Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-01-27 / nr. 5

UNIVERSUL LITERAR 27 Ianuarie 1940 Literatura, arta, idei.. Șezătoarea revistei Universul Literar“, la Lugoj 99 Sâmbătă, 10 Februarie, va fi la Lugoj, o șezătoare a revistei „Universul literar“, la care va conferenția d. Dan Botta.­­ Vor ceti din operele lor următorii scriitori din gru­parea „Universului literar”: Victor Popescu, N. Crevedia, Matei Alexandrescu, Virgil Carianopol, Ștefan Baciu, Teodor Scarlat, Traian La­­lescu și Constantin Fântâ­­neru. Dintre scriitorii locali vor participa, probabil, la șeză­toare, d-nii : Nicolae An- FUNDAȚIA PENTRU LITERATU­RA ȘI ARTA „REGELE CAROL II” A TIPĂRIT EDIȚIA III-a DIN SFANTA SCRIPTURA In­ zilele acestea de destin ne­îndurător, când o parte a ome­nirii e bântuită de înverșunarea războiului, apariția Sfintei Scrip­turi din înalta inițiativă a Majestății Sale Regelui, intr’o nouă tipăritură, capătă o semni­ficație deosebită: dreescu, Ion Th. Ilea, Miu Lerca, Pavel P. Belu, Gri­­gore Bugarin și alții. Șezătoarea va fi ținută sub patronajul „Astra bă­nățeană, despărțământul central, Lugoj“. Beneficiul realizat se va dărui Ministerului apărării naționale, la fondul pentru înzestrarea armatei. A doua zi, după manifestarea de la Lugoj, grupul „Universul literar“, va ține o șezătoare la Timișoara, sub președin­ția d-lui rezident regal al ținutului Timiș, Al. Marta. O ENIGMA ȘI UN ISTORIC : POPORUL MIRACOL ROMAN DE GH. I. BRATIANU Cartea d-lui Gh. I. Brătianu: „O enigmă și un miracol istoric: Po­porul român“, este cum nu se poate mai bine venită, sau atât mai mult cu cât autorul opune ofensivei revizionismului politic, o ofensivă științifică, un studiu obiectiv și­­ documentat. Originalitatea lucrării d-lui Gh. I. Brătianu consistă în ideia autorului de a rezuma și discuta diferitele puncte de vedere ale istoricilor țărilor vecine, care pot fi considerate în acelaș timp ca cele mai reprezentative ale pă­rerilor amintite mai sus. Răspunsul temeinic și docu­mentat la aceste teorii, ce con­testă că românii au locuit la în­ceputul Evului Mediu regiunile pe cari l­e ocupă în prezent, d. Gh. I. Brătianu îl dă opunând a­­cestor șubredte argumentări, isto­ria vie a poporului începând cu evacuarea românesc, Dacilor și­ sfârșind cu realizarea unității naționale din secolul al XIX-lea și XX-lea. „MARIA C­AN­TEM­IR“, DE LUCIA BORȘ D-ra Lucia Borș autoarea vo­lumului „Doamna Elena Cuza“, a­ dat la tipar în editura „Na­­ționala-Ciornei“ lucrarea ,,Ma­ria Cantemir“. Cu această nouă carte, d-ra Lucia Borș, pe lângă că își afir­mă încă odată talentul de po­vestitoare, continuă să arate fi­gurile strălucite ale istoriei noa­stre. In acest nou volum, autoarea ridică din vălul ce acoperea istoria agitată a familiei Carnte­mir, destul de încercată cu sufe­rință. Scrisă în a­celaș gen, al bio­grafiei romanțate,’ care in ulti­mul timp s’a1 afirmat atât de puternic, Maria Cartemiir pro­mite să fie un succes literar. „JUAN IN AMERICA“, DE ERIC LIN­KL­ATER... Intr’o seri­e de scene descrise cu spirit, autorul își plimbă e­­ro­ul,­­reîncarnarea a strămoșului prin multe peripeții, care țin a­­tenția încordată. Juan în America, romanul care a repurtat peste ocean un mare succes, va apare in ed. „Naționala- Ciornei“ TERMINI Revista italiană TERMINI, (revista menisile di cultura), a apărut pe lunile Iunie, Iulie, Au­gust și Septembrie, (numerile 34,35, 36 și 37), într’un singur volum, de două sute de pagini, Închinat României și scris în limbile română și italiană. Cu­prinde articole despre istoria și cultura românească, de autori italieni și români (printre a­­ceștia se află d-nii Tudor Vianu, G. Oprescu, C. Isopescu, P. Con­­stantinescu). De importanță deosebită sunt traducerile antologice din poezia noastră nouă, la a căror întoc­mire un deosebit merit are d. CamLlucci. „TIMP ȘI DESTIN“ DE PROF. C. RADULESCU-MOTRU Gânditor de seamă, autor al atâtor cărți de filosofie, d. Ră­­dulescu Motru va publica o carte cu sugestivul titlu de „Timp și destin“. In ea învățatul dascăl abordează problema atât de a­­cută pentru tineretul ce se ri­dică, poate omul să-iși făurească „Destinul?“ Arta de a făuri de­stinul consistă în utilizarea pri­cepută a împrejurărilor date iar nu în inventarea unor împreju­rări cr­oite după pofta inimii. Destinul nu i se­­ făurește prin in­­j­uterul minunilor improvizate, ci prin cultivarea aptitudinilor su­fletești și prin punerea acestora în valoare. Realizarea propriu­lui fond sufletesc este prima re­gulă din arta destinului. (Editura Fundației pentru Lite­ratură și Artă „Regele Carol II“) O existență plină de învăță­minte a fost acea a lui Pasteur, tipul clasic al învățatului, care studiază după cea mai perfectă metodă și care e încredințat că descoperirea­­ științifică e în transă legătură­­ cu personalita­­tea descoperitorului. S’ar putea spune despre acel care a reușit să risipească din­­tr’odată confuzia ce domnia cu privire la originea bolilor con­tagioase și epidermice, și care și-a legat numele de descoperi­rea medicației antirabice și a atutor altor mari descoperiri din domeniul chimiei și fiziologiei că pe lângă geniul răbdării și al perseverenței, de care a fost că­lăuzit, a fost condus în viață și de o forță superioară, ce l-a a­­juta­t să atace, rând pe rând di­verse probleme care de multe ori nu aveau nimic comun cu pregătirea lui de chimist. JOACHIM BOTEZ: ÎNSEMNĂ­RILE UNUI BELFER Volumul II Drumeția acestui sfătos um­a­nist, ce cochetează bucuros cu erudiția când e nevoie s-o apli­ce la o experiență de viață — e de fapt — o călătorie lăcuită spre a cunoaște oameni și lacuri no­i din țară. In periplul său care atinge Piatra Neamț, Curtea de Argeș, Hotinul și Buzăul, neobositul au­tor scotocește diversele regiuni ale țării, pentru ca să ne aducă de pretutindeni în tolba sa, pre­țioase documente umane. „CONCINA PRĂDATA“, DE TEODOR SCORȚEANU Analist al sufletului feminin, d. Teodor S­corțeanu, autorul o­ .PASTEUR“ DE RENÉ LERY-RADOT VAL­ riginalei nuvele: „Popi“ ne dă în primul său roman, tabloul societății ieșene, prezentată in cadrul istoric de dinainte de război, în care mișună câteva > s personagii _ tipice și familiare unei lumi în prefacere. Opusul _ Superficialei Sylvia Vodiș a cărei construcție sufle­tească este conturată de umor și curasivitate, studentul Vlad, a­­pare ca un suflet măcinat de sbulcium interior. Posesor al unui stil ferm și al unei limbi de spumoasă savoare,­­ autorul izbutește să ne dea în­­­­­ tir’o­­ Carte de biciuire a moravu­rilor, un roman atrăgător și plă­cut la lectură, publicat recent de „Fundația­­ pentru literatură și artă „Regele­­ Carol II“. BIBLIOGRAFIE P. Nemoianu, Amintiri, ro­man, tiparul „Cartea Românea­scă“, 1940. Maura Prigor, Funda, nuvele, ed. „Cartea Românească“, 1940. Vasile Netea, Sub stindardul ..Astrei“, două decenii de acti­vitate culturală în despărțămân­­n­tul Reghinului, 1919—1939. IpV Dumitru Olaru, Crângurile ce­rului, poezii, gravuri de C. Gro­­su, colecția „Litoral“, Constanța 1940. George Drumur, Suflete în azur, poeme, cu cinci desene de Mac Constantinaaeu, București, 1940. ADAM ȘI EVA (Urmare din pag. I-a) activă în viața societăților respective, servind nu numai ca un model ideal către care trebuie să tindă omul — ci, mai ales, ca o schemă teoretică pentru o serie de experiențe rituale de o deosebită importanță. Nu s’a pus cu destulă vigoare în lumină, so­cotim noi, faptul că androginul lui Platon, bunăoară, sau omul primor­dial Yama-Yama-Adam, etc., departe de a fi simple „mituri“, simple teo­reme abstracte, vrednice de a fi dis­cutate de învățați sau contemplate de mistici — erau, înainte de toate, un ideal colectiv, pe care și-l asimi­lau oamenii prin rituale, sărbători și obiceiuri periodice. Intr’adevăr, an­droginul fiind considerat tipul uman desăvârșit, s’a încercat de totdeauna realizarea lui; și această realizare, înainte de a fi — ca la Platon, sau la mistici — o operație de perfecți­une individuală, a fost o experiență religioasă colectivă. In anumite săr­bători grecești, se petrecea așa nu­mita „schimbare de costume“ ; băr­bații îmbracă vestmintele femeilor, și vice versa. Ritualul acesta coincide cu o sărbătoare în care dezmățul atingea uneori culmi nebănuite. Dar noi am analizat cu alt prilej semni­ficația orgiei rituale, și am văzut că în asemenea împrejurări se urmărea, pe un nivel scoborît, aceiași „totali­­zare“ a binelui și răului, aceiași co­incidență a sacrului cu profanului, contopire definitivă a contrariilor, anularea condiției umane printr’o re­gresiune în nediferențiat, în amorf. „Schimbarea veștmintelor“ se înca­drează perfect în experiența orgias­tică. Pentru că și androginismul este o contopire a contrariilor în acelaș individ. Dealtfel, asemenea rituale nu se întâlneau numai în Grecia an­tică. In foarte multe sărbători popu­lare europene, în luna Mai, se caută androginizarea prin schimbări de costume, etc. (bibliografia, din lipsă de spațiu, o vom da la republicarea în volum). In India, Persia și alte țări asiatice, ritualul „schimbării veștmintelor“ joacă un rol de frunte în sărbătorile agricole. In unele părți din India, bărbații poartă chiar sâni artificiali, cu prilejul unei serbări a zeiței vegetației, care și ea este, fi­rește, androgină... Toate acestea nu sunt întâmplă­toare, nu sunt amănunte lipsite de semnificație, și chiar de o semnifi­cație metafizică foarte adâncă. Este adevărat că ele nu se prezintă în for­me degradate și vulgare, dar asta do­vedește încă odată că omul nu poate „trăi“ absolutul fără să-l denatureze.­­ Pentru că „schimbarea de costume“ urmărește, de fapt, prin experiența religioasă care se presupune că ar fi provocată de îndeplinirea ritua­lului — realizarea unei stări andro­­ginice, redobândirea condiției umane primordiale, care era, în toate tra­dițiile, desăvârșită. Omul care purta veștminte femeiești nu devenea, cum ar crede un ochiu neavertizat, fe­meie — ci realiza, pentru un răstimp, unitatea sexelor, stare care îi înles­nea o anumită contemplație totală a Cosmosului. El pătrundea, androgi­­nizat fiind, într’un anumit nivel al realității care nu i-ar fi fost accesi­bil în condiția umană diferențiată, sexuată. Din când în când, în con­formitate cu ritmurile Naturii, omul trebuia să-și anuleze starea lui di­ferențiată, căutând, ritual, reîntoar­cerea în starea primordială, a „stră­moșului“ — a lui Adam­ Eva. Dovadă că interpretarea pe care o dăm ritualului „schimbării veșt­mintelor“ nu e arbitrară, este faptul că în ceremoniile inițiatice „primi­tive“ se urmărea acelaș lucru: re­unirea ambelor sexe cu acelaș indi­vid. Toate ceremoniile de inițiere ale societăților primitive nu au decât a­­cest scop : realizarea antroginiei. Chiar acele operațiuni chirurgicale penibile, pe care le suportă neofitul sau neofita în timpul inițierii — și asupra cărora nu putem stărui aici— sunt făcute cu acelaș scop: andro­ginizarea, primordială reîntoarcerea la unitatea (vezi studiile lui Win­­thuis, Roheim, Laubscher, precum și interpretarea medicală a lui Hal­ley des Fontaines). Dar — și amă­nuntul acesta a trecut aproape ne­observat — se întâmplă că operația i de inițiere, prin­­ care neofitul sau neofita iau cunoștință de sexul lor, este o operație de androginizare. înainte de a fi inițiat, un tânăr aus­tralian, bunăoară, nu este considerat ca având vreo demnitate umană; el e doar o virtualitate, masculinitatea lui e larvară. Ca să devină bărbat, trebuie să treacă printr’o lungă ce­remonie de inițiere, ceremonie care îi revelează cosmologia și teologia tribului, dar, mai ales, îi confirmă plenitudinea sexului. Ori, și aceasta e semnificativ, chiar în timpul când se face această confirmare, inițiatul e supus unor rituale și operații de sens contrar, care îl solidarizează cu sexul opus. Concomitent cu promovarea ado­lescentului la virilitate, se desăvâr­șește o operație contrarie, prin care inițiatul devine în ch­ip ritual, fe­meie. Sensul ceremoniilor de inițiere este, deci, următorul : nu poți deveni un om, dacă n’ai devenit mai întâi om complet, desăvârșit. Nu poți de­veni bărbat sau femeie, dacă n’ai de­venit mai întâi androgin. Nu poți suporta condiția umană, tragică, prin polaritatea ei, dacă n’ai cunoscut în prealabil condiția primordială, sta­rea de perfecțiune și beatitudine, pe care a realizat-o „strămoșul“, atunci când încă nu devenise Adam și Eva, ci era Adam-Eva. Toate acestea dovedesc că setea după desăvârșire umană nu e o des­coperire recentă, a „civilizaților“. Tipul ideal de umanitate, pe care l-a visat și Platon, și gnosticii, și misti­cii Evului Mediu, și romanticii ger­mani — îl visează și îl realizează, prin mijloace rituale umilitor de ru­dimentare, „sălbatecii“ din ziua de azi. El nu este, așa­dar, o creație abstractă sau un mit fără legături active cu realitatea. Miturile nu sunt, de obicei­, decât formula teoretică a ritualului. Iar ritualul nu este decât încercarea omului de a lua contact cu realitatea absolută. In mitul și ritualele androginului, omul încearcă să se reîntoarcă la starea „totală“, nediferențiată, a „strămoșului“. De aici derivă foarte multe lucruri, as­tăzi uitate sau fără niciun înțeles pentru conștiința modernă. Derivă, între altele, valoarea rituală a dra­gostei, prin care omul se pierde pe sine, contopindu-se cu celalt. Dar a­­supra acestor consecințe, vom reveni, cu alt prilej, MIRCEA ELIADE Situația scriitorului ■Urmare din pag. I) un poet este mare prin va­­loarea ,calitativă a operii sale. El nu este întotdeauna jude­cat cu deplină înțelegere de contemporanii săi. Aceștia se pot înșela asupra valorii lui, și sancțiunea lor poate fi uneori greșită. De aceia un consorțiu critic, ce se poate alege pe sprinceană, nu poa­te spune cuvântul cel din ur­­mă. Opera lui Iuliu Săvescu și a lui Ștefan Petică a fost reabilitată mult prea târziu după moartea lor. Dacă s’ar fi pus, atunci când trăiau, problema pensionării lor, nu știm câte sufragii ar fi în­­trunit. Greșelile făptuite în trecut au început a se uita, și o lar­gă rectificare a destinului scriitoricesc se află pe cale de afirmare. Scriitorul este sărac prin însăși funcția lui de scriitor. In ziua când a pus mâna pe condei se pare că a iscălit un contract dră­cesc cu sărăcia. Gândul gra­tuit pentru o emoție sau un plan literar îl face impropriu pentru lucrul practic al vie­­ții. Caută o rimă, caută o muză,­­ sau fuge de ea ca să nu se supere nevasta, ur­mărește o idee, deapănă firul unei lucrări la biblioteca A­­cademiei, întârzie la o bode­gă (în Italia apare o revistă intitulată „Bodega e poe­­sia“...) își pierde vremea în tipografie, face corecturi noaptea. Arta scrisului nu este o profesiune ca oricare alta. Este o misiune, o nobi­lă căutare a unui ideal de visuri, o luptă necontenită cu destinul, cu puterile nevăzu­te ale ursitei, cu oamenii, cu societatea. Scriitorul de multe ori își neglijează inte­resul material al vieții pen­­tru o rimă, pentru un capi­tol de roman, pentru o lec­tură care-l pasionează mai mult. Sărăcia scriitorului nu se dator­ește numai ingrati­­tudinii sociale, neînțelegerii contemporanilor, ea este în aceiași măsură de esență su­fletească: scriitorul este cau­za primă a sărăciei lui. Veni-va oare timpul când va fi altfel ? Greu de ră­spuns. Tot ce putem spune astăzi este că situația scrii­torului începe să se schimbe. Societatea scriitorilor ro­mâni își revendică, pe lângă alte rosturi, și pe acesta. Ca­sa de pensii a scriitorilor funcționează. Este un fapt nou. Cât ne va ține tinerețea nu vom avea nevoe de ea. Dar dela cincizeci de ani în­­colo, începi s’o îndrăgești. A­tunci se pune întrebarea ce fel de scriitor ai fost. Oare faptul că ai avut și altă pro­fesiune, advocat, medic, pro­fesor, constitue o piedică ? Nu vedem de unde ar veni împotrivirea. Oare faptul că ai scris, dar nu ai publicat­­ în volum, constitue o piedică ? Iarăși nu vedem de unde ar veni motivul unei împotri­viri. Chiar acel care are o avere personală își poate re­vendica dreptul la o pensie, dacă este scriitor. Căci a pre­tinde cuiva să facă dovada că a trăit exclusiv din vân­­zarea cărților sale în librării, ni se pare dea dreptul absurd. A avea o profesiune, alta de­cât acela de scriitor (d. Io­nel Teodoreanu este advocat și d. V. Voiculescu este me­dic) constitue un merit în plus, a avea o avere perso­­nală, agonisită printr-o mun­că oarecare sau moștenită, iarăși este un lucru de preț. Cumpănind drept lucrurile, calitatea de scriitor decurge din calitatea operii literare, și din nimic altceva. Se întâmplă uneori ca po­­trivnicia oamenilor din afară să fie prea veninoasă. Cursul de filologie comparată la Fa­cultatea de Litere din Bucu­rești, ținut de B. P. Hașdeu a fost desființat, prin anul 1876 de Titu­ Maior­escu, și re­înființat de un foarte oareca­re Georgia Chițu. Mihai E­­minescu a fost destituit din postul de inspector școlar, la 1 iulie 1876 de acelaș Gior­­giu Chițu. Cine a fost oare acest Chițu ? Știm că are o stradă în București, după cum și Eminescu are una pe lângă Bulevardul Alexandru Ioan I. l.am văzut cândva fotografia la un minister. Un prieten îmi spunea că are barbă, iar eu pretindeam că are cioc. Așa dar într’asta stătea celebritatea lui, și fi­­losofia vieții, i se reducea, după Cum mergea vorba, la o struță de vin. Intr’una din zile, prin anul 1876, când se tot remaniau guvernele, care treceau dela prezidenția­­ lui Manataki Costache la aceia a lui Ion Brătianu, iar Gior­­giu Chițu rămânând tot pe banca ministerială, pentru că pe el nu-l deranja nimeni,­­ vine în discuția Camerei un proect de lege din inițiativă parlamentară. Fiind cerută opinia Băncii ministeriale, Georgiu Chițu răspunde: „Guvernul aderă!“, la care, Costică Babeîcă, adaogă: „Maderă“!... Râsete, mare i­­laritate. Așa­dar într’o sticlă de Maderă stătea celebrita­tea lui Giorgiu Chițu care fă­cea și desfăcea soarta unui B. P. Hașdeu sau Mihai Emi­nescu. Dar pe vremea aceia, scriitorul nu avea situația pe care o are astăzi. Cel puțin așa ne place să credem. NICOLAE ROȘU li Subiectul în opera literară (Urmare din pag. 1) țesătura narativă și substratul care avea să-i îngădue ex­presia tumultului său interior ; clasicii francezi vor găsi in operele tragedienilor greci subiecte prin intermediul cărora își exprimă în acelaș timp sensibilitatea și ideile lor morale. In acest mod, prin organizarea într’o fabulație coherentă, într’un „subiect“, a întâmplărilor vieții, a pe­ripețiilor imaginare, sau, uneori, a datelor generale a o­­perelor înaintașilor, artistul reușește să se exprime pe sine. Intre structura subiectului și tonalitatea sensibilității autorului există o corespondență și o adaptare foarte in­timă, în sensul că o anumită dispoziție sufletească funda­mentală nu poate fi exprimată decât printr-un anumit gen de subiect. Nu ne referim, subliniind acest fapt, nu­mai la diferențierile răspicate care interzic ca o stare­ su­­fletească de gravitate și fior metafizic să poată fii expri­mată printr-un subiect de farsă, sau invers, și la adapta­rea de ritm între desfășurarea unei acțiuni și nuanța unei sensibilități care va avea să fie exprimată prin mijlocirea acestei acțiuni. Intre ritmul interior și sensul intim al fabulației, de o parte, și starea sufletească fundamentală­­a artistului de altă parte, va trebui să fie suprapunere de­săvârșită. Chiar la un acelaș artist, aflat în două etape diferite ale evoluției sale sufletești, viața sa interioară se va exprima prin opere având un ritm și o tonalitate dife­rită, manifestate prin alegerea de subiecte diferite și prin tratarea acestora cu mjloace literare deosebite. Goethe a exprimat un fond sufletesc explosiv și tumultuos în opere ca Goetz von Berlichinigen, după cum a vădit fantezie liberă și independență în fragmente ca Prometheus­; în momente de calm matur și echilibru, artistul a ales însă subiectul tratat în Hermann und Dorothee, care se adapta ritmului său interior din această perioadă a vieții sale. Sunt dterei subiecte care convin unei sensibilități artistice sau care se adaptează ritmului actual al unei simțiri pate­­ti­ce, după cum sunt altele lipsite de corespondențe cu adâncul lăuntric al creatorului. Poetul rus Pushhkin a în­țeles fără îndoială­­ acest lucru când a cedat lui Gogol subiectul Sufletelor moarte. Push­kin a înțeles măsura în care acest subiect putea găsi în sensi­bilitatea prietenului său un ecou durabil și alcătui un nucleu de organizare a unei opere literare. Intuiție justificată nu numai prin În­chegarea artistică a operei lui Gogol, dar și prin mărturia acestui din urmă, care nota: „Povestea Sufletelor moarte este povestea sufletului meu” (v. Nicolas Gogol. Les aven­­tures de Tchitchikov. Bossard 1925. Introduction pag. 24 și urm.). Jucând rolul unui principiu de cristalizare și ordonare interioară a vieții sufletești i a autorului, subiectul nu va avea însă o valoare în sine. El nu capătă valoare artistică decât în momentul în care îmbracă o expresie artistică; el poate avea o circulație întinsă înainte cât și după o atare realizare, putând fi utilizat de mai mulți autori, căci la fiecare dintre creatori subiectul va alcătui fermen­tul organizator al unei alte sinteze interioare. Un acelaș subiect poate juca prin urmare un rol funcțional ,diferit în viața sufletească a fiecărui autor. Subiectul Iphigeniei va îmbrăca alte valențe sufletești la Euripide, la Racine sau la Goethe; subiectul Ciclului reluat de Corneille se va deo­sebi de drama lui Guillen de Castro; și tot astfel, în lungul subretelor trecute de la antici la moderni, asistăm la o ace­­iaș schemă narativă, alcătuind un suport pentru valori de suflet diferite. „Faptul divers“ povestit de Tchékov in vo­lumul Le Moine Noir (Pion, 1928, p. 121 și urm.), repre­zintă, credem, utilizarea unei povestiri având o circulație întinsă în păturile populare, ceia ce explică, probabil, aflarea subiectului de către d. Tudor Arghezi, care-l des­­ccură în poemul său Pud de gări... (Flori de Mucigai). In fiecare din aceste realizări artistice săvârșite în jurul unui aceluiaș material narativ organizator, asistăm însă la o adaptare desăvârșită a subiectului la starea de suflet a autorului, de unde modificările explicabile pe care le im­primă fiecare­­ autor unui subiect comun tratat de unul sau mai mulți înaintași. Adaptarea dintre stru­ctura subiectului și sensibilitatea artistului alcătuește o condiție esențială a reușitei artis­tice a operei. O inaderență între aceste date conduce la o înjghebare artistică artificială și lipsită de coheziune. Pentru a ne limita, vom cita un singur caz de atare nea­­dilacență, în lucrarea lui Zola, Le Rêve , este neaderența dintre un talent viguros, puternic, cu viziune brutală și di­rectă a lucrurilor și un subiect idealist, cast, vaporos, anume ales pentru a răspunde atacurilor criticei, care o­­biecta autorului cantonarea sa exclusivă într-o viață fără avânt și frumusețe. Nepotrivirea dintre un subiect de me­lodramă tratat de un naturalist, devine supărătoare : reac­ția lui Anatole France la apariția acestei opere hibride și nereușită a fost legitimă. ION BIBERI It ERATA Ia nuvela di-rei Amișo­ara O­­deanu, „Cei doi prieteni“, apăr­­ută în n-rul trecut al revistei, s’a strecurat o gre­eală de tipar, omițându-se două rân­duri din text. Fraza din ioane s’a omis se găsește în coloana II, paragra­ful 5, care începe, cu cuvintele: „Cu­­ astfel de gânduri... Dăm erata cuvenită, publicând fraza completa: „Din aceasta a doua cugetare, se născuse nuvela a­­ceea foarte tristă pe­­­are un ziarist fran­cez din Petrograd îi ceru voe s-o traducă în limba lui, atât de mult plăcuse, — nu­vela aceea în care era, vorba de un mare filosof, care nu scrisese nici un rând în viața lui, dar care promisese că în preajma morții, le vă descoperi oameni­lor „cheia înțelepciunii“, fructul unei munci de o viață întreagă”. REVISTE Muncă și vo­e bună, an. II, nr. 2, 15 Ianuarie, 1940. Symposion, an. II, nr. 6, De­cembrie 1939, C­luj. Preocupări literare, revista Soc. „Prietenii istoriei literare“, director V. V. Haneș, literatură, istorie literară și folc­lor, anr. V, nr. 1, București, Ianuarie 1940. Transilvania, buletin de teh­nică a culturii, nr. 5—6,­­an 70,­­ Septemibrie-Decembrie, 19­39, Si­biu, Crenguța, revista soicietății culturale „B. P. Hașdeu“, de pe lângă liceul ,Ironi Creangă“, Bălți. Familia, an. VI, nr. 10, Noem­­brie,­­Decembrie 1939. TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.

Next