Universul Literar, 1940 (Anul 58, nr. 2-27)

1940-03-02 / nr. 10

UNIVERSUL LITERAR OCTAVIAN ME­TE­A în editura „Fruncesa“, de la Timișoara, d. Oictavian Mertea, uin stâlnări și valoros cărturar bă­nățean, a publicat nu de mult, lucrarea „Viața de basm a lui Badea Cânțan“. Ciobanul Cârțanu a fost un propagandist inspirat al latinității noastre și cele trei drumuri ale sale, făc­ute pe jos, până la Roma, co institue desigur un întreit simbol al legăturii cu­ mâncați de prietenie, cu Italia. OMULE, IȚI DAU O CARTE Cu acest titlu curios, a apărut de curând la „Cugetarea“,, plachetă de versuri,, a d-lui Con­stantin Bivolaru. Nici un semn deosebit în com­punerile autorului, prin care să-l remarcăm între numeroșii versi­­ficatorii de azi. Astfel A. C. Bivo­laru zadarnic crede că „plastici­zează“ când afirmă că „vecinicia are rugină la țâțână. Tălpile ei au început să se roadă. Dumne­zeu se ține cu moartea de sfadă“. CĂRTURĂRII BASARABENI D. Gh. Bezviconi, un tânăr cer­cetător de la „ilinstitutul stud est­­european“, a publicat de curând, la Chișinău, un mic studiu inti­tulat „Cărturarii basa­raibeni“. Autorul continuă prețioase cer­cetări deschise î­n această direc­ție, de d-nii N. Iarga, Șt. Cio­­banu, P. Haneș, ș. a... PLAIURI SACELENE In ultimul număr al revistei „Plaiuri Săcelene“, (an. VII, Ian. Febr., 1940, nr. 1—2), impiresio­­nează „cuvântul“, prin care se anunță intrarea în anul VII de activitate. Față de vremurile „grele“ prin care trecem, con­ducătorii publicației și-au pus problema dacă se continue tipă­rirea cu jertfe a revistei... Li s-a părut că ar fi o dezertare de la datorie, încetarea muncii lor și deaiceea promit cititorilor apa­riția mai departe a revistei. Noi le prețuim fapta și le urăm is­­bândă. LITORAL Ne-a sosit ultimul număr all revistei „Litoral“, publicația in­genioasă de la Constanța, con­dusă de d. Dumitru Oleriu și ilustrată cu gravuri de C.­­Grossiu. D-lui Dumitru Olariu i-am re­cenzat nu de mult, pe cronica literară, volumul de versuri „Crângurile cerului“. Despre d. C. Grossu spunem că este unul din artiști plastici de mare va­loare, pe care i-a dat tânăra ge­nerație. Volumul pe care ni-l dărue d. Șt. Cuciureanu, „Poem Dacic“, ne-a atras atenția în mod deo­sebit și vom reveni asupra lui. Autorul a făcut studii la Roma, unde a fost membru al școlii române, înființate de V. Pârivan. Fructul „poetic“ al meditațiilor d-nliui Culciureanu asupra isto­riei strămoșilor noștri carpatici este acest „poem“, în care nume­roase versuri au nevoie să fie ex­plicate prin editare din autorii vechi greci și Latini. FUMUL PĂMÂNTULUI Poetul Ioan Georgeșcu este cunoscut prin culegerile de ver­suri : „Metanii și ore“ (1929), și „Cântece din umbră“ (1934). Noul volum tipărit acum, la „Uni­versul“, cu titlul „Fumul pămân­tului“, cuprinde 40 de poeme, compuse cumpătat, în ritm și sensibilitate tradiționalistă. LADM3SS ANDREESCU Peste câteva zile va apărea în „Colecția Universul Literar“ cartea de proză a colaboratorului noistru Ludmiss Andreescu. Car­tea va cuprinde un ciclu de șase nuvele : In țara cerului, Alb și negru, Fratele, Ochii de pisică, Zădărnicie și Diagnoză, care vor da măsura unui talent necontes­tat. Din fragmentele publicate în „Universul Literar“ și în alte reviste de literatură, iubitorii de slovă bună au putut desprinde, în parte, calitățile acestei cărți care nu ne îndoim că va obține un meritat succes de critică și librărie. Cartea va apare într’o îngrijită haină grafică având o copertă minunat realizată de Voinescu. V. IFTODE La Arad, s’a imprimat placheta cu versuri „Freamătul serilor“, a d-lui V. Iftode. Ne bucură apa­riția poemelor d-lui Iftode,, în care vedem un talent frumos, în desfășurare. PAGINI ALESE Subliniem activitatea colecției „Pagini alese“ ce apare sub în­grijirea d-lui Ion Pillat, în ca­drul de activitate al­­ editurii „Cartea Românească“. Ultimele volume tipărite în colecția „Pa­gini alese“ sunt: „însemnare­a călătoriei mele“,, de Constantin Golescu și „Scrisori“ de Ion Ghica. In Ultimii ani, d. Siterie Ia­­mandi a tipărit următoarele cărți: „Galeria oamenilor poli­ției“, „Eroii revoluției ruse“, „Ga­leria dictatorilor“. Recent edi­tura „Cugetarea“ publică lucrarea de 420 de pagini, a d-lui Siterie Iamandi, Oameni și aspecte din istoria Aromânilor“. CORPUS EMINESCIANUM însemnătatea culturală deose­bită și calitățile de alcătuire ale ediției integrale și critice „Opere — Mihail Eminescu“, din car­e primul volum a apărut în editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“ au fost recunoscute cu elogii de cei mai de seamă fruntași ai culturii noastre. De c­urând cuvântul plin de prestigiu și căldură al marelui nostru învățat Nil­olae Iorga a reliefat, în ședința Academiei Române, rostul înalt al ediției pe care în condiții optime­­ o realizează de Perpessi­cius. Este în orice caz o prețuire dintre cele mai luminoase și mai reconfor­tante, ea venind din partea celui mai ascultat profesor de sensi­bilitate românească și celui mai aprig apărător al geniului­ emi­nescian. Un vechi desiiderat al d-lui prof. N. Iorga a fost exprimat astfel: „Ediția integrală Emines­cu, trebue să fi­e un monument național“. Un monument național a și reușit să fi­e această magnifică ediție patronată de spiritul înalt îndrumător al M. S. Regelui și prezentată ,în condiții grafice deo­potrivă magnifice. Ținând să răspundă în totul Inalteii solicitudini a M. S. Re­gelui Carol II, ediția integrală și critică a operei eminescieine „ilus­trează odată mai mult principiile spiritualității regești, călăuzind prin veacuri destinele culturii noastre contemporane“ sublimea­ză editorul monumentalei pre­zentări, î­n prefața primului vo­lum apărut. Trebue reținut că numai sub semnul acestei Auguste spiri­tua­­lități, mai presus decât oricare chemare și inchiituție la o ase­menea operă definitivă, se putea purcede îm sfârșit la împlinirea acestui „corpus eminescianum“ la care și memoria poetului și obli­gațiile culturii contemporane și năzuințele ani­ de ani amânate, au deopotrivă dreptul“. I. C. POPESCU-POLYCLET II cunoaștem pe d. I. C. Po­­pescu Polyclet, ca pe unul din­tre bunii epigramiști cari știu să-și înmâne săgețile catronice în cel mai fin și usturător humor. Volumul său recent apărut la Craiova „Reliefuri“, ne mai desvălue o latură a bogatului talent al scriitorului. Dibaci povestitor, el știe să evoce minunat figuri dispărute, precum tot atât de bine poate schița în câteva pagini chipu­rile altor personalități în viață. Iată ce simplu și frumos evocă d. Popes­cu Poliyclet fi­gura lui Cincinat Pavelescu: „Sentimental și sarcastic, deci și poet și epigramist, un curios amestec’ sufletesc. Bunii lui priteni, acei cari-1 cunoșteau de aproape. Sau scuzat­ intot­­deauna micile răutăți epigra­­mistice și poate că el este sin­gurul epigramist care a pus o floare în vârful floretei“. Mai se găsesc în volum urmă­toarele portrete: Radu D. Ro­­setti, Traian Demetrescu, Lu­ciile Chițu, G. Marincu, Vasile Lascăr, G. D. Penesoiu, N. Bur­­lănescu, Alin. Fiecărui din aceștia a izbutit autorul să-i desvălue nota ca­racteristică. POEM DACIC Literatură, arta, idei ••**-.'Y ‘ STERIE IAMANDI Meșteșugul crucilor de lemn (Urmare din pag. 1) puni binefăcătoriilor săi lite­rari: „...dați-ne o literatură bine gândită, nu ușoară și distractivă, fiindcă nu ne pri­vește decât pe noi faptul că suntem, în uniformă. Consi­­derați-ne drept niște civili a căror situație specială de a­-și putea scruta eventualul de­stin tragic îi ajută să aibă conștiința adevăratelor va­lori...“ Și, până una,alta, a­­cest soldat preferă în cam­panie volumele de cugetări ale lui Pascal și Montaigne. Am fost, poate, singurul scriitor care a vorbit, cu­­ tot seriosul, despre soldatul no­stru concentrat în fatidicul 1939. insă în urma acestui „gest de zahăr“ cum l-au a­­preciat unii confrați, n’am fost cu inima ușoară. Să nu vădeți dacă transcriem un mic examen al conștiinței noastre de pușcaș !... încă de pe când se băteau prinii din anul trecut, purtăm și un­­gem o ființă, dar n’am trecut poate prin toate neplăcerile traiului de frontieră. Să mai spunem despre lașitatea a­­ceea lipită în chiagul ființei omenești, tendința de a ocoli greul pe cât posibil ? Dar e­­roismul, de pildă, să traver­sezi într’un autocamion ho­­dorogit și descoperit, sub marele viscol o câmpie de cincizeci de km., fie și sus­ținut de pretextul scriitori­cesc de a-ți revizui senzațiile iernii așa cum ai face cu im­presiile despre Wagner du­­cându-te să-l asculți intr’o sală proprie, la Salzburg. Bă­nuim că pretextul de mai sus nu va fi suficient la al doilea concert... Retușarea onestă a unui articol literar e mult în funcție de căldură și mai poate apăsa pe conștiința unui publicist militar prin faptul că ea a mai solicitat și timp... Apoi această retu Sincopa literaturii românești .Urmare din pag. li Eminescul, și Knut Hamisaii, ca să nu se mai așeze la masa de sicris?! !Litsiaișit, nu trebuie să uităm că și cetitorii poartă o mare parte din vină. Cetitorii carte n’au cumpărat Craii de La Curtea Vech­e a lui lviatei Caragiale, dar au cumpărat opera complcta a lui Somerset m­­augnam; cetitorii cari n’au apreciat Fuga lui Șefki a lui Emano­­l Bucuța, căutând „e­­xoti­cui“ în roma­nele englezești, etc. eitc. Dacă pub­icul ro­manesc, cumpărat­orii de cărți romanești, ar fi fost bogați— lucrurile nu­­ ar fi minț­șat atat de tragic. Dar cumpără­torul de carte românească este în genere un om nevoiaș: elevul de liceu, studentul, micul funcționar titrat, învăță­torul, profesorul ,ofițerul. Ei nu pot depăși o anumită sumă lunara pe cumpărarea de cărți. Ei nu pot cumpără mai mult de doua sau trei cărți pe raină. Intrând astăzi în librărie, acest cumpărător nevoiaș își alege o carte tra­dusă, pe care o p­utește destul de scump, dar o cumpără și pent­ru că e englezească, și pentrucă autorul e la modă, și pentru că are b00 de pagini. Sincopa literaturii românești i se datorește în bună parte bugetului limitat al cumpărătorului. Cel care dă 180 de lei pe două volume ale ultimei noutăți traduse, nu mai poate da 70 de lei pe o carte de Gib. Mihăescu. Nu mai are, ăsta e adevărul. Fiecare nouă carte tradusă, înseamnă cel puțin o mie de cetitori in minus la cartea originală care eventual ar apare în acel sezon — evident, dacă nu e vorba de un autor popular, ca Ionel Teodoreanu, bună­ pară. Așa că, deși traducerile recente ar fi putut fac­e un mare bine literaturii românești de mai târziu, pregătim­­du-i cetitori avertizați — deocamdată i-a făcut cel mai mare rău. A suprimat-o, pur și simplu. MIRCEA ELIADE * sare este o problemă umilă — ca să luăm un termen de comparație la întâm­plare — față de aceea a mi­lițianului care se tem­e că după tăerea mustății din or­dinul superiorilor, copilașii nu-l vor mai recunoaște a­­casă. Și ca să completăm, in multe privințe, materialul a­­cesta uman din actualele a­­glomerări militare, se asea­mănă cu periculosul radium în mâna unui literat oricât de conștiincios. Iți este tea­mă, după ce te-ai atins de el, și te tot gândești că nu vei fi isbutit să­ i realizezi chenarul epic pe care îl merită. Greu se poate imagina, un scriitor nou, cu adevărat la înălțimea diversului m­edi­u ostășesc de acum, împestrițat de toate dialectele, toate rap­­sodiile. Imposibil să nu ni se întoarce gândul spre acel li­terat înzestrat cu maximum de carate, vrednic de orice e­­popeică situație: Eminescu. In vremea noastră ar fi avut și dânsul vreun AZI sau mai știm noi ce indicativ pe ordi­nul de chemare. La un loc cu „Frații“, sub casca verzuie, n’ar mai fi simțit nevoia să peregrineze nemâncat prin toate provinciile, pentru spo­­rirea magiei și diversității lexicului poetic! Să revenim, talpa țării în­­fiptă’n hăurile hotarelor, n’are zor de silogisme scrise precum amintitul soldat fran­cez și nici măcar de perpe­­teala conștiinței noastre lite­rare. Am scris intr’o măsură, ca soldat, despre soldat și nu neapărat pentru el. Avem acum consolarea de a nu fi singurul scriitor inutil acestei masse care înseamnă infinit și absoarbe (ceia ce nu se pe­trece­­ în Franța), până la des­personalizare, oarecum, pro­centul de intelectuali con­centrați. Astfel, aceștia se po­menesc cântând la unison cu camarazii din popor: „Foae verde și-un dudău, Nistrule pe malul tău“. Fără îndoială, colectivitatea aceasta de sol­dați înlocuește orice bunuri spirituale mijlocite de presă, prin substanța cert superioa­ră a milenarului alean și a unei filozofii proprii. Fata­lismul. Iată că trebuia apă­sate cu creionul albastru, pentru puținii noștri cititori, unele limite înăuntrul artico­­lelor de fmnerieță militară. SIMION STOLNICU Titu Maiorescu la Academia Theresiană (urmare din pag. 4-a) nu-i place, fiindcă nu are un „spirit viu literar“ și de câte ori îi cetește ceva din clasici sau din propriile sale scrieri, „stă ca un lemn și cască“. Titu e dornic să aibă pe cineva, cu care să-și împartă părerile, i discutând despre sentimentele stranii care­ copleșesc, despre religie, despre stil. Kutschera nu e bun pentru așa ceva, totuși, când acesta îi mărtu­risește că nu-l mai poate iubi, iese din cameră vlăguit de tot, fără să poată spune o vorbă. Deși prietenul se întoar­ce peste câteva zile la sentimentele de mai înainte, Titu începe să-și piardă încrederea în oameni. Totuși el mai leagă prietenii cu Welserheimb, Rylski, Tegethof și alți câțiva. Ii adună în gră­dină, antrenându-i în convorbiri filoso­fice, care-l fac „să guste iar viața“. A­­poi citesc și comentează literatură sau scrieri proprii. In școală se răspândește svântul batjocoritor că a întemeiat o școală filosofică. Colegii răutăcioși îl numesc „Cristos și cei 12 apostoli“, „Hans Sachs și ucenicii cismarului“. Carcano îl poreclește „Adonis“, tocmai fiindcă e urît, alții îi spun Plato, Socra­tes, un individ arogant și filosof. Pri­goana aceasta îl doare, cu atât mai mult, cu cât cei mai mulți dintre bat­jocoritori n’au vorbit măcar odată cu el. Nici colegii săi de camerată nu-l cruță. Ii înfruntă, însă, pe toți, nepăsă­tor, surâzând, superior.­­ După un an de conviețuire, colegii tot nu-l cruță. Din 280 de elevi, numai 10 vorbesc cu el: „școala lui filosofică“. Uneori efortul de a se stăpâni în fața răutății colegilor, care uneori ajunge până la cruzime, devine uriaș și când rămâne în sfârșit singur, cade istovit pe pat, covîrșit de o desnădăjduită tristețe. Când se îmbolnăvește, singurătatea îl chinuește și mai mult. Nu e aici un fals pesimism, dar lipsa unui prieten adevă­rat și al unei luminoase iubiri îl face să se gândească la moarte... Salvarea veni. Intr’o zi portarul îl anunță că în fața Academiei îl așteaptă cineva. E Olga Coronini, de care se despărțise certat cu un an înainte. Olga îi cere iertare și o corespondență se leagă între ei, dar paginele pe care și le scriu sunt reci, impersonale: vorbesc despre Dumnezeu, despre imortalitate... In felul acesta, Olga e pentru el totuși un stimulent prețios. Il vizitează uneori convorbind jos lângă trăsură îndelung. In Mai, 1858, a doua zi după o astfel de întâlnire, Titu începe o scrisoare pe care apoi renunță s’o mai trimeată: „Și d-ta zici că nu există inimic frumos legat de simțuri? Oho! la această teorie d-ta mai puțin decât oricine mă vei putea con­verti... Știi d-ta Olga, până astăzi deve­nisem un om care stagnează, un om împietrit; această blestemată logică mă cristalizase cvarț dur. N’ai simțit d-ta din ultima scrisoare că o morișcă a ra­țiunii, morișcă înghețată, își tîrește penibil roatele? Astăzi am fost emoțio­nat — în sfârșit emoționat“! Strigătul final vine din bucuria de s­ fi simțit sufletul vibrându-i după ciudată împietrire. Fostul elev al gim­­­naziului Theresian avea un suflet cald, pasionat după prietenie, un suflet de poet. Cei doi ani petrecuți în Academie înseamnă o accentuată desvoltare a ra­țiunii reci, în dauna sensibilității. Titu își dă seama de aceasta. Schimbarea este însoțită de mari tulburări sufle­tești, care-l duc până la desnădejde. In Aprilie 1857, se simte bolnav, nu-și mai găsește locul, rătăcește prin biserici și râde „văzând oameni nebuni“. Copil încă, ajunge la concluzii pesimiste: lu­­mea-o­ameni „alergând fără scop, fete cochete, bărbați afectați, un spectacol „ desigustător“. Are insomnii și neputința de a crede în Dumnezeu îi mărește des­­nădejdea. După ce va realiza ceva („să nu zic că avui cap și nu făcut nimic cu el, ci-1 pierdut ca ceilalți proști“), e ho­­tărît, se va sinucide! Nimic nu-l mai mulțumește, nici teatrul care altădată îl pasiona, nici sărbătorile, nici societa­tea. Doctorul, mirat de acest desgușit la un copiil de 17 ani, se tem­e că va de­veni ipohondru. Titu observă, însă, că el nu-și face iluzii bolnave, ci vede­­,o„ realitate goală și rece“. Ii e teamă câ-și va pierde „focul vieții și al stilului,, susceptibilitatea“ pentru ce e frumos. Intr’adevăr, nu mai scrie versuri, lucru, pe care de altfel nu-l regretă : „pe deoparte, mărturisește el, sunt bucuros că a încetat această ocupație neserioasă, pe de altă parte, poate și din cauza asta devin din zi în zi mai rece, pentru cei mai mulți din jurul meia mai indi­ferent“. Făcându-și obișnuitul examen de conștiință anual în Decembrie 1857, el înseamnă: „în totul, o rece, o apăsă­toare indiferență, acest colos­­ de ghiață, căruia prin reflexiunea mea i-am căzut pradă“. S’a spus că Maiorescu a fost autorul propriei sale personalități. Il vedem însă asistând disperat la schim­­­­­barea ce s­e produce în sufletul său, fără să poiată interveni cu ceva, bucu­­rându-se când se simte emoționat, în­grijorat de „scepticismul deconcertant,, care s’a infiltrat în el, de punerea la îndoială a tuturor celor tradiționale, ba chiar a ideii de Dumnezeu și de nemu­rirea sufletului“. Serioasa pregătire științifică l-a în­depărtat de creația poetică. De unde cu un an înainte scria versuri, acum alcătuește numai disertații filosofice. Citește cu aceeași pasiune pe Herbart, din carte și prelucrează, pe Goethe, Lessing (cu care găsește că se aseamă­nă în unele privințe!), pe ceilalți clasici germani și francezi. La absolvirea Academiei, Titu Maio­­rescu este clasificat întâiul. Ca șef de promoție, el rostește obișnuita alocuțiu­ne în lim­bia latină. Ministrul Leo Thun, care ia parte la serbarea de fine de an, îl felicită, propunându-i să rămână în Austria, unde va îngriji personal de el. Cu tot succesul acesta, absolventul e indiferent, ba chiar trist. La 4 August 1858, părăsește, după patru ani de școală, Viena. ...........­­­­■ [UNK]‘i ^ ION ROMAN CONSPIRATORII est!! Ne privește cineva!! SOMNAMBULII I-ul Somnambul: Nu vii pe sârmă ? II-lea Somnambul: La ce bun? Eu port luna cu mine. TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STE. BEEZOIANU 23 Taxa poștală plătiți în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.

Next