Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-02-24 / nr. 9
8 UNIVERSUL LITERAR 24 Februarie 1940 VOLUMUL III DIN „ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI“: ECONOMIA NAȚIONALA De la împlinirea idealului nostru național, „Enciclopedia României“ este prima operă care îmbrățișează întru totul manifestările vieții românești. Al treilea volum închinat forțelor productive ale economiei naționale se află, de curând, în librării. El înfățișează, într-o amplă sinteză, bogățiile pământului și realizările muncii românești din trecutul cel mai îndepărtat, până în zilele noastre. Pentru înfăptuirea acestei mari opere de propagandă națională a fost necesară colaborarea unui însemnat număr dintre cele mai reprezentative personalități ale științei, industriei, finanței și administrației românești. Strângerea materialului, ordonarea și tipărirea lui a necesitat doi ani de muncă încordată și neîntreruptă. Volumul având formatul în octave, conține în cele 1200 de pagini, aproape o sută de articole, ilustrate cu peste 1000 de clișee executate în cele mai bune condiții tehnice, cu nenumărate planșe colorate, sute de tabele statistice alcătuite după cele mai noui date, diagrame de tot felul, cartograme, etc., etc. Datorită împărțirii sistematice a materialului precum și a unui index complet de 160 pagini, aflător la sfârșitul volumului, consultarea acestei admirabile lucrări este foarte ușoară. înaltul patronaj regal, de care se bucură această lucrare, precum și primirea pe care i-au făcut-o marii noștri cărturari sunt chezășii nesdruncinate ale valorii ei, „PANICA VINE DIN VĂZDUH“ ROMANUL UNUI SCRIITOR POLONEZ Printre refugiații cari au Trecut din Polonia în România, se află și d. Boguslaw Kuczynski, un cunoscut scriitor polonez. D-sa a apărut în cercurile literare de la nai, cu romanul „Panica vine din văzduh“, în care își descrie odiseia. Războiul s’a abătut asupra țării ca o vijelie care răstoarnă totul. Până în cele mai mărunte sate, avioanele au semănat o spaimă care a paralizat orice posibilitate de rezistență, făcând să se îngroașe tot mai mult coloanele populației, ca o adevărată migrațiune, dintr’o localitate în alta. Scriitorul polonez a trăit clipă cu clipă această tragedie a Poloniei, această retragere către necunoscut. D. Liviu Rebreanu, descoperind pe acest talentat scriitor venit în țara noastră observă vigoarea sa epică și stilul său rece, care face ca întâmplările și nenumăratele personagii schițate astfel, să impresioneze extraordinar de puternic. Editura „Cultura Românească“ a publicat acest roman în limba noastră cu o prefață a marelui nostru romancier, LIVIU REBREANU. E cel dintâiu roman care s’a scris în toată lumea, despre recentul războiu germano-polon. Un caz cu atât mai interesant, cu cât se spune că romanul autorului polonez, este o zugrăvire a realității, în cele mai mici amănunte. Va fi, deci, și un document foarte interesant, care ne va înfățișa, plastic, în trăsături impresionante, ceea ce sa petrecut în Polonia. PAUL CONSTANT Va apare în curând în editura „Cugetarea“, romanull d ilun Pauli Constant, intitulat „Iancu Jianu“. Fragmentele publicate în,Universul Literar“ și „Familia“ de la Oradea, explică interesul cu care este așteptată această carte. Viața atât de frământată a boerului din Fălcoiul Romanatului, care a deslegat drumurile revoluției lui Tudor Vladimirescu, este prezentată documentar, cu temeiuri istorice necunoscute încă, într’o limbă frumoasă, oltenească. Premiul pe care Academia Română l-a acordat românului de acelaș autor „Băia“, este o garanție a talentului literar al d-lui Paul Constaiut. UN STUDIU DESPRE „UGO FOSCOLO“ De curând a apărut studiul intitulat Ugo Foscolo, datorit d-lui prof. Alexandru Marcu de la facultatea de litere din Capitală, într’un elegant volum însoțit de bogate ilustrații și de o foarte întinsă bibliografie. Scopul publicării acestui nou studiu, este posibilitatea ce se oferă intelectualității noastre de a se iniția în acel complex fenomen literar, care este neo-clasicismul italic. In formula aceasta se încadrează de fapt cele mai expresive figuri ale Literaturii italiene moderne, de la Foscolo, Leopardi, Carducci și Pascoli, la Gabriele D’Annunzio. Figura totuș romanțioasă a lui Ugo Foscolo, autorul nemuritoarei poeme a Mormintelor; tribulațiile sale amoroase; patriotismul său înalt și mai ales realizările literare, care i-au asigurat unul din cele mai proeminente locuri în galeria Clasicilor italieni; zbuciumata epocă a vieții sale, corespunzând cu aceea a campaniilor lui Napoleon în Italia, formează centrul acestei noi cărți a prof. Alexandru Marcu, uneori ca un roman, pasionantă totdeauna menținută sub girul autorității și orientată de o fină intrujițe, de literat de o sigură informație de istoric literar. Condițiile tehnice în care apare această carte se mențin pe aceeaș linie de ținută superioară. „VIAȚA LUI CARAGIALE“ „Dintre toate figurile noastre scriitoricești, niciuna nu ispitește mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale, prin originalitatea itiempsiramsinitul lui cât și prin aspectele vaiinalte ale existenței. Omul siugeră tot atâta, dacă au și mai mult, decât însăși opera lui. Ca și Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că și-a pus geniul în viață și numai talentul în operă. Zigzagurile vieții și risipa de stil verbal, sunt atâtea elemente care fac posibile interpretările unei biografii „literare“, ca să nu spunem „romanțate". Caragiale își va găsi, firește, scriitorul de mare talent, care să-d învie chipul. In prealabil, a trebuit să-și afle cercetătorul documentar, spune d-l Șerban Cioculescu în prefața volumului său „Viața lui I. L. Caragiale“ care a apărut zilele acestea în editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II. Cetitorii de literatură aleasă și cunoscătorii în materie literară vor aprecia ,singuri în carea ,d-lui Șerban Cioculescu, că de astă dată Caragiale și-a găsit în adevăr și cercetătorul documentat și spiritul critic în stare să supună cunoașterii publice adevărata figură a marelui scriitor. RELIEFURI Am anunțat ,la timp apariția interesantei cărți „Reliefuri“, a d-lui I. C. Popescu-Polyclet. In curând vom face o recenzie despre această culegere de portrete și amintiri literare.. Literatura, artă. Idei ®«« Cărți fundamentale (Urmare din pagiat de vulgarizare, Repet, un tânăr învață mai mult și-și ascute mai sigur gândirea cetind cu creionul în mână opera lui Burckardt, bunăoară, decât cetind o duzină de cărți mai mult sau mai puțin romanțate asupra culturii Renașterii. Ca să rămânem în cadrul culturii de tip umanist și istoric, putem completa lista noastră cu încă alte câteva cărți majore: Temeliile secolului XIX a lui H. S. Chamberlain, apărută și într’o traducere franceză, carte monumentală cu toate exagerările ei; Goethe a lui Gundolf, model de monografie critică și filozofică asupra unui geniu artistic modern; Gânditorii Greciei, de Theodor Gomperz; Paideia de Werner Jaeger (cea mai bună carte asupra spiritului grec scrisă în ultimii 30 de ani); Pour Whistoire de la science belléne de Paul Tannery; Kulturgeschichte Afrikas, de Frobenius (admirabilă introducere în mentalitatea primitivă); Handbuch der altorientalischen Geisteskultur a lui Alfred Jeremias (pentru înțelegerea spiritualității Orientului arhaic); Buddha al lui H. Oldenberg (cea mai bună care a indianisticei germane); Masaryk, Rusia și Europa (publicată, până în prezent, în limba germană, italiană și engleză); Rudolf Otto, West-östliche Mystik. Am citat zece titluri de cărți, din cele 40-50 de opere fundamentale scrise în trei sferturi de veac. N’am menționat, însă, decât cărți de cultură, cărți care ce învață — de aceia am lăsat deoparte lucrări care se apropie mai mult de critica literară decât de cultură, ca Le romantisme frangais a lui Pierre Lasserre, precum am lăsat deoparte scrierile unui Renan, bunăoară, care nu mai interesează astăzi decât prin valoarea lor literară. Operele mai sus menționate — și care ar trebui toate traduse în românește — nu dispensează pe nimeni de a citi capodoperile poeziei, ale filozofiei sau ale misticei. Și dacă n’am menționat, dintre autorii cu renume, nici pe un H. Poincaré, nici pe un Lévi-Bruhl, am făcut-o pentru că lucrările lor aparțin filozofiei, iar nu culturii de tip umanistic și istoric, din care m’am mulțumit să extrag câteva titluri. Cel mai bun sfat pe care l-ași putea da unui tânăr, este să se exerciteze simultan și în lectura unei „cărți fundamentale“, și în studiul unui filozof sau al unui poet. Bunăoară, i-ași recomanda să-și propună lectura a cinci cărți în cursul unui an de zile. Dar o lectură susținută,metodică, asimilându-și toate dificultățile textului ,luând note, etc. Să zicem, Burckardt, una din cărțile de filozofie modernă (un Poincaré un Nietzsche, un Kierkegaard — după temperament), un text antic (un dialog din Platon, de preferință Phaidon, sau cartea unui istoric, Tacit, bunăoară, sau Viețile paralele ale lui Plutarhh), o carte de poezie modernă (Eminescu, sau Baudelaire, sau Rilke, etc.) și o capodoperă a literaturii Clasice (de la Homer la Hölderlin). Evident, fiecare și-ar alege cartea de studiat după mai multe cercetări preliminarii: înainte de a te hotărî să citești un an întreg o capodoperă literară europeană, trebuie să petreci câteva zile într’o bibliotecă, răsfoind mai multe cărți, verificând dacă ești destul de copt pentru apropierea de un asemenea text, căutând o carte care să-ți corespundă condiției spirituale ,etc. Acelaș lucru cu opera unui poet,și a unui autor antic. Cineva e interesat de Tacit, iar Herodot îl plictisește. Altul, găsește numai în Plutarch un aliment necesar. In privința poeților, cineva poate găsi pe Rimbaud impenetrabil, iar pe Mallarmé ilizibil, își poate alege, atunci un alt poet, care să corespundă modului său interior. Important este ca aceste cinci cărți să fie cetite cu atenție, cu pasiune, cu tenacitate. Nu e obligatoriu ca să citești numai aceste cinci cărți. Poți ceti, în afară de cursurile școlare, romane , reviste, opere de popularizare. Revine însă, neîncetat, la cele 5 cărți pe care ți le-ai propus să le adâncești în decursul unui an. Ceeace vei dobândi dintr’un asemenea studiu, vei înțelege nu mai târziu. Continuitatea, metoda, lunga familiaritate cu un text, lectura cu creionul în mână, pătrunderea lentă într’o operă majoră a spiritului european — toate aceste exerciții fundamentează mai sigur o cultură decât o sută de cărți cetite în goană sau cinci premii cu cunună... MIRCEA ELIADE Titu Maiorescu și lumea noastră (Urmare Un gag avut-o Maiorescu? Poate pentru că n’a cunoscut o experiență hotărîtoare, pentru vieața interioară, singurătatea („neghioaba mea imposibilitate de-a mă bucura singur de ceva”, 9/21 Aug. 1882), și mai ales pentru că, în prelungirea singurătății, n’a întâlnit această unică școală de sinceritate și simplicitate care e creștinismul. Lumea noastră crede în omul creștin. Maiorescu nu se întâlnise cu el. Și de aceea, poate, nu se întâlnește nici cu aleșii ceasului de azi. Dar la acestea toate apologeții și actualizatorii lui Maiorescu pot consimți. Ei ne vor răspunde totuși: rămâne ceva care face din el spiritul actual prin excelență ; -nu e nici cărturarul, -nici vizionarul politic, -nici măcar omul, dar e omul public. Iar aci, tocmai aci vrem să le spunem cât de schimbate ne par nouă, celor de azi, lucrurile. Știm bine ce impresionant exemplu de corectitudine, ce extraordinară lecție de stil a dat societății noastre Titu Maiorescu. Știm bine ce s’ar câștiga dacă am isbuti cu toții,noi tinerii, să-i reedităm, pe măsura noastră,cazul, să-l imităm pur și simplu. Dar e prea mult și prea puțin în același timp. Noi nu suntem Atenieni. Pentru cei de azi vieața publică nu e, ca pentru un Maiorescu, o „agora”. Ea e — în mod ideal, firește — o biserică. Comunitatea cea mai înaltă visată azi e altceva decât una prin consensul inteligențelor. E o comunitate de dragoste. Dragoste! Ar fi putut rosti Maiorescu, așa simplu și creștinește, cum îl gândim azi, cuvântul acesta? Ar fi acceptat el, așa cum acceptă cei sufletește vii din timpul nostru, că inteligența slujește, în planul acesta, dragostea, și câteodată se pierde în ea? Iar dacă tot n’ați simțit că între Maiorescu și noi s’a întâmplat ceva, luați acest ultim fapt, această ultimă piatră de încercare. Luați întâmplarea aceea tulburătoare pe care o povestește și comentează undeva, în vol. II al însemnărilor, Maiorescu. I se povestește despre regina Elisabeta că, bolnavă și închipuindu-se pe pragul morții, recita într’una din poezia populară: Așterne-te drumului Ca și iarba câmpului De suflarea vântului. Știți cum comentează Maiorescu? Minunat de frumos și deprimant de exact, în același timp. „Dovadă, scrie el, de farmecul și puterea poeziei simțite, deși rima e greșită. Pare că deschide o legănare în infinit” (27 Febr. 1882). Deși rima e greșită... Stai și te întrebi, cum era construit orașul acesta, care simțea în același timp legănarea în infinit și eroarea de rimă? Titu Maiorescu are dreptate, desigur. Și tocmai aceasta ne întristează,că e, și în fața morții și în fața miracolului poetic, din speța celor cari au dreptate. Intre Maiorescu și lumea noastră e deosebirea aceasta, noi nu mai simțim că rima e greșită. Am simțit că, dincolo de inteligența -care percepe erori și adevăruri, se poate trăi, crede, și chiar mai mult decât atât. Am descoperit frumuseți pe deasupra canoanelor și adevăruri dincolo de criteriile rostirii lor exacte. Asta-i tot pentru noi rima nu mai e greșită. Noi nu suntem Atenieni! CONSTANTIN NOICA Despre Michel Angelo (Urmare din pag. 4-a) Florența răsare în fața ochilor noștri uimiți — ca un liman alb de visare și ca un imens atelier spiritual. Oraș bogat,cu populație ageră și mândră, cu negustori care acumulează nesfârșite avuții, — oraș cu teritorii pe care le administrează strașnic, dar mai ales republică în care toți participă la viața publică și culturală. Florența a fost cuibul luminos în care demnitatea și libertățile și-au cimentat cel mai sigur adăpost, în care cel mai umil cetățean ca și cea mai superbă valoare, își trăiau din plin, independența și libertatea. Toată istoria ei de patetice frământări și lupte și de eroice sforțări — nu e decât o epopeie palpitantă pentru aceste bunuri unice. Iar în acest cadru — o mare înțelegere pentru artă și pentru cultură. Ca o a doua Atenă-Florența a avut cândva pe Dante, l-a valorificat pe Ghiberti, promovează pe Leonardo da Vinci, formează pe Michel Angelo, atrage și-l adâncește pe Rafael, va da pe Botticelli — și va furniza Romei pe lângă atâția artiști și papi, și pilde de splendid patriotism. Aici Renașterea a înflorit somptuos — și tot aici Savonarola însuși, a sguduit lumea creștină, cu verbul lui de foc... In acest mediu de libertate și comprehenziune, între biserici, sculpturi, picturi și biblioteci minunate și sub suflul înaltului umanism grecolatin care adia dinspre grădinile aromate ale lui Laurențiu Medici cel Mare — Michel Angelo a crescut, s’a desvoltat, a lucrat, pentru că de aici să plece la Roma și să ofere omenirii întregi, spectacolul unei creații copleșitoare. Cert, la toate aceste adaosuri, primordiale și capitale determinate sunt în ultimă esență, vocația lui înăscută, propriile izvoare care spumegau înlăutru-i nesecate și înverșunata-i stăruință întru evlavioasă ucenicie și pură desăvârșire.Herman Grimm trebuia să aprofundeze această latură — din acest punct de vedere, după cum iarăși, tehnica și estetica artei lui Michel Angelo necesitau un capitol substanțial și perfectat cu toate analizele și caracterizările). Și iată cum cel care a sculptat pe Moise, pe Crist ținându-și crucea, pe David, Mormântul lui Iuliu II, cel care a pictat Capela Sixtină între frescele căreia tremură de grandoare Judecata din urmă, cel care a ridicat și a condus robustele fortificații ale Florenței în ultimele ei rezistențe pentru independență, cel care alături de divine scheme și cartoane de desen, dăltuia cugetări grele de melancolie și sonete în care solitudinea și gândul viguros își zăngăne uneori crâncena revoltă, alteori amarul unei desnădejdi integrale, cel care ca arhitect a împrăștiat generos atâtea geniale planuri și a edificat celesta Cupolă a Sfântului Petru din Roma, — iată cum acest om, centralizând atâtea autentice haruri de o scânteietoare diversitate, a creat printr’un efort formidabil, una din cele mai mari și originale opere pe care le-a înregistrat istoria spiritualității umane! ...Și totuși, cel care a plăsmuit un univers de imagini, de idei și splendori — avea net sentimentul tragic al zădărniciei și încerca acut senzația de cenușă în gură. In ultima vreme, pictase pe scara casei sale din Roma, spectrul morții, purtând în spinare un șesciug pe care era încrustat terțetul: „Io dico a voi, ch’al mondo avere dato L’anima el corpo et lo spirito ’nsieme. In questa cassa oscura e’l vostro lato“ Vouă,care ați dat lumii sufletul, trupul și spiritul totodată, vă spun: în această cutie obscură încăpeți cu totul. T. PĂUNESCU-ULMU TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464938. — Ia uite-te la câinele ăla cum se ține de coadă! — E un câine polițist, s’a prins furând și s’a arestat singur. JUPITER. — Juno ma, de ce-ai prefăcut pe Io în vacă? JUNONA. — Dar nu mi-ai spus tu, scumpule, că vrei să bei lapte dimineața? întâiul agent secret. — Totul e în regulă: mai rămâne să stabilim dacă e victima sau asasinul.