Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-02-24 / nr. 9

8 UNIVERSUL LITERAR 24 Februarie 1940 VOLUMUL III DIN „ENCICLO­PEDIA ROMÂNIEI“: ECONOMIA NAȚIONALA De la împlinirea idealului no­stru național, „Enciclopedia Ro­mâniei“ este prima operă care îmbrățișează întru totul manife­stările vieții românești. Al treilea volum închinat for­țelor productive ale economiei naționale se află, de curând, în librării. El înfățișează, într-o am­plă sinteză, bogățiile pământului și realizările muncii româneșt­i din trecutul cel mai îndepărtat, până în zilele noastre. Pentru în­făptuirea acestei mari opere de propagandă națională a fost ne­cesară colaborarea unui însem­nat număr dintre cele mai repre­zentative personalități ale știin­ței, industriei, finanței și admini­strației românești. Strângerea materialului, ordonarea și tipări­rea lui a necesitat doi ani de muncă încordată și­ neîntreruptă. Volumul având formatul în oc­tave, conține în cele 1200 de pa­gini, aproape o sută de articole, ilustrate cu peste 1000 de clișee executate în cele mai bune con­diții tehnice, cu nenumărate planșe colorate, sute de tabele statistice alcătuite după cele mai noui date, diagrame de tot felul, cartograme, etc., etc. Datorită împărțirii sistematice a materialului precum și a unui index complet de 160 pagini, a­­flător la sfârșitul volumului, consultarea acestei admirabile lucrări este foarte ușoară. înaltul patronaj regal, de care se bucură această lucrare, pre­cum și primirea pe care i-au făcut-o marii noștri cărturari sunt chezășii nesdruncinate ale valorii ei, „PANICA VINE DIN VĂZDUH“ ROMANUL UNUI SCRIITOR POLONEZ Printre refugiații cari au Tre­cut din Polonia în România, se află și d. Boguslaw Kuczynski, un cunoscut scriitor polonez. D-sa a apărut în cercurile lite­rare de la nai, cu romanul „Pa­nica vine din văzduh“, în care își descrie odiseia. Războiul s’a abătut asupra țării ca o vijelie care răstoarnă totul. Până în cele mai mărunte sate, avioanele au semănat o spaimă care a parali­zat orice posibilitate de rezisten­ță, făcând să se îngroașe tot mai mult coloanele populației, ca o adevărată migrațiune, dintr’o lo­calitate în alta. Scriitorul polonez a trăit clipă cu clipă această tragedie a Polo­niei, această retragere către ne­cunoscut. D. Liviu Rebreanu, descope­rind pe acest talentat scriitor ve­nit în țara noastră observă vi­goarea sa epică și stilul său rece, care face ca întâmplările și ne­număratele personagii schițate astfel, să impresioneze extraor­dinar de puternic. Editura „Cultura Românească“ a publicat acest roman în limba noastră cu o prefață a marelui nostru romancier, LIVIU RE­BREANU. E cel dintâiu roman care s’a scris în toată lumea, despre recentul războiu germa­­no-polon. Un caz cu atât mai interesant, cu cât se spune că romanul au­torului polonez, este o zugrăvire a realității, în cele mai mici a­­mănunte. Va fi, deci, și un do­cument foarte interesant, care ne va înfățișa, plastic, în trăsă­turi impresionante, ceea ce sa pe­trecut în Polonia. PAUL CONSTANT Va­ apare în curând în edi­tura „Cugetarea“, romanull d­ ilun­ Pauli Constant, intitulat „Iancu Jianu“. Fragmentele publicate în­­,Uni­versul Literar“ și „Familia“ de la Oradea, explică interesul cu care este așteptată această carte. Viața atât de frământată a boerului din Făl­coiu­l Romanatu­­lui, care a deslegat drumurile revoluției lui Tudor Vladimires­­cu, este prezentată documentar, cu temeiuri istorice necunoscute încă, într’o limbă frumoasă, ol­tenească. Premiul pe care Academia Ro­mână l-a acordat românului de a­c­elaș autor „Băia“, este o ga­ranție a talentului literar al d-lui Paul Constaiut. UN STUDIU DESPRE „UGO FOSCOLO“ De curând a apărut studiul intitulat Ugo Foscolo, dat­orit d-lui prof. Alexandru Marcu de la facultatea de litere din Capi­tală, într’un elegant volum în­soțit de bogate ilustrații și de o foarte întinsă bibliografie. Sco­pul publicării acestui nou studiu, este posibilitatea ce se oferă in­telectualității noastre de a se i­­niția în acel complex fenomen literar, care este neo-clasicismul italic. In formula aceasta se în­cadrează de fapt cele mai expre­sive figuri ale Literaturii ita­liene moderne, de la Foscolo, Leo­pardi, Carducci și Pascoli, la Ga­briele D’Annunzio. Figura totuș romanțioasă a lui Ugo Foscolo, autorul nemuritoarei poeme a Mormintelor; tribulațiile sale a­­moroase; patriotismul său înalt și mai ales realizările literare, care i-au asigurat unul din cele mai proeminente locuri în gale­ria Clasicilor italieni; zbuciuma­ta epocă a vieții sale, corespun­zând cu aceea a campaniilor lui Napoleon în Italia, formează centru­l acestei noi cărți a prof. Alexandru Marcu, uneori ca un roman, pasionantă totdeauna menținută sub girul autorității și orientată de o fină intrujiț­e, de literat de o sigură informație de istoric literar. Condițiile tehnice în care apare această carte se mențin pe aceeaș linie de ținută superioară. „VIAȚA LUI CARAGIALE“ „Dintre toate figurile noastre scriitoricești, niciuna nu ispitește mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale, prin originalita­tea itiempsiramsinitul lui cât și prin­­ a­s­pectele vaiin­alte ale existenței. Omul siu­ge­ră tot atâta, dacă au și mai mult, decât însăși opera lui. Ca și Oscar Wilde, scriitorul ro­mân ar fi putut spune că și-a pus geniul în viață și numai talentul în operă. Zigzagurile vieții și ri­sipa de stil verbal, sunt atâtea elemente care fac posibile inter­pretările unei biografii „literare“, ca să nu spunem „romanțate". Caragiale își va găsi, firește, scriitorul de mare­­ talent, care să-d învie chipul. In prealabil, a tre­buit să-și afle cercetătorul docu­mentar, spune d-l Șerban Cio­­culescu în prefața volumului său „Viața lui I. L. Caragiale“ care a apărut zilele acestea în editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II. Cetitorii de literatură aleasă și cunoscătorii în materie literară vor a­precia ,singuri în carea ,d-lui Șerban Ciocules­cu, că de­­ astă dată Caragi­ale și-a găsit în a­­devăr și cercetătorul do­cumentat și spiritul critic în stare să su­pună cunoașterii publice adevă­rata figură a marelui scriitor. RELIEFURI Am anunțat ,la timp apariția interesantei cărți „Reliefuri“, a d-lui I. C. Popescu-Polyclet. In curând vom face o recenzie des­pre această culegere de portrete și amintiri literare.. Literatura, artă. Idei ®«« Cărți fundamentale (Urmare din pag­­i­at de vulgarizare, Repet, un tânăr în­vață mai mult și-și ascute mai si­gur gândirea cetind cu creionul în mână opera lui Burckardt, bunăoară, decât cetind o duzină de cărți mai mult sau mai puțin romanțate asupra culturii Renașterii. Ca să rămânem în cadrul culturii de tip umanist și istoric, putem com­pleta lista noastră cu încă alte câ­teva­­ cărți majore: Temeliile secolu­lui XIX a lui H. S. Chamberlain, a­­părută și într’o traducere franceză, carte monumentală cu toate exage­rările ei; Goethe a lui Gun­d­olf, mo­del de monografie critică și filozo­fică asupra unui geniu artistic mo­dern; Gânditorii Greciei, de Theodor Gomperz; Paideia de Werner Jaeger (cea mai bună carte asupra spiritu­lui grec scrisă în ultimii 30 de ani); Pour Whistoire de la science belléne de Paul Tannery; Kulturgeschichte Afrikas, de Frobenius (admirabilă in­troducere în mentalitatea primitivă); Handbuch der altorientalischen Gei­steskultur a lui Alfred Jeremias (pen­tru înțelegerea spiritualității Orien­tului arhaic); Buddha al lui H. Ol­­denberg (cea mai bună care a india­­nisticei germane); Masaryk, Rusia și Europa (publicată, până în prezent, în limba germană, italiană și engle­­­ză); Rudolf Otto, West-östliche Mys­tik. Am citat zece titluri­­ de cărți, din cele 40-50 de opere fundamentale scrise în trei sferturi de veac. N’am menționat, însă, decât­­ cărți de cul­tură, cărți care ce învață — d­e aceia am lăsat deoparte lucrări c­are se a­­propie mai mult de critica literară decât de cultură, ca Le romantisme frangais a lui Pierre Lasserre, pre­cum am lăsat deoparte scrierile unui Renan, bunăoară, care nu mai inte­resează astăzi decât prin valoarea lor literară. Operele mai sus menționate — și­­ care ar trebui toate traduse în românește — nu dispensează pe ni­meni­­ de a citi capodoperile poeziei, ale filozofiei sau ale misticei. Și dacă n’am menționat, dintre autorii cu re­nume, nici pe un H. Poincaré, nici pe un Lévi-Bruhl, am făcut-o pentru că lucrările lor aparțin filozofiei, iar nu culturii de tip umanistic și istoric, din care­ m’am mulțumit să extrag câteva titluri. Cel mai bun sfat pe care l-ași pu­tea da unui tânăr, este să se­­ exerci­­teze simultan și în lectura unei „cărți fundamentale“, și în studiul unui fi­lozof sau al unui poet. Bunăoară, i-ași recomanda să-și propună lectu­ra a­­ cinci cărți în cursul unui an de zile. Dar o lectură susținută,­­meto­dică, asimilându-și toate dificultățile textului ,luând note, etc. Să zi­cem, Burckardt, una din cărțile de filozo­fie modernă (un Poincaré un Nie­tzsche, un Kierkegaard — după tem­perament), un text­­ antic (un­­ dialog din Platon, d­e preferință Phaidon, sau­­ cartea unui istoric, Tacit, bună­oară, sau Viețile paralele ale lui Plu­tarhh), o carte­­ de poezie modernă (Eminescu, sau Baudelaire, sau Ril­ke, etc.) și o capodoperă a literaturii­­ Cl­asice (de la Homer la Hölderlin). Evident, fiecare și-ar alege­­ cartea de stu­diat după mai multe cercetări pre­liminarii: înainte de a te hotărî să citești un an întreg o­­ capodoperă li­terară europeană, trebuie să petreci câteva zile într’o bibliotecă, răsfoind mai­­ multe cărți, verificând dacă ești destul de­­ copt pentru­­ a­propierea­­ de un­­ asemenea text, căutând o carte care să-ți corespundă condiției spiri­tuale ,etc. Acelaș lucru cu opera unui poet,­și­­ a unui autor antic. Cineva e interesat de Tacit, iar Hero­dot îl plictisește. Altul, găsește numai în Plutarch un aliment necesar. In pri­vința poeților, cineva poate găsi­­ p­e Rimbaud impenetrabil, iar pe Mal­larmé ilizibil, își poate alege, atunci un alt poet, care să corespundă mo­dului său interior. Important este ca aceste cinci­­ cărți să fie cetite cu atenție, cu pasiune, cu tenacitate. Nu e obligatoriu ca să citești numai­­ aceste cinci cărți. Poți ceti, în afară de cursurile școlare, romane , reviste, opere de populari­zare. Revin­e însă, neîncetat, la cele 5 cărți pe care ți le-ai propus să le adâncești în decursul unui an. Ceea­ce vei dobândi dintr’un asemenea studiu, vei înțelege nu mai târziu. Continuitatea, metoda, lunga fami­liaritate­­ cu un text, lectura cu cre­ionul în mână, pătrunderea lentă în­tr’o operă majoră a spiritului euro­pean — toate aceste exerciții funda­mentează mai sigur o­­ cultură decât o sută de cărți cetite în goană sau cinci premii cu cunună... MIRCEA ELIADE Titu Maiorescu și lumea noastră (Urmare Un gag avut-o Maiorescu? Poate pentru că­­ n’a cunoscut o experiență hotărîtoare, pentru vie­ața interioară, singurătatea („neghioa­ba mea imposibilitate de-a mă bucura singur de ceva”, 9/21 Aug. 1882), și mai ales pentru că, în prelungirea singurătății, n’a întâlnit această unică școală de sinceritate și simplicitate care e­­ creștinismul. Lumea noastră crede în omul creștin. Ma­iorescu nu se întâlnise cu el. Și de aceea, poate, nu se întâl­nește nici cu aleșii ceasului de azi. Dar la acestea toate apologeții și actualizatorii lui Maio­rescu pot consimți. Ei ne vor răspunde totuși: rămâne ceva care face din el spiritul actual prin excelență ; -nu e nici căr­turarul, -nici vizionarul politic, -nici măcar o­mul, dar e omul public. I­ar­­ aci, tocmai aci vrem să le spunem cât de schim­bate ne par­­ nouă, celor de azi, lucrurile. Știm bine ce impresionant exemplu de corectitudine, ce ex­traordinară lecție de stil a dat societății noastre Titu Maio­rescu. Știm bine ce s’ar­­ câștiga dacă am isbuti cu toții,­­noi tinerii, să-i reedităm, pe măsura noastră,­­cazul, să-l imităm pur și simplu. Dar e prea­­ mult și prea puțin î­n același timp. Noi nu suntem Atenieni. Pentru­­­ cei de azi vieața publică nu e, ca pentru un Maiorescu, o „agora”. Ea e — în mod ideal, firește — o biserică. Comunitatea cea mai înaltă visată azi e altceva decât una prin consensul inteligențelor. E o comuni­tate de dragoste. Dragoste! Ar fi putut rosti Maiorescu, așa simplu și creș­tinește, cum îl gândim azi, cuvântul acesta? Ar fi acceptat el, așa cum acceptă cei sufletește vii din timpul nostru, că inte­ligența slujește, în planul acesta, dragostea, și câteodată se pierde în ea? Iar dacă tot n’ați simțit că între Maiorescu și noi s’a în­tâmplat ceva, luați acest ultim fapt, această ultimă piatră de încercare. Luați întâmplarea aceea tulburătoare pe care­ o povestește și comentează undeva, în vol. II al însemnărilor, Maiorescu. I se povestește despre regina Elisabeta că, bolnavă și închipuindu-se pe pragul morții, recita într’una din poezia populară: Așterne-te drumului Ca și iarba câmpului De suflarea vântului. Știți cum comentează Maiorescu? Minunat de frumos și deprimant de exact, în același timp. „Dovadă, scrie el, de far­mecul și puterea poeziei simțite, deși rima e greșită. Pare că deschide o legănare în infinit” (27 Fe­br. 1882). Deși rima e greșită... Stai și te întrebi, cum era construit orașul acesta, care simțea în același timp legănarea în infinit și eroarea de rimă? Titu Maiorescu­­ are dreptate, de­sigur. Și tocmai aceasta ne întristează,­­că e, și în fața morții și în fața miracolului poetic, din speța celor cari au dreptate. Intre Maiorescu și lumea noastră e deosebirea aceasta, noi­­ nu mai simțim că rima e greșită. Am simțit că, dincolo de inteligența -care percepe erori și adevăruri, se poate trăi, crede, și chiar mai mult decât atât. Am descoperit frumuseți pe deasupra canoanelor și adevăruri dincolo de criteriile ros­tirii lor exacte. Asta-i tot­ pentru noi rima nu mai e greșită. Noi nu sun­tem Atenieni! CONSTANTIN NOICA Despre Michel­ Angelo (Urmare din pag. 4-a) Florența răsare în fața ochilor noștri uimiți — ca un liman alb de visare și ca un imens atelier spiritual. Oraș bo­­gat,­­cu populație ageră și mândră, cu negustori care acumulează nesfârșite a­­vuții, — oraș cu teritorii pe care le ad­ministrează strașnic, dar mai ales re­publică în care toți participă la viața publică și culturală. Florența a fost cui­bul luminos în care demnitatea și li­bertățile și-au cimentat cel mai sigur adăpost, în care cel mai umil cetățean ca și cea mai superbă valoare, își tră­iau din plin, independența și libertatea. Toată istoria ei de patetice frământări și lupte și de eroice sforțări — nu e decât o­­ epopeie palpitantă pentru a­­ceste bunuri unice. Iar în acest cadru — o mare înțele­gere pentru artă și pentru cultură. Ca o a doua Atenă-Florența a avut cândva pe Dante, l-a valorificat pe Ghiberti, promovează pe Leonardo da Vinci, for­mează pe Michel­ Angelo, atrage și-l a­­dânceșt­e pe Rafael, va da pe Botticelli —­­ și va furniza Romei pe lângă atâția artiști și papi, și pilde­­ de splendid pa­triotism. Aici Renașterea a înflorit somptuos — și tot aici Savonarola însuși, a sgu­­duit lumea creștină, cu verbul lui de foc... In acest mediu de libertate și comprehenziune, între biserici, sculp­turi, picturi și biblioteci minunate și sub suflul înaltului umanism gre­co­­latin care adia dinspre grădinile aro­mate ale lui Laurențiu Medici cel Mare — Michel­ Angelo a crescut, s’a desvol­­tat, a lucrat, pentru că de aici să plece la Roma și să ofere omenirii întregi, spectacolul unei creații copleșitoare. Cert, la toate aceste adaosuri, pri­mordiale și capital­e determinate sunt în ultimă esență, vocația lui înăscută, propriile izvoare­­ care spumegau înlău­­tru-i nesecate și înverșunata-i stăruință întru evlavioasă ucenicie și pură desă­vârșire.­­Herman Grimm trebuia să aprofun­deze această latură — din acest punct de vedere, după­­ cum iarăși, tehnica și estetica artei lui Michel­ Angelo necesi­tau un­­ capitol substanțial și perfectat cu toate analizele și caracterizările). Și iată cum­­ cel­­ care a sculptat pe Moise, pe Crist ținându-și crucea, pe David, Mormântul lui Iuliu II, cel care a­­ pictat Capela Sixtină între frescele căreia tremură­­ de grandoare Judecata din urmă, cel­­ care a ridicat și a condus robustele fortificații ale Florenței în ultimele ei rezistențe pentru indepen­dență, cel care alături de divine scheme și cartoane de desen, dăltuia cugetări grele de melancolie și sonete în care solitudinea și gândul viguros își zăn­­găne uneori crâncena revoltă, alte­ori amarul unei des­nă­dej­di integrale, cel care ca arhitect a împrăștiat generos a­­tâtea geniale planuri și a edificat celesta Cupolă a Sfântului Petru din Roma, — iată cum acest om, centralizând atâtea autentice haruri de o scânteietoare di­versitate, a creat printr’un efort formi­dabil, una din cele mai mari și originale opere pe care le-a înregistrat istoria spiritualității umane! ...Și totuși, cel care a plăsmuit un u­­nivers de imagini, de idei și splendori — avea net sentimentul tragic al ză­dărniciei și încerca acut senzația de ce­nușă în gură. In ultima vreme, pictase pe scara casei sale din Roma, spectrul morții, purtând în spinare un șes­ciug pe care era încrustat terțetul: „Io dico a voi, ch’al m­ondo avere dato L’anima el corpo et lo spirito ’nsieme. In questa cassa oscura e’l vostro lato“ Vouă,­­care ați dat lumii sufletul, tru­pul și spiritul totodată, vă spun: în a­­ceastă cutie obscură încăpeți cu totul. T. PĂUNESCU-ULMU TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464­938. — Ia uite-te la câinele ăla cum se ține de coadă! — E un câine polițist, s’a prins furând și s’a arestat singur. JUPITER. — Juno­ ma, de ce-ai prefăcut pe Io în vacă? JUNONA. — Dar nu mi-ai spus tu, scumpule, că vrei să bei lapte dimineața? întâiul agent secret. — Totul e în regulă: mai rămâne să stabilim dacă e vic­tima sau asasinul.

Next