATA LUI CODRU ÎMPĂRAT Versuri de Anișoara Odeanu Colecția „Universul Literar"* Pământul și zeițele lui 9­9 (Urmare din pag. 1­a) prin ștergerea tuturor limitelor — marea contopire subterană, desfacerea grăuntelui și trecerea lui în altceva, întocmai ca și în orgie, obscuritatea telurică unifică, totalizează, topește contururile și limitele. Adoratorii Marilor Zeițe de origină și structură agricolă, credeau că stimulează forța productivă a pământului prin imitarea magică a actului creației vege­tale , care nu presupunea numai deslănțuirea­ deșănțată a lui Eros (excesele orgiastice în legătură cu orice ceremonie agricolă) ci„ în primul rând, realizarea unei confuzii pate­tice în care nicio „formă" și nicio „lege" nu se mai putea distruge. Trebuia realizată („experimentată") starea primor­dială, pre-formală, haotică —­­starea care, în ordine cosmi­că, corespundea nediferențierii haotice de dinainte de Creație — pentru a promova, prin virtutea magiei imitative, topirea germenilor în aceeași matrice telurică și actul rodirii. Orgia rituală stă în­­ strânse legături cu viața vegetală. In thrac­­a, cultul lui Dyonisos-Zagreus­­ era­­ săvârșit prin bac­­ci­anale frenetice, fuga femeilor, noaptea,­­prin păduri și munți, sfâșierea iedului (simbol al lui Dyonisos) și mastica­­rea lui rituală, jertfirea țapului și risipirea sânge­lui pe ară­turi, etc. Este semnificativă, și aici, prezența exclusivă a fe­meilor , este un mister în care nu­­ sunt acceptate­­ decât fe­meile, singurele care cunosc și stăpânesc tainele vieții ob­scure vegetale. Legătura dintre femei, pământ și Marea Zeiță s'a păstrat, în asociațiile agricole, până în zilele noastre. Inochentiștii trăiesc și își desăvârșesc „misterele" în subterane și hrube. Erezia aceasta monstruoasă este împărtășită în deosebi de către­­ femei. Dar, ca în orice erezie, principiile sunt exage­rate aici până la desfigurare. Inochentiștii, „posedați" fiind, mental, de principiile feminine („contopire", obscuritate și căldură telurică, amoralism magic, etc.) — sunt siliți să fugă de lumina soarelui și să pătrundă, cât mai adânc, în pă­mânt. Am putea vorbi, aproape, de o „mecanică" spirituală, care îi atrage pe acești „posedați" în galeriile obscure, în căldura și întunericul subteran, acolo unde nicio „formă" nu se mai­ distinge și unde orice „lege" încetează de a mai fi evidentă. Fără să-și dea seama, stăpâniți fiind exclusiv de principiul feminin ,sub forma lui cea mai abjectă, acești demoniaci încearcă prin toate puterile să devină semințe, să dobândească o „condiție agricolă" a omului, descompu­­nându-se în sensul concret al cuvântului, căci trăiesc în subterane într'un dezmăț cumplit, î­ntr'o murdărie neînchi­puită, roși de boli și înnebuniți de orgii. Lăsați câțiva ani de capul lor, inochentiștii ar sfârși prin a se descompune definitiv, unificându-se cu pământul cald și întunecat pe ca­­re atâta îi iubesc înainte de a muri — așa cum putrezesc semințele. Ne-am oprit mai mult­­ asupra acestei erezii, pentru că "în­­tr'o- erezie se înțelege întotdeauna­­ mai bine consecințele ultime­­ ale principiilor de la care i se revendică. Orice erezie este exagerarea monstruoasă a unui aspect al adevărului, in­­ cazul inochentis­mului, erezia constă în exaltarea peste măsură, a principiului feminin, și în înțelegerea degradată a acestui principiu; în înțelegerea lui, am spus, exclusiv prin singuri, ca larvele. Omul e o ființă care trăiește în Cos­mos, și care nu se poate desăvârși decât ținând seama de toate forțele cosmice și de toate principiile care gu­vernează aceste forțe. Vorbind î­n termeni mistici, ritmu­rile cosmice s­unt dirijate de două astre: soarele și luna, și orice om trebuie să­ țină seama, în experiența lui intimă, de aceste „principii". Acordând cu exclusivitate experiența sa în armonie cu soarele, omul ajunge cu timpul „abstract", steril dintr-un exces de lumină și claritate.­­Subjugându-și, dimpotrivă, întreaga lui experiență ritmurilor lunare sau „principiului feminin" (prezent în „pământ" și femeie), omul se descompune dintr-un exces de „umiditate" sau de „ob­scuritate". Dar se poate observa, cu acest prilej, ceva mai mult: „mecanica" bio-mentală, care tinde să fixeze un om sau o cultură (mai precis : grupul etnic cre­ator de cultu­ră) în acel nivel pe care și l-a ales în momentul când a rupt echilibrul cosmi­c și a aderat, cu exclusivitate, la un singur principiu. Am văzut cum inochentiștii, exaltând orgia și în­toarcerea la starea­­ amorfă, nediferențiată, — sunt atrași me­canic în subteranele obscure și calde ale pământului, și­­transformați în „starea" paradisiacă pe care o visează teo­ria lor eretică, transformați în semințe. Oamenii culturilor agricole, în general, acordă starea a­­ceasta amorfă, de­­ semințe, numai morților. îngroparea ca­davrelor acest­­ sens are: topirea omului carnal în matricea care i-a dat naștere — și transformarea „sufletului" în lar­vă. Infernurile pre-creștine se găsesc sub pământ. Iadul creștin tot sub pământ este situat. Ceea ce grecii, bunăoară, numeau „larve", era o stare pre-formală a omului, o stare degradată (de la „formă" la „pre-formă"). Egiptenii creiau, prin anumite rituale, o „soartă agricolă" sufletului mortu­lui (vezi revista mea, Zalmoxis, an. I, p. 206), transformându-l în „sămânță".. Ca și sămânța, trupul mortului este îngropat în pământ gol ; adică,­­desgolit de „forme", amorf. Să ne amintim că și Marile Zeițe orientale sunt reprezentate nude, nud=­fără­­ nicio formă,­­într'un cuv­ânt, virtual. Cadavrul este reîntors în marea matrice telurică, izvorul tuturor for­melor. Dar, ceea ce cultura agricolă aplica numai morților, ere­ziile culturilor agricole (bunăoară, inochentismul)’ aplică om­ului viu. Ceea ce într'o cultură agricolă se practică în anumite împrejurări (orgii ceremoniaici pentru promovarea vegetației, etc.), într'o erezie derivată din culturile agricole, se practică permanent, fără ritm. Viața omului normal, în societățile arhaice, este în strânsă legătură cu ritmurile cos­mice. Ori, aceste ritmuri nu sunt dirijate exclusiv de lună, de noapte,­ de umiditate, de întunerecul subteran. Soarele, lumina, uscăciunea, etc. conduc și ele, în bună parte, viața omului. Și încă o observație, de mare însemnătate pentru tot ce va urma de aici înainte : „principiile", dacă sunt înțelese în sensul lor imediat și numai întrucât se verifică în nivelurile inferioare ale realității — conduc la erezie și la degradare. Principiul feminin, înțeles pe planurile lui superioare, fecun­dează opera unui Goethe. Tradus în sensul „imediat", sen­sorial, epidermic — conduce la orgia­­ subterană și la des­compunere. MIRCEA ELIADE Taxa poștală plătită în mini ® iar conform aprobării dir. G-I. P. T. T. Nr. 44908 -y38

Next