Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-07-01 / nr. 26

ROPRIETAR: IOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 Director și ad­tor delegat, stelian popescu he­­rl â ".ub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE .• Lei pe 1 *n­r 120 pe 6 iu ii Autorități și instituții — Lei^500* REDACȚIA] ȘI ADMINISTRAȚIA­ BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23*25 TELEFON 3.30.10 I APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 5 LEI ANUL XLVIII • Nr. 26 SAMBATA 1 Iulie 1939 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU (Urmare în pag. 7­a­­ lset Pentru cunoașterea națiunii de VASILE BANCILA Omul a început sa cunoască întâiu lumea din afară, pn­eul, și apoi să se cunoască pe sine. Iar în cunoașterea­­ sine a dat atenție, cum era și fatal, cercetării conștiinței­­dividuale și numai după aceea cercetării conștiinței co­­­ptive sau comunitare. Ideia de conștiință comunitară ca­­litate pozitivă, esențială, și-a făcut chiar greu curs, deși a fost simțită vag și cu mari efecte de ordin practic încă vremea totemismului. Acel „cunoaște-te pe tine însuți"­­l moralei socratice se referă la individ, la om ca realitate xd­viduală, iar nu la realități colective, cu caracter organic, sufletul­ individual era ceva mai ușor de înregistrat decât ufletul general, comunitar. Ca structură și conduită, oa­­enii­ au debutat printr'un fel de comunitarism difuz, necri­­­*a­tând au început însă să studieze sufletul, n'au făcut-o­­vâ­nd ca obiect „sufletul" comunitar, ci pe cel strict indi­­dual. înseși religiile s'au ocupat de indivizi, de soarta și -i mântuirea lor, cu toate că în Evul mediu exista un „rea­­m metafizic", ce conta cu idei generale. Această prioritate,­­ cunoaștere, a sufletului individual, făcut să se întârzie înțelegerea autentică a realităților co­­munitare cum ar fi națiunile. Astăzi logica se preocupă însă uit de aceste realități comunitare. Se tinde acum către un munitarism de altă natură. La început, a fost un com­u­­tarism structural și vag, căruia i-a urmat o conștiință pre­­dat pe baze individualiste, iar viitorul se îndreaptă ate către un comunitarism de ordin critic. E în această ccesiune o dialectică a istoriei, care nu se putea evita i­mportant pentru noi e însă că în acest moment, când se ce­re la conștiința individualistă la comunitarismul critic, implică studiul națiunilor, ele fiind forma cea mai tipică mai respectabilă a existenței comunitare. Această trecere de la conștiința individualistă la comu­­tarism critic lasă însă urme, obișnuințe, cari, atât cât vor sra, vor fi piedici serioase pentru cunoașterea națiunilor,­stăzi încă sunt mulți aceia, cari nu pot să înțeleagă cu­devărat o realitate de ordin comunitar. Pentru ei națiunea din punct de vedere ontologic, o existență precară, e o­­ mă de indivizi sau o combinație care depinde de jocul­­tre aceștia. Pentru ei etnicul este o realitate derivată, sin­­erele puncte cu existența adânc reală fiind indivizii. Ei­mbat viziunea organică în sociologie, fără să ia în con­­­erare că în afară de organicismul biologic, poate exista unul spiritual mult mai adânc și mai suplu. Pe măsură însă ce vor trece aceste urme sau obișnu­­țe individualiste, se va putea cunoaște temeinic națiunea. . definitiv, aici cercetătorul trebuie să poată avea o apti­­dine dublă: pe de o parte, să aparțină structural, profund, alității etnice, pe de alta, să aibă conștiință critică. Adică­­ aibă ceva din psihologia omului vechiu, care era con­­tctat în comunitate, dar să aibă și ceva din psihologia unlui din epoca individualistă, când conștiința ajunsese o mare luciditate. E vorba de două aptitudini mari, cu tot fracterul lor de opoziție până la un punct, trebuie să se îească, pentru a duce la cunoașterea acestui mister suve­­n care este etnicul. Presupunând că această condiție se realizează, întreba­­a e cari sunt principalele metode, prin cari se poate ajun­­g la cunoașterea națiunii? Notăm patru din aceste metode: tuiția sau inspirația, metoda istorică, metoda folclorică și onografismul. Există o intuiție care se confundă cu ceea ce se cheamă aservarea externă. Nu ne-am gândit însă la aceasta, ci la intuiție intelectuală, care se apropie sau uneori se con­­ună cu „inspirația". E un fel de cunoaștere, pe care l-a trebuințat, de exemplu, Blaga atunci când a avut ideia­pațiului mioritic". Expunând, la patefon, scriitorului Hugo arti, în Elveția, o doină românească, acesta a spus că parcă fi ceva slav, ceva care îi sugerează întinsul stepei. Atunci itolul „Spațiului mioritic" a replicat, printr'o iluminare bntă: „nu, e mai degrabă ceva ondulat!" Sâmburele care dus la creiarea uneia din cele mai ademenitoare opere lui Blaga, fusese găsit. E un caz absolut specific de intui­­inspirativă. Acest fel de a cunoaște etnicul­ e întrebuin­­și de Nichifor Crainic, în legătură cu teologia, atunci nd vorbește de teandricul românesc, și în atâtea din pa­rtia lui, în cari intuiția poetică fecundează o gândire în ntinuă activitate. In opera lui N. Iorga, în gândirea lui Ră­­lescu-Motru mai ales din faza „Ideii Europene", deaseme­­a intuiția în chestiune are un rol dintre cele mai însemnate. Metoda istorică cercetează etnicul în felul cum s'a ma­­estat în timp ceea ce am numi, fie și mai mult metaforic,­aracterul lui inteligibil", caracterul lui adânc, ultim, Iorga, Ivan, mai înainte Hasdeu, Kogălniceanu, Bălcescu, s'au copiat de sensurile noastre etnice pe calea aprofundării artei. Trecutul explică atât de mult fenomenele actuale,­­ât el­e ca o metafizică a prezentului. Sociologii și filc­ii culturii cari știu multă și autentică istorie, au un mare antaj asupra acelora cari știu istorie cel mult din trata­­t de... sociologie sau din eseurile filozofice. Prezentul e difuz și ipocrit. Istoria chiar dacă nu e întotdeauna lim­­pe, dar e mult mai sinceră. Națiunea nu se poate cu­­aște fără istorie, cum nu s'ar putea cunoaște un râu ig­­rându-se drumul pe care-l face de la izvoare și până la zl de unde-1 privești. Metoda folclorică, la care trebuie să se adaoge și cea lografică, cercetează spiritul etnic în realizările lui obiec­­e, în datini, artă, poezie, muzică, în tot ce a dat creiația­­turală a poporului fără știință de carte sau întru­cât a dat după o logică, ce nu e aceea a cărții. E o metodă că­­­ trebuie să i se acorde mai multă atenție decât admit­e sociologi. Valoarea folclorului e în faptul că el rezumă esența lui o parte din istorie, el fiind și un fel de preci­­xt al timpului, și mai e în faptul că folclorul e foarte re­­zentativ pentru un neam. Folclorul e anonim și totuș e­ste specific, pe când creiația cultă are întotdeauna un ne, dar adesea e lipsită de specificitate. La noi un Ovid Isușianu, un S. Mehedinți au cercetat „sufletul" națiunii bază de folclor sau de etnografie, iar în ultimul timp ca­­radul O. Papadima a dat chiar o sinteză de ansamblu, e se reazemă mai ales pe cercetări folclorice și care laptă încă lumina tiparului. Camil Ressu: Alexandru Obedenaru da N. DAVIDESCU Vineri nouă, Iunie, curent, a încetat din viață poetul Al. Obedenaru. Personalitatea lui reprezin­tă în lumea noastră literară o înfățișare singulară de vis ră­tăcit de prin alte vremuri și de prin alte locuri printre noi și, înalt, masiv, de imagină romană, cu trăsături regulate, parcă sculptate, avea totdea­una aerul că, în acelaș timp, se interesează de totul și ob­servă totul dar și că neconte­nit se refugiază din tot și din toate în­depărtarea ținuturi­lor sale de origină, lăuntrice. Privirea îi era sigură și înde­părtată, mersul greoi, de cal normand, și niciodată nu râ­dea sau nu surâdea. S’a născut în București în 1865, 13 Iulie și a intrat func­ționar la Academia Română în 1894, al cărei pensionar a fost până la urmă. In tot acest timp a rămas de fapt, un retras. A frecventat, to­tuși, cercurile din jurul lui Al. Macedonski și din jurul lui Mircea Demetriade, unde citea din când în când câte una din poeziile sale, partici­pa la discuțiile literare pre­lungite regulat până în zorii zilei, pătimașe sau înălțătoa­re, stropite cu venin pentru adversari și încărcate de bu­năvoință pentru prieteni, dă­tătoare, toate, de încredere, de îndemnuri și de orientări, creatoare prin grija care se punea în cercetarea unui vers, în sculpturaltatea unei rime, în amploarea unei stro­fe, sau în arhitectonica unui poem. Alexandru Obedenaru era, în aceste momente, totdeauna grav și, în acelaș timp, pre­venitor. Citea din când în când și el din poeziile pe care le publica apoi prin pe­­riodicile care erau favorabile acestor cercuri literare, pe vremuri. Erau de obicei sonete sau poeme scurte, de culoare par­nasiană, lucrate cu grije, cu stranii luciri de imagini bo­gate și rare, închise într’o limbă și într’o versificație so­noră și masivă, fără rafina­mente de detalii. Deosebirea dintre poezia parnasiană însă­și aceea a lui Obedenaru stă în faptul că, pe când cea dintâi este exterioară, deco­rativă și impersonală, cea din urmă este mai ales și perso­nală, lăuntrică, directă. Fap­tul acesta este mai mult de­cât important și explică, în bună parte, soarta vitregă prin neînțelegere­a acestei opere. Obedenaru a putut astfel trece drept un poet li­vresc, cerebral. Imaginile lui, luate mai toate din mitolo­gie, din istorie, din cultură, în general, rămâneau, pentru cei ce îl citeau și se ocupau cu opera sa ca niște descope­riri mai mult sau mai puțin interesante, mai mult sa­u mai puțin izbutite de arheo­log în căutare de ciudățenii. Obedenaru însă trăia cu ele în sine, și numai prin ele participa și la viața prin care trecea. Grecia veche și Ro­ma, Egiptul, Africa, Asia de odinioară, cu zeitățile lor, cu obice­urile lor, cu concepțiile lor despre lume, despre om, despre femee, erau tot atâtea lumi în care poezia lui Obe­denaru își căuta desăvârși­rea nu numai formală, nu numai de artă, ci și, prin a­­ceastă artă, a însuși autoru­lui răsfrânt în ea. Obedena­ru, în opera sa, se vrea bun ca un roman, își iubește pa­tria ca un roman de pe vre­mea lui Caton pământul, vi­sează așezarea dragostei în­tr’o reprezentație rațională a lucrurilor socratec, ca și cum s’ar adresa necontenit în si­ne că ne știe cărei prezente Diotime, preotese din Man­­tmea. Atitudinea sa de poet este aceea a lui Empedocle din Agringete. Concepția sa despre viață pleacă de la cunoaștere și gândi­rea sa e de geometru în sensul, deosebit de etimo­logia cuvântului pe care La dat cugetarea greacă, de virtuos al rațiunei, al rațiu­­nei care construește din ne­­cesități lăuntrice de echilibru și nu din constatare simplă. Poezia lui Obed> naru­c­a­tă, încearcă, în această lume dela care a moștenit un în­treg sistem de procedee em­pirice, să-și justifice prin re­sursele inteligenței și ale 'Dimarp ti­­no o ultimă' Dorința Mătrăguna în România de MIRCEA ELIADE Dintre toate plantele pe care vră­jitoarele, femeile și fetele din Româ­nia le caută pentru virtuțile lor ma­gice sau medicinale, niciuna nu în­chide atâtea elemente „dramatice“ în ritualul culegerii ei ca mătrăguna 11). Tehnica dezgropării ei este mai com­plicată și mai stranie decât a tuturor celorlalte ierburi care joacă un rol de seamă în vrăjitorie sau în medi­cina populară. Urme de rituri stră­vechi s-au păstrat, cu oarecare pre­cizie, numai în operațiile misterioase împlinite cu prilejul dezgropării mă­­trăgunei. De altfel, după cum se va vedea în cartea noastră, La Mandra­gore, unele plante magice și medi­cinale au împrumutat elemente din ritualul culegerii mătrăgunei. Virtuțile magice ale mătrăgunei ex­plică, într’un anumit sens, singula­rizarea acestei plante. Intr’adevăr, rădăcina de mătrăgună poate influ­ența direct centrele vitale ale exis­tenței umane : ea are puterea să mă­rite fetele, să aducă noroc în dra­goste și fecunditate în căsătorie , poate face să sporească faptele va­cilor , influențează favorabil aface­rile, aduce bani în casă și, în general, promovează în orice împrejurare prosperitatea, buna înțelegere, bogă­ția, etc. Pe de altă parte, proprietă­țile magice ale mătrăgunei pot fi îndreptate, în chip negativ, asupra unei alte persoane. Bunăoară, împo­triva unei fete, ca să nu mai fie „ju­cată“ de către flăcăii satului la horă, împotriva unui dușman, ca să se îm­bolnăvească sau chiar să înebuneas­­că, etc. In afară de aceste însușiri vrăji­torești, mătrăguna are și proprietăți medicinale. Dar chiar când e culeasă pentru folos medical, mătrăguna e desgropată cu acelaș straniu ritual. In comuna Vad, din jud. Maramu­reș, mătrăguna se aduce din „pădure surdă“, adică suficient de depărtată de sat, ca să nu se audă cântatul co­coșului. Femeile și „babele meștere“, care caută mătrăguna, pornesc­ de­­acasă în zorii zilei, înainte ca să se fi deșteptat cineva din sat, și merg cu grije să nu fie zărite de nimeni. Dacă sunt simțite de vreun câine, sau se aud cumva lătrături, vraja se risipește și operația își pierde efi­ciența ; mătrăguna culeasă în aseme­nea împrejurări nu are nicio putere. Timpul sortit „aducerii“ mătrăgu­nei este de la Paști la înălțarea Dom­nului. „Babele meștere“ când peacă după mătrăgună își iau mâncare : ouă slujite (la biserică), plăcintă, pască, varză umplută, țuică, vin, etc. Cu o săptămână înainte, mătrăguna e „sorocită“; e căutată și legată cu o panglică roșie, ca să poată fi găsită ușo­r în dimineața „aducerii“. Când ajung în pădure, femeile merg de a­­dreptul la ea , „nu trebuie să o cau­te“. Apoi o sapă, o scot cu rădăcină și o așează jos, pe pământ. In jurul mătrăgunei, de jur împrejur, se aș­terne masă cu toate mâncărurile a­­duse de acasă. Apoi „babele meștere" beau și mănâncă, „se sărută, se dră­­gostesc“. In cele din urmă, încep să vorbească despre cel pentru care se aduce mătrăguna, și despre scopul ei, dacă se culege pentru ca să aibă noroc la afaceri, sau să fie bine vă­zut în sat (primari, consilieri, etc.), sau să aibă noroc, sau pentru ca va­cile să aibă lapte din belșug, etc. Când se duc două fete ca să cu­leagă mătrăguna, ele se sărută și se drăgostesc, spunând : Mătrăgună, mătrăgună, Mărită-mă peste-o lună Că de nu m’ăi mărita Oiu veni și te-oi ciuntă (rupe). Tot fetele care vor să se mărite, spun : ,Mătrăgună, mătrăgună, Mărită-mă peste-o lună. De nu ’n asta ’n cealălaltă Mărită-mă după-olaltă". Se mai ia mătrăguna și de „femeile drăgostoase“, ca să fie iubite de băr­bații lor. Femeile cu o purtare mai puțin cuviincioasă, „femeile lumețe“, sapă mătrăguna desbrăcându-se în pielea goală, pentru a aprinde dra­gostea bărbaților. In groapa rămasă după scoaterea rădăcinii de mătrăgună se pun câte­va bucăți de zahăr, câteva monede și se toarnă vin. Tot în vin se scaldă și mătrăguna. După ce s’a terminat masa și descântecul, se ia rădăcina, se pune ’n sân și se aduce acasă. Ni­meni nu trebuie să știe că femeia sau baba aduce mătrăguna, și de aceia acestea vorbesc cu toată lumea „frumos și dulce“ și salută pe toți. Dacă cineva știe că ele vin cu mă­­ierbințele. Se duce la closet, și a­­runcă înăuntru pietre și bolovani, și trăgună și dacă, după ce-au trecut pe cărare sau pe drum, se apucă la bătaie, la ceartă, la înjurături, dau cu pietre unul după altul, răstoarnă toate lucrurile, — atunci se întâmplă tocmai invers, decât pentru scopul cu care a fost adusă. Acelaș informa­tor din comuna Vad, povestește : „Mama unei fete aducea odată mă­trăgună. Slujnica noastră, după ce-au trecut femeile, mă apucă la bătaie Mă suduie, mă trage de cap, mă blas­­tămă, mă alungă cu bulgări. Eu în­cep a plânge, că nu știam ce are cu mine. Apoi se duce în cămară, și răs­toarnă toate vasele, toate covețile și (Urmare în pag. ultimă) Interludiu Acolo unde lucește încă prima zi a Cretațiunii, Unde gândurile înainte de a deveni lumină, sunt izvoare. Unde fluviile se revarsă în nețărmurite tăceri, Am văzut fața Duumnezeului meu, asemeni spațiului, Și-am ascultat vocea Sa, asemeni durerii. — „Inchinați-vă, stăpâni ai pământului, In izvoare de lacrimi veți păși către mine Și ’n lucrul mâinilor îmi veți auzi glasul. Țărmuri sărace v’așteaptă și ceruri scunde vă caută. Lângă mormânt v’ați născut și veți muri lângă leagăn. Ce va fi să nu știți și an­i mereu să vă înșele. Ca negura nopții, fericirea vă prindă Și stinsul orgoliu în veci vă în fioare. Nădejdea morții vă fie limanu ’nvierii!“ — Munca nu e o libertate a cerului, am zis: Nu vom avea firmamentul nostru de stele ? Pătrunși de uimirea zilei vom trezi bolțile Luminând lucrul nostru nemărginit. Drumuri vom deschide peste genuri de mormânt. Și azi se revarsă oceane în cuvântul dintâiu Și limpezi așteaptă avânturi stelare. Nedomolite dorinți se apropie de viață Despicând noaptea cu necunoscutele lor tării. Când biruințele gândului vor lăuda cerul Nu vom păși liniștiți peste moarte ? Spațiul închis în strălucitorul sicriu Clipea cu un ochiu de safir puterilor din adânc. Eu însumi eram un început de tristețe Peste­ o lume ce nu se născuse Purtând spre un viitor incert plăsmuirile ei florale. IULIAN VESPER i

Next