Universul, februarie 1887 (Anul 4, nr. 29-53)

1887-02-01 / nr. 29

Universul, No. 29, representanți în cameră trebue să-I în­tristeze, să i­amărască cu atât mai mult, cu cât acest caz nu e izolat. După zîmbetul ce-l provoca, în primul moment, caraghiosa o tă'îre a celor 58, întristarea trebue să cuprindă pe orice om cugetător, căruia propășirea acestei țări nu­­ e indiferentă. Departe să mai fie pre vremea când vom avea și noi deputați cari să știe și să vrea să-și ia în serios rolul de repre­­zintanți al țării ? — 2 — DIN RUSIA­ ­ Corespondența­ particulară a „ Universului”­ Petersburg, 25 Ianuare. Scânteia.—Cu tot zgomotul pe care-l fac Germania și Francia; cu tóte amenin­țările ce pornesc dintr’o parte și desfi­derile ce răspund din cea­l’altă; cu tóta gălăgia presei engleze, care de atâte ori arăta războiul franco-german ca o chestie de câte­va zile, scânteia care va aprinde răsboiul general, răsboi crâncen cum nu s’a mai văzut, care va limpezi situația europenă și va modifica radical charta lu­mii, pare prea bine să pornescă tot de aci. Chestia bulgară va fi mai mult pre­textul acestui resbel, decât cauza lui. Situația în Bulgaria e, după vederile guvernului împărătesc, forte rea și încur­cată. Țarul vrea supunerea necondiționată a regin­ei, pe când acesta vrea să dea numai un mic loc în sinul ei influinței rusești. Dar aci acesta concesie se con­sideră ca o insultă și din zi în zi pare să se ia h­otărîre din cele mai radicale. Ziarele rusești sunt de la un timp încace iarăși forte răsboinice. Un oficios „Peterburgskiia Vîedomosti“ merge până a-și exprima bucuria pentru pregătirile pe cari le face Austria. „Dacă trebue să ju­căm 1-1 (acesta va să zică în limbagiul pre­sei rusești „să ne resboim“) „apoi să în­cepem noi de la început și cum se cade. E timpul ca să năbușim odată lupta cu morile de vânt.“ „Novoie Vremia“ crede că a venit vremea pentru Rusia ca să re­guleze ea singură chestia­ bulgară cum îl vine mai bine la socotela. Dorința pentru menținerea păcii pare să fie mare — după acest ziar — însă interesele naționale nu pot fi sacrificate pentru acesta dorință. Conferința de la Constantinopol, o spun pe față organele guvernului, nu va face nimic dacă nu va confirma pur și simplu tate cererile Rusiei. Despre împărțirea puterii între tanko­­viști și reginți nu pate să fie vorba, căci acesta ar însemna că Rusia recunoște le­galitatea stării actuale din Bulgaria, ceea­­ce nu pate fi. Dacă Pórta ar propune o asemene soluție, după șaptele Angliei, Rusia nu va participa la negocieri. Pregătiri de resbel. — „Viedomosti“ cuprinde publicațiuni nouă despre furni­­zări de răsboi. Intendența de artilerie din cercul Varșoviei prescrie pentru 3 Fe­­vruare furnisări de plumb în cantitate de 60.000 puizi pentru artileria de fortăreță din Novo-Gjorgiewsk, Brest-Lisewski, I­vangorod și Varșovia aprope de granița Austriei. O a doua furnisare prescrisă tot de intendența de artilerie din Varșovia consistă din material de răsboiu pentru artileria de fortărață din cercul Varșoviei. Asemenea se prescriu furnisări pentru cercul Peterburgului și în sfîrșit din par­tea consiliului de răsboiu din Peterburg s-a ordonat o furnisare de 174 corturi mari de lazaret cari vor fi gata până la 10 Februare. Semne de pace ? Kaminsky. ACTE OFICIALE * Administratorul clasa I, Lăpușneanu Vasile, aflat în poziție de disponibilitate, s’a chemat, în activitate de serviciu, la vacanța ce este în regimentul 7 linie, prin încetarea din viață a căpitanului Zaharia Nicolae. * Administratorul clasa II Ronea Dimi­trie, de la școla fiilor de militari Craiova, s’a trecut în poziție de disponibilitate pen­tru infirmități temporare. INTEMPLARI Un desperat.—Joi sera, la 6 cosuri, agenții poliției din Galați au surprins pe un tânăr, în etate de 10 ani, numit Gri­­gore Canelato, în momentul când voia să se sinucidă prin strangulare. Nenorocitul își alesese drept loc de e­­xecuție, curtea bisericei Ovidenia. De­o­cam­dată, el stă sub paza poliției.­­ Mișcarea populației. — In Iași s’au născut în săptămâna trecută 22 creștini­ de tote națiile și 34 evrei, și au murit 29 creștini și 17 evrei. Duminecă, 1 (13) Februarie 1887 IDIXT CAPITAL^ Primăria a somat pe proprietarul ca­sei care a ars la Biserica Albă ca se dă­­rime imediat ruinele, cari amenință se cadă în capul trecătorilor. CRONICA O conferință de la Ateneu. Țată Varvara ! Am fost ără și la Ateneu. Tot auzisem vorbindu-se de minunile Ateneului dar n’am putut ără să mergem nici la tragerea loteriil nici la îm­părțirea premiilor la elevii școlilor, nici la concert. In sfârșit într’o duminică ’mi am luat inima ’n dinți și am pornit’o spre Cișmigiu. Dar ce am tras ca să urnesc din foc pe nenea Iancu, pe cucana Lența, pe Grigore ! Promiseseră că merg cu to­ții la Atineu, dar până sara și-au schim­­batără gându. Nenea Iancu ținea una și bu­nă că ’i doré capu, că ’i supără bătătu­rile din pricina cetei. Căci se lăsase, ce e drept, câță! Cana Lența era cătrănită că nu putea să încalțe gheta din drepta. I se umflase picioru de căldură. Grigore ținea să mergem la Dacia unde se juca Meșteru Manole.— „Și lasă omule că te-o­ duce ai-dată la Dacia!“ îi zicém eu. Dar el se făcea n’aude, n’a vede. Dac’am văzut am plecat cu țața Polixene de vizavi. Pe drum am mâncat castane prăjite de cinzeci de bani. Făcuse tratație țața Polixene. Ne am oprit puțin la feres­­tră la Wildefrans și la Wildefion. Am pus ochii p’o tastă pe mire. La altă ferestră am văzut și o ghipsură nostimă. Păcat că nu se mai portă beretele, că aș fi cumpărat una de la patrî sezon. Mi-am aruncat ochii pe ferestră când am trecut p în dreptu lu luk. Mânca boerii nu s’în­­curca. Țara Polixenie ’mi a spus că la luk te costă o mâncare patru napoleoni!... Am tre­cut și pân Pasaj că nu trecusem de mult, și din nebăgare de somn era cât p’aci să nemerim în Tunel. Eu mă tăvăleam de rîs, țara Polixene nu mai puțin. Pă unde am dat, nu știu, dar ne am pomeni fără la Giafer. Aci cânta niște îndrăciți de lăutari de nu ’ți venea să te mai miști din loc. Am asculta fără, din uliță, până a cântat. Luna dorme grațiosă Peste roze, peste flori... Ne venea pe la nas un miros de cârnațî și de fleici de ți lăsa gura apă! In sfîrșit­ cu chiu cu vai am intra fără și ’n Atineu-Aci o imbulzela ca la nunta! Țara Po­lixene își cam pierduse cumpătu, se cam descurajase. Ne am așeza fără în bănci. Lăngă noi era d. Petrache din colț; la spatele nostru erau trei cocóne pă care nu le-am cunoscut. Le semuiam însă a fi din Pitești. Am văzut în altă bangă pe boeru Ște­­fănache, pe domnu Sotir, pe domnu co­misar, pă cocóna Irina a lui Paturaru, pă cocóna Elenca, pe demoazela și pe gine­re seu. Am văzut un model nou­ de pă­lărie la o cocdnă bătrână . ’mi a plăcut. I-am zis: „bravo pălărie!“ Ala care vor­bea era un om pleșuv, plăviți la față și cam cărunt. Din totă vorba lui am înțe­les atâta că noi avem drumuri de fier. A mai vorbit și despre alte alea, dar nu mai țin minte. Nu mă lăsa țara Polixene să ascult. îmi spunea mereu fel de fel de ba­zaconii, îmi arăta ba pe una, ba pe alta, îmi da cu cotu. Și pe mine mă umfla rîsu. O cucóna de alături dormea dusă. Un boer bătrîn a plecat înainte de sfîrșit. Când mă uitai la cos și văzui că sunt unspre­zece, mi-a pierit tot gustu de Atineu. La unsprezece trebuia să fiu napristan acasă, căci alt­fel mă taia Aleea. Știi că Alecu e turc în privința asta. La el tata alea merg cu regulă. Par’că stăm pe ghimpi. In sfîrșit după vr’o jumătate de ceas a dat D-zeu d’a isprăvit. Am luat­o la picior și țin’te, fetiț’o. Țața Polixene care e cam tofologă rămânea mereu pe urmă. Acasă am găsit pe A­­lecu dormind. Nu mi a zis nimic—slavă domnului! Nu mă știam pe unde mă aflu de frică ? Acu­m să mă mai duc la Ati­neu când s’o împărți preraiurile la copii. Serutărî de ochi țaki Catinki, Jaki Veti, țaki Frosi, țaki Sultani, țaki Solomii, țaki Viți. Sărutări de mâini cons Măriți și la toți. O revoar! Pentru conformitate. Lița Burbucică. D. Teleor. Știri prin poștă „Novoie Vremia“ nu se încrede în de­clarațiile liniștitore ce le au făcut de cu­rând guvernele Europei. Ziarul ru­­sc constată că chestiele in­terne precum și planurile sale asupra po­liticei străine, împing Germania la un răsboi cu Franța. Pentru ca acest răsboi să fie înlăturat, ar trebui nu numai ca Franța să renunțe a lua noul măsuri de apărare, ci să revoce pe cele luate până acum. Admițând, conchide „Novoie Vremia“, ca Franța să cedeze la pretențiunile Ger­maniei,—ceea ce nu prea e de crezut— resboiul tot n’ar fi amânat de­cât pentru un timp ore­care.* * * S’a vorbit în timpul din urmă iarăși despre o probabilă reîntorcere în Bulga­ria a generalului Kaulbars. Din isvor vrednic de credință „Pester Lloyd“ des­­minte cu hotărîre acesta știre. Foița, „U­n­ivers­al­ai“ 31 DRAMELE GELOSIEI PARTEA TREIA damele VI Doi nenorociți — Să mergi la Maison-Blanche după trăsura aceea, dar să rămâi înapoi cu două sute de pași; îți voi plăti să te mul­țumești. Peste un ceas de umblet, trăsura lui James se opri la porta d-lui de Carmeil­­le ; dama cu văl opri pe a sa înapoi și zise vizitiului să intre după boschet, unde vor aștepta. Cel d’intâiu servitor pe care -l întâlni James, îi spuse că d-na și d-ra de Car­­meille nu sunt acolo. Se îngălbeni și mai rău, când auzi, și­­și mușcă buzele furios. — Dar d. de Carmeille ? întrebă el. — D-nul e aici. — Spune-­ c’am venit eu. Peste un minut, servitorul se întorse. — Poftiți, zise el. Tânărul intră forte turburat. Armand îl primi în piciure, silindu-se să pară liniștit. * — D­­e James, zise el, ți-am scris, n’ai primit scrisorea mea? — Ba da, d-le. — Atunci mă mir că te văd azi aici. — D-le de Carmeille, răspunse tânărul cu o voce emoționată, când un nenorocit e osândit la morte, fiind ol nefiind vinovat, se adreseza curții supreme, ca să-și scape capul. Eu sunt tot ca el acum, d-le, sunt osândit și eu la marte și viu să ’ți cer­ertare d-tale, judecător. De aș fi făcut ceva rău, aș cădea în genuchi, dar n’am făcut nimic, nimic rău. Și cu tote astea mă dai afară din casa d-tale, spune, te rog d-le, ce am făcut ? De ce sunt vinovat? — D-le James, mă grăbesc să-ți spun­ că am pentru d-ta tot aceeași stimă și prietenie. Nu te dau afară, cum zici d ta, cred că e bine să te depărtez, în interesul d-tale și al fiicei mele. — In interesul meu și al d-rei de Car­meille!... Dar o iubesc din totă inima pe d-ra de Carmeille, și d-ta știi că și dânsa mă iubește. — De n’ar esista acesta iubire și dintr’o parte și dintr’alta, n’aș avea pentru ce să vă despart. — Zdrobești două inimi! — Știh. — înțeleg să nu’ți fie milă de mine, dar să faci nenorocirea fiicei d-tale pe care o iubești!.... — Va suferi, biata fetiță, dar vom mângâia-o. —Cu ce zece ik spui asta, d-le! Și vorbește un tată, oh! domne, ce s’a făcut d-nu de Carmeille omul bun, nobil, drept și ge­neros? Nu ’i mai cunosc. Dumineca trecută, strângându-mi mâna, d-nu de Carmeille îmi zicea: — „Iubești pe fiica mea și ea te iubește, vei fi băr­batul ei“. Da, d-le, așa ’mi-ai zis acum opt zile și tote cerurile mi se deschiseseră! Vineri am primit scrisorea d tale. Cum n’am murit?... Nu știu... A­ d-le, nu'mi răpești numai fericirea... mă și omori! — James, nu vorbi așa. — Fără Valentina eh nu pot trăi. — Copile, mai sunt și alte fete. Vei întâlni una pe care vei iubi-o și care te va face să uiți pe Valentina. — S’o uit ? Nici o dată ! Apoi, privind țintă pe d. de Carmeille, urmă. — O iubire ca a mea nu se dă alteia, d-le, o ții în tine și mori cu ea! D. de Carmeille tresări. Luă de mână pe desnădăjduit și îi zise cu emoțiune și cu un accent blând : — James, dragul meu, nu te gândești la mama ta ? Nenorocitul dădu din cap. — O mamă îți dă viața, zise el apro­pe plângând, dar nu te împiedică să mori! Rămase un moment tăcut, apoi, trecân­­du și mâna peste frunte, urmă cu tărie. — D-le, am venit ca să’mi dai o des­lușire. — N’am să-ți dau nici o deslușire. — D-le de Carmeille, scrisorea d-tale... — Scrisorea mea ți-a spus voința mea, n’am altceva să ’ți spui. — Da, așa e, dar în ce chip în trei zile m’am făcut nevrednic de d ra Va­lentina ? Nu ’mî ascunde nimic, d­le, am pe lân­gă d-ta un vrășmaș, or mai mulți,­­ al ascultat pe el, ai crezut minciunele lor, m’au bârfit, m’au­ perdut.... — Nu crede, James. — Un om ca d-ta nu face nimic fără să judece. — Și cu judecată am făcut ce am făcut. — Și nimic nu te-a putut opri, nici chiar gândul că d-ra Valentina era să su­fere ? Ah!­oi le ’ți mai spun încă o dată, nu te mai cunosc. Nu te mira că fără să ies din respec­tul ce datorez tatălui d-nei Valentina îți vorbesc cu îndrăznală, dar din ziua în care mî-am întins mâna și m'ai găsit vrednic de iubirea fiicii d-tale m’ai ridicat până la d-ta, m’ai făcut de­o potrivă cu d-ta. Iacă de ce, d-te, după atâtea dovezi de iubire ce m’ ai dat, am drept să te întreb pentru ce mă respingi azi ? Ce am făcut d-le, încă o dată, încă o dată, în ce m’am arătat nevrednic, de fiica d tale ? — Ți-am spus, d-le James, că priete­nia mea pentru d-ta e aceiași ; mai târziu cred voi avea prilejul să -ți dați și do­­vezi. — Grozavă prietenie care înfige un pumnal în inima nenorocitului căruia î-o arăți!... Dar vorbești în scrisorea d-tale de o destăinuire ce ți s’ar fi făcut. Ce ai aflat, d-le ? — Un lucru care, cum ți-am scris, face ca căsătoria dintre d ta și fiica mea să nu mai fie cu putință. — Dar în sfîrșit, ce lucru ? — Nu pot spune. Ar trebui să-ți ajungă când îți spui că nu se pate. — Nu, d-le, nu mî ajunge! strigă tâ­­nerul cu putere. — D-le James Lincoln, zise sever Ar­mand, uiți unde ești! — D-le, respinse inginerul cu demnitate îmi poți sdrobi inima, poți pune să mă dea afară, dar nu­­ mă poți opri să mî apăr cinstea. Tânărul pronunțase aceste cuvinte, cu glas tremurător, cu fulgere în privire. Mândria lui nobilă îl făcea superb. — Oh! ce om! își zicea d. de Carmeille admirându-l în sine. Ar fi vrut să 'i ia un brațe să-l strîngă la pept. Dar, vai! trebuia să poruncescă inimii să tacă! — Ia sfîrșit, d le, reluă tânărul, ce ai aflat? Că d. Lincoln, bărbatul mamii nu e decât un tată adoptiv ? Așa e; ți s’o fi spus de asemenea că sunt un copil din flori; și asta e adevărat; de acea nu sunt vrednic de d-ta și de fica d-tale ? (Va urma)

Next