Universul, iulie 1887 (Anul 4, nr. 168-192)
1887-07-02 / nr. 168
Univomul Tip. 167 — 2 — Jout. 2 (14) Tuliu 1887 lungat din tóte părțile, ruinat de pasiunii** sale, nomadul izbutește iar. Murt^a lui gâsețte întotd’auna strofag“in«. Gripta o slujba?—manierele lui bune îi țin lua de certificate. Dac’ar trebui însă cert fiuațey ar ,știel se și le facă. Caligraf peste t, el ?«i dăduse deja certificate în tota regula, cu sigilii și semnaturi. Aicii, în octombie 1881, îl găsim la Neapoli, secretar al unui otel mare, otelul Cipriani, sub ordinele lui Arthur Geissler a carui apariție, peste șase ani, în cabinetul judecătorului de instrucție din Paris, îl impresiona atât». Geissler era casierul otelului. Intr’o zi, din precauție, un călător depune la casă un plic sigilat plin de bilete de bancă. La rest tuirea plicului, pecețile par intacte , dar niște foi dintr’o carte nemțască înlocuiesc biletele. Cine a făcut vitejia? Casierul, așa cred tot’. —Acesta e dat afara? După câteva luni, cine va pune mâna pe cartea din care se rupseseră foile;hoțul fusese Pranzini. Anul următor, făcu același lucru la compania de vagone de dormit, unde era conductor, cu 150 fr. lună. Diamante, bani piereați din vagone. Pranzini lasă să cadă bănuielile asupra unor funcțonari inferiori. Chielturile mari pe cari le face atrag în sfârșit atenția asupra lui. Duce la Bologna o viață de milionar, umblă îmbrăcat cu cea mai estrema eleganță, mănâncă la birturile cele mai mari. El se pretinde asociatul unei case mari de bancă, face curte prin salone, frecventeza cercurile, jucă cărți, dórme în tote budoaiele elegante și se află mai târziu izvorul de unde ia atâția bani ca să arunce pretutindeni : prin intrigi, il Jignor Pranzini ajunsese întreținutul unei batrîne milionare, cu inima fierbinte. Banii pe cari-i scotea de la densa nu-I sjungeau, de órece fu prins într’o dijmăța operând la o casă de bani. Fiind espulzat, pleca la Constantinopol, te aruncă în lumea murdară, își pierde câți bani mai avea, rătăcește, sărac, de la Dardinele la marea Adriatică, se gândește unde să și mai cerce norocul și se ptarăște pentru Monte-Carlo. De cazinul de joc de cărți nu se favorabil ca tavernele subpământe din Peru și casele de prostituție din Galata. Erric Pranzini, care sosise în principal in septemvre 1883, plecă în octombre, după ce și pierdu în cărți tot ce avea. Capătă 250 de fr. și plecă în Egipt-Răsboiul Sudanului.—La Alexandria e cartierul general al lui Pranzini. De aci pornia el în tote părțile lumii. Ruinatul se apucă din nou de negustori, de samsarlîc, sau de meserii mai murdare. El încarcă furtul american, de buzunare, și șterge cosornice și portofele cu o perfecție mare. In august 1884, Englezii sunt în luptă cu Arabii, generalul Gordon se răsboiește cu Sudanul. Pranzini face manevre ca să fie primit ca interpret în stat maiorul englez. Totuși nu se duce în Khartum să fii măcelărit de soldații Mahdiului. Campania Nilului-de-Sus îi e de ajuns. Demisioneza, se întorce iar în Alexandria, și, urmărit mereu de pofta de avere, se aruncă în niște speculații extra-murdare de bursă, își pierde iar paralele. Octombre 1885 :—Atunci, adresându se unui francez, d. Chauvain, patronul unei case de joc, cere postul de marcher. E primit. Mulțumește dlui Chauvain atrăgând pe trasou în cele mai mari nebunii, dându-i pe mâna pungașilor. E dat afară. Muzeul din Bulak, de care va rămâne atașat numele ilustrului Maspero, angaja pe Pranzini ca „cicerone“, cu 6 shillingi (7 fr. 75) pe zi, dar ceru să i se sporescáiéfa de și nu lucra. Fu dat din nou afară. I se vorbise de un pictor, d. Swoboda, doritor să organizeze, la Cairo o expoziție de tablouri. In ianuarie 1886, Enric Pranzini știa să facă ca să fie primit de d. Swoboda, ca ajutor în arangarea espoziției. Intiizându-se espoziția, pictorul pleca în Franța, în Iuniu. Consimte să ia pe nenorocit, care știuse să i se facă plăcut. Dar, la Paris, acest însoțitor îl plictisi atâta, încât d. Swoboda se scăpă de densul. La Paris.— O odăiță, din str. Thévenot, e locuința momentană a lui Planzini. Dar din modesta odăiță, paserea nu putea zbura cum ar fi voit. El, aventurierul, sosise în capitala aventurilor , ajunsese în vârtejul acesta, la care cugetase de atâte ori în praful orașelor și în nisipurile pustiilor... In orice loc, trebue o etichetă ca să fii ceva. Enric Pranzini se intituleza critic și comisionar de obiecte de artă. Acestă meserie ciudată era să-i deschidă multe uși. Face și pe „ciceronele“, pentru strâmt, pe cari îl ia și-l duce în locurile cele mai secrete ale orașului. Nici o mârșă vie nu-1 dezgustă, numai de dă ceva câștig. Pe toți egiptenii cari trec prin capitala, îl jefuește cu câte ceva, sub nume fals. Acest italian—cu educație orientală — știe să-și facă treburile. Visul lui de aur a fost să parvie prin femei. La ce ar fi bună o înfățișare frumosa, o putere mare, o eleganța minunată de mișcări ? Din omorurile sale cosmopolite, știe arta de a face declarații în șase-șapte limbi. Femeile vor deveni clar ocupația lui principală și cel mai însemnat izvor de venituri pentru densul. Femeile. — Lucrature sau domne din lumea mare, domnișare sau fete pierdute, don Juanul curtenește tot, fără deosebire. El practică galanteria ca un comerț. Fiecare dragoste îi aduce profit bănesc, și face colecție din biletele de dragoste din tote părțile, ca să le revendă apoi forte scump. Și multe, acum, trebuie sa fie cuprinse de grota ; multe demne bogate, măritate, au lăsat în ghiarele acestui poligot câte o hartiuța. Câte au fost se plângă, în cabinetul procurorului: — Srisorile mele, domnule, dați-mi-le, în numele cerului! Și aveau dreptate să se teme. Mizerabilul, în fuga sa din Paris, adunase tote scrisorile într’un pachet și le luase cu densul ca să se folosască de densele mai târziu. Aceste scrisori—dacă ar fi publicate vreodată—ne-ar arăta pe Pranzini literar și sentimental. Dar nici un nume nu se va da pe față... Mâine Pranzini se va prezintă înaintea juraților ca să răspundă de întreitul omor al d nei Marie Renault și al celor două survitore ale acesteia. E forte interesant de a se ști dacă a fost vreun complice: dacă nu, câte omoruri o mar fi făcut Pranzini!.Căci e imposibil de presupus că autorul unic al tăierii de gâturi de la 5 Marie anul acesta, lucru făcut cu atâta artă, precizie și siguranță, ar fi un debutant. O confruntare.—Ca dovadă de sângele rece al acestui asasin, vă dați aci dialogul dintr’o confruntare a acuzatului cu o amanta a sa . In momentul în care dna Sabatier intră în cabinetul judecătorului de instrucție, ea aruncă o privire la Pranzini și-i zice, cu un glas rugător : — Știi bine, Eiric, că n’ai dormit la mine în noptea de miercuri spre joi, 4—5 Marte trecut... Nu voiam să cred că ești vinovat; de aceea n’am spus îndată adevărul... Te cei jur, daca ești nevinovat, spune unde ai dormit, căci asta te-ar putea justifica. Pranzini.—Ce vrei să spun, de órece am dormit la tine în noptea aceea ? De ce vrei să mă faci să mint ? D na Sabatier.—Voia sa spui adevărul. Bine, uite-te drept la mine... știi că n’ai dormit cu mine... Pranzini.— Nu. — Cutezi să zici asta ! — Da. — E cu neputință să susții asta în fața mea. Fi sincer. O larea mea e în joc. — Am spus adevărul. — Dar adă-ți aminte. (Lucrămi curg din ochii ei). Ași vrea să fii nevinovat... Și, numai spuind adevărul, poți scăpa (pâng.). — Dacă plângi nu mai discut. Nu știu nimic. Am venit și m’am culcat pe canapea. — Dar nu știi ce mî-ai spus joi? Par’ că te văd încă, pe canape». Ai început a plânge. Mi ai vorbit întăia și dată de d-na de Montilie (cea omorîta). Mi ai spus că ai întâlnit-o în trăsura ei la Champs Eyreés, că e o femeie bună și că temana cu o fată pe care ai iubit-o mult ; mi-ai spus că ai petrecut noptea, de la 4 - 5 marti la dânsa, că, pe la trei ore noptea, cineva bătuse în ușa; că femea îți spusese : „Mi-e frică. Ascunde-te să nu te vadă. E un mizerabil care vine sa-mi cerá bani.“ Mi-ai povestit apoi că ea-ți aruncase hainele și că te ascunsi și într’un dulap, drept din fața ușei camerei ei. Că auzi și pașii a de ómeni, că bănuiai că se ascunseseră in curte, c’ai auzit țipetele femeiei și că râmase și în dulap până la șase ceasuri dinamóra, fiindcă d-na de Montille ți ar fi spus că, orice vei auzi, să nu ieși. Asta mi s’a părut de necrezut. — Nimic din ce ai zis nu e adevărat. Nu-ți am spus nimic. Dna Sabatier începu să plângă din nou cu hohote. I Paris, 27 Iuniu. Inceputul procesului. — Astăz’ 27 Iuniu s’au început desbaterile acestui proces înaintea curții cu jurați din Paris, și a unui public numeros și tot ce pote fi mai „ales“. Acuzatul, introdus, impresionază adânc publicul. E un om bine-făcut, elegant, cu aerul nepăsător și nesenat. Pare că e un prim amorez pe o scenă de teatru. Se citește actul de acuzație din care am dat estrasele cele mai interesante. Interogatoriul—Pranzini îl ascultă cu capul ridicat și cu talia încovoiată îndărat. Aruncă o privire lungă asupra băncilor din față pline cu damne din cea mai bună societate, apoi începe să răspundă la întrebările președintelui. Întrebare—A fost arestat la Marsilia, acuzat că a dat unor femei publice niște giuvaericale de furat. Ce ai de răspuns ? Respins.—Că n’am dat acelor femei nici un fel de giuvaericale. — Da, sistemul d-tale e să tăgaduești tot. Vara d tale întrega a fost așa : minciuna incarnată. Lașărător, n’aveam decât două pasiuni : jocul mai intâia și apoi femeea; nu femeea care costă bani, ci femeea care aduce câștig. Ești de 31 de ani; ești tânăr încă; cu tote astea viața ți-e plină de aventuri și se sfîrșește cu o crimă îngrozitore. Trecutul.— Da aci, președintele începe, punct cu punct, sa povestesca tóta viața lui Planzini; acesta nu o întrerupe decât pentru a face rectificări neînsemnate și se îngâmfă de câte ori e vorba despre cuceririle lui. Viața lui Pranzini am povestit-o mai sus; întreruperile lui n’aduc nici o lumină nouă în afacere. Atenția publicului se íncordeza când ajunge vorba despre d-na Sabatier. Întrebare.—Cum și când ai făcut cunoștința d nel Sabatier ? Răspuns.—Mi se pare că a fost cu ocazia unui bal, în tomna anului trecut. Nu ’mi aduc aminte bine. — Ai făcut din ea amanta d-tale, o amantă care ținea la d ta cu atât mai mult, cu cât știa că vei fi amorul ei din urmă (îmbete.) — O iubeam și eu. — Da , și o considerai ea un isvor de venituri. Ea muncea. Daa profitai de munca ei. Ii mâncai banii. — Nu împrumutam câte-o dată, când eram strîmtorat. — Strîmtorat, zici ? avem dovezi că erai mai mult decât atât, erai în mizerie. Președintele citește o scrisare a lui Pranzini către mama lui, in care acuzatul singur mărturisește că era în mare mizerie. Regina de MontilJe —Apoi, interogatorul continuă: — In feruare 1887 am făcut cunoștință cu Maria Rignault. Unde și cum ai făcut acesta cunoștința ? — Într’o dup’amiazi în piața Vendome, IF’oîta, „TTn.lTrerwu.l-a.1“ io Rézbunare sângerosă PARTEA INTEIA VI Ce magnet îl atrăgea spre o locuință în care n’avea nici un cuvânt ca să intre ? In zece minute, tînărul sosi în fața unei case mici, cu două etaje și care i se păru a fi aceea pe care i-o descrisese atelierul. Acesta casă, acoperită cu tinichia roșie, era numai văruită. Ușile și perdelele îi erau verzi. In mijlocul ușei, lucea o tinichia frumos lustruită. Străinul se apropie. Citi : „Domna și domnul de Fenny.“ Sigur* că ajunsese unde dorise, tînărul se duse le cel l’alt capăt al stradei, ca să-și puta aa mai bine sama de situația casei. Partea de oraș în care sosise, era aprope deja la țar,—casele erau rari și despărțite prin distanțe mari unele de altele. Locuința comandantului avea o grădină, care se termina, spre stradă, cu o terasă. Stâlpi spoiți verde susținea fi un grilaj de sârmă grasá de care se agățasera câteva fire de viță. Spre stradă, erau lăsate două deschizături neacoperite de verduță, ca se lase vederea liberă. Se vedea de afară o colecție de flori destul de frumóse, aranjate cu artă. In momentul în care tînărul examina cu atenție cele descrise mai sus, perdelele erau lăsate nici un zgomot, nici o mișcare nu arăta că ar fi fost locuită cas». Călătorul scose din buzunar o taie de hârtie și, cu un creion, schiță răpede acesta locuință. Isprăvind, era să plece, când, pe terasă, să făcu o mișcare. Un fel de freamăt scutură frunzișul de vie în jos,—un boțișor trandafirit să jii între doi struguri deja copți, și apoi capul întreg al Gibbes. Călătorul făcu un semn de prietenie sevreteî. Acesta, din parter, își recunoscu prietenul din ajun, și începu a-i dori bună ziua după metoda ei, adică prin lătrături scurte de bucurie. Tînărul răpunse la aceste prin noul semne de prietenie, cari duseră până la entusiasm bucuria cățelușei. După o minută, ea făcea o gălăgie așa de mare, încât te mirai cum asemene zgomot putea să iasa dintr’un gâtlej atât de gingaș. — Eu, Gibby, el micuța, ce el—zise da pe terasă un glas femeiesc, pe care-l cunoscu călătorul. Și, fiindcă Gibby nu mai tăcea, și deorece stăpâna el o știa prea deștaptă ca să facă atâta gălăgie fără un cuvânt bine întemeiat, o mână albă și fină, o mână de zină rădică perdeaua, descoperind pe Margareta, al cărei cap îngeresc se aplecă spre strada cu curiozitate. Tinăra femmie era îmbrăcată într’un capoiel lung alb. Brațele ei roze ieșea și din măricele albe, ca caliciul florilor. Părul ei negru încântător era împletit cu neglijență. Lumina sorelui, jucând în giurul ei, o desina ca o apariție mai presus de fire, pe fundul mai puțin luminat al terasei și încorona cu un nimb de aur părul ei negru. Acesta fu apariția care se desină un sfert de minută înainta călătorului. O singură privire fu de ajuns Margaretei ca să recunoscă pe tînăr. In același moment, o roșiță frumosá însufleți figura el;—apoi, călătorul salutând o, ea se înclină puțin, ca să răspundă salutului și să ia în același timp pe Giby în brațe. Perdeaua recăzu,—vedenia pieri, îndată tânărul se depărtă cu repeziciune , dar, în loc de a se întorce în oraș, apucă pe cel dintâi drum ce i se prezintă și umblă aprope trei sferturi de ceas fără să aibă conștiință de ce făcea,—fără să cugete, sau cel puțin făr’să știe la ce cugeta, —și fără a căta să vadă unde mergea. Drumul era greu,— el nu băga de somn. Sorele-1 cuprindea într’o plaie de foc, — nu simțea. Sudarea curgea în picături mari pe fruntea și pe fața lui,—n’avea conștiință de acesta. In sfîrșit, trebui să se oprască...— dar acesta o făcu numai când aprópe nu-i mai țineau piciorele. Atunci, aruncă în giurul sau o privire de mirare supremă, ca a unui om care se deștaptă din letargie într’un loc necunoscut. Ajunsese, fără voia lui, pe vîrful Movilei, și în orice parte își arunca privirile, ele cuprindeau întinderi mari, dădeau pe niște prveliști încântătore și nu se opriau decât la lanțurile de munți cari închideau în tóte părțile orizontul. Dar, d’abia tânărul aruncă o privire acestor minuni ale firii. (Va urma)