Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-01-27 / nr. 5
UNIVERSUL LITERAR 27 Ianuarie 1940 Literatura, arta, idei.. Șezătoarea revistei Universul Literar“, la Lugoj 99 Sâmbătă, 10 Februarie, va fi la Lugoj, o șezătoare a revistei „Universul literar“, la care va conferenția d. Dan Botta. Vor ceti din operele lor următorii scriitori din gruparea „Universului literar”: Victor Popescu, N. Crevedia, Matei Alexandrescu, Virgil Carianopol, Ștefan Baciu, Teodor Scarlat, Traian Lalescu și Constantin Fântâneru. Dintre scriitorii locali vor participa, probabil, la șezătoare, d-nii : Nicolae An- FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA ȘI ARTA „REGELE CAROL II” A TIPĂRIT EDIȚIA III-a DIN SFANTA SCRIPTURA In zilele acestea de destin neîndurător, când o parte a omenirii e bântuită de înverșunarea războiului, apariția Sfintei Scripturi din înalta inițiativă a Majestății Sale Regelui, intr’o nouă tipăritură, capătă o semnificație deosebită: dreescu, Ion Th. Ilea, Miu Lerca, Pavel P. Belu, Grigore Bugarin și alții. Șezătoarea va fi ținută sub patronajul „Astra bănățeană, despărțământul central, Lugoj“. Beneficiul realizat se va dărui Ministerului apărării naționale, la fondul pentru înzestrarea armatei. A doua zi, după manifestarea de la Lugoj, grupul „Universul literar“, va ține o șezătoare la Timișoara, sub președinția d-lui rezident regal al ținutului Timiș, Al. Marta. O ENIGMA ȘI UN ISTORIC : POPORUL MIRACOL ROMAN DE GH. I. BRATIANU Cartea d-lui Gh. I. Brătianu: „O enigmă și un miracol istoric: Poporul român“, este cum nu se poate mai bine venită, sau atât mai mult cu cât autorul opune ofensivei revizionismului politic, o ofensivă științifică, un studiu obiectiv și documentat. Originalitatea lucrării d-lui Gh. I. Brătianu consistă în ideia autorului de a rezuma și discuta diferitele puncte de vedere ale istoricilor țărilor vecine, care pot fi considerate în acelaș timp ca cele mai reprezentative ale părerilor amintite mai sus. Răspunsul temeinic și documentat la aceste teorii, ce contestă că românii au locuit la începutul Evului Mediu regiunile pe cari le ocupă în prezent, d. Gh. I. Brătianu îl dă opunând acestor șubredte argumentări, istoria vie a poporului începând cu evacuarea românesc, Dacilor și sfârșind cu realizarea unității naționale din secolul al XIX-lea și XX-lea. „MARIA CANTEMIR“, DE LUCIA BORȘ D-ra Lucia Borș autoarea volumului „Doamna Elena Cuza“, a dat la tipar în editura „Naționala-Ciornei“ lucrarea ,,Maria Cantemir“. Cu această nouă carte, d-ra Lucia Borș, pe lângă că își afirmă încă odată talentul de povestitoare, continuă să arate figurile strălucite ale istoriei noastre. In acest nou volum, autoarea ridică din vălul ce acoperea istoria agitată a familiei Carntemir, destul de încercată cu suferință. Scrisă în acelaș gen, al biografiei romanțate,’ care in ultimul timp s’a1 afirmat atât de puternic, Maria Cartemiir promite să fie un succes literar. „JUAN IN AMERICA“, DE ERIC LINKLATER... Intr’o serie de scene descrise cu spirit, autorul își plimbă eroul,reîncarnarea a strămoșului prin multe peripeții, care țin atenția încordată. Juan în America, romanul care a repurtat peste ocean un mare succes, va apare in ed. „Naționala- Ciornei“ TERMINI Revista italiană TERMINI, (revista menisile di cultura), a apărut pe lunile Iunie, Iulie, August și Septembrie, (numerile 34,35, 36 și 37), într’un singur volum, de două sute de pagini, Închinat României și scris în limbile română și italiană. Cuprinde articole despre istoria și cultura românească, de autori italieni și români (printre aceștia se află d-nii Tudor Vianu, G. Oprescu, C. Isopescu, P. Constantinescu). De importanță deosebită sunt traducerile antologice din poezia noastră nouă, la a căror întocmire un deosebit merit are d. CamLlucci. „TIMP ȘI DESTIN“ DE PROF. C. RADULESCU-MOTRU Gânditor de seamă, autor al atâtor cărți de filosofie, d. Rădulescu Motru va publica o carte cu sugestivul titlu de „Timp și destin“. In ea învățatul dascăl abordează problema atât de acută pentru tineretul ce se ridică, poate omul să-iși făurească „Destinul?“ Arta de a făuri destinul consistă în utilizarea pricepută a împrejurărilor date iar nu în inventarea unor împrejurări croite după pofta inimii. Destinul nu i se făurește prin injuterul minunilor improvizate, ci prin cultivarea aptitudinilor sufletești și prin punerea acestora în valoare. Realizarea propriului fond sufletesc este prima regulă din arta destinului. (Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“) O existență plină de învățăminte a fost acea a lui Pasteur, tipul clasic al învățatului, care studiază după cea mai perfectă metodă și care e încredințat că descoperirea științifică e în transă legătură cu personalitatea descoperitorului. S’ar putea spune despre acel care a reușit să risipească dintr’odată confuzia ce domnia cu privire la originea bolilor contagioase și epidermice, și care și-a legat numele de descoperirea medicației antirabice și a atutor altor mari descoperiri din domeniul chimiei și fiziologiei că pe lângă geniul răbdării și al perseverenței, de care a fost călăuzit, a fost condus în viață și de o forță superioară, ce l-a ajutat să atace, rând pe rând diverse probleme care de multe ori nu aveau nimic comun cu pregătirea lui de chimist. JOACHIM BOTEZ: ÎNSEMNĂRILE UNUI BELFER Volumul II Drumeția acestui sfătos umanist, ce cochetează bucuros cu erudiția când e nevoie s-o aplice la o experiență de viață — e de fapt — o călătorie lăcuită spre a cunoaște oameni și lacuri noi din țară. In periplul său care atinge Piatra Neamț, Curtea de Argeș, Hotinul și Buzăul, neobositul autor scotocește diversele regiuni ale țării, pentru ca să ne aducă de pretutindeni în tolba sa, prețioase documente umane. „CONCINA PRĂDATA“, DE TEODOR SCORȚEANU Analist al sufletului feminin, d. Teodor Scorțeanu, autorul o .PASTEUR“ DE RENÉ LERY-RADOT VAL riginalei nuvele: „Popi“ ne dă în primul său roman, tabloul societății ieșene, prezentată in cadrul istoric de dinainte de război, în care mișună câteva > s personagii _ tipice și familiare unei lumi în prefacere. Opusul _ Superficialei Sylvia Vodiș a cărei construcție sufletească este conturată de umor și curasivitate, studentul Vlad, apare ca un suflet măcinat de sbulcium interior. Posesor al unui stil ferm și al unei limbi de spumoasă savoare, autorul izbutește să ne dea în tir’o Carte de biciuire a moravurilor, un roman atrăgător și plăcut la lectură, publicat recent de „Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II“. BIBLIOGRAFIE P. Nemoianu, Amintiri, roman, tiparul „Cartea Românească“, 1940. Maura Prigor, Funda, nuvele, ed. „Cartea Românească“, 1940. Vasile Netea, Sub stindardul ..Astrei“, două decenii de activitate culturală în despărțămânntul Reghinului, 1919—1939. IpV Dumitru Olaru, Crângurile cerului, poezii, gravuri de C. Grosu, colecția „Litoral“, Constanța 1940. George Drumur, Suflete în azur, poeme, cu cinci desene de Mac Constantinaaeu, București, 1940. ADAM ȘI EVA (Urmare din pag. I-a) activă în viața societăților respective, servind nu numai ca un model ideal către care trebuie să tindă omul — ci, mai ales, ca o schemă teoretică pentru o serie de experiențe rituale de o deosebită importanță. Nu s’a pus cu destulă vigoare în lumină, socotim noi, faptul că androginul lui Platon, bunăoară, sau omul primordial Yama-Yama-Adam, etc., departe de a fi simple „mituri“, simple teoreme abstracte, vrednice de a fi discutate de învățați sau contemplate de mistici — erau, înainte de toate, un ideal colectiv, pe care și-l asimilau oamenii prin rituale, sărbători și obiceiuri periodice. Intr’adevăr, androginul fiind considerat tipul uman desăvârșit, s’a încercat de totdeauna realizarea lui; și această realizare, înainte de a fi — ca la Platon, sau la mistici — o operație de perfecțiune individuală, a fost o experiență religioasă colectivă. In anumite sărbători grecești, se petrecea așa numita „schimbare de costume“ ; bărbații îmbracă vestmintele femeilor, și vice versa. Ritualul acesta coincide cu o sărbătoare în care dezmățul atingea uneori culmi nebănuite. Dar noi am analizat cu alt prilej semnificația orgiei rituale, și am văzut că în asemenea împrejurări se urmărea, pe un nivel scoborît, aceiași „totalizare“ a binelui și răului, aceiași coincidență a sacrului cu profanului, contopire definitivă a contrariilor, anularea condiției umane printr’o regresiune în nediferențiat, în amorf. „Schimbarea veștmintelor“ se încadrează perfect în experiența orgiastică. Pentru că și androginismul este o contopire a contrariilor în acelaș individ. Dealtfel, asemenea rituale nu se întâlneau numai în Grecia antică. In foarte multe sărbători populare europene, în luna Mai, se caută androginizarea prin schimbări de costume, etc. (bibliografia, din lipsă de spațiu, o vom da la republicarea în volum). In India, Persia și alte țări asiatice, ritualul „schimbării veștmintelor“ joacă un rol de frunte în sărbătorile agricole. In unele părți din India, bărbații poartă chiar sâni artificiali, cu prilejul unei serbări a zeiței vegetației, care și ea este, firește, androgină... Toate acestea nu sunt întâmplătoare, nu sunt amănunte lipsite de semnificație, și chiar de o semnificație metafizică foarte adâncă. Este adevărat că ele nu se prezintă în forme degradate și vulgare, dar asta dovedește încă odată că omul nu poate „trăi“ absolutul fără să-l denatureze. Pentru că „schimbarea de costume“ urmărește, de fapt, prin experiența religioasă care se presupune că ar fi provocată de îndeplinirea ritualului — realizarea unei stări androginice, redobândirea condiției umane primordiale, care era, în toate tradițiile, desăvârșită. Omul care purta veștminte femeiești nu devenea, cum ar crede un ochiu neavertizat, femeie — ci realiza, pentru un răstimp, unitatea sexelor, stare care îi înlesnea o anumită contemplație totală a Cosmosului. El pătrundea, androginizat fiind, într’un anumit nivel al realității care nu i-ar fi fost accesibil în condiția umană diferențiată, sexuată. Din când în când, în conformitate cu ritmurile Naturii, omul trebuia să-și anuleze starea lui diferențiată, căutând, ritual, reîntoarcerea în starea primordială, a „strămoșului“ — a lui Adam Eva. Dovadă că interpretarea pe care o dăm ritualului „schimbării veștmintelor“ nu e arbitrară, este faptul că în ceremoniile inițiatice „primitive“ se urmărea acelaș lucru: reunirea ambelor sexe cu acelaș individ. Toate ceremoniile de inițiere ale societăților primitive nu au decât acest scop : realizarea antroginiei. Chiar acele operațiuni chirurgicale penibile, pe care le suportă neofitul sau neofita în timpul inițierii — și asupra cărora nu putem stărui aici— sunt făcute cu acelaș scop: androginizarea, primordială reîntoarcerea la unitatea (vezi studiile lui Winthuis, Roheim, Laubscher, precum și interpretarea medicală a lui Halley des Fontaines). Dar — și amănuntul acesta a trecut aproape neobservat — se întâmplă că operația i de inițiere, prin care neofitul sau neofita iau cunoștință de sexul lor, este o operație de androginizare. înainte de a fi inițiat, un tânăr australian, bunăoară, nu este considerat ca având vreo demnitate umană; el e doar o virtualitate, masculinitatea lui e larvară. Ca să devină bărbat, trebuie să treacă printr’o lungă ceremonie de inițiere, ceremonie care îi revelează cosmologia și teologia tribului, dar, mai ales, îi confirmă plenitudinea sexului. Ori, și aceasta e semnificativ, chiar în timpul când se face această confirmare, inițiatul e supus unor rituale și operații de sens contrar, care îl solidarizează cu sexul opus. Concomitent cu promovarea adolescentului la virilitate, se desăvârșește o operație contrarie, prin care inițiatul devine în chip ritual, femeie. Sensul ceremoniilor de inițiere este, deci, următorul : nu poți deveni un om, dacă n’ai devenit mai întâi om complet, desăvârșit. Nu poți deveni bărbat sau femeie, dacă n’ai devenit mai întâi androgin. Nu poți suporta condiția umană, tragică, prin polaritatea ei, dacă n’ai cunoscut în prealabil condiția primordială, starea de perfecțiune și beatitudine, pe care a realizat-o „strămoșul“, atunci când încă nu devenise Adam și Eva, ci era Adam-Eva. Toate acestea dovedesc că setea după desăvârșire umană nu e o descoperire recentă, a „civilizaților“. Tipul ideal de umanitate, pe care l-a visat și Platon, și gnosticii, și misticii Evului Mediu, și romanticii germani — îl visează și îl realizează, prin mijloace rituale umilitor de rudimentare, „sălbatecii“ din ziua de azi. El nu este, așadar, o creație abstractă sau un mit fără legături active cu realitatea. Miturile nu sunt, de obicei, decât formula teoretică a ritualului. Iar ritualul nu este decât încercarea omului de a lua contact cu realitatea absolută. In mitul și ritualele androginului, omul încearcă să se reîntoarcă la starea „totală“, nediferențiată, a „strămoșului“. De aici derivă foarte multe lucruri, astăzi uitate sau fără niciun înțeles pentru conștiința modernă. Derivă, între altele, valoarea rituală a dragostei, prin care omul se pierde pe sine, contopindu-se cu celalt. Dar asupra acestor consecințe, vom reveni, cu alt prilej, MIRCEA ELIADE Situația scriitorului ■Urmare din pag. I) un poet este mare prin valoarea ,calitativă a operii sale. El nu este întotdeauna judecat cu deplină înțelegere de contemporanii săi. Aceștia se pot înșela asupra valorii lui, și sancțiunea lor poate fi uneori greșită. De aceia un consorțiu critic, ce se poate alege pe sprinceană, nu poate spune cuvântul cel din urmă. Opera lui Iuliu Săvescu și a lui Ștefan Petică a fost reabilitată mult prea târziu după moartea lor. Dacă s’ar fi pus, atunci când trăiau, problema pensionării lor, nu știm câte sufragii ar fi întrunit. Greșelile făptuite în trecut au început a se uita, și o largă rectificare a destinului scriitoricesc se află pe cale de afirmare. Scriitorul este sărac prin însăși funcția lui de scriitor. In ziua când a pus mâna pe condei se pare că a iscălit un contract drăcesc cu sărăcia. Gândul gratuit pentru o emoție sau un plan literar îl face impropriu pentru lucrul practic al vieții. Caută o rimă, caută o muză, sau fuge de ea ca să nu se supere nevasta, urmărește o idee, deapănă firul unei lucrări la biblioteca Academiei, întârzie la o bodegă (în Italia apare o revistă intitulată „Bodega e poesia“...) își pierde vremea în tipografie, face corecturi noaptea. Arta scrisului nu este o profesiune ca oricare alta. Este o misiune, o nobilă căutare a unui ideal de visuri, o luptă necontenită cu destinul, cu puterile nevăzute ale ursitei, cu oamenii, cu societatea. Scriitorul de multe ori își neglijează interesul material al vieții pentru o rimă, pentru un capitol de roman, pentru o lectură care-l pasionează mai mult. Sărăcia scriitorului nu se datorește numai ingratitudinii sociale, neînțelegerii contemporanilor, ea este în aceiași măsură de esență sufletească: scriitorul este cauza primă a sărăciei lui. Veni-va oare timpul când va fi altfel ? Greu de răspuns. Tot ce putem spune astăzi este că situația scriitorului începe să se schimbe. Societatea scriitorilor români își revendică, pe lângă alte rosturi, și pe acesta. Casa de pensii a scriitorilor funcționează. Este un fapt nou. Cât ne va ține tinerețea nu vom avea nevoe de ea. Dar dela cincizeci de ani încolo, începi s’o îndrăgești. Atunci se pune întrebarea ce fel de scriitor ai fost. Oare faptul că ai avut și altă profesiune, advocat, medic, profesor, constitue o piedică ? Nu vedem de unde ar veni împotrivirea. Oare faptul că ai scris, dar nu ai publicat în volum, constitue o piedică ? Iarăși nu vedem de unde ar veni motivul unei împotriviri. Chiar acel care are o avere personală își poate revendica dreptul la o pensie, dacă este scriitor. Căci a pretinde cuiva să facă dovada că a trăit exclusiv din vânzarea cărților sale în librării, ni se pare dea dreptul absurd. A avea o profesiune, alta decât acela de scriitor (d. Ionel Teodoreanu este advocat și d. V. Voiculescu este medic) constitue un merit în plus, a avea o avere personală, agonisită printr-o muncă oarecare sau moștenită, iarăși este un lucru de preț. Cumpănind drept lucrurile, calitatea de scriitor decurge din calitatea operii literare, și din nimic altceva. Se întâmplă uneori ca potrivnicia oamenilor din afară să fie prea veninoasă. Cursul de filologie comparată la Facultatea de Litere din București, ținut de B. P. Hașdeu a fost desființat, prin anul 1876 de Titu Maiorescu, și reînființat de un foarte oarecare Georgia Chițu. Mihai Eminescu a fost destituit din postul de inspector școlar, la 1 iulie 1876 de acelaș Giorgiu Chițu. Cine a fost oare acest Chițu ? Știm că are o stradă în București, după cum și Eminescu are una pe lângă Bulevardul Alexandru Ioan I. l.am văzut cândva fotografia la un minister. Un prieten îmi spunea că are barbă, iar eu pretindeam că are cioc. Așa dar într’asta stătea celebritatea lui, și filosofia vieții, i se reducea, după Cum mergea vorba, la o struță de vin. Intr’una din zile, prin anul 1876, când se tot remaniau guvernele, care treceau dela prezidenția lui Manataki Costache la aceia a lui Ion Brătianu, iar Giorgiu Chițu rămânând tot pe banca ministerială, pentru că pe el nu-l deranja nimeni, vine în discuția Camerei un proect de lege din inițiativă parlamentară. Fiind cerută opinia Băncii ministeriale, Georgiu Chițu răspunde: „Guvernul aderă!“, la care, Costică Babeîcă, adaogă: „Maderă“!... Râsete, mare ilaritate. Așadar într’o sticlă de Maderă stătea celebritatea lui Giorgiu Chițu care făcea și desfăcea soarta unui B. P. Hașdeu sau Mihai Eminescu. Dar pe vremea aceia, scriitorul nu avea situația pe care o are astăzi. Cel puțin așa ne place să credem. NICOLAE ROȘU li Subiectul în opera literară (Urmare din pag. 1) țesătura narativă și substratul care avea să-i îngădue expresia tumultului său interior ; clasicii francezi vor găsi in operele tragedienilor greci subiecte prin intermediul cărora își exprimă în acelaș timp sensibilitatea și ideile lor morale. In acest mod, prin organizarea într’o fabulație coherentă, într’un „subiect“, a întâmplărilor vieții, a peripețiilor imaginare, sau, uneori, a datelor generale a operelor înaintașilor, artistul reușește să se exprime pe sine. Intre structura subiectului și tonalitatea sensibilității autorului există o corespondență și o adaptare foarte intimă, în sensul că o anumită dispoziție sufletească fundamentală nu poate fi exprimată decât printr-un anumit gen de subiect. Nu ne referim, subliniind acest fapt, numai la diferențierile răspicate care interzic ca o stare sufletească de gravitate și fior metafizic să poată fii exprimată printr-un subiect de farsă, sau invers, și la adaptarea de ritm între desfășurarea unei acțiuni și nuanța unei sensibilități care va avea să fie exprimată prin mijlocirea acestei acțiuni. Intre ritmul interior și sensul intim al fabulației, de o parte, și starea sufletească fundamentalăa artistului de altă parte, va trebui să fie suprapunere desăvârșită. Chiar la un acelaș artist, aflat în două etape diferite ale evoluției sale sufletești, viața sa interioară se va exprima prin opere având un ritm și o tonalitate diferită, manifestate prin alegerea de subiecte diferite și prin tratarea acestora cu mjloace literare deosebite. Goethe a exprimat un fond sufletesc explosiv și tumultuos în opere ca Goetz von Berlichinigen, după cum a vădit fantezie liberă și independență în fragmente ca Prometheus; în momente de calm matur și echilibru, artistul a ales însă subiectul tratat în Hermann und Dorothee, care se adapta ritmului său interior din această perioadă a vieții sale. Sunt dterei subiecte care convin unei sensibilități artistice sau care se adaptează ritmului actual al unei simțiri patetice, după cum sunt altele lipsite de corespondențe cu adâncul lăuntric al creatorului. Poetul rus Pushhkin a înțeles fără îndoială acest lucru când a cedat lui Gogol subiectul Sufletelor moarte. Pushkin a înțeles măsura în care acest subiect putea găsi în sensibilitatea prietenului său un ecou durabil și alcătui un nucleu de organizare a unei opere literare. Intuiție justificată nu numai prin Închegarea artistică a operei lui Gogol, dar și prin mărturia acestui din urmă, care nota: „Povestea Sufletelor moarte este povestea sufletului meu” (v. Nicolas Gogol. Les aventures de Tchitchikov. Bossard 1925. Introduction pag. 24 și urm.). Jucând rolul unui principiu de cristalizare și ordonare interioară a vieții sufletești i a autorului, subiectul nu va avea însă o valoare în sine. El nu capătă valoare artistică decât în momentul în care îmbracă o expresie artistică; el poate avea o circulație întinsă înainte cât și după o atare realizare, putând fi utilizat de mai mulți autori, căci la fiecare dintre creatori subiectul va alcătui fermentul organizator al unei alte sinteze interioare. Un acelaș subiect poate juca prin urmare un rol funcțional ,diferit în viața sufletească a fiecărui autor. Subiectul Iphigeniei va îmbrăca alte valențe sufletești la Euripide, la Racine sau la Goethe; subiectul Ciclului reluat de Corneille se va deosebi de drama lui Guillen de Castro; și tot astfel, în lungul subretelor trecute de la antici la moderni, asistăm la o aceiaș schemă narativă, alcătuind un suport pentru valori de suflet diferite. „Faptul divers“ povestit de Tchékov in volumul Le Moine Noir (Pion, 1928, p. 121 și urm.), reprezintă, credem, utilizarea unei povestiri având o circulație întinsă în păturile populare, ceia ce explică, probabil, aflarea subiectului de către d. Tudor Arghezi, care-l desccură în poemul său Pud de gări... (Flori de Mucigai). In fiecare din aceste realizări artistice săvârșite în jurul unui aceluiaș material narativ organizator, asistăm însă la o adaptare desăvârșită a subiectului la starea de suflet a autorului, de unde modificările explicabile pe care le imprimă fiecare autor unui subiect comun tratat de unul sau mai mulți înaintași. Adaptarea dintre structura subiectului și sensibilitatea artistului alcătuește o condiție esențială a reușitei artistice a operei. O inaderență între aceste date conduce la o înjghebare artistică artificială și lipsită de coheziune. Pentru a ne limita, vom cita un singur caz de atare neadilacență, în lucrarea lui Zola, Le Rêve , este neaderența dintre un talent viguros, puternic, cu viziune brutală și directă a lucrurilor și un subiect idealist, cast, vaporos, anume ales pentru a răspunde atacurilor criticei, care obiecta autorului cantonarea sa exclusivă într-o viață fără avânt și frumusețe. Nepotrivirea dintre un subiect de melodramă tratat de un naturalist, devine supărătoare : reacția lui Anatole France la apariția acestei opere hibride și nereușită a fost legitimă. ION BIBERI It ERATA Ia nuvela di-rei Amișoara Odeanu, „Cei doi prieteni“, apărută în n-rul trecut al revistei, s’a strecurat o greeală de tipar, omițându-se două rânduri din text. Fraza din ioane s’a omis se găsește în coloana II, paragraful 5, care începe, cu cuvintele: „Cu astfel de gânduri... Dăm erata cuvenită, publicând fraza completa: „Din aceasta a doua cugetare, se născuse nuvela aceea foarte tristă peare un ziarist francez din Petrograd îi ceru voe s-o traducă în limba lui, atât de mult plăcuse, — nuvela aceea în care era, vorba de un mare filosof, care nu scrisese nici un rând în viața lui, dar care promisese că în preajma morții, le vă descoperi oamenilor „cheia înțelepciunii“, fructul unei munci de o viață întreagă”. REVISTE Muncă și voe bună, an. II, nr. 2, 15 Ianuarie, 1940. Symposion, an. II, nr. 6, Decembrie 1939, Cluj. Preocupări literare, revista Soc. „Prietenii istoriei literare“, director V. V. Haneș, literatură, istorie literară și folclor, anr. V, nr. 1, București, Ianuarie 1940. Transilvania, buletin de tehnică a culturii, nr. 5—6,an 70, Septemibrie-Decembrie, 1939, Sibiu, Crenguța, revista soicietății culturale „B. P. Hașdeu“, de pe lângă liceul ,Ironi Creangă“, Bălți. Familia, an. VI, nr. 10, Noembrie,Decembrie 1939. TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.