Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)
1939-07-01 / nr. 26
ROPRIETAR: IOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 Director și adtor delegat, stelian popescu herl â ".ub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE .• Lei pe 1 *nr 120 pe 6 iu ii Autorități și instituții — Lei^500* REDACȚIA] ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23*25 TELEFON 3.30.10 I APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • Nr. 26 SAMBATA 1 Iulie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU (Urmare în pag. 7a lset Pentru cunoașterea națiunii de VASILE BANCILA Omul a început sa cunoască întâiu lumea din afară, pneul, și apoi să se cunoască pe sine. Iar în cunoașterea sine a dat atenție, cum era și fatal, cercetării conștiințeidividuale și numai după aceea cercetării conștiinței coptive sau comunitare. Ideia de conștiință comunitară calitate pozitivă, esențială, și-a făcut chiar greu curs, deși a fost simțită vag și cu mari efecte de ordin practic încă vremea totemismului. Acel „cunoaște-te pe tine însuți"l moralei socratice se referă la individ, la om ca realitate xdviduală, iar nu la realități colective, cu caracter organic, sufletul individual era ceva mai ușor de înregistrat decât ufletul general, comunitar. Ca structură și conduită, oaenii au debutat printr'un fel de comunitarism difuz, necri*atând au început însă să studieze sufletul, n'au făcut-ovând ca obiect „sufletul" comunitar, ci pe cel strict indidual. înseși religiile s'au ocupat de indivizi, de soarta și -i mântuirea lor, cu toate că în Evul mediu exista un „ream metafizic", ce conta cu idei generale. Această prioritate, cunoaștere, a sufletului individual, făcut să se întârzie înțelegerea autentică a realităților comunitare cum ar fi națiunile. Astăzi logica se preocupă însă uit de aceste realități comunitare. Se tinde acum către un munitarism de altă natură. La început, a fost un comutarism structural și vag, căruia i-a urmat o conștiință predat pe baze individualiste, iar viitorul se îndreaptă ate către un comunitarism de ordin critic. E în această ccesiune o dialectică a istoriei, care nu se putea evita important pentru noi e însă că în acest moment, când se cere la conștiința individualistă la comunitarismul critic, implică studiul națiunilor, ele fiind forma cea mai tipică mai respectabilă a existenței comunitare. Această trecere de la conștiința individualistă la comutarism critic lasă însă urme, obișnuințe, cari, atât cât vor sra, vor fi piedici serioase pentru cunoașterea națiunilor,stăzi încă sunt mulți aceia, cari nu pot să înțeleagă cudevărat o realitate de ordin comunitar. Pentru ei națiunea din punct de vedere ontologic, o existență precară, e o mă de indivizi sau o combinație care depinde de jocultre aceștia. Pentru ei etnicul este o realitate derivată, sinerele puncte cu existența adânc reală fiind indivizii. Eimbat viziunea organică în sociologie, fără să ia în conerare că în afară de organicismul biologic, poate exista unul spiritual mult mai adânc și mai suplu. Pe măsură însă ce vor trece aceste urme sau obișnuțe individualiste, se va putea cunoaște temeinic națiunea. . definitiv, aici cercetătorul trebuie să poată avea o aptidine dublă: pe de o parte, să aparțină structural, profund, alității etnice, pe de alta, să aibă conștiință critică. Adică aibă ceva din psihologia omului vechiu, care era contctat în comunitate, dar să aibă și ceva din psihologia unlui din epoca individualistă, când conștiința ajunsese o mare luciditate. E vorba de două aptitudini mari, cu tot fracterul lor de opoziție până la un punct, trebuie să se îească, pentru a duce la cunoașterea acestui mister suven care este etnicul. Presupunând că această condiție se realizează, întrebaa e cari sunt principalele metode, prin cari se poate ajung la cunoașterea națiunii? Notăm patru din aceste metode: tuiția sau inspirația, metoda istorică, metoda folclorică și onografismul. Există o intuiție care se confundă cu ceea ce se cheamă aservarea externă. Nu ne-am gândit însă la aceasta, ci la intuiție intelectuală, care se apropie sau uneori se conună cu „inspirația". E un fel de cunoaștere, pe care l-a trebuințat, de exemplu, Blaga atunci când a avut ideiapațiului mioritic". Expunând, la patefon, scriitorului Hugo arti, în Elveția, o doină românească, acesta a spus că parcă fi ceva slav, ceva care îi sugerează întinsul stepei. Atunci itolul „Spațiului mioritic" a replicat, printr'o iluminare bntă: „nu, e mai degrabă ceva ondulat!" Sâmburele care dus la creiarea uneia din cele mai ademenitoare opere lui Blaga, fusese găsit. E un caz absolut specific de intuiinspirativă. Acest fel de a cunoaște etnicul e întrebuinși de Nichifor Crainic, în legătură cu teologia, atunci nd vorbește de teandricul românesc, și în atâtea din partia lui, în cari intuiția poetică fecundează o gândire în ntinuă activitate. In opera lui N. Iorga, în gândirea lui Rălescu-Motru mai ales din faza „Ideii Europene", deasemea intuiția în chestiune are un rol dintre cele mai însemnate. Metoda istorică cercetează etnicul în felul cum s'a maestat în timp ceea ce am numi, fie și mai mult metaforic,aracterul lui inteligibil", caracterul lui adânc, ultim, Iorga, Ivan, mai înainte Hasdeu, Kogălniceanu, Bălcescu, s'au copiat de sensurile noastre etnice pe calea aprofundării artei. Trecutul explică atât de mult fenomenele actuale,ât ele ca o metafizică a prezentului. Sociologii și filcii culturii cari știu multă și autentică istorie, au un mare antaj asupra acelora cari știu istorie cel mult din tratat de... sociologie sau din eseurile filozofice. Prezentul e difuz și ipocrit. Istoria chiar dacă nu e întotdeauna limpe, dar e mult mai sinceră. Națiunea nu se poate cuaște fără istorie, cum nu s'ar putea cunoaște un râu igrându-se drumul pe care-l face de la izvoare și până la zl de unde-1 privești. Metoda folclorică, la care trebuie să se adaoge și cea lografică, cercetează spiritul etnic în realizările lui obiece, în datini, artă, poezie, muzică, în tot ce a dat creiațiaturală a poporului fără știință de carte sau întrucât a dat după o logică, ce nu e aceea a cărții. E o metodă că trebuie să i se acorde mai multă atenție decât admite sociologi. Valoarea folclorului e în faptul că el rezumă esența lui o parte din istorie, el fiind și un fel de precixt al timpului, și mai e în faptul că folclorul e foarte rezentativ pentru un neam. Folclorul e anonim și totuș este specific, pe când creiația cultă are întotdeauna un ne, dar adesea e lipsită de specificitate. La noi un Ovid Isușianu, un S. Mehedinți au cercetat „sufletul" națiunii bază de folclor sau de etnografie, iar în ultimul timp caradul O. Papadima a dat chiar o sinteză de ansamblu, e se reazemă mai ales pe cercetări folclorice și care laptă încă lumina tiparului. Camil Ressu: Alexandru Obedenaru da N. DAVIDESCU Vineri nouă, Iunie, curent, a încetat din viață poetul Al. Obedenaru. Personalitatea lui reprezintă în lumea noastră literară o înfățișare singulară de vis rătăcit de prin alte vremuri și de prin alte locuri printre noi și, înalt, masiv, de imagină romană, cu trăsături regulate, parcă sculptate, avea totdeauna aerul că, în acelaș timp, se interesează de totul și observă totul dar și că necontenit se refugiază din tot și din toate îndepărtarea ținuturilor sale de origină, lăuntrice. Privirea îi era sigură și îndepărtată, mersul greoi, de cal normand, și niciodată nu râdea sau nu surâdea. S’a născut în București în 1865, 13 Iulie și a intrat funcționar la Academia Română în 1894, al cărei pensionar a fost până la urmă. In tot acest timp a rămas de fapt, un retras. A frecventat, totuși, cercurile din jurul lui Al. Macedonski și din jurul lui Mircea Demetriade, unde citea din când în când câte una din poeziile sale, participa la discuțiile literare prelungite regulat până în zorii zilei, pătimașe sau înălțătoare, stropite cu venin pentru adversari și încărcate de bunăvoință pentru prieteni, dătătoare, toate, de încredere, de îndemnuri și de orientări, creatoare prin grija care se punea în cercetarea unui vers, în sculpturaltatea unei rime, în amploarea unei strofe, sau în arhitectonica unui poem. Alexandru Obedenaru era, în aceste momente, totdeauna grav și, în acelaș timp, prevenitor. Citea din când în când și el din poeziile pe care le publica apoi prin periodicile care erau favorabile acestor cercuri literare, pe vremuri. Erau de obicei sonete sau poeme scurte, de culoare parnasiană, lucrate cu grije, cu stranii luciri de imagini bogate și rare, închise într’o limbă și într’o versificație sonoră și masivă, fără rafinamente de detalii. Deosebirea dintre poezia parnasiană însăși aceea a lui Obedenaru stă în faptul că, pe când cea dintâi este exterioară, decorativă și impersonală, cea din urmă este mai ales și personală, lăuntrică, directă. Faptul acesta este mai mult decât important și explică, în bună parte, soarta vitregă prin neînțelegerea acestei opere. Obedenaru a putut astfel trece drept un poet livresc, cerebral. Imaginile lui, luate mai toate din mitologie, din istorie, din cultură, în general, rămâneau, pentru cei ce îl citeau și se ocupau cu opera sa ca niște descoperiri mai mult sau mai puțin interesante, mai mult sau mai puțin izbutite de arheolog în căutare de ciudățenii. Obedenaru însă trăia cu ele în sine, și numai prin ele participa și la viața prin care trecea. Grecia veche și Roma, Egiptul, Africa, Asia de odinioară, cu zeitățile lor, cu obiceurile lor, cu concepțiile lor despre lume, despre om, despre femee, erau tot atâtea lumi în care poezia lui Obedenaru își căuta desăvârșirea nu numai formală, nu numai de artă, ci și, prin această artă, a însuși autorului răsfrânt în ea. Obedenaru, în opera sa, se vrea bun ca un roman, își iubește patria ca un roman de pe vremea lui Caton pământul, visează așezarea dragostei într’o reprezentație rațională a lucrurilor socratec, ca și cum s’ar adresa necontenit în sine că ne știe cărei prezente Diotime, preotese din Mantmea. Atitudinea sa de poet este aceea a lui Empedocle din Agringete. Concepția sa despre viață pleacă de la cunoaștere și gândirea sa e de geometru în sensul, deosebit de etimologia cuvântului pe care La dat cugetarea greacă, de virtuos al rațiunei, al rațiunei care construește din necesități lăuntrice de echilibru și nu din constatare simplă. Poezia lui Obed> narucată, încearcă, în această lume dela care a moștenit un întreg sistem de procedee empirice, să-și justifice prin resursele inteligenței și ale 'Dimarp tino o ultimă' Dorința Mătrăguna în România de MIRCEA ELIADE Dintre toate plantele pe care vrăjitoarele, femeile și fetele din România le caută pentru virtuțile lor magice sau medicinale, niciuna nu închide atâtea elemente „dramatice“ în ritualul culegerii ei ca mătrăguna 11). Tehnica dezgropării ei este mai complicată și mai stranie decât a tuturor celorlalte ierburi care joacă un rol de seamă în vrăjitorie sau în medicina populară. Urme de rituri străvechi s-au păstrat, cu oarecare precizie, numai în operațiile misterioase împlinite cu prilejul dezgropării mătrăgunei. De altfel, după cum se va vedea în cartea noastră, La Mandragore, unele plante magice și medicinale au împrumutat elemente din ritualul culegerii mătrăgunei. Virtuțile magice ale mătrăgunei explică, într’un anumit sens, singularizarea acestei plante. Intr’adevăr, rădăcina de mătrăgună poate influența direct centrele vitale ale existenței umane : ea are puterea să mărite fetele, să aducă noroc în dragoste și fecunditate în căsătorie , poate face să sporească faptele vacilor , influențează favorabil afacerile, aduce bani în casă și, în general, promovează în orice împrejurare prosperitatea, buna înțelegere, bogăția, etc. Pe de altă parte, proprietățile magice ale mătrăgunei pot fi îndreptate, în chip negativ, asupra unei alte persoane. Bunăoară, împotriva unei fete, ca să nu mai fie „jucată“ de către flăcăii satului la horă, împotriva unui dușman, ca să se îmbolnăvească sau chiar să înebunească, etc. In afară de aceste însușiri vrăjitorești, mătrăguna are și proprietăți medicinale. Dar chiar când e culeasă pentru folos medical, mătrăguna e desgropată cu acelaș straniu ritual. In comuna Vad, din jud. Maramureș, mătrăguna se aduce din „pădure surdă“, adică suficient de depărtată de sat, ca să nu se audă cântatul cocoșului. Femeile și „babele meștere“, care caută mătrăguna, pornesc deacasă în zorii zilei, înainte ca să se fi deșteptat cineva din sat, și merg cu grije să nu fie zărite de nimeni. Dacă sunt simțite de vreun câine, sau se aud cumva lătrături, vraja se risipește și operația își pierde eficiența ; mătrăguna culeasă în asemenea împrejurări nu are nicio putere. Timpul sortit „aducerii“ mătrăgunei este de la Paști la înălțarea Domnului. „Babele meștere“ când peacă după mătrăgună își iau mâncare : ouă slujite (la biserică), plăcintă, pască, varză umplută, țuică, vin, etc. Cu o săptămână înainte, mătrăguna e „sorocită“; e căutată și legată cu o panglică roșie, ca să poată fi găsită ușor în dimineața „aducerii“. Când ajung în pădure, femeile merg de adreptul la ea , „nu trebuie să o caute“. Apoi o sapă, o scot cu rădăcină și o așează jos, pe pământ. In jurul mătrăgunei, de jur împrejur, se așterne masă cu toate mâncărurile aduse de acasă. Apoi „babele meștere" beau și mănâncă, „se sărută, se drăgostesc“. In cele din urmă, încep să vorbească despre cel pentru care se aduce mătrăguna, și despre scopul ei, dacă se culege pentru ca să aibă noroc la afaceri, sau să fie bine văzut în sat (primari, consilieri, etc.), sau să aibă noroc, sau pentru ca vacile să aibă lapte din belșug, etc. Când se duc două fete ca să culeagă mătrăguna, ele se sărută și se drăgostesc, spunând : Mătrăgună, mătrăgună, Mărită-mă peste-o lună Că de nu m’ăi mărita Oiu veni și te-oi ciuntă (rupe). Tot fetele care vor să se mărite, spun : ,Mătrăgună, mătrăgună, Mărită-mă peste-o lună. De nu ’n asta ’n cealălaltă Mărită-mă după-olaltă". Se mai ia mătrăguna și de „femeile drăgostoase“, ca să fie iubite de bărbații lor. Femeile cu o purtare mai puțin cuviincioasă, „femeile lumețe“, sapă mătrăguna desbrăcându-se în pielea goală, pentru a aprinde dragostea bărbaților. In groapa rămasă după scoaterea rădăcinii de mătrăgună se pun câteva bucăți de zahăr, câteva monede și se toarnă vin. Tot în vin se scaldă și mătrăguna. După ce s’a terminat masa și descântecul, se ia rădăcina, se pune ’n sân și se aduce acasă. Nimeni nu trebuie să știe că femeia sau baba aduce mătrăguna, și de aceia acestea vorbesc cu toată lumea „frumos și dulce“ și salută pe toți. Dacă cineva știe că ele vin cu măierbințele. Se duce la closet, și aruncă înăuntru pietre și bolovani, și trăgună și dacă, după ce-au trecut pe cărare sau pe drum, se apucă la bătaie, la ceartă, la înjurături, dau cu pietre unul după altul, răstoarnă toate lucrurile, — atunci se întâmplă tocmai invers, decât pentru scopul cu care a fost adusă. Acelaș informator din comuna Vad, povestește : „Mama unei fete aducea odată mătrăgună. Slujnica noastră, după ce-au trecut femeile, mă apucă la bătaie Mă suduie, mă trage de cap, mă blastămă, mă alungă cu bulgări. Eu încep a plânge, că nu știam ce are cu mine. Apoi se duce în cămară, și răstoarnă toate vasele, toate covețile și (Urmare în pag. ultimă) Interludiu Acolo unde lucește încă prima zi a Cretațiunii, Unde gândurile înainte de a deveni lumină, sunt izvoare. Unde fluviile se revarsă în nețărmurite tăceri, Am văzut fața Duumnezeului meu, asemeni spațiului, Și-am ascultat vocea Sa, asemeni durerii. — „Inchinați-vă, stăpâni ai pământului, In izvoare de lacrimi veți păși către mine Și ’n lucrul mâinilor îmi veți auzi glasul. Țărmuri sărace v’așteaptă și ceruri scunde vă caută. Lângă mormânt v’ați născut și veți muri lângă leagăn. Ce va fi să nu știți și ani mereu să vă înșele. Ca negura nopții, fericirea vă prindă Și stinsul orgoliu în veci vă în fioare. Nădejdea morții vă fie limanu ’nvierii!“ — Munca nu e o libertate a cerului, am zis: Nu vom avea firmamentul nostru de stele ? Pătrunși de uimirea zilei vom trezi bolțile Luminând lucrul nostru nemărginit. Drumuri vom deschide peste genuri de mormânt. Și azi se revarsă oceane în cuvântul dintâiu Și limpezi așteaptă avânturi stelare. Nedomolite dorinți se apropie de viață Despicând noaptea cu necunoscutele lor tării. Când biruințele gândului vor lăuda cerul Nu vom păși liniștiți peste moarte ? Spațiul închis în strălucitorul sicriu Clipea cu un ochiu de safir puterilor din adânc. Eu însumi eram un început de tristețe Peste o lume ce nu se născuse Purtând spre un viitor incert plăsmuirile ei florale. IULIAN VESPER i