Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-03-30 / nr. 14

8 3­0 Martie 1940 UN NOU VOLUM DE NUVELE Prozatorii noui caută mai toți să-și exprime experiențele di­verse în forma romanului, ce o­­feră o mai mare libertate în­ com­poziție. Nuvela pare un gen pă­răsit. Dar motivele literare pen­tru care nuvela trebue să trăia­scă, sunt numeroase. Directorul „Universului lite­rar“, d. Victor Popescu, a făcut un punct de program al revistei, din a prețui nuvela, cerând-o scriitorilor tineri și publicând-o în paginile publicației ce o con­duce. însuși d. Victor Popescu este nuvelist, autor al volumului „Bi­serica Neagră”. A doua carte a d-sale, cuprin­de tot nuvele. La începutul lunii viitoare, e­­ditura „Cartea Românească” va scoate noul volum, al cărui titlu va fi anunțat cu puțin înainte de data apariției. Primim următoarele : D-LE REDACTOR, O regretabilă întâmplare a fă­cut ca numele meu să figureze în ultimul număr al revistei „Prepoem“, unde se aduc nejus­tificate și grosolane injurii poe­tului Ștefan Baciu. Cum atacul, bazat, în primul rând, pe rea credință, pornește din partea unui om s­u destul de modeste posibilități spirituale, solidarizarea cu d-sa ar însemna un act de conștientă trădare față de adevăratele valori. Rugându-­vă să luați notă­ de sistarea definitivă a b­olab­oră­rii mele la susnumita revistă, rămân al D-voastră, Mihu Dragomir SCARĂ LA CER Se cheamă noul volum de poezii al d-lui Virgil Cariano­­pol­, care va­ apare la îm­ceputul lunei viitoare în colecția Universului Literar. Doritorii de frumos și citito­rii fideli ai poetului vor avea bucuria de a găsi în volumul anunțat, un nou Virgil Garia­­nopol. SAINTE BEUVE Interesantă și utilă este ul­tima culegere de texte pre­zentată de colecția „Critica“ a editurii Fundației pentru litera­tură și artă „Regele Carol II“ . „Pagini de critică“ de Sainte Beuve sunt în adevăr alese cu a­­dâncă înțelegere și excelent tra­duse de d. Pompiliu Constantine­­scu, cunoscutul critic literar. E o lucrare foarte bine alcătui­tă și deosebit de folositoare ma­relui public căruia i se prezintă pentru întâia oară la noi o anto­­logie substanțială în întreaga operă a marelui critic francez. Această operă — subliniază d. Pompiliu Constantinescu — „în­chide în sine toate problemele, toate dificultățile, toate contro­versele și toate ambițiile înalte“ pe cari și le pune orice critic­, orice cetitor avizat și orice cul­tură. „Portretele“, „Causeriile“, „O­­trăvurile“, incisivele pagini din „Port-Royal“, sunt tălmăcite de d. Pompiliu Constantinescu într’o românească admirabilă, de per­fectă sobrietate și în acelaș timp de o sugestivă plasticitate. Interesul și prețul rar al acestei lucrări nu vor scăpa desigur ni­mănui. Sainte-Beuve: „Pagini de cri­tică“, alese și traduse de d. Pom­piliu Constantinescu, reușesc să ofere un adevărat model al ge­nului. D. NICOLAE OTTESCU Autorul minunatei piese „Cap­pella” suiciată nu da mult pe scena­ Teatrului Național din București, a predat de curând editurii Car­tea Românească, pri­mul său volum de nuvele, inti­tulat „Zece Nuvele“. Cei cari au­ răsfoit în ultima vreme revistele literare, au a­­vut, credem, ocazia să citească sub semnătura unui modest și semnificativ „N” foarte intere­santa proză a d-lui Ottescu. Dar cum volumul va apare cât de curând, ne rezervăm bu­curia de a scrie după lectură. PICTORUL GHIAȚA-COLIBAȘI Intr’una din sălile i de expozi­ția ale­ Ateneului, expune un pictor tânăr care deși descinde pentru prima­ dată într’o sală de expoziție d­m Capitală, are un trebuit cert în pictură după cum aflăm din „Revue du Vrai et du Beau” din Aprilie 1931, cronicarii acestei reviste Când pari­siene, d-nii Andre Meller și­ T. Viala, îl remarcau la Salonul Ateneului din 1930. D. Ghiață-Coliibași se­­ distinge printr’o aleasă sensibilitate co­­lori­stică, printr’o perfectă ar­monie a gamelor cromatice și printr’o linie, de un clasicism care se îmbină minunat cu ce­rințele tectonice­ ale unui ex­presionism ponderat. Expoziția, d-’sale­­ de la Ateneu, după sub­­cesele obținute; mai înainte, vine să-l consacre. To­tuși­, domnul Ghiață-Colibași ar avea mult de câștigat pentru arta d-sale,, dacă i s’ar da meri­tata posibilitate să-și continue studiile undeva, în străinătate. „ACCIDENTUL“ De la ultimul său roman „Ora­șul cu salcâmi“, apărut în 1935,­­ Mihail Sebastian închinat întreaga părea să-și fi activitate dri­­criticii literare și teatrului. In a­­fară de cronicile din „Revista Fundațiilor Regale“, „Viața Ro­mânească“ și alte reviste, d-sa a dat în acest răstimp o piesă de teatru „Jocul de-a vacanța“ re­prezentată cu succes pe scena teatrului „Comoedia“ și un sub­stanțial studiu „Corespondența lui Marcel Proust“ apărut în e­­ditura Fundației pentru literatură și artă „Regele Carol II“. Aceeaș editură prezintă acum noua lucrare epică a d-lui Mihail Sebastian „Accidentul“. E o în­toarcere la roman dintre cele mai îmbucurătoare, cetitorilor hindu­sé cunoscute puternicile daruri de constructor epic ale autorului „Femeilor“ și „Orașului cu sal­câmi“. Romanul „Accidentul“ de d. Mihail Sebastian a apărut zilele acestea, adăugând prozei contem­porane o valoroasă operă și ofe­rind iubitorilor de literatură a­­leasă o lectură bogată și ferme­cătoare. ATHENAEUM A apărut numărul pe Oct.— Dec. 1939 al revistei învățămân­tului Liceelor Militare­ Athe­naeum. In acest compact ■ nu­măr colaborează domnii: Al. Di­ma: Problemele artei populare: loan Bulandra, Vasile Conta și savanții timpului­­ său: Augus­tin Z. N. Pop: Biografia Mitro­politului Varl­aam; Ni­colae Su­­lică: Preoții de la biserica Sf. Ni­colae din Brașov; Paul I. Pa­­padopol, Emil Gârleanu, ca om și artist. La ideii, fapte­, oameni, se comemorează centenarul lui Maiores­cu. Recenzia cărților bogat argumentată și pe larg desbătută, este semnată, prin­tre alții, de domnul Constantin Stelian, redactorul acestei me­rituoase reviste. Literatură, arta, idei... Boeme parisiene (Urmare din pag. I-a) in felul lui, un peisaj de boe­mă, retușat, de bună seamă, de chiar stilul celui de-al XVII-lea secol. Două grupuri de artiști sunt socotite, insă, în istoria literară, ca întemeietoare ofi­­ciale ale boemei, amândouă dobândind o incontestabilă celebritate, amândouă isbuc­nind, lacome de vis, cu tânăra și lirica lor insurecție, în epo­ca aceia arsă, continuu, de fe­bre și avânturi, din plin secol al XIX-lea. Două boeme, care, deschi­­zând drumul celorlalte, s’au situat fiecare în alt moment major al epocii literare: una, fiind paralelă cu triumful ro­mantismului, — celaltă, coin­­cidând cu perioada de lichi­dare a acestuia,. Cea dintâi, intimând, la rândul ei, palide nervuri în cenaclul din jurul publicației literare „La muse frangaisse“ (1823—1824) și în salonul roșu al lui Victor Hugo (,,Le Cé­­nacle“), — a instaurat o boe­mă, întemeiată, în primul rând, pe rafinament și pe do­rința unei insurecții spirituale „cu orice preț“. Păstra un ca­racter aristocrat și intelectual, îmbinând insurecția cu ele­ganța și agresivitatea cu or­goliul, și strivind, voit și sgo­­motos, sub picioare, dogme morale și principii artistice. Era boema Gérard de Nerval, Théophile Gautier, Arsène Houssaye, Camille Rogier, Cé­lestin Nanteuil, Jehan du Seigneur, Petrus Borel, Philo­­thée O'Neddy, Lassailly, Ed. Ourliac, Mac Keat (Maquet), care, după cum îi definește P. Martino, în cartea sa „Par­­nasse et symbolisme“, „vncar­­nent le nouvel idéal, batuilleur et fantasque“. „L’art, pour ces messieurs — ironizează Revue de Paris în numărul ei din Ianuarie 1833 —c’est tout, la poésie, la peinture, etc.; ces messieurs sont amoureux■ de rant; ces messieurs méprisent quincon. que ne tmvaille pas pour l’art, et ils passent leur vie ă parier art, ă causer art“. Pasionați, frenetici, demon­strativi, gălăgioși, fecundân­­du-și existența cu o unică adorație, excesivă, sonoră — arta — Gerard de Nerval, Théophile Gautier, Arsène Houssaye și prietenii lor se instalează cu toții în cu­noscuta ,,rue du Doyenne“, încărcând pereții camerelor cu picturi, ținând ședințe poe­tice, sau petrecând seri bur­ Iești, cu serbări costumate, fe­mei frumoase, cine bogate, serii de vervă îndrăcită, „une orgie foile, échevelée, hurlan­­te...“ Se instaurează, astfel, cultul artiștilor „liberi, exce­sivi, sălbateci“, — cum îi nu­mește Albert Thibaudet. Théophile Gautier în „Jeu­­nes France“ (1833) ne-a dat — cum afirmă P. Martino — însăși epopeea burlească a­­­­­cestei boeme. La rândul său, Gérard de Nerval i-a fost chiar istorio­graf, în a sa „Bohéme ga­lante“. Boemă, cu nuanță galantă, intr’adevăr,­­ dar și cu ca­racter de manifestație violen­tă, fromolară, explodând, os­tentativă, în public, pentru prima oară la 25 Februarie 1830, cu celebra „bataille d’Hernani“ ilustrată prin o­­fensiva vestă roșie a lui Gau­­tier, prin prezența grupului din „rue du Doyenne“ în sala teatrului și, în timpul pauze­lor dintre acte devenite re­dute, prin bombardamentul cu coji de fructe executat din galeria tinerilor revoluționari romantici și revărsat asupra lojilor unde vechii partizani ai tragediei clasice protestau cu indignare... Boemă, al cărei stindard a­­vea să fie însângerat, mai târ­ziu, de actul tragic al simvei­­der­ii lui Gérard de Nerval, li­chidând, astfel, printr’o dra­mă, incandescenta ci forță de entusiasm, pasiune și vervă. RADU GYR (Urmare în numărul viitor) Pe urmele lui Ion Creangă (Urmare din pag. 1) ținându-se necontenit de șorticării și de anecdote, hulpar și fara „maniere“, îni sfânșit un răzeș moldovean mândru de „țărănia“ lui liberă. In lumea nouă care și zorea ifosele și moda occidentalizată, Ion Creangă a reprezentat bunul simț și filosofia rânduelilor autohtone. Trăia cu o vigoare rustica dragostea patriarhală, simplitatea vieței naturale, de la îmbrăcăminte până la scris, și obiceiuri se afirmă în el țăranul din Humulești strămutat din casa părintească în bojdeuca din Țicâu. Această purtare în lume și în legă­turile cu prietenii va fi dat mult de gândit cu deosebire junimiștilor, care-l priveau cu oarecare rezervă și teamă totodată, căci Ion Creangă, scrâmbăia pe podele, nu ținea seama de nasurile delicate, trântea câte un răspuns de ră­­mâneau înmărmuriți ascultătorii. Intre occidentalismul înfumurat și cosmopolit al Junimei și „țărănia“ lui Ion Creangă era o deosebire fundamentală. Astfel se explică faptul că prietenia lui cea mai trainică a fost cu Mihai Eminescu. Aceste creere geniale se complectau reciproc. Ion Crean­­gă se lăsa pătruns de vorba sinceră și caldă a lui Mihai Eminescu, de darul lui poetic, de sufletul cuprinzător și tainic care impunea respect și admirație. Nu i-aa înțeles subtilitățile și filosofia, dar l-a adâncit ca nimeni altul­ în zonele misterioase ale inimei, acolo unde vibra aceiași coardă patriarhală cu ecouri melopeice spre dealurile îm­pădurite ale Moldovei. Mihai Eminescu descoperise în Ion Creangă pe învățătorul copiilor și al „multora din cei mari“, îl ascultase povestind și rămăsese fermecat de can­titățiile limbei, de chipul măestrit al stilului. O altă lume mijea din opera lui Ion Creangă. O lume cunoscută și de Mihai Eminescu în copilărie, când, visător și romantic, se lăsa vrăjit de basmele bătrânilor din sat. La o ulcică de lut cu vin de Cotnari, mâncând udătură cu mămăligă dintr’un hârb de ceaun, s’a întărit prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu. Cât de departe erau ei atunci de răzbunările politice care îi vor atinge pe amândoi, cât de departe erau de mediul aristocratic al Junimei și de lumea din juru­ le se vede și din faptul că amândurora le plăcea să hoinărească noaptea prin împrejurimile Iașului, în căutarea unei crâșme, loic nimerit de spovedanie sufle­­tească și de mărturisire tainică a gândurilor. Prietenia dintre cei doi scriitori are sensuri de adâncă înțelegere psih­ologică. Se întruchipa în această prietenie o predestinare miraculoasă, o contopire dintre doi oameni care vedeau în acelaș fel viața, și aduceau, în destinul lor frânt de năpasta orășenească a intelectului falsificat, o altă perspectivă, izvorîtă din basm și legendă, din baladă și strămoșească evocare, și deschisă către luminele clasi­cismului. Atunci s’a făurit fermecătoarea poveste a unei prietenii ideale. La Junimea veneau împreună ; cât a ținut conviețuirea în bojdeuca din Țicâu erau nedespăr­țiți. Ion Creangă scria Moș Nichifor Cațcariuri­ și Mihai Eminescu Doina. Unul era îmbătat de voluptatea rustică, în celălalt izbucneau vulcanic sentimentele naționaliste. Când isprăveau de scris și de cetit, o porneau razna peste dealuri , din vale se auzea sgomotul surd al orașului, Sol­donia și Gomora, Târgul Cucului, și iscodirea calomnioasa a minciunei era mută. Talanga turmelor la păscut punea un contra­punct acestei simfonii feerice. Când Mihai Eminescu s’a strămutat la București, și Ion Creangă a rămas singur la Iași, acesta îi scrie : „Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe, ca nid hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele... Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin“. Zilele negre ale lui Ion Creangă au început după boala lui Mihai E­­minescu. Se legase între ei o prietenie prea mult ome­nească, trăiseră ceasuri de ideală înțelegere, se potriveau la gânduri și aveau acelaș sânge moldovenesc în care dom­ea vraja munților și clocotul râurilor. Când vestea morții lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889) a pătruns la Iași, Ion Creangă a intrat în agonia morală. Peste câteva luni, la 31 Decembrie 1889 moare și el. Cum ar fi putut oare supraviețui prietenului său? Astfel se împlinește un destin omenesc și literar în strigătul de durere al singu­­rătății. NICOLAE ROȘU UNIVERSUL LITERAR LUCIAN BLAGA In cursul lunii Aprilie, va apă­rea volumul „Poezia lui Lucian Bla­ga și gândirea mitică“, de Constantin Fântâneru. Cartea se tipărește în colecția „Convorbiri literare“, înființată recent de d. I. E. Torouțiu, directorul revistei „Convorbiri literare“ și al editurii „Bucovina“. ION I. MIOC a apărut de curând al doilea volum de epigrame al tânărului scriitor or­avițean Ion I. Mitoc. Deși epigrama este un gen difi­cil, d. Ion I. Mioc — îndreptățind nădejdi în talentul său, — aduce, în volumul ,­intitulat „Epigra­me“, lucruri noui și meritoase. Spre ilustrare, reproducem o epigramă, la întâmplare . Unui poet mediocru Când privesc la pălărie, înțeleg eu soarta-ți sumbră. Borurile ei enorme se tot țin mereu în umbră. LITERATURA STRĂINĂ Cărțile străine și în­ special c­ele­ ale literaturii engleze germane, nu s’au­ bucurat nicio­și dată de­­ a­­preia mare răspândi­re în țara noastră, în primul rând din cauza prețului lor foarte ridicat. Pentru cumpă­rătorul nostru a fost totdeau­na o pro­blem­­ă dificilă, achita­rea tarifelor ridicate d­e se nef­­cersitau e­dițiunnile luxoase­ ale a­­ihintiteloir lucrări. Spre, a ipreîntâmpina această situație neplăcută și mai cu seamă spre a putea pune la dispoziția a I cât mai mulți citi­tori l­iperile însemnate ale­ Ger­maniei­, editura Albert Lanngen- Georg Müller din München a lansat pe piață o serie­ de cărți, tipărite­ în excelente condițiu­­ni, al căror preț se­ menține la nivelul suportabil de moneda noastră. Această idee excelentă va da posibilitatea celor doritori să fie, la curent și cu alte litera­turi decât a noastră, să le cu­noască ,în­­ limba originală. SLOVAK Ni se trimite din Râmnicu-Vâl­cea — ca o solie a acestei primă­veri, — primul număr al revistei bilunare de literatură și artă, „Slovar“. Colaborează în acest număr: N. Plopșor, Pavel Ion Ștefan, Lucian Dumitrescu, Nanu Măinescu, Elena Zugrăvescu, Pre­da Savu ș. a. Nu putem decât să dorim celor de la „Slovar“ — la începutul de drum pe care au pornit încreză­tori, — un camaraderesc „spor la muncă“. .►"V -V Divinități androgine (Urmare din pag. l­a) concepția desăvârșirii umane pe care­ o păstrează, le-am amintit în­­tr’un articol precedent — Zeul pri­mordial era androgin. întreaga Crea­­­ție încearcă să dobândească starea aceasta primară, reală, nu numai omul. Există, în religiile austra­liene, o nostalgie puternică pentru realitate, pentru desăvârșire. Până și arborii sunt androgini, în concep­ția australiană. (Arborii sunt doar și ei un simbol al Puterii, al sacrului, al realității absolute — și c­a atare nu pot fi concepuți unisexuați, ca oricare alt fragment din Cosmos). In India, Dyaus, zeul Cerului, mas­culin prin excelență, este uneori fe­minin , iar Purusa, Gigantul cosmic, din a cărui substanță iau naștere lu­mile, este și el conceput ca androgin. Perechea divină cea mai importantă în pantheonul indian, Shiva-Kalî, este uneori reprezentată ca o singură ființă (arshanarîshvara). In iconogra­fia tantrică sunt foarte frecvente imaginile zeului Shiva strâns îmbră­ți țișat cu Shaktî, cu propria sa „pute­­­re“, închipuită ca o divinitate femi­nină (Kâlî). Toată mistica erotică mn­­­diană, dealtfel, așa cum am arătat în cartea mea Yoga, are ca scop de­săvârșirea omului prin identificarea lui cu o „pereche divină“, adică prin androginie. înapoia tuturor acestor practici obscure se află ideia că omul nu poate dobândi adevărata autono­mie spirituală, decât prin deplina depășire a ,, contrariilor“, a limitelor care îi fracturează experiența cosmi­că și, ca atare, îl împiedecă de a cu­noaște realitatea. „Nunțile mistice“] de care vorbesc textele indiene au ca scop tocmai realizarea acestei dii­­unități umane, al cărui model este di-unitatea divină. Androginia divină se reîntâlnește pretutindeni în istoria religiilor, și ceea ce este vrednic de a fi subliniat, sunt androgini chiar zeii prin exce­lență masculini și zeițele prin exce­lență feminine. Cu alte cuvinte, o Pu­tere sacră, care se manifestă cosmic cu trăsături bine stabilite, având un profil ferm — nu-și poate dobândi acest profil ferm (masculin sau fe­minin) decât întrucât se presupune că a fost, în prealabil, androgin. Ori­cum s’ar manifesta este o Putere absolută, divinitatea, ca o realitate ultimă — și această realitate nu poate fi limitată prin niciun fel de atribute (bun, rău, femeie, bărbat, etc.). Lucrul acesta se verifică în orice sector al istoriei religiunilor. Zeul suprem al tribului amerindian Zuni e bisexual. La Egipteni, unii dintre cei mai vechi zei erau andro­gini ; Horus era bi­sexual, Nun (ze­ul haosului) avea ca tovarășă pe Nu­­net, iar Ra (zeul Soarelui) pe Râu­. „Perechile“ acestea divine sunt fără număr, și ele exprimă în termeni mitici androginia divinității ; căci cele mai multe din „tovarășele“ zeu­­­lui sunt doar personificări tardive a aspectului său feminin. In mitologia Scandinavă, aproape toți zeii impor­tanți sunt androgini: Loki, Othia, Tuisto, Ymir, Nerthus, etc. La Greci, androginia divină era bine cunoscută chiar în ultimele secole ale antichi­tății: Attis, Adonis, Dionysos — acești zei ai vegetației, comuni tutu­ror culturilor greco-mediteraniene — erau androgini, întocmai cum erau și zeițele fertilității cosmice, divini­tățile agricole cunoscute sub numele generic de Magna Mater. Cum spu­neam mai sus, divinitatea nu poate să se manifeste cu o supremă efici­ență (în cazul nostru, eficiența e fe­minină) dacă nu dovedește că e „to­tală“, că realitatea ei e absolută, adică dincolo de atribute și delimi­tări. Zeul timpului nelimitat al Iranie­nilor, Zervan, pe care istoricii greci îl traduceau prin Chronos, este și el­ androgin. Din Zervan se nasc cei doi frați gemeni, Ormuzd și Ahriman, zeul Binelui și al Răului, al Luminii și al întunericului, care-și dovedesc prin aceasta originea lor comună. In­teresant de amintit, și la Chinezi exista o divinitate androgină su­premă, care era tocmai zeul Intune­­ricului și al Luminii. Simbolul este destul de limpede: lumina și întune­­recul sunt doar aspectele consecutive ale aceleiași realități; pentru cel care le privește izolat, ele par a fi sepa­rate și în conflict — dar pentru în­țelept ele se dovedesc a fi nu numai „gemene“ (ca Ormuzd și Ahriman) ci una și aceiași ființă, văzută sub as­pectul ei manifestat și nemanifestat. Elasticitatea sexelor la divinități este o problemă care a dat mult, de lucru învățaților. S’a văzut însă dea­­bia acum în urmă că „perechile di­vine“ (de tipul Bel-Belit, etc.) sunt, cele mai multe din ele, invenții tar­dive sau formulări imperfecte a an­droginiei primordiale care caracte­rizează orice divinitate. Așa, bună­oară, la semiți zeița Tanit era numită „fața lui Baal“, iar Ashtarteea, „nu­mele lui Baal“. Se ghicește în această formulă liturgică, androginia zeității primordiale. Sunt nenumărate exem­ple­­ din religiile egiptene, babilo­­niene, indiene — cân­d divinitatea era numită „tată și mamă“; din sub­stanța ei, fără o altă colaborare, iau naștere lumile, făpturile, omul. An­droginia divină are ca o consecință, logică monogenia sau autogenia. Iar foarte multe mituri ni se povestește cum divinitatea a luat naștere din sine. Este un mod simplu și dramatic de a ni se spune că divinitatea își teste sieși îndestulătoare. Regăsim acest mit — fundat pe o foarte pre­cisă metafizică — în toate specula­țiile neo-platonice și gnostice de la sfârșitul antichității. Cum spuneam într-un articol pre­cedent, teoriile acestea nu rămâneau pur și simplu „teorii“. Ele erau per­­­­manent „trăite“ de către întreaga co­lectivitate. Dacă divinitatea nu poate fi decât androgină, și, ca atare, omul perfect nu poate fi, la rândul lui, de­cât androgin — atunci se cuvine ca această androginie să fie realizată de către om, chiar aici, pe pământ. Evi­dent, androginia dobândită ritual, în­ anumite împrejurări (ceremoniile de inițiere la Australieni, sărbătorile vegetației, etc.), nu era decât o stare efemeră ; visul se reia,torcea, apoi, în trista lui condiție umană, limitată de atribute și fracturată. Dar se încerca realizarea, chiar numai pentru o bucată de timp, a acestei stări pri­mordiale. De altfel, în toată istoria religioasă a umanității, persistă, ca pi un blestem, această discontinuitate a experimentării sacrului. Niciun om nu poate rămâne necontenit în sacra­­litate. Chiar sacerdotul își creiază o condiție spirituală aparte când săvârșește un ritual sau o taină — și apoi se reîntoarce la starea lui de toate zilele, profană. „Sacrul“, fiind cu totul deosebit de profan — nu poate fi suportat de om, incon­­tinuu. In unele texte indiene se spune că brahmanul, care „nu se co­boară la timp din (starea supra-uma­­nă pe care i-o creiază) sacrificiul“, e ucis pe loc — e ucis chiar de către forța sacră, pe care nu o poate îndura biata lui făptură limitată. Așa se întâmplă și cu androginia. Ea e o stare para­disiacă, pe care omul nu o dobândește ritual decât în anumite împrejurări, și pentru foarte puțin timp. Dar, ceea ce e im­portant de reținut, omul e dator să realizeze, chiar numai pentru o clipă, această stare paradisiacă, această an­droginie care înseamnă pentru el existența reală, autonomă și bogată in beatitudini, a lui Adam, a omului primordial, orice nume ar purta acesta- Dealtfel, anevoie s’ar putea dispensa un vis de aceste experiențe ale androginiei, efemere căci în cele mai importante evenimente ale vieții sale e obligat să o realizeze. Am văzut că inițierea în societățile primitive se întemeiază pe o aseme­nea experiență. Dar chiar în iniție­rile mai „evoluate“ — cum ar fi bunăoară inițierea în „misterele“ an­tice sau în orfism — androginia joacă un rol capital. Căci, în oricare din aceste inițieri, neofitul joacă un rol feminin. Nu e locul să intrăm aici în amănunte, dar se poate vorbi de o experiență androgină chiar în marile curente mistice, căci în sufletul ori­cărui mistic se săvârșește o „nuntă divină“, și față de divinitate orice suflet religios se comportă ca o „mi­reasă“. Nunta aceasta mistică, însă, nu se interpretează numai ca o experiență precisă a pretenții divine în sufletul omului — ci mai are și alt tâlc, se­cret : omul nu se poate apropia de divinitate decât desăvârșindu-se, și înainte de a putea cunoaște pe Dum­nezeu, sufletul lui trebuie să se „îm­plinească pe sine“, redevenind ar­hetip, redevenind Adam­ Eva de la începutul începuturilor, omul de di­nainte de păcat... In sfârșit, ca să subliniem faptul că orice iis, cu gau fără voia lui poartă în suflet nostalgia desăvârșirii, tre­buie să spunem că chiar actul esen­țial al dragostei aduce după sine o­ experiență — firește, foarte palidă — a androginiei. Bărbatul care se îndrăgostește capătă „calități“ femi­nine : grație, supunere, devotament, etc. Iar femeia care iubește se îmbo­gățește cu virtuți masculine : spirit de inițiativă, dorința de a proteja, de a domina, de a conduce, etc. Numai după asemenea transformări preli­minarii poate nădăjdui un vis reali­zarea în condiții optime a experienței dragostei, care este: pierderea de sine, trecerea în celălalt. Romanticii, în deosebi cei din școala germană, concepeau chiar actul erotic ca o an­droginie. Cum experiența aceasta, însă, se referă la un absolut — ca și expe­riența religioasă — ea nu poate fi realizată de om decât pentru un foarte scurt timp, întocmai ca preo­tul care nu poate „suporta“ apropie­rea divinității decât temporar, întoc­mai ca androginia rituală care nu se îndeplinește decât pentru câteva clipe cu prilejul marilor sărbători colective; tot așa, dragostea, în actul căreia recunoaștem nostalgia andro­­ginismului, nu poate dura decât o clipă. Realitatea absolută e peste pu­tință de suportat în actuala condiție umană. MIRCEA ELIADE ’T TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr 24464-93

Next