Universul Literar, 1939 (Anul 57, nr. 26-52)

1939-07-01 / nr. 26

8 UNIVERSUL LITERAR 1 Iulie 1939 In legătură cu critica Literatură, artă, idei... Nu de mult, într’o revistă din provincie, — am numit Jurnalul literar — s’au pus bazele, în sfâr­­șit, s’a presupus că se pun ba­zele, unei critici demne de a purta acest nume. Pentru că, se spunea într’un articol lung și documentat, pri­ceperea de a discrimina valo­­rile cărților ce apar este inexis­tentă, spiritul critic e inexis­tent, și încă alte multe inexis­­tențe, din care reeșea un haos cumplit. Acest haos trebuia să fie ordonat, iar ordonarea im, pe d­rept, revenea revistei atât de viguroase care avusese și fa­cultatea de a observa fenome­nul și curajul reacțiunei împo­triva lui. Pe de altă parte se mai afirma în amintitul articol că se citește de a valma, fără compe­tență și pricepere în alegere prin urmare. Cu drept cuvânt articolul era cât se poate de promițător, în­semna că mai mult sau mai pu­țin se lua seama la literatura română, care în fond, suferă de multe defecte. Faptul că acea revistă, cu pu­țină, foarte puțină modestie, își asuma rolul de îndrumătoa­re ca singură, nu atrăgea prea mult atenția. Era un fapt insig­nifiant, ca atâtea alte izbucniri de egocentrism. Și din moment ce nimeni nu avea de gând, s’o ia în seamă, rămânea, liberată de orișice micimi, intenția, fru­moasă în năzuirea ei, de a formula câteva precepte, și de a încerca lansarea câtorva din­tre ele, pe cari oamenii compe­tenți in materie să le întrebuin­țeze când vor avea ocazia. Dar numita revistă n’a știut să-și păstreze nici măcar bru­ma de decență ce-i mai ră­măsese. Din simplele enunțări de păreri, cari nu necesită prea multă muncă, fiindcă puteau fi extrase și din activitatea altor oameni de litere ca a încercat să realizeze ceva. S­a apucat de critică. Multe năzdrăvănii s’au scris acolo, sub această denumire Să le cităm pe toate ar fi ridicol. Nu de mult, cu ocazia unui studi­u asupra lui Macedonski, făcut de autorul „Cărții Nunții“ și bineînțeles director al revistei în chestie, d. C. Făntănețu a remarcat tot la această rubrică, inadvertențe nepermise unui critic notoriu. Am socotit faptul destul de compromițător. Cine a cercetat problema își poate da seama. Așa încât n’am mai luat aminte la revista aceea. Acum însă suntem datori să luăm apărarea, —■ dacă poate fi apărare împotriva incorecților, d-lui Ion Biberi, care cu drept cuvânt poate remarca scârbit, — cel puțin să-mi citească ro­maimul inainte d­e a scrie despre el. Câtă atenție ar trebui depu­să în citirea cărților, credem că nu numai noi o știm. Este ele­mentar, pentru răspunderea pe care un om și-o ia, de a prețui o muncă scumpă și înaltă ca a­­ceia a scrierei unei cărți, de a fi cinstit. Dar mai poate fi cronică, a­­ceea în care se acuză desnodă­­mântul cărții drept­ procticeu de film american, pentru că, Nerca (eroul principal N. R.) îl srătinește intr’o zi pe frumoa­sa Vera Spineanu, femeea ne­mulțumită de existența ei ba­nală un cadrul orașului de pro­vincie, se îndrăgostește subit de ea și o care în căsătorie. Vera afla însă că purtările lui Neron sunt compromițătoare și răs­punde ofensei pr­intr-o păună dată tot pe neașteptate. Ce mai este pe neașteptate, ca să îndreptățească pe d. cro­nicar să spună tot, nu știm, dar neașteptat este pentru oricine care a citit romanul, deznodă­mântul citat mai sus. Mult am vrea să știm unde scrie că Vera Spineanu dă o palmă lui Neron. Acest sfârșit inventat schimbă cu desăvârșire substanța roma­nului. Când eroina, dimpotrivă, se ceartă cu prietena ei, care din proprie inițiativă și din motive pur personale, îi dă o palmă lui Neron și la moartea acestuia este singura la căpătâiul lui, iar revista de critică obiectivă și competentă spune cu totul alt­ceva și pe baza acestui altceva atacă o carte, suntem îndreptă­țiți să credem că ori mintea prea îngustă a recenzentului nu a putut pricepe subiectul, ori cri­tica, făcându-se pe baza acestui „altceva“, de origine proprie re­vistei, s’a definit pe sine cu o­­biectivitate. Dacă mai luăm în seamă faptul că nu s’a priceput struc­și­tura romanului, de a fi static și nu dinamic, de a alcatui o tre­­cere în revistă a unor stări, și nu de a ordona un conflict, pentru care se spune că roma­nul nu este închegat, că­ scrii­torul își închide toate drumuri­le, că eroii nu pot ajunge eroi de roman, uirându-se exis­tența unui astfel de soi de li­teratură, în care subiectul este inexistent și inutil, romanul fi­ind o frescă, tăiată din viață, și mirerapia cana sa spus a eseul pentru a caracteriza personagii și nu pentru a-i purta prin în­­tampluri nenumărate, atunci credem a putea socoti și afir­mația finală . Iată de ce roma­nul d-lui Iom B­iberi, bizuit pe abstracții și golit de om­ și ce conținut e o construcție in aer, ca fiind isvorata tot di­n cerce­tarea acelui „altceva“, și atribuită numai și numai deci re­vistei care s’a autodefinit fără voe. VICTOR POPESCU ACADEMIA ROMANA a primit de curând, din partea d-lui arhitect profesor Petre Antonescu, o donație de lei 400.000s, in scopau­l de a institui un premiu anură pemntru cea mai frumoasă lucrare de arhi­tectură ridicată în cursul anu­lui de un arhitect român. In expunerea de motive care însoțește donația, d. profesor Arutomescu precizează di­n tunu­­rile acestei arte româmești, care trebbue să țină seamă în primul rând de tradiția țării noastre, și de a grefa această tradiție pe cerințele construcțiilor mo­derne. Având în vedere ritmul în cărei se transformă arhitectura claselor noastre, dominiția amin­tită are posibilitatea de a adu­ce un real folos. Mătrăguna în România (Urmare din pag. 1) zicea că ea nu aruncă pietre ci a­­runcă pe cutare fată și femeie, ca să nu fie iubită și să fie Împinsă (res­pinsă) de feciori și de oameni... La vreo câteva săptămâni, fata femeii care adusese mătrăguna și fusese văzută (de slujnică) — a fost bătută și scoasă afară de la joc (horă). Ma­­mă-sa se plângea în toate părțile că nu știe de ce fata ei e urîtă de toată lumea și de feciori. Ea nu bănuia că slujnica noastră a știut că aduce mă­trăgună și i-a făcut contra“. (1­2­3). In Maramureș, fetele se duc la câmp, în tovărășia vreunei vrăjitoa­re, și după ce mănâncă, dansează a­­proape goale, in jurul mătrâgunei, zicând : ,Mătrăgună, poamă bună Mărită-mă peste o lună, Că de nu m’ai mărita Da de dulce oi mânca, Că de nu mi l-oi aduce (pe soț), Da eu oi mânca de dulce“ (…). In județul Turda, fetele care vor să fie mai mult jucate de feciori și, deci, să se mărite printre cele dintâi — se duc în miezul nopții, strângân­­du-se in brațe, până ajung la o mă­trăgună. Acolo se desculță și fac trei mătănii fiecare. De acasă au venit cu un ban de argint fiecare, pe care-l bagă în gură, așa ca să stea și pe dinți și pe limbă. Se pleacă apoi spre mătrăgună fără să o atingă cu mâi­nile, și taie câteva frunze cu dinții pe banul de argint. Se întorc acasă tot îmbrățișate și jucând, luând sea­ma să nu fie zărite de cineva, și să nu le prindă lumina zilei. Dacă păs­trează frunza de mătrăgună — fără a o atinge vreodată cu mâna — în­tr’un petec de pânză, și o poartă la ele, fetele vor fi jucate de feciori și nu vor întârzia să se mărite. (4­5­6). Tot în jud. Turda, fetele sau ne­vestele merg întotdeauna câte două la mătrăgună, în miezul nopții, des­pletite și în pielea goală, strângân­­du-se în brațe și sărutându-se tot drumul. Când ajung la mătrăgună, fetele se așează una peste alta și iau cu mâna o frunză. Apoi se întorc a­­casă jucând și sărutându-se, și pun frunza de mătrăgună să se usuce, până ce se sfarmă și se poate pul­veriza. De la moară, fetele fură făină cu mâna întoarsă, o cere pe dosul sitei și amestecând frunză de mătră­gună cu miere de albine, fac un a­­luat pe care-l lasă să se acrească. Din acest aluat se poate pune fie în rachiu, fie în ceaiu, fie în cafea, sau în plăcintă — și se dă feciorului, ca să se îndrăgostească. (5­6). In comuna Tritenii-de-Sus, județul Turda, ritualul culegerii mătrăgunei este diferit. „Patru fete care vor să joace în frunte culeg mătrăgună, o descântă și o îngroapă in mijlocul uliței unde o joacă în pieile goale. Pe când o joacă, stau pe lângă ele patru feciori și le păzesc, și zic : Mătrăgună, Doamnă bună, Mărită-mă -n astă lună. De nu ’n asta, in aialaltă Numai să nu mai fiu fată. Mătrăguna o aduc la biserică în postu mare, la Joi Mari, o duc sub șorț, sau sub suman și o pun sub piatra bisericii până ce e slujită, și la Sf. Gheorghe o joacă“. (a). Prezența tinerilor alâturi de fete, in „ritualul“ mătrăgunei, nu se mai întâlnește decât sporadic in folclo­­rul romanesc, r­om­ura cea mai obiș­nuita este sa plece două fete sau două neveste, cu o paoa sau vrăjitoare. In unele locuri, percchea de femei ti­nere poate fi mlocuita cu o pereche de flăcăi. Așa se obișnuește in jud. Bacau. O babă pleaca cu două fete sau doi flăcăi în padure, dis de di­mineața, ca răsăritul soarelui sa-i surprindă in vecinătatea mătrăgunei. Pleacă cu mâncare și vin. „După ce descoperă planta, vrăjitoarea începe să descânte, iar tinerii mânanca, beau și-și vorbesc cuvinte de dra­goste, strângăndu-se în brațe și saru­­tându-se. După ce baba a terminat de descântat, tinerii joacă împreju­rul plantei, iar baba o sapa cu multâ atențiune, ca să nu-i rupa nici o bu­cățica din rădăcină“. Astfel se pro­cedează când mătrăguna e culeasă „pentru dragoste“. Daca se sapâ „pen­tru urii“, adică pentru a aduce ne­noroc și boală asupra unei persoane, tinerii in loc sa se dragosteascâ și să se sărute, se ceartă, se scuipă și chiar se bat. (7). (1) Speciei Atropa Belladonna, care crește in România prin pădurile umbroase de la munte, și înflorește în Iunie-Iulie, românii îi dau următoarele numiri: Ci­­reașa-lupului, Doamna codrului (Transil­vania, Brașov), Doamnă Mare, Floarea- Codrului (jud. Gorj),Tarba-codrului (Tran­silvania), împărăteasă, Impărăteasa-buru­­enilor, etc. Cf. Zaharia Panțu. Plantele cunoscute de poporul român (ed. II, Bucu­rești 1929), p. 171—172. (2) Archiva de Folklor a Academiei Ro­mâne, ms. 963, f. 28—32, comuna Vad, jud. Maramureș, cules de Grigor Vasile, învă­țător, informator, Grigore Muntean (40 ani, 1937). (3) T. Papahagi, Craiul și Folklorul Maramureșului (București, 1925), p. XLIV. (4) AFAR, ms. 407, f. 23, comuna Bis­trița, jud. Turda; informator: Ion Mucea (60 ani 1932) culegător Iuliu Coroiu, în­vățător. (5) AFAR, ms. 407, f. 28—29, comuna Bistrița , informatoare, Elena Plic (30 ani. 1932), culegător Iuliu Coroiu. (6) AFAR, ms. 383, f. 9—10, comuna Tritenii-de-sus, jud. Turda, informator A. Petrovan (70 ani. 1932). (7) AFAR, ms. 852, f. 49—50, comuna Tg.­Ocna-Vâlce­­a, jud. Bacău, informatoa­re Elena Moisă (72 ani. 1936), culegător D. Pâslaru, învățător. MIRCEA ELIADE TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL", BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU, 23 DE LA MOARTEA LUI EMIL GÂRLE­AN­U s’ai­ scurs douăzeci și cinci de ani. Printr’un parastas celebrat la Biserica Albă, un grup de rude, admiratori și prieteni, s’au recules întru aminti rea lui 2­3. Doamna Marilena Gârleanu, so­ția scriitorului, a fost înconju­rată cu admirația ce se cuvine aceluia care a scris „Nucul lui Cidobac”. Pentru noi, acest scurt popas pe margnea unui mor­mânt, este un gest care merită să fie reținut, mai ales că el de­vine întru totul semnificativ, când ne gândim că azi, când bubuie tunul, s’a comemorat un scri­tor-ostaș, care a avut insă marele dar de a scrie despre durerile celor slabi, oropsiți și nici. Rememorăm intr’o singu­ră clipă opera lui Emil Gârnea­­nu și ne oprim înduioșați în fața „Bătrânilor“, a»,Lumi­ care nu cuvântă“ și a atâtor alte cărți pline de suflet și gând. Iată dar, că dincolo de mor­mânt, numele lui Emil Gâriea­­nu trece în timp, cu uuna lui aură, înaintea crucii dela Bellu, gândul nostru se pleacă smerit. DOMNUL ARON COTRUȘ a tipărit în cadrul ,,Lunei Bu­cureștilor, un interesant poem intitulat „Eminescu“. Poetul Aron Cotruș c­oplește în vigu­roase versuri amintirea ace­ u­a care a scris „Luceafărul“, plină de imagini noui și de sugestii, cartea domnului Aron Cotruș, înscrie o contribuție interesan­tă la „momentul Eminescu“ și în opera autorului lui ,,Horia.­ După „Maria Doamna“, „Emi­­nescu“ întregește în sens liric galeria marilor umbre ale nea­mului nostru. Domnul Aron Co­truș merită omagiile noastre, pe care le aducem aici. NU PREA ÎNȚELEGEM cum se pot tipări în reviste li­terare, pe prima pagină, la loc de cinste, producții versificate de acest fel: „Țin capul între mâini, îmi e [fierbinte. „Razele reci ale lunii, ce clipește [cuminte „Mă potolesc. Sunt negre ale [mării maluri ]Zbuciumate aleargă spre mine [naltele valuri „Ca închegat din valurile spă­imoase, „Se ridică Neptun din mare­ ilu­­[minat „Nepăsător la vocea valurilor [sgomotase „Le mână de-un tainic dor re­­[ chemat“. Etc. Oare să fie poesie, proza asta prost versificată, banală și goa­lă ? Suntem mirați că într’o re­vistă de „critică și informație literară“, cum e „Jurnalul lite­rar“ pot apare asemenea ver­suri. Dar dacă producția citată e poesie, ne închinăm, așteptând altele de aceeași formă și de a­­celaș calibru. OCTAV ȘULUȚIU criticul, romancierul și eseistul de la Brașov va apare în toam­na care vine cu um roman : ,,Un om caută mântuire“. Suntem curioși de a cunoaște ultima realizare a autorului lui „Ambi­­gen“ și de aceea am ținut de a noastră datorie de a anunța ro­manul. Octav Șuluțiu mai are în lucru un masiv volum de cri­tici despre poesie și un altul în­titulat „­Eroi transilvani“. Izo­lat de cafeneaua Bucureștiului, organic integrat în atmosfera Brașovului, Octav Șuluțiu e unul dintre cei mai fecunzi autori ai tinerei generații. Trudei sale rodnice, admirația noastră vie și totală ! DOMNUL PAUL CONSTANT subtitlul umorist dela Sibiu a dat în vileag, nu de mult, un volum de povești șugubețe, înti­tulat „Oameni­i cu cioc“, în pagi­nile căruia am întâlnit același robust și sănătos umor, pe care-l știam din cărțile d-sale ante­rioare. Trecând uneori la șarje, domnul Paul Constant isbutește totuși să pună înaintea cetito­rului fragmente vii de provin­cială și mahalagească frescă. De la ,,In litera legii“ și „Mîști pentru muzeu“, condeiul dom­nul Paul Constant a urcat me­reu, isbutind în cartea de față, pagini de antologie. ZILELE VIITOARE va apare o foaie de poesie, ciu­dat botezată „Prepoem“. Dom­nul T. Mihăilescu o conduce și ne promite că va aduna în pagi­nile ei o frunte luminoasă a li­ricii tinere românești. Ne inte­resează realizarea și de aceea aș­teptăm curioși. D. TUDOR VIANU distinsul gânditor și scriitor, a tipărit în editura ,„Ramuri“ un volum de portrete și figuri lite­rare, scrise cu o desăvârșită artă, care-i caracterizează toată opera. Ne grăbim să subliniem apariția acestui volum care con­stituie un frumos popas pe mar­ginea momentului actual. De în­dată ce vom avea timp să răs­foim cartea cu luare-aminte, vom scrie mai pe larg. D. IANCU BREZEANU a dat în „Amintiri... Vinurile mele” o carte de rar și mare succes. Vinurile D-sale, pritocite de condeiul lui Gaby Mi­haile­­scu, alcătuiesc o... podgorie bo­gată și plină de­ un farmec au­tentic. Atâtea aduceri aminte, sense din lacul vinului și al șpri­țurilor, comstituție un eveniment de care va trebui să se ție sea­ma. Cartea asta e um vin de zile mari. Bucuroși că putem sub­linia un popas, recomandăm cartea! UN VECHIU TOVARAȘ întru vise și pocim, a tipărit o carte de versuri, pentru care mi se pare că inimile noastre au bătut în brașovene ore, cu a­­ceeași rezonanță. Cu toate că de-atunci au trecut ani, noi am păstrat o neștirbită admirație versului său rar, atât la pro­priu cât și la figurat. Rânduri­le noastre vor să fie reproș pen­tru o rece tăcere deloc justifi­cată. Inima e și azi — cu pos­tul, peste orice izolări de grup. Poetul semnează: Mircea Pave­­lescu, aude ? „FLOAREA REGINEI“ volumul de poeme al lui Teodor Scarlat e o carte de poesie a­­devărată. Pentru că noi cunoaș­tem încă de mult pe autorul cărții de față ca pe un foarte viu și prețuit poet, comentariile noastre vor fi aproape inutile, mai ales că d. Const. Fântân­e­­ru, criticul revistei noastre s’a pronunțat cu com­petință asu­pra cărții. Dar vom pune pe hârtie un poem plin de muzică și miez, care ne-a reținut cu deosebi luarea aminte; el se nu­mește „Nocturnă“: „Printre ierburi reci, „licuricii -anină „boabe de lumină, „stinselor poteci, „împânzește lanul „foc de lună nouă. „Tipu­l de prin rouă — „Suie ’n spice anul, „Svon mărunt de greier „leagănă fâneața, „până când la treier „vine dimineața“. „VRĂJITOAREA“ cartea de nuvele a tânări nostru amic Theodor Constan a fost pentru noi o surpriză a cută. Bănuind în ceea ce a dat azi Theodor Constantin, scriitorul de mâine, nu se pe să nu-i strângem mâna cu i ție. De la „Stanțe pentru nen­firea altora“, Theodor Const­­a­nn a parcurs o cale plină de i­dejicii și victorii. DESPRE „ARDEALUL CARE DUCE“ am însemnat nu de mult c­­eva gânduri. Astăzi vrem de să menționăm pe un fon prețios cronicar al acelor­­ manei­ce vremi: Bănuț, care adunat în­­ câteva s volume a trecut nu prea îndepărtat drag. Pentru talentul franc domnului Bănuț, precum pentru hărnicia sa atât de gri­toare,­ fugarele noastre rând vor să fie un omagiu. „Ach Filaruil“ și toate aducerile minte, ne-au dus cu gândul „ trun Heidelberg“ nu prea altădată. „FRONT LITERAR“ se numea o revistă, care ap­rea la Brașov, înlocuind ac frumoasa și dârză publica­ care erau „Frize“-le. Râvna : V. Spiridonică, poet și gazet, a dat viață timp de trei ani zile „Frontului“ Nu știm încă,­ dacă revis și-a încetat definitiv apariț sau dacă o lunga tăcere e num temporară. Dar în orice a cuvintele noastre vor să fie i un panegeric, pentrucă acesta ne-au displăcut întotdeauna, un îndemn sincer spre cont­nuare. Fiindcă noi cunoaște drumul amar al tuturor pubbi­cațiilor provinciale, îi dori amicului V. Spiridonică să le lue obstacolul care i s’a pus drum și să meargă mai depa Luminile, întotdeauna au pâ­rait cu jertfe. ștefan baciu sensibilității, normele către care a fost mânat de obser­vație și în reveriile ei ab­stracte, în mișcările ei im­pulsive, structuralitatea ei se organizează și se întărește prin rezultatul acestor sfor­țări desinteresate de orice preocupare practică. Idealul acela grec, apoi, care a fost dragostea abstractă pentru ordinea eternă, a lucrurilor, de altă parte, a determinat și a dus în chip implicit la sufletul de larg și organic panteism care străbate fiece strofă a lui Obedenaru. Un vis care a trăit clipă cu clipă acest ideal antic, care s’a conformat lui, și care se sim­te străin in lumea actuală, firește că ține să caute le­găturile lui de neîntrerupt contact cu un trecut organic ajuns să îi fie familiar și să îl găsească într’un concept totalitar de panteism în ca­drul căruia totul poate fi cu putință, dincolo de spațiul și dincolo de timpul concepute de noi. O astfel de poezie poate foarte natural să spună că: „peste trudită mea cenu­­șe va plânge chiar și Proser­pina“ și să culce orice senti­ment personal în leagănul aurit al oricăror imagini. In ele se simte tot atât de acasă ca și Grecul deopotrivă de la el în Marea Ionică și până în fundul Asiei lui Alexandru Macedon, sau ca romanul lui August din Gali­a până în E­­gipt. Prin aceasta însă poe­zia lui Obedenaru, parna­siană în formă, este și rămâ­ne poezie personală, lăun­trică, a sa în care fiecare lu­cru constitue un act intim, o sforțare de cunoaștere și de redare de sine prin mijloace care numai aparent sunt mi­tologice și care rămân în re­alitate ale lumei interioare în care poetul s’a creiat pe sine, a suferit, s’a bucurat, în sfârșit a trăit. A tipărit un volum de „So­nete“ cu poezii publicate în­­tre anii 1886 și 1916, un poem întitulat „Dacia Noastră“ în 1919, și în 1927 două poeme : „Pantheia“ și „Himere“. Toate aceste lucrări tipărite în foarte puține exemplare, a­tăzi nu se mai găsesc aproape de­loc. A colaborat la „Literatori (1890); „Duminica" (1890 „Telegraful român“ (1892 „Liga Literară“ (1893, 189 1895); „Revista Poporului unde a fost câtva timp și d­rector (1892, 1893, 1894,1895) „Tribuna liberă“ (1896)­ ,li­teratură și Artă Română (1901), „Adevărul“ cu o sea­mă de amintiri literare și ar­tistice asupra epocei din tine­rețea sa (1924), „Propilee l­terare“ (1926, 1927, 1928) „U­niversul“ și multă vreme, da foarte intermitent la „Con­vorbiri Literare“. N. DAVIDESCU Alexandru Obedenaru (Urmare din pag. I) Poezii de 3&lt. Obedenaru UMBRA DE BITUM Lângă funestele ruine, Sub învrăjbiri și uragan, Tenebrele unui ocean In zori, s’au desui­pit de tine. Zdrobit sub ziduri bizantine Cu gândul prins de-un cânt roman, Nu vream, ca doborît titan, Nici moarte, nici al vieței bine, Pe sânul meu tânguitoare, Zărit-ai zilele-mi de-oroare Fără Penați și fără drum. Deșertul, neagră te trimise, Cernind cu umbra-ți de bitum Cele din urmă paradise. SECOLULUI AL XIX Ai răsărit mărinimos • In generoasele-ți torente, Lovind în lupte vehemente Tot despotismul nemilos. Brutal, ridicol, sângeros, Cu hărțueli inconștiente, Cernind superbele momente Te-ai prăvălit fără folos. Lăsând pe țărmuri învrăjbire, Instinctul cinic de răpire, Ai scos plugarul la mezat Născuși o tragică paiață Cu gest teribil, disperat Un demon răpitor de viață. FLORALIA — Secolul al II după Christ — De brute consulare provincii sunt prădate, In crunte revoluții Penații au zburat, Imperiului putred tot sufletul i-am dat, Năvala marcomană Italia străbate. Floralia mai lasă pe Roma voluptate, O, nimfă, smulge-mi gândul prin dansul tău ritmat. Ai glasul de sirenă pe­ ocean îndoliat, Despici tot ca Pamthea vis, nopți, eternitate, Asvârle după tine vărgatele veștminte, Sculptură scăpăiată dobori și lut și minte, Tu pari­i&cum Nemesis, Bellona ori Trivia. Ne chiamă la masacru și zeii și destinul, S’au stins pe buze râsuri, pe harpe melodia, Văd corbi pe-a­ meu cadavru, în ochii-ți ca veninul. FAT FRUMOS ȘI DOROBANȚUL Zarea de safir trimise Făt Frumosul din povești Plaiurilor I’au dat munții, brâu al țării Românești, Patria în multe rânduri l’a făcut viteaz s’apară Vrând a dezrobi tot neamul, închegând întreaga țară. Radu, Mircea, Dragoș, Petru, Vladislav, Mihnea, Ștefan Au zdrobit cu lungul paloș pă’n la ultimul dușman. Zea lui Mihai Viteazu răsărită din Carpați, Dacia nepieritoare, a pornit viteji soldați Către Nistru, către Tisa, către Istru, către mare și spre țărmul macedonie vor întinde largi hotare Cum Traian din Alpi aduse până’n Pontul Euxin. Cu insignele romane întreg sufletul latin. Horia martir așteaptă, țară, rege, luptători Peste rănile de­ obuze vor sclipi auguste zori. In războiul libertății resfinți și latina cale Fiu al Dunării, lăstarul vechei Romi imperiale. S’a urcat în fortul hunic, cu Valter Mărăcineanu, La Oituz însă rămase de granit — Peneș Curcaniu. Au dus Milcovul, Șiretul undele împurpurate De cohorte numeroase din turanicele sate. Și cu Dacia, pe secoli, Dorobanțe te’nsoțești Doborînd cetatea Plevnei și învingând la Mărășești. AL. OBEDENARU Tax« poștală plătită în unimetrar conform aprobării dir. G-l» P.T. T. Nr. 24464-939

Next