Universul, iulie 1887 (Anul 4, nr. 168-192)

1887-07-02 / nr. 168

U­nivomu­l Tip. 167 — 2 — Jout. 2 (14) Tuliu 1887 lungat din tóte părțile, ruinat de pasiu­nii** sale, nomadul izbutește iar. Murt^a lui gâsețte în­tot­d’auna strofa­­g“in«. Gripta o slujba?—manierele lui bune îi țin lua de certificate. Dac’ar trebui însă cert fiuațey ar ,știel se și le facă. Caligraf peste­ t, el ?«i dăduse deja certificate în tota regula, cu sigilii și semnaturi. A­icii, în­ octom­bie 1881, îl găsim la Nea­poli, secretar al unui otel mare, ote­lul Cipriani, sub ordinele lui Arthur Geis­­sler a carui apariție, peste șase ani, în cabinetul ju­decătorului de instrucție din Paris, îl impresiona atât». Geissle­r era casierul otelului. Intr’o zi, din precauție, un călător depune la casă un plic sigilat plin de bilete de bancă. La rest tuirea plicului, pecețile par intac­te , dar niște foi dintr’o carte nemțască înlocuiesc biletele. Cine a făcut vitejia? Casierul, așa cred tot’. —Acesta e dat afara? După câte­va luni, cine­ va pune mâna pe cartea din care se rupseseră foile;ho­țul fusese Pranzini. Anul următor, făcu același lucru la com­pania de vagone de dormit, unde era conductor, cu 150 fr. lună. Diamante, bani piereați din vagone. Pranzini lasă să cadă bănuielile asupra unor funcț­onari inferiori. Chielturile mari pe cari le face atrag în sfârșit atenția asupra lui. Duce la Bologna o viață de milionar, umblă îmbrăcat cu cea mai estrema ele­ganță, mănâncă la birturile cele mai mari. El se pretinde asociatul unei case mari de bancă, face curte prin salone, fre­­cventeza cercurile, jucă cărți, dórme în tote budoaiele elegante și se află mai târziu izvorul de unde ia atâția bani ca să­­ arunce pretutindeni : prin intrigi, il Jignor Pranzini ajunsese întreținutul unei batrîne milionare, cu inima fierbinte. Banii pe cari-i scotea de la densa nu-I sjungeau, de óre­ce fu prins într’o di­jmăța operând la o casă de bani. Fiind espulzat, pleca la Constantinopol, te aruncă în lumea murdară, își pierde câți bani mai avea, rătăcește, sărac, de la Dard­inele la marea Adriatică, se gân­dește unde să și mai cerce norocul și se ptarăște pentru Monte-Carlo. D­e cazinul de joc de cărți nu­ s­e fa­­vorabil ca tavernele subpământe din Peru și casele de prostituție din Galata. Erric Pranzini, care sosise în princi­pal in se­ptemvre 1883, plecă în octom­bre, după ce și pierdu în cărți tot ce avea. Capătă 250 de fr. și plecă în E­­gipt-Răsboiul Sudanului.—La Alexandria e cartierul general al lui Pranzini. De a­­ci pornia el în tote părțile lumii. Ruinatul se apucă din nou­ de negus­tori­, de samsarlîc, sau de meserii mai murdare. El încarcă furtul american, de buzunare, și șterge cosornice și portofele cu o perfecție mare. In august 1884, Englezii sunt în luptă cu Arabii, generalul Gordon se răsboiește cu S­udanul. Pranzini face manevre ca să fie primi­t ca interpret în stat maiorul en­glez. Totuși nu se duce în Khartum să fii măcelărit de soldații Mahdiului. Cam­pania­­ Nilului-de-Sus îi e de ajuns. Demi­sioneza, se întorce iar în Alexandria, și, urmărit mereu de pofta de avere, se a­­runcă în niște speculații extra-murdare de bursă, își pierde iar paralele. Octombre 1885 :—Atunci, adresându se unui francez, d. Chauvain, patronul u­­nei case de joc, cere postul de marcher. E primit. Mulțumește d­lui Chauvain atră­gând pe tra­sou în cele mai mari nebu­nii, dându-i pe mâna pungașilor. E dat afară. Muzeul din Bulak, de care va rămâne atașat numele ilustrului Maspero, angaja pe Pranzini ca „cicerone“, cu 6 shillingi (7 fr. 75) pe zi, dar ceru să­ i se spor­escá­iéfa de și nu lucra. Fu dat din nou afară. I se vorbise de un pictor, d. Swoboda, doritor să organizeze, la Cairo o expoziție de tablouri. In ianuarie 1886, Enric Pranzini știa să facă ca să fie primit de d. Swoboda, ca ajutor în arang­area espoziției. Int­iizându-se espoziția, pictorul pleca în Franța, în Iuniu. Consimte să ia pe ne­norocit, care știuse să i se facă plăcut. Dar, la Paris, acest însoțitor îl plictisi atâta, încât d. Swoboda se scăpă de densul. La Paris.— O odăiță, din str. Théve­not, e locuința momentană a lui Planzini. Dar din modesta odăiță, paserea nu pu­tea zbura cum ar fi voit. El, aventurierul, sosise în capitala aven­turilor , ajunsese în vârtejul acesta, la care cugetase de atâte ori în praful ora­șelor și în nisipurile pustiilor... In ori­ce loc, trebue o etichetă ca să fii ceva. Enric Pranzini se intituleza critic și co­misionar de obiecte de artă. Acestă me­serie ciudată era să-i deschidă multe uși. Face și pe „ciceronele“, pentru strâmt, pe cari îl ia și-l duce în locurile cele mai secrete ale orașului. Nici o mârș­ă vie nu-1 dezgustă, numai de dă ceva câștig. Pe toți egiptenii cari trec prin capitala, îl jefuește cu câte­ ceva, sub nume fals. Acest italian—cu educație orientală — știe să-și facă treburile. Visul lui de aur a fost să parvie prin femei. La ce ar fi bună o înfățișare fru­mosa, o putere mare, o eleganța minu­nată de mișcări ? Din omorurile sale cos­mopolite, știe arta de a face declarații în șase-șapte limbi. Femeile vor deveni clar ocupația lui principală și cel mai însem­nat izvor de venituri pentru densul. Femeile. — Lucrature sau domne din lumea mare, domnișare sau fete pierdute, don Juanul curtenește tot, fără deosebire. El practică galanteria ca un comerț. Fie­care dragoste îi aduce profit bănesc, și face colecție din biletele de dragoste din tote părțile, ca să le revendă apoi forte scump. Și multe, acum, trebuie sa fie cuprinse de grota ; multe demne bogate, măritate, au lăsat în ghiarele acestui polig­ot câte o hartiuța. Câte au fost se plângă, în ca­binetul procurorului: — S­risorile mele, domnule, dați-mi-le, în numele cerului! Și aveau dreptate să se teme. Mizera­bilul, în fuga sa din Paris, adunase tote scrisorile într’un pachet și le luase cu densul ca să se folosască de densele mai târziu. Aceste scrisori—dacă ar fi publicate vre­o­dată—ne-ar arăta pe Pranzini lite­rar și sentimental. Dar nici un nume nu se va da pe față... Mâine Pranzini se va prezintă înaintea juraților ca să răspundă de întreitul o­­mor al d nei Marie R­enault și al celor două survitore ale acesteia. E forte interesant de a se ști dacă a fost vreun complice: dacă nu, câte omo­ruri o mar fi făcut Pranzini!.Căci e im­posibil de presupus că autorul unic al tă­ierii de gâturi de la 5 M­arie anul acesta, lucru făcut cu atâta artă, precizie și si­guranță, ar fi un debutant. O confruntare.—Ca dovadă de sân­gele rece al acestui asasin, vă dați aci dialogul dintr’o confruntare a acuzatului cu o amanta a sa . In momentul în care d­na Sabatier in­tră în cabinetul judecătorului de instruc­ție, ea aruncă o privire la Pranzini și-i zice, cu un glas rugător : — Știi bine, Eiric, că n’ai dormit la mine în noptea de miercuri spre joi, 4—5 Marte trecut... Nu voiam să cred că ești vinovat; de aceea n’am spus îndată ade­vărul... Te cei jur, daca ești nevinovat, spune unde ai dormit, căci asta te-ar pu­tea justifica. Pranzini.—Ce vrei să spun, de óre­ce am dormit la tine în noptea aceea ? De ce vrei să mă faci să mint ? D na Sabatier.—Voia sa spui adevărul. Bine, uite-te drept la mine... știi că n’ai dormit cu mine... Pranzini.— Nu. — Cutezi să zici asta ! — Da. — E cu neputință să susții asta în fața mea. F­i sincer. O larea mea e în joc. — Am spus adevărul. — Dar adă-ți aminte. (Lucrămi curg din ochii ei). Ași vrea să fii nevinovat... Și, numai spuind adevărul, poți scăpa (pâng.). — Dacă plângi nu mai discut. Nu știu nimic. Am venit și m’am­ culcat pe ca­napea. — Dar nu știi ce mî-ai spus joi? Par’ că te văd încă, pe canape». Ai început a plânge. Mi ai vorbit întăia și dată de d-na de Montilie (cea omorîta). Mi ai spus că ai întâlnit-o în trăsura ei la Champs E­yreés, că e o femeie bună și că tem­ana cu o fată pe care ai iubit-o mult ; mi-ai spus că ai petrecut noptea, de la 4 - 5 marti la dânsa, că, pe la trei ore noptea, cine­va bătuse în ușa; că fe­­mea îți spusese : „Mi-e frică. Ascunde-te să nu te vadă. E un mizerabil care vine sa-mi cerá bani.“ Mi-ai povestit apoi că ea-ți aruncase hai­nele și că te ascunsi și într’un dulap, drept din fața ușei camerei ei. Că auzi și pașii a de­ ómeni, că bănuiai că se as­cunseseră in curte, c’ai auzit țipetele fe­­meiei și că râmase și în dulap până la șase ceasuri dinamóra, fiind­că d-na de Mon­tille ți ar fi spus că, ori­ce vei auzi, să nu ieși. Asta mi s’a părut de necrezut. — Nimic din ce ai zis nu e adevărat. Nu-ți am spus nimic. D­na Sabatier începu să plângă din nou cu hohote. I Paris, 27 Iuniu. Inceputul procesului. — Astă­z’ 27 Iuniu s’au început desbaterile acestui pro­ces înaintea curții cu jurați din Paris, și a unui public numeros și tot ce pote fi mai „ales“. Acuzatul, introdus, impresionază adânc publicul. E un om bine-făcut, elegant, cu aerul nepăsător și nesenat. Pare că e un prim amorez pe o scenă de teatru. Se citește actul de acuzație din care am dat estrasele cele mai interesante. Interogatoriul—Pranzini îl ascultă cu capul ridicat și cu talia încovoiată îndă­rat. Aruncă o privire lungă asupra băn­cilor din față pline cu damne din cea mai bună societate, apoi începe să răspundă la întrebările președintelui. Întrebare—A­ fost arestat la Marsilia, acuzat c­ă a­ dat unor femei publice niște giuvaericale de furat. Ce ai de răspuns ? Respins.—Că n’am dat acelor femei nici un fel de giuvaericale. — Da, sistemul d-tale e să tăgaduești tot. V­ara d tale întrega a fost așa : min­ciuna incarnată. Lașărător, n’aveam decât două pasiuni : jocul mai intâia și apoi femeea; nu femeea care costă bani, ci femeea care aduce câștig. Ești de 31 de ani; ești tânăr încă; cu tote astea viața ți-e plină de aventuri și se sfîrșește cu o crimă îngrozitore. Trecutul.— Da aci, președintele în­cepe, punct cu punct, sa povestesca tóta viața lui Planzini; acesta nu o întrerupe decât pentru a face rectificări neînsem­nate și se îngâmfă de câte­ ori e vorba despre cuceririle lui. Viața lui Pranzini am povestit-o mai sus; întreruperile lui n’aduc nici o lumină nouă în afacere. Atenția publicului se íncordeza când ajunge vorba despre d-na Sabatier. Întrebare.—Cum și când ai făcut cu­noștința d nel Sabatier ? Răspuns.—Mi se pare că a fost cu oca­zia unui bal, în tomna anului trecut. Nu ’mi aduc aminte bine. — Ai făcut din ea amanta d-tale, o a­­mantă care ținea la d ta cu atât mai mult, cu cât știa că vei fi amorul ei din urmă (­îmbete.) — O iubeam și eu. — Da , și o considerai ea un isvor de venituri. Ea muncea. D­aa profitai de munca ei. Ii mâncai banii. — Nu­­ împrumutam câte-o dată, când eram strîmtorat. — Strîmtorat, zici ? avem dovezi că e­­rai mai mult decât atât, erai în mi­zerie. Președintele citește o scrisare a lui Pranzini către mama lui, in care acuza­tul singur mărturisește că era în mare mizerie. Regina de MontilJe —Apoi, interoga­torul continuă: — In f­eruare 1887 am făcut cunoș­tință cu Maria R­ignault. Unde și cum ai făcut acesta cunoștința ? — Într’o dup’amiazi în piața Vendome, IF’oîta, „TTn.lTrerwu.l-a.1“ io Rézbunare sângerosă PARTEA INTEIA VI Ce magnet îl atrăgea spre o locuință în care n’avea nici un cuvânt ca să intre ? In zece minute, tînărul sosi în fața u­­nei case mici, cu două etaje și care i se păru a fi aceea pe care i-o descrisese atelierul. Ace­sta casă, acoperită cu tinichia roșie, era numai văruită. Ușile și perdelele îi erau verzi. In mijlocul ușei, lucea o tinichia fru­mos lustruită. Străinul se apropie. Citi : „Domna și domnul de Fenny.“ Sigur* că ajunsese unde dorise, tînărul se duse le cel­ l’alt capăt al stradei, ca să-și puta aa mai bine sama de situația case­i. Par­tea de oraș în care sosise, era a­prope deja la țar­­,—casele erau rari și despărțite prin distanțe mari unele de al­tele. Locuința comandantului avea o grădină, care se termina, spre stradă, cu o terasă. Stâlpi spoiți verde susținea fi un grilaj de sârmă grasá de care se agățasera câ­te­va fire de viță. Spre stradă, erau lăsate două deschi­zături neacoperite de verduță, ca se lase vederea liberă. Se vedea de afară o colecție de flori destul de frumóse, aranjate cu artă. In momentul în care tînărul examina cu atenție cele descrise mai sus, perde­lele erau lăsate­ nici un zgomot, ni­ci o mișcare nu arăta că ar fi fost locuită cas». Călătorul scose din buzunar o taie de hârtie și, cu un creion, schiță răpede a­­cesta locuință. Isprăvind, era să plece, când, pe terasă, să făcu o mișcare. Un fel de freamăt scutură frunzișul de vie în jos,—un boțișor trandafirit să jii între doi struguri deja copți, și apoi ca­pul întreg al Gibbes. Călătorul făcu un semn de prietenie sevreteî. Acesta, din parte­r, își recunoscu prie­tenul din ajun, și începu a-i dori bună ziua după metoda ei, adică prin lătrături scurte de bucurie. Tînărul răpunse la aceste prin noul semne de prietenie, cari duseră până la entusiasm bucuria cățelușei. După o minută, ea făcea o gălăgie așa de mare, în­cât te mirai cum asemene zgomot putea să iasa dintr’un gâtlej atât de gingaș. — Eu, Gibby, el micuța, ce e­l—zise da pe terasă un glas fe­meiesc, pe care-l cunoscu călătorul. Și, fiind­că Gibby nu mai tăcea, și de­ore­ce stăpâna el o știa prea deștaptă ca să facă atâta gălăgie fără un cuvânt bine întemeiat, o mână albă și fină, o mână de zină rădică perdeaua, descoperind pe Margareta, al cărei cap îngeresc se a­­plecă spre strada cu curiozitate. Tinăra femmie era îmbrăcată într’un ca­­poiel lung alb. Brațele ei roze ieșea și din măricele albe, ca caliciul florilor. Părul ei negru încântător era împletit cu neglijență. Lumina sorelui, jucând în giurul ei, o desina ca o apariție mai presus de fire, pe fundul mai puțin luminat al terasei și încorona cu un nimb de aur părul ei negru. Acesta fu apariția care se desină un sfert de minută înainta călătorului. O singură privire fu de ajuns Marga­retei ca să recunosc­ă pe tînăr. In același moment, o roșiță frumosá însufleți figura el;—apoi, călătorul salu­tând o, ea se înclină puțin, ca să răspundă salutului și să ia în același timp pe Gi­­by în brațe. Perdeaua recăzu,—vedenia pieri, îndată tânărul se depărtă cu repezici­une , dar, în loc de a se întorce în oraș, apucă pe cel dintâi drum ce i­ se prezintă și umblă aprope trei sferturi de ceas fără să aibă conștiință de ce făcea,—fără să cugete, sau cel puțin făr’să știe la ce cugeta, —și fără a căta să vadă unde mergea. Drumul era greu,— el nu băga de somn. Sorele-1 cuprindea într’o plaie de foc, — nu simțea. Sudarea curgea în picături mari pe fruntea și pe fața lui,—n’avea conștiință de acesta. In sfîrșit, trebui să se oprască...— dar acesta o făcu numai când aprópe nu-i mai țineau piciorele. Atunci, aruncă în giurul sau o privire de mirare supremă, ca a unui om care se deștaptă din letargie într’un loc ne­cunoscut. Ajunsese, fără voia lui, pe vîrful Mo­vilei, și în ori­ce parte își arunca privi­rile, ele cuprindeau întinderi mari, dădeau­ pe niște prveliști încântătore și nu se o­­priau decât la lanțurile de munți cari în­chideau în tóte părțile orizontul. Dar­, d’abia tânărul aruncă o privire a­­cestor minuni ale firii. (Va urma)

Next