Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 1-25)

1939-06-10 / nr. 23

= 8 UNIVERSUL LITERAR 10 iunie 1939 CICERONE THEODORESCU poetul rar și mult fin, autorul a­­celui volum de poesii. „Cleștari, a cărui amintire ne e atât de plăcută, iscălește o poesie. „Stea­ua căzătoare“, în care îi regăsim prețioasele și nouile amprente sufletești, isbucnina din aanteia versurilor. Așteptăm cu justifi­cată nerăbdare apariția poetului Cicerone Theodorescu, in coper­tele unui nou volum, poate că toamna care vine, să ne aducă odată cu alte surprize și pe aceea, a unui nou volum al poetului care a scris „Cleștari“. Aștep­tând, sperăm! CÂTEVA GÂNDURI despre tânăra noastră poesie fe­­menină, care aduce în urletul zilei un aer de pură și distinsă izolare. Din numele ce ne sunt mai aproape de suflet, vom în­semna : Anișoara Odeanu, Coca Farago, Maria Banuș, Lucia De­metrius și Yvonne Rossignon, ca pe o roză a vânturilor, în restul unui câmp, destul de sterp, în­totdeauna am urmărit cu multă luare aminte versurile acestor poete și nu odată m’am întrebat de ce muzele au pus în condeiul lor atâta grație și floare. Poate­că uneori aș fi vrut o notă mai aspră, mai dură. Dar îmi dau seama că delicatețea asta e ha­rul poetelor ! Dela poesia ro­mânească, plină de feții­ frumoși lunari și de bădiți, a Anișoarei Odeanu (această poetă realizată atât de frumos, în care credem cu tărie), la sensualismul une­ori țipător, dar mereu „poesie“ al Măriei Banuș, trecând la în­­doeii­e hamietiene ale Luciei Demetrius și la finele tristeți ale Cocei Farago ajungem la vita­lismul îndepărtatei Yvonne Ros­signon. E o succintă și grabnică trecere în revistă. Trebue să mărturisesc, că întotdeauna ne descoperim în fața talentului , în fața acestor talente, care a­­duc în literatura noastră atâta lumină, o smplă recunoaștere nu ajunge. De aceea, omagiile noastre. Odată, când timpul ne va permite, vom realiza o in­cursiune mai atentă in strofele câtorva din aceste poete, con­vinși fiind că truda noastră nu va fi zadarnică ! „CONVORBIRI LITERARE“ a luat din nou viață, datorită domnului I. E. Torouțiu, omul cu inima deschisă oricărui fapt de cultură. In ultimul număr, Aprilie, apărut în optime condi­ții tehnice, semnează: N. Iorga, Aron Cotruș, S. Mumu, Teotfil Lianu, Teodor Al. Munteanu, Gh. Țuleș, Mihail Drumeș, Vir­ginia Daria etc. Ne pare nespus de bine că râvna românească a d-lui Torouțiu a înflorit paginile cele mai vechi reviste literare a Țării. Așa cum se prezintă azi, „Convorbiri literare“ cinstește din plin pe directorul ei și revu­istica noastră­­ desprindem o strofă de poesie. Mereu o strofă... Spațiul nu ne îngăduie în acest loc risipa ver­sului. De aceea ne mărginim me­reu să luăm fragmente. Pentru ziua de azi, iată una care ne-a atras luarea aminte : „Urcă zina ’n trup de ’buruiană, „Umbra Lui întreagă să o bee. „Cerbi de vis cu dimineți sub geană ,JL’au pornit spre străni de curcubee“. Frumos, nu ? Semnează . Teo­dor Al. Munteanu, autorul „Vio­rilor de lut“, poet­­ de talent veri­ficat și de astă-dată. D. EUGENIU SPERANTIA scriitorul de distinsă și frumoa­să ținută, a tipărit un volum de poesii : „Sus...“, a cărui lectură a fost pentru noi o bucurie vie. Aprecieri în poezia domnului Speranția o notă de rară eleva­ție și de filosofică atmosferă, pe care n’o aflăm aproape la nici unul din poeții vremii. Hexame­trul, forma preferată a poeziei din această culegere, imprimă și el un ton clasic și grav. Se scrie atâta poesie goală și țipătoare, încât un popas mieros și plin de idei trebue felicitat și însem­nat cu toată atenția și simpatia. Tocmai nota aceasta, de distinc­ție pe care un domn Piru o cri­tica ( ! !) face din volumul dom­nului Sperantia, o carte aparte de restul celorlalte. „Empedocle“ e o poesie din care vom cita o strofă de mare frumusețe, pe care am însemnat-o încă de mult, de la apariția ei în „Fa­mlia“. Iată strofa desprinsă din marmura poemei: „Am pornit nemuritor din Agrigente „Ca un zâmbet de luceafăr în amurg; „Am­ trecut transfigurat ca un Apollo „In vestmânt imaculat de taumaturg“, înainte de a pune punct în­semnării noastre relevăm, din a­­cest colț o carte și un autor con­sacrat : „Sus...“ de poetul Euge­­niu Sperantia. Ii mulțumim pentru satisfacția ce ne-a prile­juit-o și îl mai așteptăm în foile vremii­­. „CETATEA MEA“ și-a intitulat d. C. Barcaroiu vo­lumul de versuri apărut la „Cu­getarea“. D. Barcaroiu e un poet, însă e un poet inegal; din cele 63 de poesii ale volumului, nu toate meritau să apară între pe­reții unei cărți. Sunt unele, care nu consititue decât simple exer­ciții poetice. Altele însă, ne ara­tă că d. Barcaroiu știe să mânu­iască versul frumos și clar. Un autocontrol, atât de necesar ori­cărui creator, n’ar fi stricat! Pentru lectorii noștri, un model de poesie în care d. Barcarolu a dat o notă sinceră : „Fricos să nu te prindă nebunia „Te ’nfunzi în colțul vre­ unei cafenele „Să-ți distilezi amarul cenușiu „Și trist s’auzi țipând nimicnicia /“ Dela d. Barcaroiu mai aștep­tăm însă și alte lucruri, mai realizate și mai muncite, pe­n­­tru­ că poesia înseamnă trudă, se numește un compact volum pe care d. I. E. Torouțiu ni-l prezintă zilele acestea. Neobosi­tul cercetător al trecutului nos­tru literar înfățișează în acest tom o epocă întreagă, aceea a revistei d-lui N. Petrașcu: „Lite­ratură și artă română“. Colbul și uitarea pe care d. Torouțiu le alungă de­ pe acele documente, ne descopăr lucruri și oameni n­espusi de interesanți. In fața noastră trec: V. Alecsandri, M. Eminescu, Duiliu Zamfirescu­, T. Maiorescu, Gala Galaction, N. Iorga, șt.­­ Iosif și mulți alții. Pentru moment ne mărginim a însemna cu părere de bine apa­riția acestui voluminos cu ; alții, mai competenți în materie, își vor spune de bună seamă gân­dul și lauda, pe care cărturarul I. E. Torouțiu le merită din plin. Tinerețea noastră care e mereu dornică de „nou“ și de cultură, îi strânge mama d-lui Torouțiu, urându-i isbândă în calea plină de lauri și spini, pe care a pășit de ani încoace. SINGURĂTATEA ni se pare, uneori, a fi acelaș lucru cu asceza. Singurătatea este fără îndoială un apamagiu al oamenilor tari , și oameni tari se află atât de puțini între noi, încât o tristețe de început de lume te cuprinde. Omul modern preferă muzica alămurilor și ți­pătul străzii, unei angelice­­ și limpezi izolări, fapt pe ca­re Nietzsche l-a spus de atâtea ori in „Zarathustra“, privim în jur, ca Diogene, și scăpărăm amna­rul pentru a aprinde lumina.... „CRONICA LITERARA“ face d. Miron Suru, mă rog ! Dar să vedem cam cum „face“ d. Suru cronică literară. Scriind despre „Nuntă în cer“, ultimul roman al d-lui Mircea Eliache, d. Suru ni se pare că a cam scris­­ u oiștea lui Eremia și deaceea 1 sf­ătuim s’o lase ceva mai încet­­ creația. După ce zice că „Nuntă în cer“ e numai cu „in­dulgență“ roman, d. Suru vor­­­bește de „identități surprinzător de asemenea“, iar mai la vale, nu se lasă, amintind de „identi­tăți revoltător de asemenea“ ; frumos, n’avem ce zice ! Pe ur­mă e vorba de alambicuri, retor­te și de „concluzii“ plus „con­cluzii generale“. Păcat, mai ales că rubrica revistelor primite la redacție și alcătuită... alfabetic, e mai bună, purtând — în su­mar — semnătura M. S. Horațiu zicea : „Dacatus non est pictum !“ LA „ȘCOALA CENTRALA DE FETE“ a avut loc un recital de poesie, Luni, 5 iunie 1939. Trebue să mărturisim că de multă vreme nu am văzut o mai spontană manifestare a tinereții și a ela­nului. Domnii Ionel Teodoreanu, Radu Gyr, Aron Cotruș, Șerban Bascovici, Virgil Carianopol, N. Crevedia, Aurel Chirescu, Tra­­ian Lalescu, Emil Muracade, Ștefan Baciu, etc., au cetit din opera lor, în fața unei săli calde de înțelegere și plină până la refuz. Am văzut cu bucurie, un pu­blic select participând sufle­tește și efectiv la gamele poe­siei. Meritul acestei minunate după amiezi, îi revine domni­șoarei directoare Elena Malaxa, doamnei Balotă și întregului corp profesoral al școlii. Pentru dragostea profundă cu care sti­­huitorii au fost primiți între zidurile „Școlii centrale“, lauda noastră nu ajunge ; ar trebui versuri, pentru a ne exprima gratitudinea. In lipsa lor, tri­mitem domnișoarei Elena Ma­laxa și distinselor doamniei­­sale colege, bucuria inimii noa­stre. RĂSFOIAM ZILELE TRECUTE „Șantier“, romanul domni Mircea Eliache, o carte cetită , de mult, iar febrele unei adol­cente lirice, o dramă suflet­ică, desfășurându-se în inima ’n­creerii unui om, iată tot se poate spune. Pentru că s unele cărți care nu se pot re mai, fiind mult prea esențiale pline prin ele înșile... „Ocea,­grafie“, e o altă carte a d-lu liade pe care am cetit-o ide­i ori, aflând nu odată, atâtea d­regări în meandrele ei, ca scrisă de un om viu, în care poate căuta orice om viu, i marele merit al „Oceanografi pentru care atâtea promoții tineri vor trebui să-i mulțumi­scă lui Mircea Eliade. Dar ac­um, exemplar papinian al c turcii noastre, ne va prilejui câ tă un șir de gânduri, în care vom spune gratitudinea,, vorb. (suntem siguri) in numele a întregi tinereți! ȘTEFAN BACIU UN BUST LUI OVID DENS ȘIANU LA FĂCUTATEA D LITERE Miercuri 14 Iunie, în locu Facultății de Litere și Filoso, se va desfășura solemnita inaugurării bustului marelui vânt care a fost profesorul O’ Densușianu. Bustul e lucrat de maest Cornel Medrea. Foștii elevi și admiratorii Ovid Densușianu sunt înștiri pe această cale că solemnita va avea loc în amfiteatrul H deu et. 1I. Vor vorbi d. prof. Rădulescu-Motru, decanul fac­tății de filosofie și prof. Al­­setti, urmașul lui Ovid Den­­șianu la catedra de limba mână DIN FOILE ZILEI Literatură, artă,idei „STUDII ȘI DOCUMENTE LITERARE“ (VI) $ Eminescu, etern pătimind... (Urmare din pag. 1) Dar de sfânta viață și de opera sacră a lui Eminescu nu numai negustori semidocți și-au bătut joc. Există încă pe piață două ediții, ambele în­tocmite de câte un profesor, dintre care Unul e autor al unor foarte simplu de manuale de școală în colaborare, al unei istorii a literaturii române, adusă din fericire până’n pra­gul secolului XX-lea, dar carte foarte frecventă până nu de mult în lumea școlarilor — și care e și membru al Academiei Române, cum se și cuvenea ! De această ediție, apărută in­tri o mare editură, din nefe­ricire românească, ne-am ocu­pat acum vreo trei ani, pe larg intri un ziar, arătând cum co­perta îl înfățișa pe Eminescu tânăr și cu o floare la ureche, care în concepția desenatoru­lui era o stea­; cum acelaș pic­tor ilustra poemele din inte­rior cu arta onestă a ilustrării revistelor de stupinit iar pro­fesorul care a făcut o avere cu această „ediție școlară“ lă­r­sănd să apară în text un fir­mament întreg de groaznice er­ori de tipar, cu care am um­plut — mi-amintesc — câteva foiletoane în șir... Celălalt profesor, universi­tar de la o vreme și critic li­terar, a scos și d-sa, într’o edi­tură a cărei firmă nu mai este națională, o ediție Eminescu, îmbâcsită de notițe erudite care nu o mai pot face popu­lară — și tipărită pe cea mai ordinară hârtie ce se poate în­chipui ! Acest fel de ediții impietate. Ele nu sunt sunt o alcă­tuite decât cu scopul de a pri­copsi pe unii editori, la a că­ror poftă de câștig se asocia­ză, uite, câte un nume de das­căl! Să înțelegem odată că de Eminescu, care este de-acum un patrimoniu sacru, așa ca Mănăstirea Putna și ca Mă­­răștii, nu trebuie să ne­ apro­­piem decât cu evlavie. Orice bune intenții de popularizare a operei lui — și aici nu e ca­zul — trebuie să înlăture ideea de speculă și să respecte sfin­țenia esteticei. PRECONIZĂM UN PROECT DE LEGE SPE­CIAL CARE SĂ ÎMPIEDICE CA EMINESCU SĂ MAI FIE EDITAT, COMENTAT ȘI ILU­STRAT DE ORICINE, HOTĂ­­RÂND CHIAR CALITATEA HÂRTIEI SUB CARE OPERA LUI NU MAI POATE FI IM­PRIMATĂ ! Și fiind vorba de populariza­rea operii, e cazul să ne plân­gem că nu avem încă o ediție a poesiilor lui, o ediție prece­dată de un studiu scurt dar lămuritor asupra vieții și crea­ției sale și reținând numai a­­cele poesii, menite să înfrunte eternitatea. (Cu câteva omiteri, ediția Maiorescu ar fi un în­dreptar). Această ediție, noi o vedem tipărită pe o hâr­tie bună, frumos legată, ilu­strată de un pictor cu gust și având un preț modest, să pă­trundă până în fabrici și ate­liere, până pe corlata pluga­rului. Nu avem apoi un Eminescu integral. Ediția d-lui prof. A. C. Cuza e de mult epuizată și se spune că anumiți interesați ar fi rupt chiar din exempla­rele de la Academia Română și din „Timpul“ anumite pagini din articolele antisemite ale marelui doctrinar naționalist. (O bună ediție în 4 volume compacte, a tipărit de curând d. prof. Ion Crețu). După toate acestea, Emines­cu nu a mai fost scutit de încă o nenorocire: aceea a tr­adu­cerilor, credem că nu mai e nevoie să mai demonstrăm că un mare poet nu poate fi tra­dus intr'o limbă streină, decât tot de un poet congenial. Dacă lipsește această condi­­țiune, e preferabil ca poetul să ramană­m necunoscutele și in misterele sale intraductibile. Căci in loc ca Eminescu sa fie prezentat in limba franceză de distinsa d-nă Margareta Mi­lei V­erg­hi — vom­ găsi cândva, nădajduim, timpul liber, ca să punem pe două coloane și a­­cest sacrilegiu recent — ori in limba engleză de d. prof. O­­limpiu Ștefanovici-Swensk­i — mai bine să așteptăm să în­vețe cândva românește o mare personalitate străină și să-l citească in original, așa cum de exemplu, un André Gide a învățat limba rusă, ca să guste in nuanța lor pravoslav­nică pe autorii preferați. PRE­CONIZĂM, DE ASEMENEA, UN SCURT ȘI DRASTIC AR­TICOL DE LEGE CARE SĂ INTERZICĂ TRADUCEREA LUI EMINESCU IN ALTE LIMBI, IN CONDIȚIUNILE AMINTITE! O problemă eminesciană care se pune acum la împlini­rea celor 50 de ani de la moar­tea lui și este aceea a urmașilor săi. Dinastia Eminescu mai are încă vreo câțiva membri și dintre ei nu e rău să se știe că unul, un tânăr maior de gră­niceri, păzește cu vigoare și onor țara pe Nistru. Dar din­­­tre purtătorii gloriosului nume, sunt două tinere principese care deși au câte un bacalau­reat și o licență în Litere, au nevoie neapărată de protec­­țiunea noastră. Cred că nu e o lipsă de modestie dacă afirm că sunt poate singurul scriitor care cunosc, printr’o întâmpla­re, cumplitul secret al acestor surori din legendă — și o spun aceasta pentru ca cei în drept să știe de unde să se informeze. Nu dorim pentru urmașii marelui Domnitor al poesiei românești, destinul să zicem al Ghiculeștilor și Bi­­beștilor — dar vrem pentru ei o soartă egală măcar cu a unui simplu Ionescu din minister. Chinuit în viață, decedat în lanțuri, jignit în biografia sa, ofensat în atâtea statui proaste care i s’au ridicat și în atâtea ediții infame, — nu cunoaștem încă pe aceea a Municipiului București și nici pe cea, mo­numentală, a Fundațiilor Re­gale — necunoscut încă de marele public românesc și ucis a doua oară în traducerile care s’au încercat, prelungindu-și în sfârșit tragedia prin câțiva urmași — credem că e timpul acum, la 5 decenii de la păti­mirea lui, să-L coborîm pe Mihail Eminescu de pe Cruce. Amin... N. Crevedia iM. EMINESCU „Asta-i o teorie care-i greu de înțeles“...U (Urmare din pag. I­­ pede. Dar aceiași istorie a literaturilor îl asigură că unii mari creiatori au norocul să se nască intro pleiadă de poeți, gân­ditori și artiști, cari fac existența geniului suportan­­ă și în­găduie operelor sale o justă înțelegere chiar dintru început. Norocul acesta l-au avut, bunăoară, romaticii germani— pe­ care Eminescu i-a citit cu pasiune încă din tinerețe și pe filele cărora a visat. Fulguranta apariție a lui Novalis, de pildă, ar fi rămas sterilă dacă poetul n'ar fi găsit în jurul lui atâția alți mari poeți care să-l înțeleagă, să-l stimuleze, să-l promoveze. Puțin le­păsa romanticilor dacă acea „mie de neghiobi" îi aprecia sau nu. Destul că pe Novalis îl aprecia Tieck, iar pe­ amandoi ii citea in' „lumea mondena'' Caro­line Schlegel. Pe orice mare creiator îl interesează­­ într-un chip mediocru „succesul" de public — dar îl interesează foarte mult aprecierea unui maestru sau a unui tovaraș de creație. Ar fi suportat cu mai multă seninătate, Eminescu, prostiile ridicule ale lui D. Petrino, dacă ar fi întâlnit la „Ju­nimea" o înțelegere totală. Dar și „Junimea" avea cota ei masivă de mediocri scăpărători. Iar în altă parte, pe cine să caute? Hasdeu era certat cu Maiorescu, și era prea orgolios ca să recunoască talentul excepțional al lui Eminescu. Creangă îi era, într'adevăr, prieten, dar mințile lor comuni­cau doar pe nivelurile interioare. Slavici îl înțelegea ane­voie, iar Caragiale se „amuza" să-l întărâte la discuții ca să-i încerce nervii. Exasperat, uneori Mihai Eminescu por­nea într'un suflet la Șosea, ca să rămână singur între arbori, aproape de scoarța lor negrăitoare, trântit pe iarbă... A fost, poate, tot atât de singur ca și invalidul Leopardi. Dar Leopardi a avut măcar norocul să nu se lovească, zi de zi de oameni inteligenți. Lui Eminescu i-a fost scris să se sbată în cercuri de intelectuali. Și dacă ignoranța și nai­vitatea sunt liniștitoare pentru un geniu, mediocritatea a­­gresivă și fanfaroană ajung uneori un blestem, Eminescu a avut întotdeauna scârbă și dispreț pentru hibrizi. In articolele lui politice nu uită să vorbească despre amestecul de sân­ge balcanic al potentaților zilei. Dar corcitura biologică era mai puțin primejdioasă decât hibriditatea spirituală a mul­tora dintre contimporanii lui întru artă și cultură. Singurătatea lui era agravată de mediocritatea celor care se pretindeau a fi elita culturală a țării. Față de ne­înțelegerea mulțimilor, geniul are doar zâmbetul iertător al trimisului izgonit cu pietre. Dar în fața opacității „elitelor", zâmbetul devine amar și disprețul­ se întâlnește cu desgus­­tul. Căci aceștia, cei cari l-ar fi putut înțelege, cu adevărat au păcătuit împotriva Duhului Sfânt... MIRCEA ELIADE TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 Urm­area la articolul ,,Igr­ranță și libertate“ semnat de­ Mircea Eliache, a cărui publica a început în nr. 22, va apare] un. viitor al revistei (24). Eminescu, precursor al simbolismului (Urmare din­ tarea de simboluri impersonale în mitolo­giile vechi, greacă și romană, egipteană și siriană, babiloniană sau vedică, prin căuta­rea de forme riguros fixe, ca terțetele, ter­ținele, rondelurile, rom­dourile, pantumurile, balada, sonetul, ceea ce a fost unul din ca­racterele poesiei parnasiene franceze. Aceș­tia toți, apoi, trăiau, sufletește și intelectua­­licește, sub înrâurirea culturei franceze și a raționalismului revoluției franceze, urmând în același timp, tradiția de limbă, de lexic chiar, a școalei latiniste a lui Heliade Ră­d­­ulescu și a infuenței in poesie a lui Depă­­rățianu, sau chiar și a lui Nicoleanu. Prin acestea toate, de­ altfel, ei se caracterizează ca poeți munteni. Poesia simbolistă însă e mai curând de structură germanică. Novalis, de pildă, scrie, în 1798, lui Schlegel, că „poesia pare să se „sl­uture aici de exigențele ei, să devină mai „suplă, mai docilă. Acela însă care va încerca „experiența acestui gen, își va da repede „seama cât este de greu să se realizeze î­n „aceste forme. Această poesie mai largă este „însăși problema cea mai înaltă a compozi­torului poet, o problemă care nu poate fi „rezolvată decât cu aproximație și care face a parte din domeniul poeziei superioare. Aici „se deschide un câmp fără margini, un do­­­meniu infinit. S’ar putea numi această poe­­­zie superioară : poesia infinitului“. Eminescu însă era un poet de cultură ger­mană și de sensibilitate personală. A înce­put prin a-și căuta o formă proprie. Cuvinte nefolosite până atunci au fost adunate de prin toate unghiurile de pământ românesc, smulse cronicarilor și graiului popular, forme gramaticale și sintactice grele de viață au fost surprinse și desprinse din materialul­ incert al unei limbi in plină fierbere și fi­xate, ca niște insecte prețioase, în ierbarul nou alcătuit, al mijloacelor eminesciene de­ exprimare. Eminescu, căutându-și forma cea mai po­trivită idealului său estetic, aduna în același timp și creia materialul de descompunere a pojghiței, romantice închegate pe suprafața poesiei românești. Până și neputința, de a-și desăvârși unele din formele lui proprii îi da un loc mai mult în ansamblul echivalenței cu simboliștii francezi care, și ei, ridicau, îm­potriva formelor romantice sau clasice, sta­bilite până atunci, o seamă de forme perso­nale, dizolvante și creatoare în același timp. Este, de altă parte, semnificativ faptul că­ primii noștri poeți simboliști au suferit mai ales influența structurală și de limbă a poe­siei lui Eminescu și mai puțin, întru­cât erai mai mult ostentativă și polemică, pe a lui Macedonski sau Mircea Demetriad. „Serena­de­­ demonice“ ale lui Ștefan Petică au vă­dite înrudiri de atmosfera cu „înger și De­mon“ al lui Eminescu, și lirica lui nu pre­ i­petă să folosească, într’un dosar personal, este drept, întregul material rulant al lui E­­minescu . Peste balconul de ghirlande Te-apleci și stai pierdută ’n vis Cu o coloană de lumină într’un amurg de paradis“. Petică însă era și el de cultură germană și cunoștea în original, că și Eminescu, a­­ceastă literatură, cu filoso­fia ei idealistă, și pag. l­a) cu poeții ei simboliști de-atunci ca Ștef Georg, și Hugo von Hoffmansthal. De aic­i atingând această problemă, într’o altă ordin de idei, într’un studiu întitulat „Arta Nați­nală” Petică spune : „poesii ca Melancoi „De câte ori iubito, Despărțire, Când inși „glasul, Se bate miezul nopții și altele, â­­e dreptățesc mai curînd trecerea lui Emines „printre rândurile simboliștilor“. D. Min­­lescu însuși, debutează sub această influer eminesciană, cu anexa și mai eminesciană la numele său de „Nirvan“ pentru a publiq de pildă, în „Foaia­­ pentru toți“ strofe următoarele : ,J­e-ai ști tu ce farmec dulce J” sub teiul singuratec „Vino, crându-o să ne culce „Pe-al lui pat de flori, sălbatec“.. Sau: „Și’n ochii tăi ca doi luceferi“. Sau : Sau : „Pe poteca înfundată < „Iarba deasă să ne-ascunză „Să ascultăm ca și­ alt­ă diată ,freamătul duios de frunză „Teiul floarea ’ncepe-ași cernea. „Cântul dragostei eterne“. D. Tudor Arghezi, deopotrivă, nu scapă începutul poesiei sale de această influență „Cum sunt molifții din dumbravă ,­Câmd peste dânșii luna trece“. Cu­­ T. Arghezi)­ „Peste vârfuri trece luna“ din Eminescu, sau și mai departe, cum ara­d. Vladimir Streinu, într’un studiu asupr­a-lui Arghezi, „cazuri de „fausse mémoirs ("în maniera primă) din Eminescu : Dar dacă visul meu e fals, ,J Dar dacă totu-i nebunie ?“ (T. Arghezi )! Acestea toate, firește, nu constituesic dec indicii că poesia simbolistă, încă dela înce­puturile ei, nu putea rămâne străină de facterul premergător ei al poesiei lui­nescu, și că neînțelegerea polemică a unei, care situa pe Eminescu la antipodul cestei poezii era departe de a constitui și­ realitate organică. Afinitățile efective dev­neau automatic, în sufletul celor interesa și efective și dădeau astfel scriitorilor îndru­mările­­ drepte ale destinelor lor adevărat Eminescu, desvoltat pe sensibilitatea palidă mai îmbibată de vis, mai personală, a sufletului moldovenesc, sub influența apropiată lui, a „liedului” german, romanul se afla, astfel, mai aproape de poesia sim­bolistă personală și ea, întemeiată pe int­erestarea subiectivă a lumii, văzută prin v­ cu căldura unei emoții riguros circumfcri] la momentul acela unic, decât parnasian] mul raționalist, desvoltat sub înrâurirea ca­tuzei franceze, la noi, al poesiei muntene, cu ai căreia reprezintanți mai de seamă co] tras la cu o putere care abia azi începe apară mai limpede. N. DAVIDESCUL Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 24464-939

Next