Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-03-30 / nr. 14
8 30 Martie 1940 UN NOU VOLUM DE NUVELE Prozatorii noui caută mai toți să-și exprime experiențele diverse în forma romanului, ce oferă o mai mare libertate în compoziție. Nuvela pare un gen părăsit. Dar motivele literare pentru care nuvela trebue să trăiască, sunt numeroase. Directorul „Universului literar“, d. Victor Popescu, a făcut un punct de program al revistei, din a prețui nuvela, cerând-o scriitorilor tineri și publicând-o în paginile publicației ce o conduce. însuși d. Victor Popescu este nuvelist, autor al volumului „Biserica Neagră”. A doua carte a d-sale, cuprinde tot nuvele. La începutul lunii viitoare, editura „Cartea Românească” va scoate noul volum, al cărui titlu va fi anunțat cu puțin înainte de data apariției. Primim următoarele : D-LE REDACTOR, O regretabilă întâmplare a făcut ca numele meu să figureze în ultimul număr al revistei „Prepoem“, unde se aduc nejustificate și grosolane injurii poetului Ștefan Baciu. Cum atacul, bazat, în primul rând, pe rea credință, pornește din partea unui om su destul de modeste posibilități spirituale, solidarizarea cu d-sa ar însemna un act de conștientă trădare față de adevăratele valori. Rugându-vă să luați notă de sistarea definitivă a bolaborării mele la susnumita revistă, rămân al D-voastră, Mihu Dragomir SCARĂ LA CER Se cheamă noul volum de poezii al d-lui Virgil Carianopol, care va apare la îmceputul lunei viitoare în colecția Universului Literar. Doritorii de frumos și cititorii fideli ai poetului vor avea bucuria de a găsi în volumul anunțat, un nou Virgil Garianopol. SAINTE BEUVE Interesantă și utilă este ultima culegere de texte prezentată de colecția „Critica“ a editurii Fundației pentru literatură și artă „Regele Carol II“ . „Pagini de critică“ de Sainte Beuve sunt în adevăr alese cu adâncă înțelegere și excelent traduse de d. Pompiliu Constantinescu, cunoscutul critic literar. E o lucrare foarte bine alcătuită și deosebit de folositoare marelui public căruia i se prezintă pentru întâia oară la noi o antologie substanțială în întreaga operă a marelui critic francez. Această operă — subliniază d. Pompiliu Constantinescu — „închide în sine toate problemele, toate dificultățile, toate controversele și toate ambițiile înalte“ pe cari și le pune orice critic, orice cetitor avizat și orice cultură. „Portretele“, „Causeriile“, „Otrăvurile“, incisivele pagini din „Port-Royal“, sunt tălmăcite de d. Pompiliu Constantinescu într’o românească admirabilă, de perfectă sobrietate și în acelaș timp de o sugestivă plasticitate. Interesul și prețul rar al acestei lucrări nu vor scăpa desigur nimănui. Sainte-Beuve: „Pagini de critică“, alese și traduse de d. Pompiliu Constantinescu, reușesc să ofere un adevărat model al genului. D. NICOLAE OTTESCU Autorul minunatei piese „Cappella” suiciată nu da mult pe scena Teatrului Național din București, a predat de curând editurii Cartea Românească, primul său volum de nuvele, intitulat „Zece Nuvele“. Cei cari au răsfoit în ultima vreme revistele literare, au avut, credem, ocazia să citească sub semnătura unui modest și semnificativ „N” foarte interesanta proză a d-lui Ottescu. Dar cum volumul va apare cât de curând, ne rezervăm bucuria de a scrie după lectură. PICTORUL GHIAȚA-COLIBAȘI Intr’una din sălile i de expoziția ale Ateneului, expune un pictor tânăr care deși descinde pentru prima dată într’o sală de expoziție dm Capitală, are un trebuit cert în pictură după cum aflăm din „Revue du Vrai et du Beau” din Aprilie 1931, cronicarii acestei reviste Când parisiene, d-nii Andre Meller și T. Viala, îl remarcau la Salonul Ateneului din 1930. D. Ghiață-Coliibași se distinge printr’o aleasă sensibilitate coloristică, printr’o perfectă armonie a gamelor cromatice și printr’o linie, de un clasicism care se îmbină minunat cu cerințele tectonice ale unui expresionism ponderat. Expoziția, d-’sale de la Ateneu, după subcesele obținute; mai înainte, vine să-l consacre. Totuși, domnul Ghiață-Colibași ar avea mult de câștigat pentru arta d-sale,, dacă i s’ar da meritata posibilitate să-și continue studiile undeva, în străinătate. „ACCIDENTUL“ De la ultimul său roman „Orașul cu salcâmi“, apărut în 1935, Mihail Sebastian închinat întreaga părea să-și fi activitate dricriticii literare și teatrului. In afară de cronicile din „Revista Fundațiilor Regale“, „Viața Românească“ și alte reviste, d-sa a dat în acest răstimp o piesă de teatru „Jocul de-a vacanța“ reprezentată cu succes pe scena teatrului „Comoedia“ și un substanțial studiu „Corespondența lui Marcel Proust“ apărut în editura Fundației pentru literatură și artă „Regele Carol II“. Aceeaș editură prezintă acum noua lucrare epică a d-lui Mihail Sebastian „Accidentul“. E o întoarcere la roman dintre cele mai îmbucurătoare, cetitorilor hindusé cunoscute puternicile daruri de constructor epic ale autorului „Femeilor“ și „Orașului cu salcâmi“. Romanul „Accidentul“ de d. Mihail Sebastian a apărut zilele acestea, adăugând prozei contemporane o valoroasă operă și oferind iubitorilor de literatură aleasă o lectură bogată și fermecătoare. ATHENAEUM A apărut numărul pe Oct.— Dec. 1939 al revistei învățământului Liceelor Militare Athenaeum. In acest compact ■ număr colaborează domnii: Al. Dima: Problemele artei populare: loan Bulandra, Vasile Conta și savanții timpului său: Augustin Z. N. Pop: Biografia Mitropolitului Varlaam; Nicolae Sulică: Preoții de la biserica Sf. Nicolae din Brașov; Paul I. Papadopol, Emil Gârleanu, ca om și artist. La ideii, fapte, oameni, se comemorează centenarul lui Maiorescu. Recenzia cărților bogat argumentată și pe larg desbătută, este semnată, printre alții, de domnul Constantin Stelian, redactorul acestei merituoase reviste. Literatură, arta, idei... Boeme parisiene (Urmare din pag. I-a) in felul lui, un peisaj de boemă, retușat, de bună seamă, de chiar stilul celui de-al XVII-lea secol. Două grupuri de artiști sunt socotite, insă, în istoria literară, ca întemeietoare oficiale ale boemei, amândouă dobândind o incontestabilă celebritate, amândouă isbucnind, lacome de vis, cu tânăra și lirica lor insurecție, în epoca aceia arsă, continuu, de febre și avânturi, din plin secol al XIX-lea. Două boeme, care, deschizând drumul celorlalte, s’au situat fiecare în alt moment major al epocii literare: una, fiind paralelă cu triumful romantismului, — celaltă, coincidând cu perioada de lichidare a acestuia,. Cea dintâi, intimând, la rândul ei, palide nervuri în cenaclul din jurul publicației literare „La muse frangaisse“ (1823—1824) și în salonul roșu al lui Victor Hugo (,,Le Cénacle“), — a instaurat o boemă, întemeiată, în primul rând, pe rafinament și pe dorința unei insurecții spirituale „cu orice preț“. Păstra un caracter aristocrat și intelectual, îmbinând insurecția cu eleganța și agresivitatea cu orgoliul, și strivind, voit și sgomotos, sub picioare, dogme morale și principii artistice. Era boema Gérard de Nerval, Théophile Gautier, Arsène Houssaye, Camille Rogier, Célestin Nanteuil, Jehan du Seigneur, Petrus Borel, Philothée O'Neddy, Lassailly, Ed. Ourliac, Mac Keat (Maquet), care, după cum îi definește P. Martino, în cartea sa „Parnasse et symbolisme“, „vncarnent le nouvel idéal, batuilleur et fantasque“. „L’art, pour ces messieurs — ironizează Revue de Paris în numărul ei din Ianuarie 1833 —c’est tout, la poésie, la peinture, etc.; ces messieurs sont amoureux■ de rant; ces messieurs méprisent quincon. que ne tmvaille pas pour l’art, et ils passent leur vie ă parier art, ă causer art“. Pasionați, frenetici, demonstrativi, gălăgioși, fecundându-și existența cu o unică adorație, excesivă, sonoră — arta — Gerard de Nerval, Théophile Gautier, Arsène Houssaye și prietenii lor se instalează cu toții în cunoscuta ,,rue du Doyenne“, încărcând pereții camerelor cu picturi, ținând ședințe poetice, sau petrecând seri bur Iești, cu serbări costumate, femei frumoase, cine bogate, serii de vervă îndrăcită, „une orgie foile, échevelée, hurlante...“ Se instaurează, astfel, cultul artiștilor „liberi, excesivi, sălbateci“, — cum îi numește Albert Thibaudet. Théophile Gautier în „Jeunes France“ (1833) ne-a dat — cum afirmă P. Martino — însăși epopeea burlească acestei boeme. La rândul său, Gérard de Nerval i-a fost chiar istoriograf, în a sa „Bohéme galante“. Boemă, cu nuanță galantă, intr’adevăr, dar și cu caracter de manifestație violentă, fromolară, explodând, ostentativă, în public, pentru prima oară la 25 Februarie 1830, cu celebra „bataille d’Hernani“ ilustrată prin ofensiva vestă roșie a lui Gautier, prin prezența grupului din „rue du Doyenne“ în sala teatrului și, în timpul pauzelor dintre acte devenite redute, prin bombardamentul cu coji de fructe executat din galeria tinerilor revoluționari romantici și revărsat asupra lojilor unde vechii partizani ai tragediei clasice protestau cu indignare... Boemă, al cărei stindard avea să fie însângerat, mai târziu, de actul tragic al simveiderii lui Gérard de Nerval, lichidând, astfel, printr’o dramă, incandescenta ci forță de entusiasm, pasiune și vervă. RADU GYR (Urmare în numărul viitor) Pe urmele lui Ion Creangă (Urmare din pag. 1) ținându-se necontenit de șorticării și de anecdote, hulpar și fara „maniere“, îni sfânșit un răzeș moldovean mândru de „țărănia“ lui liberă. In lumea nouă care și zorea ifosele și moda occidentalizată, Ion Creangă a reprezentat bunul simț și filosofia rânduelilor autohtone. Trăia cu o vigoare rustica dragostea patriarhală, simplitatea vieței naturale, de la îmbrăcăminte până la scris, și obiceiuri se afirmă în el țăranul din Humulești strămutat din casa părintească în bojdeuca din Țicâu. Această purtare în lume și în legăturile cu prietenii va fi dat mult de gândit cu deosebire junimiștilor, care-l priveau cu oarecare rezervă și teamă totodată, căci Ion Creangă, scrâmbăia pe podele, nu ținea seama de nasurile delicate, trântea câte un răspuns de rămâneau înmărmuriți ascultătorii. Intre occidentalismul înfumurat și cosmopolit al Junimei și „țărănia“ lui Ion Creangă era o deosebire fundamentală. Astfel se explică faptul că prietenia lui cea mai trainică a fost cu Mihai Eminescu. Aceste creere geniale se complectau reciproc. Ion Creangă se lăsa pătruns de vorba sinceră și caldă a lui Mihai Eminescu, de darul lui poetic, de sufletul cuprinzător și tainic care impunea respect și admirație. Nu i-aa înțeles subtilitățile și filosofia, dar l-a adâncit ca nimeni altul în zonele misterioase ale inimei, acolo unde vibra aceiași coardă patriarhală cu ecouri melopeice spre dealurile împădurite ale Moldovei. Mihai Eminescu descoperise în Ion Creangă pe învățătorul copiilor și al „multora din cei mari“, îl ascultase povestind și rămăsese fermecat de cantitățiile limbei, de chipul măestrit al stilului. O altă lume mijea din opera lui Ion Creangă. O lume cunoscută și de Mihai Eminescu în copilărie, când, visător și romantic, se lăsa vrăjit de basmele bătrânilor din sat. La o ulcică de lut cu vin de Cotnari, mâncând udătură cu mămăligă dintr’un hârb de ceaun, s’a întărit prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu. Cât de departe erau ei atunci de răzbunările politice care îi vor atinge pe amândoi, cât de departe erau de mediul aristocratic al Junimei și de lumea din juru le se vede și din faptul că amândurora le plăcea să hoinărească noaptea prin împrejurimile Iașului, în căutarea unei crâșme, loic nimerit de spovedanie sufletească și de mărturisire tainică a gândurilor. Prietenia dintre cei doi scriitori are sensuri de adâncă înțelegere psihologică. Se întruchipa în această prietenie o predestinare miraculoasă, o contopire dintre doi oameni care vedeau în acelaș fel viața, și aduceau, în destinul lor frânt de năpasta orășenească a intelectului falsificat, o altă perspectivă, izvorîtă din basm și legendă, din baladă și strămoșească evocare, și deschisă către luminele clasicismului. Atunci s’a făurit fermecătoarea poveste a unei prietenii ideale. La Junimea veneau împreună ; cât a ținut conviețuirea în bojdeuca din Țicâu erau nedespărțiți. Ion Creangă scria Moș Nichifor Cațcariuri și Mihai Eminescu Doina. Unul era îmbătat de voluptatea rustică, în celălalt izbucneau vulcanic sentimentele naționaliste. Când isprăveau de scris și de cetit, o porneau razna peste dealuri , din vale se auzea sgomotul surd al orașului, Soldonia și Gomora, Târgul Cucului, și iscodirea calomnioasa a minciunei era mută. Talanga turmelor la păscut punea un contrapunct acestei simfonii feerice. Când Mihai Eminescu s’a strămutat la București, și Ion Creangă a rămas singur la Iași, acesta îi scrie : „Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe, ca nid hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele... Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin“. Zilele negre ale lui Ion Creangă au început după boala lui Mihai Eminescu. Se legase între ei o prietenie prea mult omenească, trăiseră ceasuri de ideală înțelegere, se potriveau la gânduri și aveau acelaș sânge moldovenesc în care domea vraja munților și clocotul râurilor. Când vestea morții lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889) a pătruns la Iași, Ion Creangă a intrat în agonia morală. Peste câteva luni, la 31 Decembrie 1889 moare și el. Cum ar fi putut oare supraviețui prietenului său? Astfel se împlinește un destin omenesc și literar în strigătul de durere al singurătății. NICOLAE ROȘU UNIVERSUL LITERAR LUCIAN BLAGA In cursul lunii Aprilie, va apărea volumul „Poezia lui Lucian Blaga și gândirea mitică“, de Constantin Fântâneru. Cartea se tipărește în colecția „Convorbiri literare“, înființată recent de d. I. E. Torouțiu, directorul revistei „Convorbiri literare“ și al editurii „Bucovina“. ION I. MIOC a apărut de curând al doilea volum de epigrame al tânărului scriitor oravițean Ion I. Mitoc. Deși epigrama este un gen dificil, d. Ion I. Mioc — îndreptățind nădejdi în talentul său, — aduce, în volumul ,intitulat „Epigrame“, lucruri noui și meritoase. Spre ilustrare, reproducem o epigramă, la întâmplare . Unui poet mediocru Când privesc la pălărie, înțeleg eu soarta-ți sumbră. Borurile ei enorme se tot țin mereu în umbră. LITERATURA STRĂINĂ Cărțile străine și în special cele ale literaturii engleze germane, nu s’au bucurat nicioși dată de apreia mare răspândire în țara noastră, în primul rând din cauza prețului lor foarte ridicat. Pentru cumpărătorul nostru a fost totdeauna o problemă dificilă, achitarea tarifelor ridicate de se nefcersitau edițiunnile luxoase ale aihintiteloir lucrări. Spre, a ipreîntâmpina această situație neplăcută și mai cu seamă spre a putea pune la dispoziția a I cât mai mulți cititori liperile însemnate ale Germaniei, editura Albert Lanngen- Georg Müller din München a lansat pe piață o serie de cărți, tipărite în excelente condițiuni, al căror preț se menține la nivelul suportabil de moneda noastră. Această idee excelentă va da posibilitatea celor doritori să fie, la curent și cu alte literaturi decât a noastră, să le cunoască ,în limba originală. SLOVAK Ni se trimite din Râmnicu-Vâlcea — ca o solie a acestei primăveri, — primul număr al revistei bilunare de literatură și artă, „Slovar“. Colaborează în acest număr: N. Plopșor, Pavel Ion Ștefan, Lucian Dumitrescu, Nanu Măinescu, Elena Zugrăvescu, Preda Savu ș. a. Nu putem decât să dorim celor de la „Slovar“ — la începutul de drum pe care au pornit încrezători, — un camaraderesc „spor la muncă“. .►"V -V Divinități androgine (Urmare din pag. la) concepția desăvârșirii umane pe care o păstrează, le-am amintit într’un articol precedent — Zeul primordial era androgin. întreaga Creație încearcă să dobândească starea aceasta primară, reală, nu numai omul. Există, în religiile australiene, o nostalgie puternică pentru realitate, pentru desăvârșire. Până și arborii sunt androgini, în concepția australiană. (Arborii sunt doar și ei un simbol al Puterii, al sacrului, al realității absolute — și ca atare nu pot fi concepuți unisexuați, ca oricare alt fragment din Cosmos). In India, Dyaus, zeul Cerului, masculin prin excelență, este uneori feminin , iar Purusa, Gigantul cosmic, din a cărui substanță iau naștere lumile, este și el conceput ca androgin. Perechea divină cea mai importantă în pantheonul indian, Shiva-Kalî, este uneori reprezentată ca o singură ființă (arshanarîshvara). In iconografia tantrică sunt foarte frecvente imaginile zeului Shiva strâns îmbrăți țișat cu Shaktî, cu propria sa „putere“, închipuită ca o divinitate feminină (Kâlî). Toată mistica erotică mndiană, dealtfel, așa cum am arătat în cartea mea Yoga, are ca scop desăvârșirea omului prin identificarea lui cu o „pereche divină“, adică prin androginie. înapoia tuturor acestor practici obscure se află ideia că omul nu poate dobândi adevărata autonomie spirituală, decât prin deplina depășire a ,, contrariilor“, a limitelor care îi fracturează experiența cosmică și, ca atare, îl împiedecă de a cunoaște realitatea. „Nunțile mistice“] de care vorbesc textele indiene au ca scop tocmai realizarea acestei diiunități umane, al cărui model este di-unitatea divină. Androginia divină se reîntâlnește pretutindeni în istoria religiilor, și ceea ce este vrednic de a fi subliniat, sunt androgini chiar zeii prin excelență masculini și zeițele prin excelență feminine. Cu alte cuvinte, o Putere sacră, care se manifestă cosmic cu trăsături bine stabilite, având un profil ferm — nu-și poate dobândi acest profil ferm (masculin sau feminin) decât întrucât se presupune că a fost, în prealabil, androgin. Oricum s’ar manifesta este o Putere absolută, divinitatea, ca o realitate ultimă — și această realitate nu poate fi limitată prin niciun fel de atribute (bun, rău, femeie, bărbat, etc.). Lucrul acesta se verifică în orice sector al istoriei religiunilor. Zeul suprem al tribului amerindian Zuni e bisexual. La Egipteni, unii dintre cei mai vechi zei erau androgini ; Horus era bisexual, Nun (zeul haosului) avea ca tovarășă pe Nunet, iar Ra (zeul Soarelui) pe Râu. „Perechile“ acestea divine sunt fără număr, și ele exprimă în termeni mitici androginia divinității ; căci cele mai multe din „tovarășele“ zeului sunt doar personificări tardive a aspectului său feminin. In mitologia Scandinavă, aproape toți zeii importanți sunt androgini: Loki, Othia, Tuisto, Ymir, Nerthus, etc. La Greci, androginia divină era bine cunoscută chiar în ultimele secole ale antichității: Attis, Adonis, Dionysos — acești zei ai vegetației, comuni tuturor culturilor greco-mediteraniene — erau androgini, întocmai cum erau și zeițele fertilității cosmice, divinitățile agricole cunoscute sub numele generic de Magna Mater. Cum spuneam mai sus, divinitatea nu poate să se manifeste cu o supremă eficiență (în cazul nostru, eficiența e feminină) dacă nu dovedește că e „totală“, că realitatea ei e absolută, adică dincolo de atribute și delimitări. Zeul timpului nelimitat al Iranienilor, Zervan, pe care istoricii greci îl traduceau prin Chronos, este și el androgin. Din Zervan se nasc cei doi frați gemeni, Ormuzd și Ahriman, zeul Binelui și al Răului, al Luminii și al întunericului, care-și dovedesc prin aceasta originea lor comună. Interesant de amintit, și la Chinezi exista o divinitate androgină supremă, care era tocmai zeul Intunericului și al Luminii. Simbolul este destul de limpede: lumina și întunerecul sunt doar aspectele consecutive ale aceleiași realități; pentru cel care le privește izolat, ele par a fi separate și în conflict — dar pentru înțelept ele se dovedesc a fi nu numai „gemene“ (ca Ormuzd și Ahriman) ci una și aceiași ființă, văzută sub aspectul ei manifestat și nemanifestat. Elasticitatea sexelor la divinități este o problemă care a dat mult, de lucru învățaților. S’a văzut însă deabia acum în urmă că „perechile divine“ (de tipul Bel-Belit, etc.) sunt, cele mai multe din ele, invenții tardive sau formulări imperfecte a androginiei primordiale care caracterizează orice divinitate. Așa, bunăoară, la semiți zeița Tanit era numită „fața lui Baal“, iar Ashtarteea, „numele lui Baal“. Se ghicește în această formulă liturgică, androginia zeității primordiale. Sunt nenumărate exemple din religiile egiptene, babiloniene, indiene — când divinitatea era numită „tată și mamă“; din substanța ei, fără o altă colaborare, iau naștere lumile, făpturile, omul. Androginia divină are ca o consecință, logică monogenia sau autogenia. Iar foarte multe mituri ni se povestește cum divinitatea a luat naștere din sine. Este un mod simplu și dramatic de a ni se spune că divinitatea își teste sieși îndestulătoare. Regăsim acest mit — fundat pe o foarte precisă metafizică — în toate speculațiile neo-platonice și gnostice de la sfârșitul antichității. Cum spuneam într-un articol precedent, teoriile acestea nu rămâneau pur și simplu „teorii“. Ele erau permanent „trăite“ de către întreaga colectivitate. Dacă divinitatea nu poate fi decât androgină, și, ca atare, omul perfect nu poate fi, la rândul lui, decât androgin — atunci se cuvine ca această androginie să fie realizată de către om, chiar aici, pe pământ. Evident, androginia dobândită ritual, în anumite împrejurări (ceremoniile de inițiere la Australieni, sărbătorile vegetației, etc.), nu era decât o stare efemeră ; visul se reia,torcea, apoi, în trista lui condiție umană, limitată de atribute și fracturată. Dar se încerca realizarea, chiar numai pentru o bucată de timp, a acestei stări primordiale. De altfel, în toată istoria religioasă a umanității, persistă, ca pi un blestem, această discontinuitate a experimentării sacrului. Niciun om nu poate rămâne necontenit în sacralitate. Chiar sacerdotul își creiază o condiție spirituală aparte când săvârșește un ritual sau o taină — și apoi se reîntoarce la starea lui de toate zilele, profană. „Sacrul“, fiind cu totul deosebit de profan — nu poate fi suportat de om, incontinuu. In unele texte indiene se spune că brahmanul, care „nu se coboară la timp din (starea supra-umană pe care i-o creiază) sacrificiul“, e ucis pe loc — e ucis chiar de către forța sacră, pe care nu o poate îndura biata lui făptură limitată. Așa se întâmplă și cu androginia. Ea e o stare paradisiacă, pe care omul nu o dobândește ritual decât în anumite împrejurări, și pentru foarte puțin timp. Dar, ceea ce e important de reținut, omul e dator să realizeze, chiar numai pentru o clipă, această stare paradisiacă, această androginie care înseamnă pentru el existența reală, autonomă și bogată in beatitudini, a lui Adam, a omului primordial, orice nume ar purta acesta- Dealtfel, anevoie s’ar putea dispensa un vis de aceste experiențe ale androginiei, efemere căci în cele mai importante evenimente ale vieții sale e obligat să o realizeze. Am văzut că inițierea în societățile primitive se întemeiază pe o asemenea experiență. Dar chiar în inițierile mai „evoluate“ — cum ar fi bunăoară inițierea în „misterele“ antice sau în orfism — androginia joacă un rol capital. Căci, în oricare din aceste inițieri, neofitul joacă un rol feminin. Nu e locul să intrăm aici în amănunte, dar se poate vorbi de o experiență androgină chiar în marile curente mistice, căci în sufletul oricărui mistic se săvârșește o „nuntă divină“, și față de divinitate orice suflet religios se comportă ca o „mireasă“. Nunta aceasta mistică, însă, nu se interpretează numai ca o experiență precisă a pretenții divine în sufletul omului — ci mai are și alt tâlc, secret : omul nu se poate apropia de divinitate decât desăvârșindu-se, și înainte de a putea cunoaște pe Dumnezeu, sufletul lui trebuie să se „împlinească pe sine“, redevenind arhetip, redevenind Adam Eva de la începutul începuturilor, omul de dinainte de păcat... In sfârșit, ca să subliniem faptul că orice iis, cu gau fără voia lui poartă în suflet nostalgia desăvârșirii, trebuie să spunem că chiar actul esențial al dragostei aduce după sine o experiență — firește, foarte palidă — a androginiei. Bărbatul care se îndrăgostește capătă „calități“ feminine : grație, supunere, devotament, etc. Iar femeia care iubește se îmbogățește cu virtuți masculine : spirit de inițiativă, dorința de a proteja, de a domina, de a conduce, etc. Numai după asemenea transformări preliminarii poate nădăjdui un vis realizarea în condiții optime a experienței dragostei, care este: pierderea de sine, trecerea în celălalt. Romanticii, în deosebi cei din școala germană, concepeau chiar actul erotic ca o androginie. Cum experiența aceasta, însă, se referă la un absolut — ca și experiența religioasă — ea nu poate fi realizată de om decât pentru un foarte scurt timp, întocmai ca preotul care nu poate „suporta“ apropierea divinității decât temporar, întocmai ca androginia rituală care nu se îndeplinește decât pentru câteva clipe cu prilejul marilor sărbători colective; tot așa, dragostea, în actul căreia recunoaștem nostalgia androginismului, nu poate dura decât o clipă. Realitatea absolută e peste putință de suportat în actuala condiție umană. MIRCEA ELIADE ’T TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr 24464-93