Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)
1940-03-02 / nr. 10
UNIVERSUL LITERAR OCTAVIAN METEA în editura „Fruncesa“, de la Timișoara, d. Oictavian Mertea, uin stâlnări și valoros cărturar bănățean, a publicat nu de mult, lucrarea „Viața de basm a lui Badea Cânțan“. Ciobanul Cârțanu a fost un propagandist inspirat al latinității noastre și cele trei drumuri ale sale, făcute pe jos, până la Roma, co institue desigur un întreit simbol al legăturii cu mâncați de prietenie, cu Italia. OMULE, IȚI DAU O CARTE Cu acest titlu curios, a apărut de curând la „Cugetarea“,, plachetă de versuri,, a d-lui Constantin Bivolaru. Nici un semn deosebit în compunerile autorului, prin care să-l remarcăm între numeroșii versificatorii de azi. Astfel A. C. Bivolaru zadarnic crede că „plasticizează“ când afirmă că „vecinicia are rugină la țâțână. Tălpile ei au început să se roadă. Dumnezeu se ține cu moartea de sfadă“. CĂRTURĂRII BASARABENI D. Gh. Bezviconi, un tânăr cercetător de la „ilinstitutul stud esteuropean“, a publicat de curând, la Chișinău, un mic studiu intitulat „Cărturarii basaraibeni“. Autorul continuă prețioase cercetări deschise în această direcție, de d-nii N. Iarga, Șt. Ciobanu, P. Haneș, ș. a... PLAIURI SACELENE In ultimul număr al revistei „Plaiuri Săcelene“, (an. VII, Ian. Febr., 1940, nr. 1—2), impiresionează „cuvântul“, prin care se anunță intrarea în anul VII de activitate. Față de vremurile „grele“ prin care trecem, conducătorii publicației și-au pus problema dacă se continue tipărirea cu jertfe a revistei... Li s-a părut că ar fi o dezertare de la datorie, încetarea muncii lor și deaiceea promit cititorilor apariția mai departe a revistei. Noi le prețuim fapta și le urăm isbândă. LITORAL Ne-a sosit ultimul număr all revistei „Litoral“, publicația ingenioasă de la Constanța, condusă de d. Dumitru Oleriu și ilustrată cu gravuri de C.Grossiu. D-lui Dumitru Olariu i-am recenzat nu de mult, pe cronica literară, volumul de versuri „Crângurile cerului“. Despre d. C. Grossu spunem că este unul din artiști plastici de mare valoare, pe care i-a dat tânăra generație. Volumul pe care ni-l dărue d. Șt. Cuciureanu, „Poem Dacic“, ne-a atras atenția în mod deosebit și vom reveni asupra lui. Autorul a făcut studii la Roma, unde a fost membru al școlii române, înființate de V. Pârivan. Fructul „poetic“ al meditațiilor d-nliui Culciureanu asupra istoriei strămoșilor noștri carpatici este acest „poem“, în care numeroase versuri au nevoie să fie explicate prin editare din autorii vechi greci și Latini. FUMUL PĂMÂNTULUI Poetul Ioan Georgeșcu este cunoscut prin culegerile de versuri : „Metanii și ore“ (1929), și „Cântece din umbră“ (1934). Noul volum tipărit acum, la „Universul“, cu titlul „Fumul pământului“, cuprinde 40 de poeme, compuse cumpătat, în ritm și sensibilitate tradiționalistă. LADM3SS ANDREESCU Peste câteva zile va apărea în „Colecția Universul Literar“ cartea de proză a colaboratorului noistru Ludmiss Andreescu. Cartea va cuprinde un ciclu de șase nuvele : In țara cerului, Alb și negru, Fratele, Ochii de pisică, Zădărnicie și Diagnoză, care vor da măsura unui talent necontestat. Din fragmentele publicate în „Universul Literar“ și în alte reviste de literatură, iubitorii de slovă bună au putut desprinde, în parte, calitățile acestei cărți care nu ne îndoim că va obține un meritat succes de critică și librărie. Cartea va apare într’o îngrijită haină grafică având o copertă minunat realizată de Voinescu. V. IFTODE La Arad, s’a imprimat placheta cu versuri „Freamătul serilor“, a d-lui V. Iftode. Ne bucură apariția poemelor d-lui Iftode,, în care vedem un talent frumos, în desfășurare. PAGINI ALESE Subliniem activitatea colecției „Pagini alese“ ce apare sub îngrijirea d-lui Ion Pillat, în cadrul de activitate al editurii „Cartea Românească“. Ultimele volume tipărite în colecția „Pagini alese“ sunt: „însemnarea călătoriei mele“,, de Constantin Golescu și „Scrisori“ de Ion Ghica. In Ultimii ani, d. Siterie Iamandi a tipărit următoarele cărți: „Galeria oamenilor poliției“, „Eroii revoluției ruse“, „Galeria dictatorilor“. Recent editura „Cugetarea“ publică lucrarea de 420 de pagini, a d-lui Siterie Iamandi, Oameni și aspecte din istoria Aromânilor“. CORPUS EMINESCIANUM însemnătatea culturală deosebită și calitățile de alcătuire ale ediției integrale și critice „Opere — Mihail Eminescu“, din care primul volum a apărut în editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“ au fost recunoscute cu elogii de cei mai de seamă fruntași ai culturii noastre. De curând cuvântul plin de prestigiu și căldură al marelui nostru învățat Nilolae Iorga a reliefat, în ședința Academiei Române, rostul înalt al ediției pe care în condiții optime o realizează de Perpessicius. Este în orice caz o prețuire dintre cele mai luminoase și mai reconfortante, ea venind din partea celui mai ascultat profesor de sensibilitate românească și celui mai aprig apărător al geniului eminescian. Un vechi desiiderat al d-lui prof. N. Iorga a fost exprimat astfel: „Ediția integrală Eminescu, trebue să fie un monument național“. Un monument național a și reușit să fie această magnifică ediție patronată de spiritul înalt îndrumător al M. S. Regelui și prezentată ,în condiții grafice deopotrivă magnifice. Ținând să răspundă în totul Inalteii solicitudini a M. S. Regelui Carol II, ediția integrală și critică a operei eminescieine „ilustrează odată mai mult principiile spiritualității regești, călăuzind prin veacuri destinele culturii noastre contemporane“ sublimează editorul monumentalei prezentări, în prefața primului volum apărut. Trebue reținut că numai sub semnul acestei Auguste spiritualități, mai presus decât oricare chemare și inchiituție la o asemenea operă definitivă, se putea purcede îm sfârșit la împlinirea acestui „corpus eminescianum“ la care și memoria poetului și obligațiile culturii contemporane și năzuințele ani de ani amânate, au deopotrivă dreptul“. I. C. POPESCU-POLYCLET II cunoaștem pe d. I. C. Popescu Polyclet, ca pe unul dintre bunii epigramiști cari știu să-și înmâne săgețile catronice în cel mai fin și usturător humor. Volumul său recent apărut la Craiova „Reliefuri“, ne mai desvălue o latură a bogatului talent al scriitorului. Dibaci povestitor, el știe să evoce minunat figuri dispărute, precum tot atât de bine poate schița în câteva pagini chipurile altor personalități în viață. Iată ce simplu și frumos evocă d. Popescu Poliyclet figura lui Cincinat Pavelescu: „Sentimental și sarcastic, deci și poet și epigramist, un curios amestec’ sufletesc. Bunii lui priteni, acei cari-1 cunoșteau de aproape. Sau scuzat intotdeauna micile răutăți epigramistice și poate că el este singurul epigramist care a pus o floare în vârful floretei“. Mai se găsesc în volum următoarele portrete: Radu D. Rosetti, Traian Demetrescu, Luciile Chițu, G. Marincu, Vasile Lascăr, G. D. Penesoiu, N. Burlănescu, Alin. Fiecărui din aceștia a izbutit autorul să-i desvălue nota caracteristică. POEM DACIC Literatură, arta, idei ••**-.'Y ‘ STERIE IAMANDI Meșteșugul crucilor de lemn (Urmare din pag. 1) puni binefăcătoriilor săi literari: „...dați-ne o literatură bine gândită, nu ușoară și distractivă, fiindcă nu ne privește decât pe noi faptul că suntem, în uniformă. Considerați-ne drept niște civili a căror situație specială de a-și putea scruta eventualul destin tragic îi ajută să aibă conștiința adevăratelor valori...“ Și, până una,alta, acest soldat preferă în campanie volumele de cugetări ale lui Pascal și Montaigne. Am fost, poate, singurul scriitor care a vorbit, cu tot seriosul, despre soldatul nostru concentrat în fatidicul 1939. insă în urma acestui „gest de zahăr“ cum l-au apreciat unii confrați, n’am fost cu inima ușoară. Să nu vădeți dacă transcriem un mic examen al conștiinței noastre de pușcaș !... încă de pe când se băteau prinii din anul trecut, purtăm și ungem o ființă, dar n’am trecut poate prin toate neplăcerile traiului de frontieră. Să mai spunem despre lașitatea aceea lipită în chiagul ființei omenești, tendința de a ocoli greul pe cât posibil ? Dar eroismul, de pildă, să traversezi într’un autocamion hodorogit și descoperit, sub marele viscol o câmpie de cincizeci de km., fie și susținut de pretextul scriitoricesc de a-ți revizui senzațiile iernii așa cum ai face cu impresiile despre Wagner ducându-te să-l asculți intr’o sală proprie, la Salzburg. Bănuim că pretextul de mai sus nu va fi suficient la al doilea concert... Retușarea onestă a unui articol literar e mult în funcție de căldură și mai poate apăsa pe conștiința unui publicist militar prin faptul că ea a mai solicitat și timp... Apoi această retu Sincopa literaturii românești .Urmare din pag. li Eminescul, și Knut Hamisaii, ca să nu se mai așeze la masa de sicris?! !Litsiaișit, nu trebuie să uităm că și cetitorii poartă o mare parte din vină. Cetitorii carte n’au cumpărat Craii de La Curtea Veche a lui lviatei Caragiale, dar au cumpărat opera complcta a lui Somerset maugnam; cetitorii cari n’au apreciat Fuga lui Șefki a lui Emanol Bucuța, căutând „exoticui“ în romanele englezești, etc. eitc. Dacă pubicul romanesc, cumpăratorii de cărți romanești, ar fi fost bogați— lucrurile nu ar fi mințșat atat de tragic. Dar cumpărătorul de carte românească este în genere un om nevoiaș: elevul de liceu, studentul, micul funcționar titrat, învățătorul, profesorul ,ofițerul. Ei nu pot depăși o anumită sumă lunara pe cumpărarea de cărți. Ei nu pot cumpără mai mult de doua sau trei cărți pe raină. Intrând astăzi în librărie, acest cumpărător nevoiaș își alege o carte tradusă, pe care o putește destul de scump, dar o cumpără și pentru că e englezească, și pentrucă autorul e la modă, și pentru că are b00 de pagini. Sincopa literaturii românești i se datorește în bună parte bugetului limitat al cumpărătorului. Cel care dă 180 de lei pe două volume ale ultimei noutăți traduse, nu mai poate da 70 de lei pe o carte de Gib. Mihăescu. Nu mai are, ăsta e adevărul. Fiecare nouă carte tradusă, înseamnă cel puțin o mie de cetitori in minus la cartea originală care eventual ar apare în acel sezon — evident, dacă nu e vorba de un autor popular, ca Ionel Teodoreanu, bună pară. Așa că, deși traducerile recente ar fi putut face un mare bine literaturii românești de mai târziu, pregătimdu-i cetitori avertizați — deocamdată i-a făcut cel mai mare rău. A suprimat-o, pur și simplu. MIRCEA ELIADE * sare este o problemă umilă — ca să luăm un termen de comparație la întâmplare — față de aceea a milițianului care se teme că după tăerea mustății din ordinul superiorilor, copilașii nu-l vor mai recunoaște acasă. Și ca să completăm, in multe privințe, materialul acesta uman din actualele aglomerări militare, se aseamănă cu periculosul radium în mâna unui literat oricât de conștiincios. Iți este teamă, după ce te-ai atins de el, și te tot gândești că nu vei fi isbutit să i realizezi chenarul epic pe care îl merită. Greu se poate imagina, un scriitor nou, cu adevărat la înălțimea diversului mediu ostășesc de acum, împestrițat de toate dialectele, toate rapsodiile. Imposibil să nu ni se întoarce gândul spre acel literat înzestrat cu maximum de carate, vrednic de orice epopeică situație: Eminescu. In vremea noastră ar fi avut și dânsul vreun AZI sau mai știm noi ce indicativ pe ordinul de chemare. La un loc cu „Frații“, sub casca verzuie, n’ar mai fi simțit nevoia să peregrineze nemâncat prin toate provinciile, pentru sporirea magiei și diversității lexicului poetic! Să revenim, talpa țării înfiptă’n hăurile hotarelor, n’are zor de silogisme scrise precum amintitul soldat francez și nici măcar de perpeteala conștiinței noastre literare. Am scris intr’o măsură, ca soldat, despre soldat și nu neapărat pentru el. Avem acum consolarea de a nu fi singurul scriitor inutil acestei masse care înseamnă infinit și absoarbe (ceia ce nu se petrece în Franța), până la despersonalizare, oarecum, procentul de intelectuali concentrați. Astfel, aceștia se pomenesc cântând la unison cu camarazii din popor: „Foae verde și-un dudău, Nistrule pe malul tău“. Fără îndoială, colectivitatea aceasta de soldați înlocuește orice bunuri spirituale mijlocite de presă, prin substanța cert superioară a milenarului alean și a unei filozofii proprii. Fatalismul. Iată că trebuia apăsate cu creionul albastru, pentru puținii noștri cititori, unele limite înăuntrul articolelor de fmnerieță militară. SIMION STOLNICU Titu Maiorescu la Academia Theresiană (urmare din pag. 4-a) nu-i place, fiindcă nu are un „spirit viu literar“ și de câte ori îi cetește ceva din clasici sau din propriile sale scrieri, „stă ca un lemn și cască“. Titu e dornic să aibă pe cineva, cu care să-și împartă părerile, i discutând despre sentimentele stranii care copleșesc, despre religie, despre stil. Kutschera nu e bun pentru așa ceva, totuși, când acesta îi mărturisește că nu-l mai poate iubi, iese din cameră vlăguit de tot, fără să poată spune o vorbă. Deși prietenul se întoarce peste câteva zile la sentimentele de mai înainte, Titu începe să-și piardă încrederea în oameni. Totuși el mai leagă prietenii cu Welserheimb, Rylski, Tegethof și alți câțiva. Ii adună în grădină, antrenându-i în convorbiri filosofice, care-l fac „să guste iar viața“. Apoi citesc și comentează literatură sau scrieri proprii. In școală se răspândește svântul batjocoritor că a întemeiat o școală filosofică. Colegii răutăcioși îl numesc „Cristos și cei 12 apostoli“, „Hans Sachs și ucenicii cismarului“. Carcano îl poreclește „Adonis“, tocmai fiindcă e urît, alții îi spun Plato, Socrates, un individ arogant și filosof. Prigoana aceasta îl doare, cu atât mai mult, cu cât cei mai mulți dintre batjocoritori n’au vorbit măcar odată cu el. Nici colegii săi de camerată nu-l cruță. Ii înfruntă, însă, pe toți, nepăsător, surâzând, superior. După un an de conviețuire, colegii tot nu-l cruță. Din 280 de elevi, numai 10 vorbesc cu el: „școala lui filosofică“. Uneori efortul de a se stăpâni în fața răutății colegilor, care uneori ajunge până la cruzime, devine uriaș și când rămâne în sfârșit singur, cade istovit pe pat, covîrșit de o desnădăjduită tristețe. Când se îmbolnăvește, singurătatea îl chinuește și mai mult. Nu e aici un fals pesimism, dar lipsa unui prieten adevărat și al unei luminoase iubiri îl face să se gândească la moarte... Salvarea veni. Intr’o zi portarul îl anunță că în fața Academiei îl așteaptă cineva. E Olga Coronini, de care se despărțise certat cu un an înainte. Olga îi cere iertare și o corespondență se leagă între ei, dar paginele pe care și le scriu sunt reci, impersonale: vorbesc despre Dumnezeu, despre imortalitate... In felul acesta, Olga e pentru el totuși un stimulent prețios. Il vizitează uneori convorbind jos lângă trăsură îndelung. In Mai, 1858, a doua zi după o astfel de întâlnire, Titu începe o scrisoare pe care apoi renunță s’o mai trimeată: „Și d-ta zici că nu există inimic frumos legat de simțuri? Oho! la această teorie d-ta mai puțin decât oricine mă vei putea converti... Știi d-ta Olga, până astăzi devenisem un om care stagnează, un om împietrit; această blestemată logică mă cristalizase cvarț dur. N’ai simțit d-ta din ultima scrisoare că o morișcă a rațiunii, morișcă înghețată, își tîrește penibil roatele? Astăzi am fost emoționat — în sfârșit emoționat“! Strigătul final vine din bucuria de s fi simțit sufletul vibrându-i după ciudată împietrire. Fostul elev al gimnaziului Theresian avea un suflet cald, pasionat după prietenie, un suflet de poet. Cei doi ani petrecuți în Academie înseamnă o accentuată desvoltare a rațiunii reci, în dauna sensibilității. Titu își dă seama de aceasta. Schimbarea este însoțită de mari tulburări sufletești, care-l duc până la desnădejde. In Aprilie 1857, se simte bolnav, nu-și mai găsește locul, rătăcește prin biserici și râde „văzând oameni nebuni“. Copil încă, ajunge la concluzii pesimiste: lumea-oameni „alergând fără scop, fete cochete, bărbați afectați, un spectacol „ desigustător“. Are insomnii și neputința de a crede în Dumnezeu îi mărește desnădejdea. După ce va realiza ceva („să nu zic că avui cap și nu făcut nimic cu el, ci-1 pierdut ca ceilalți proști“), e hotărît, se va sinucide! Nimic nu-l mai mulțumește, nici teatrul care altădată îl pasiona, nici sărbătorile, nici societatea. Doctorul, mirat de acest desgușit la un copiil de 17 ani, se teme că va deveni ipohondru. Titu observă, însă, că el nu-și face iluzii bolnave, ci vede,o„ realitate goală și rece“. Ii e teamă câ-și va pierde „focul vieții și al stilului,, susceptibilitatea“ pentru ce e frumos. Intr’adevăr, nu mai scrie versuri, lucru, pe care de altfel nu-l regretă : „pe deoparte, mărturisește el, sunt bucuros că a încetat această ocupație neserioasă, pe de altă parte, poate și din cauza asta devin din zi în zi mai rece, pentru cei mai mulți din jurul meia mai indiferent“. Făcându-și obișnuitul examen de conștiință anual în Decembrie 1857, el înseamnă: „în totul, o rece, o apăsătoare indiferență, acest colos de ghiață, căruia prin reflexiunea mea i-am căzut pradă“. S’a spus că Maiorescu a fost autorul propriei sale personalități. Il vedem însă asistând disperat la schimbarea ce se produce în sufletul său, fără să poiată interveni cu ceva, bucurându-se când se simte emoționat, îngrijorat de „scepticismul deconcertant,, care s’a infiltrat în el, de punerea la îndoială a tuturor celor tradiționale, ba chiar a ideii de Dumnezeu și de nemurirea sufletului“. Serioasa pregătire științifică l-a îndepărtat de creația poetică. De unde cu un an înainte scria versuri, acum alcătuește numai disertații filosofice. Citește cu aceeași pasiune pe Herbart, din carte și prelucrează, pe Goethe, Lessing (cu care găsește că se aseamănă în unele privințe!), pe ceilalți clasici germani și francezi. La absolvirea Academiei, Titu Maiorescu este clasificat întâiul. Ca șef de promoție, el rostește obișnuita alocuțiune în limbia latină. Ministrul Leo Thun, care ia parte la serbarea de fine de an, îl felicită, propunându-i să rămână în Austria, unde va îngriji personal de el. Cu tot succesul acesta, absolventul e indiferent, ba chiar trist. La 4 August 1858, părăsește, după patru ani de școală, Viena. ...........■ [UNK]‘i ^ ION ROMAN CONSPIRATORII est!! Ne privește cineva!! SOMNAMBULII I-ul Somnambul: Nu vii pe sârmă ? II-lea Somnambul: La ce bun? Eu port luna cu mine. TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STE. BEEZOIANU 23 Taxa poștală plătiți în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.