Universul, decembrie 1899 (Anul 17, nr. 330-357)

1899-12-01 / nr. 330

Generalul englez Methuen inspectând trupele. — (Vezi explicația) „ UNIVERSUL­­ de Ieri s’a tipărit în 96.340 exem­plare. Calendar pe anul 1899 Orioftejg Marți, 30 Noembrie. — Ap. An­d reift. Catolic Marți, 12 Decembrie.—Epimanh Soarele răsare 7.29; apune 4.12 București, 30 Noembrie. Lipsa de apă Nu e astă­zi cestiune mai de actualitate de­cât aceea a lipsei de apă. De trei zile Capitala nu are de­cât puțină apă și astă­zi nu va avea de loc ; probabil că asemenea lipsă se va mai fi produs și în alte părți din țară. Pricina ? Primăria Capitalei a făcu­­t-o cunoscut prin publicațiuni afișate pe strade și prin co­municări adresate ziarelor. S'a trocnit Dâmbovița.. De atâția ani n’am avut iarnă cum trebue ; de 4—5 ani n’a mai căzut zăpadă în chip mai simțitor. Urmarea se cunoaște ; anul acesta, mai ales, am suferit’o în chipul cel mai groaznic. Fiind­că n’a căzut zăpadă iarna trecută și fiind-că pri­­mă­vara a fost secetoasă, nu s’au­ făcut cereale și țara a suferit, dintr’un condeiu, o pagubă de vre-o 250 milioane. Criza pe care am străbătut’o durează încă și vom mai su­feri câtă­va vreme. In afară de asta, în tot cur­sul anului, am fost bântuiți de fel de fel de epidemii, într’o măsură mai mare de­cât altă dată. Scarlatina, pojarul, angina di­fterică și altele a fi secerat cu furie, atingând chiar lo­calitățile cele mai sănătoase și mai scutite până acum­ de asemeni flageluri. După atâți­a ani de dezechi­libru atmosferic, acum avem în sfîrșit o iarnă cum trebue la noi.’ Trei zile de-a rundul a nins peste toată țara și can­titatea de zăpadă e conside­rabilă. S’a întâmplat însă să și vis­colească, așa că la locurile joase—cum sunt albiile rîu­­rilor,—zăpada s’a îngrămădit în prea mari cantități. E o adevărată bine­cuvân­­tare cerească, ninsoarea asta. Acum, suntem aproape desă­vârșit asigurați că la vară vom avea recoltă bună, căci semănăturile erau minunat de frumoase în toamnă și nu trebuia de o zăpadă sdra­­vănă, care să le ferească de îngheț și să le dea la primă­vară apa necesară. Și zăpada a căzut. Dealuri și câmpii, în toată țara, sunt acoperite. Pentru sănătatea oamenilor și a vitelor e de asemenea bine. Bolile contagioase, cari faceau atâtea victime, se vor potoli de aci nainte. Dar bine­cuvântarea aceasta de care se bucură țara în­treagă, are și neajunsuri. Și unul din aceste neajun­suri este că, din cauza mari­lor zăpezi, sărăcimea din în­treaga țară, care deja suferia de lipsuri, va avea de suferit și mai mult. Câți nenorociți nu vor fi având un braț de lemne spre a se încălzi și o bucată de pâine spre a-și astâmpăra foamea! Acum e momentul pentru cei bogați să-și arate mărini­mia. Românul din fire e bun, generos; deci sperăm că fie­care va căuta să ușureze cât va putea mai mult suferin­­țele din jurul sau, căci numai în ast­fel de momente grele se cunosc adevăratele inimi bune. In cât privește întâmplarea de acum cu lipsa apei în ca­pitală, sperăm că ea va fi un îndemn mai mult pentru pă­rinții orașului să realizeze cât de curând proiectul alimen­tarea capitalei cu apă de iz­­voare. Politica externă Imp­ă­ratul Wilhelm și ma­rina germană Peste câte­va luni guvernul german va prezintă în fața Reichs­tagului un nou­ proiect pentru mărirea flotei. Prezintarea acestui proiect a fost anunțată acum o lună de împăratul Wilhelm în vestitul seft discurs de la Ham­burg. La această veste multe partide politice exprimară ne­mulțumirea lor, multe ziare se grăbiră a indica cifra exactă a cheltuelilor enorme ce Germa­nia a făcut pentru marina ei, de 10 ani, adică de când actualul împărat s’a urcat pe tron ; și mulți, în Germania și în străină­tate a fi considerat acest proiect, care e opera împăratului, ca o măsură periculoasă pentru fi­nanțele Germaniei și nefolosi­toare pentru interesele ei, o mă­sură într’un cuvânt ce nu avea alt scop de­cât de a satisface capriciul și ambiția suveranului, care vrea să lase posterității numele de­­ «Wilhelm, întemea­­torul marinei germane». Cred înv £ Zt acea cari judecă ast­fel nu’și dați osteneală a ra­ționa și sunt sigur că, dacă ar face-o, n’ar mai crede de cu­viință a adresa împăratului Wil­helm, ironii pe n’a fi nimic inte­ligent și ar recunoaște din po­trivă că Germania are absolut nevoe de o flotă mare, că în sta­rea actuală a desvoltărei ei aceas­ta trebue să fie îngrijirea de că­petenie a tuturor cetățenilor și el, — ceea­ ce nu pricep de­cât pe jumătate salt de joc su­pușii lui,—nu este un ambițios vulgar, ci un om de o rară pu­tere intelectuală, care înțelege in mod superior datoriile ce îi im­pun misiunea înaltă, ce nașterea i-a dat și ce le execută cu sîr­­guință și cu o dibăcie, ceea­ ce face admirația tuturor acelora cari judecă fără pasiune. Intr’adevăr, după ce princi­pele de Bismark a ajuns să re­aliseze visul istoric și atât de dorit al tuturor germanilor, după ce a pus pe capul lui Wilhelm I coroana imperială, Germania a devenit în locul Franței bă­tute cea mai mare putere conti­nentală. Opera aceasta genială, odată creată, rămâne a fi două lucruri de făcut : Intern, a consolida printr’o puternică organizație mi­litară și prin alianțe pozițiunea internațională a noului imperiu, al douilea, a încuraja industria și comerțul, a căuta nouă debu­­șeuri pentru bogățiile imperiu­lui, ceea­ ce cerea fatal întemee­­rea unui domeniu colonial și a unei flote puternice. Aceste două lucruri făcute, Germania deve­­nia nu numai cea mai mare pu­tere continentală, dar una din cele mai mari națiuni din lume. Bismarck, cu geniul lui, a în­țeles datoriile ce avea și de aceea a făcut toate sacrificiile pentru a mări armata și pentru a’i da o organizație perfectă. De aceia a făcut tripla alianță, care a asigurat pacea Europei luând Franței ori­ce do­rință de răz­bunare. Tot de­­ aceea Bismarck a căutat prin măsuri înțelepte să asigure desvolairea comerțului și a industriei, cari a fi luat pro­­porțiuni enorme. De aceea în fine a pus bazele imperiului co­lonial german. Aceasta era deci situația Ger­maniei, când Wilhelm II s’a ur­cat pe tron. Ce datorii avea el ? Intern, să mențină armata acolo unde era. Lumea știe prea bine interesul constant ce împăratul arată armatei sale, pentru ca să mai fie silit a-l indica aci. Al douilea, șă mențină tripla alianță: întreaga lui politică de 10 ani, nenumăratele dovezi de amiciție și schimbul de vizite cu împă­ratul Austriei și cu regele Ita­liei sunt atâtea mărturii, cari do­vedesc că împăratul­­ și-a împli­nit datoria. Al treilea, să încurajeze in­dustria și comerțul. Solicitudi­nea lui pentru tot ce era indus­trie, cât și interesul zilnic ce prin atențiuni, cuvântări și fapte a manifestat pentru activitatea co­merțului Germaniei, dovedesc că și aci împăratul a priceput misiunea lui. Al patrulea, să mărească im­periul colonial și flota, întinde­rea ce imperiul colonial german a luat în acești din urmă ani, chestia Samoa în aceste din ur­mă luni precum și sumele enor­me cu cari adversarii lui spun că a încărcat budgetul marinei, sunt dovezi prea puternice pen­tru ca să mai arătăm că și aci împăratul Wilhelm și-a făcut datoria. Voi­ adăuga numai că, dacă în toate cele­l­alte lucruri n’avea de­cât să mențină opera creată de Bismarck, în ce pri­vește coloniile și flota, cancela­­rul de fer nu făcuse mai nim­ic și împăratul trebuia să creeze el singur totul prin activitatea și prin inteligența lui. Și fiind-că în mod atât de ad­mirabil a priceput rolul istoric al Germaniei, și și-a făcu­t da­toria, de aceea se găsesc oameni, cari îl învinuesc că compro­­mite interesele ei? Nu pricep. Și nu ’mî pot explica acest fe­nomen cîudat, de­cât prin ne­priceperea firească a lumei care, de­și trăește într’o țară, nu ’și dă de loc seama nici de desvol­­tarea, nici de nevoile ei. Intr’a­­devăr, altă rațiune nu poate a­­vea opoziția de azi întâmpină noul proiect al marinei. E mai mult ca sigur că cei ce critică pe împăratul Wilhelm nu știu, că Germania are un mare imperiu colonial, că l’a mărit mult în acești din urmă ani, că această întindere colonială, num­ai in care stă azi mărirea unui po­por, nu se poate menține decât printr-o flotă puternică. Și că dacă cetățenii germani sunt mân­dri a vedea că drapelul lor fâl­­fâe în Africa și în Australia, în insulele Oceaniei, la Caroline și în Samoa, în Palestina până la Bagdad, în China la Beau-Ceu, apoi trebue să aibă și o marină care în caz de nevoe să mențină prestigiul lor acolo și să îm­pe­el­ice ca acest drapel să fie înlo­cuit printr-unul englez. Sunt sigur că cei ce critică, nu știu că dacă activitatea co­mercială a Germaniei a devenit atât de considerabilă și dacă co­mercianții germani se pot stator­nici în țările cele mai depărtate și vinde acolo bogățiile ce patria produce,­e pentru că au îndără­tul lor vasele de războiu ale lui Wilhelm II, cari să susțină cu puterea tunului și a baionetelor drepturile lor și cari să impună respect națiunilor străine ce ar vrea să împedice întinderea Ger­maniei. Sunt sigur de asemenea că cei ce critică nu au consultat nici­odată vre-o statistică, deși ar face bine să la consulte, căci ar vedea de pildă că populația Germaniei crește atât încât de­vine o necesitate socială, ca o parte să meargă în Colonii. Ar mai vedea, că în 1870, co­merțul Germaniei era de 5 mi­liarde și că ea nu avea de­cât 150 de vapoare, că azi comerțul er­a de 11 miliarde și că are 1125 de vapoare. Și dacă com­parăm aceste cifre cu cele din alte țări, vedem de pildă că Anglia are un comerț de 20 de miliarde, Franța 6 miliarde, Sta­­tele­ Unite 8 miliarde și Rusia 2 miliarde. Și atunci când ocupi un loc atât de însemnat în co­merțul lumei, nu-l poți menține decât având o flotă care să co­­respunză cu mărirea comercială. Dar pe cât sunt de sigur că cei ce critică nu știu acestea, pe atât sunt sigur că împăratul le știe și că nici un atac, nici o opoziție, ori­cât de înverșunată, nu-l va împedica să-și execute planul. A făcut, ce e drept, a­­cum un an, un proiect pentru mărirea flotei, așa numitul sexe­iil naval care avea de scop a construi cu 445 de milioane 27 de vapoare în timp de 6 ani, și Reichstagul nu a votat acest proiect de­cât după pro­­miterea formală a guvernului că nu va mai face apel la nouă credite. Nu e mai puțin adevărat însă că azi situația Germaniei s’a mărit în Univers, că flota trebue deci și ea mărită și că actualul proiect ce vrea până în 1917 să facă din nou apel la sacrificiile țărei este o nevoe absolută. De alt­fel sacrificiile de azi le-ar face o țară bogată ca Ger­mania, nu pot fi decât un și mai mare izvor de bogății în viitor, pe când nefacerea acestor sacri­ficii azi ar putea periclita colo­salele interese ce le are pretu­tindeni. Intre aceste două alternative, evident că împăratul nu a stat un moment la indouială și că va susține voința lui cu energia ce-l caracteriză. Reichstagul știe că dacă legea e respinsă, va fi disolvat și de aceea cred că par­tidele cu toată nemulțumirea lor se vor decide a vota legea de nevoe, dacă nu de plăcere. Mai târziu, când pasiunile vor fi stinse, acuzatorii de azi vor recunoaște și ei că Wilhelm II, pe care toată lumea îl considera ca un desechilibrat periculos, când s’a urcat pe tron, e un om superior, în fața căruia trebue să te înclini cu admirație și res­pect. Și sunt sigur că atunci sar­casmele și ironiile celor de azi vor dovedi mai mult nepricepe­rea lor și superioritatea inteli­genței pătrunzătoare a lui Wil­helm II. I. G. D. Din Belgia (­Coresp. part. a ziar. «Universul») Bruxelles, 26 Noembrie 1899 Situația politică Partidul catolic se ține bine încă, cu toate sforțările opozan­­ților de a-l sdrobi. Dintre demo­crați, acei cari câștigă teren, sunt socialiștii. Așa că azi am pu­tea spune, fără greș, că în Bel­gia se dă marea bătie între ca­tolicism, rămășițele îndărătnice ale stăpânirei papale și între so­cialism, manifestarea cea mai îndrăsneață­­a democratismului. Aceste două partide sunt cele mai bine înarmate,și-și împart inteligențele cele mai alese, dis­punând de masele populare. Catolicismul domnește la nord, în cuprinsrile Flamande, iar so­cialismul stăpânește mai cu seamă Valonia, ținuturile cărbunarilor și centrele industriale. Nordul pare mai refractar, mai statornic în credințele lui. Fla­mandul nu prea pleacă urechia așa ușor la toate, el ține mult la ce a apucat. Ș’apoi chiar su­fletul lui e mai în stare de-a gusta voluptatea credinței, e mai predispus la misticism, prin at­mosfera neguroasă de la nord și ceața avea deasă, apăsătoare. Va­lonul însă, în vinele căruia clo­­potește sânge latin, e mai por­nit, mai aprins și leapădă ușor hainele credinței. Și apoi chiar felul lui de trai îl predispune la revoltă. Silit să stea săptămâni întregi în pământ, prin mine, săpând vinele de cărbuni ori lu­crând la scoaterea diferitelor mi­nerale, vită de aer și de cre­dință. Și de aceea socialismul a prins așa de bine în aceste părți. Flamanzii de la nord sunt germani de rasă și prin urmare mai greoi la apucături, mai adă­­ugând traiul lor câmpenesc, viața agricolă cu belșugurile și mul­țumirile sufletești, înțelegem u­­șor reacționarismul lor în tot ce au apucat de la străbuni. La mijloc stau liberalii du­când o viață care seamănă a moarte , desmembrațî, fără pro­gram, fără energii hotărîtoare, trăind mai mult din amintirea gloriosului lor trecut. Tinerii liberali, în frunte cu Lorand, opinează convocarea unui mare congres pentru o mai puternică consolidare. Se zice că, printre numeroa­sele puncte, va figura și sufra­giul universal. Cu chipul acesta se crede că se vor atrage în sînul bătrânului partid mulți socia­liști. In vremea asta catolicismul veghiază, muncește cu stăruință ca să nu -și piardă terenul, și se sbate di­n răsputeri ca să 'și împlânte bine piciorul în pragul puterei. Răsbiți de foame Sub multe fețe se mai mani­festă mizeria prin marele orașe ale apusului. Ca un fel de crudă ironie, soarta a făcut ca acolo, unde să îngrămădesc bunurile din toată lumea, să troneze vrn­­jitor și sărăcia cea mai desăvîr­­șită. Așa Bruxelul a fost foarte mult emoționat de următoarea întâm­plare : Pe când inginerul Molueux se întorcea noaptea acasă, venind de la un chef, a fost victima u­­nui furt îndrăzneț. Ajuns în cartierul Nord-Est, a fost întâmpinat de patru râu-fă­­cători, cari, după ce l-au bruta­lizat, i-au furat toate sculele ce avea cu el: întâmplarea făcuse să nu aibă nici un ban la el, căci îi perdu­­se pe toți la cărți, și unul din furi îi zise blând : — C­i dacă ai avea măcar 5 franci cu cari să ne plătim un os­păț, nu ți-am lua nimic. Află că de două zile umblăm după lu­cru și n’a fost chip să găsim. O dată scăpat, inginerul s’a dus imediat de s’a plâns poli­ției, dar, cu toate cercetările, a­genții n’au dat de urma hoților. Tocmai la ziuă a venit la po­liție un cârciumar și a denunțat că patru oameni au venit la el și au cerut de mâncare și bău­tură, și că la urmă, drept plată, au lăsat un ceas de aur. Nenorociții au­ fost prinși, și se zice că vor fi puși numai de­cât în libertate. Jurnalele varsă lacrămi de cer­neală în­­ sprijinul acestor des­­moșteniri. Din dramele beției o teribilă dramă s'a desfășurat cri seară în «Rue de l’Hôpital» . Lucrătorul gravor Egide Swer­­che, întorcându-se acasă beat, cată ceartă soției sale. Nevasta îi răspunde cu prisosință. Inju­riile curgeaui din belșug. Cearta degenerează în înoăerare, mai mult de­cât regretabilă: întunecat de beție, sălbaticul agresor pune mâna pe un briciu și se aruncă cu furie asupra soției sale, dându-i mai multe lovituri puternice. In vremea asta vine fratele nenorocitei victime și caută să dezarmeze pe­ Egide. In timpul cât se luptau cei doui cum­nați, femeea reușește să fugă. Mizerabilul bețiv rănește și pe fratele soției sale. Cu greu a putut să se scape nefericitul rănit din învălmășeală. Rămas singur, Swerd­e în cut ușa mansardei, trîntește toate mobilele din casă, și se spânzură în pripă In timpul acesta vine poliția, forțează ușa și dă peste oribila înfățișare. Martor­a acestor grozăvii a fost un copilaș de 6 ani, odrasla celor doui nenorociți, care a ră­mas cu totul părăsit. Memling­­ tele, de la mamele de familie până la fata care a eșit numai acum din școală. Fie­care 'și găsește servieta cu un inel numerotat, pentru care plătește 5 centime pe săp­tămână. O porțiune de mâncare, compusă din carne și­­ din le­g­ume, costă 35 centime, dar indică mai înainte se servește supă cu 5 parale, multe din ele se mulțumesc cu o jumătate de porție, pentru 20 bani. Ca băutură se află lapte, vin de masă cu prețul său propriu, cafea și ceaia cu 10 bani. Ceaiul de floare de teiu costă 5 parale. Lucrătoarele știui că restau­rantul acesta este o instituțiune filantropică și că întemeietoarea poartă toate cheltuelile pentru iluminat, încălzit, etc. Dar nu simt de loc faptul că primesc aici mâncarea aproape de po­mană. Ele sunt libere să mă­nânce ce voesc și plătesc cu bani gata chiar directoarei, așa în­cât bacșișul este acolo un lu­­cru necunoscut. Alcoolul este cu totul oprit în acest restaurant. Prin urmare, lucrătoarele se simt aici ca acasă și la adăpostul ori­cărei supărări suf­ vexațiuni. De asemenea, nu sunt expuse privirilor indiscrete ale bărba­ților, cărora le este cu totul in­terzis a intra în acest restaurant. Olimpia. CRONICI FEMININE Un restaurant pentru lucrătoare In cartierul muncitorilor din Paris, în regiunea Coburgului St. Honoré, se află un mic și curat restaurant, pe care l-a înființat generoasa d-nă Thierry Koephlin, cu propriile ei mijloace, pentru lucrătoare. Pentru un preț mic, se poate căpăta mâncare bună și nutritoare. Direcțiunea restaurantului este încredințată unei doamne, care, prin purtarea ei demnă, influen­țează, în mod favorabil, asupra oaspeților și știe să dea restau­rantului un caracter familiar și onest: îndată după 12 ore la amiază, vin lucrătoarele în grupuri mici și se așează la mesele de mar­mură, unde se află 4—0 ta­câmuri. Sunt representate toate vârs­ CARNETUL MEU Cu tîrifa... Fără multă tevatură A ’nceput de sus să cearnă, Alba e în bătătură, Este iarnă, groasă iarnă... Și la modă sânioara A ieșit pe negândite, Și se plimbă domnișoara, Care vrea să se mărite... Și se plimbă și cucoane, Cart voesc furori să facă, D'alea cart p’di cu... cupoane Știu prea bine cum să toacă. Și se plimbă senatorii, Scliviștit ca scoși din urnă, Cart, în culmele surorii, Papă, papă din... diurnă... Și se plimbă deputații, Zîmbitori și fără teamă. Știind bine pe la... stații Că la ordine nu’i chiamă... Și se plimbă, și îl prinde, Și școlarul, mic și mare, Care cărțile își vinde Ca să meargă la plimbare... Și copiii iar se plimbă, insă nu cu săniuța, Că porecla ea își schimbă Și ti zice : tîrliuța !... Cu tirica și cu 'ntr'una Mă tot plimb în astă viață, Și mă plimb în­tot­dea­una Prin amar sau­ prin dulceață ! Mario«. Tristele peripeții ale vaporului „Berenice“ Iată toate peripețiile prin care a trecut vaporul «Berenice», so­sit deună zi la Triest și intrat în lazaretul de acolo. Sosirea vaporului la Rio-de-Jauies­o La 7 octombrie, autoritatea sanitară, din Santos, constată și comunică în mod oficial guver­nului federal și guvernelor strei­ne că la Santos izbucnise ciuma. Prin urmare, sosit la Rio, «Be­renice» găsi portul închis. Cum însă era un mare număr de saci de cafea, destinați pentru Triest și gata de a fi îmbarcați, «Be­renice» ancoră într-un pachet de­părtat al băii. Acolo îi se tri­mise cafeaua, previziunile și cărbunii și comandantul fu so­mat de a lua cu el, pe bord, pe toți hamalii, cari lucraseră la în­cărcare, și de a-i transporta în lazaretul de la Ilha. La 12 oc­ Boerii ispravnici noul De abia venise, în 1822, la dom­nie Grigorie Dimitrie Ghica- Vodă. Cu încetarea erei fanario­ților, după revoluțiunea lui Tu­dor, țara spera o eră nouă. Pentru județul Teleorman, noul domnitor român numește isprăv­irăm (prefecți) doui feciori de shoert, amândoui tineri, amân­­doui craidoni. — Veste bună, cumătră Des­f­iină sosesc mâine ispravnici nouî, eciori de banî-gata, tineri și fru­­m­­oșî... zice polcovnicul de ju­deț Scoarță­ neagră către mă­­ilușa Despa dubcețăreasa și fă­cătoare de baclavale și descân­­­tece pe la casele boerești din dot Teleormanul. — Veste­ bună ? răspunde mă­tușa. Care va să zică încă 2 case .boerești la care baba Despa va trace dulcețuri, paste de gutui, magiunuri de prune, plăcinte, cu poalele în brâu... — Ba că tocmai !... c­u poa­lele în brâu! Nu-ți spusei că’s tineri ?... — ...Și feciori de bani gata, mi-ai spus-o jupân polcovnice. j Num­ai ce ese de acolo? — Nu te mai preface baba... nu nu ești calul dracului ? Iuruș ou ispravnicii pe ia sie vădane tinere... să nu le dai vreme să se gândească la județ, că'i rea de noi de a­vemi și dînșii să ne taie apa de la moară, să vază de aproape de județ, să nu mai pu­tem trăi în huzur, să ne scadă harueturile... Bagă, vr’o fată fru­moasă, vr’o cocoană deochiată... me'nțelege ? Și polcovnicul Scoarță­ neagră dete bătrânei un galben venetic cu gaură, înșirat o dată la salba a cine știe ce femee. * * « Cu mare alaia fură primiți a doua zi, la începutul anului 1823, boerii ispravnici în capitala ju­dețului. La straja orașului eșirt 20 de panduri calări în frunte avend pe căpitanul de margine, pe polcovnicul de județ, pe pro­­toereul, economul Stoarpe-linte, vre-o zece beșiii turci și m­ai multe măimăriî de bresle. Intr’o bâtcă trasă de 12 cai de poștă, după o călătorie de 4 zile, por­niți din București, boeriî isprav­nici nouî se opriră întâmpinați de mulțimea slujbașilor și a noro­dului. Curat, par­e venea Măria Sa Vodă, așa alergau târgoveții să vază cinstita față a nouilor săi jăfuitori ! Prin pragurile prăvăliilor, lân­gă tarabele încărcate de marfă și pe la ferestrele deschise ale cur­ților boerești se grămădea fl­eo­coanele și fetele la priveliștea a­­laiului isprăvnicesc. Polcovnicul Scoarță-Neagră,om iscusit, se urcă la straja orașu­lui, spre cinste mai mare, în ca­pra burcei boerilor ispravnici, după ce șoptise câte­va vorbe la urechea surugiilor. Când trăsura ajunse în dreptul unei case, a­­vând puț ou cumpănă înainte, de­odată caii se opriră. — Ce este? întreabă unul din tinerii boeri, scoțând capul pe fereastră. — S’afi rupt ștreangurile cailor de la oiște, răspunde polcovni­cul după capră. Ar fi spune să vă pogorițî nițel din butcă... Uite, asla-î casa mea... Poftim de stați până să aducă un su­rugiu ștreanguri nouă. In cerdacul din fața casei așe­zat pe gârliciul pivniței, eșiseră vr’o două-traî­­emei tinere și care de care mai frumoase, sâ vază trăsura ce s’a oprit în cale. Boerul, care scosese capul prin oblonul butcel, cât dete cu ochii de cuibul de­restei din cerdac, nu ș­ti mai retrase în trăsură. Fără nici o greutate, polcovnicul isbuti să ducă pe ispravnici a­­casă la el, concediând întregul alain. — Al naibii polcovnicul ! șopti căpitanul de margine către sa­­meșul de județ, ce făcu, pe dre­se, numai ce puse mâna pe noulî ispravnici! — Aferim, bre surugii, zise a­­cestora polcovnicul dându-le câte un bacșiș bun, pentru că-i exe­cutaseră minunat ordinile. Nu vă grăbiți, mâ... căutați ștreanguri nouă în fundul butoaelor de la chir Frangulea cârciumarul... Ve chem eu când o fi vremea... Pof­tiți, boerî!...* * * In josul scărel pe care se urca la cerdacul de pe gârliciul piv­niței aștepta mătușa Despa. — E cucoana d-tale ? întrebă unul din ispravnici pe polcovnic, când ajunseră în dreptul bătrânei. — Nu cucoane, eu nu sunt în­surat. Dumneaei este mama Des­­pina, foastă Nicod­era în casa boerului Brâncoveanu și acum dulcețăreasa curților boerești din județ. Știe face de toate!... O să ve slujească și pe d-voastră cu credință, după pofta inima!... Tinerii ispravnici urcară scă­rile. Gât fură sus în cerdac, cele trei fete voiră să se retragă. — Nepoatele mele, zise pol­covnicul. Nu fugiți, fetelor, că boerii ispravnici nu mănâncă fete, aha ! ha ! ha ! Și când is­pravnicii și fetele intrară în ca­mera de musafiri, polcovnicul, rămas îndărăt, zise babei Des­­pina : Aferim, baba ! iute se a­­dunasi!* * * Câte­va luni trecuseră de la intrarea în oraș a nouilor­ is­pravnici. Nepoatele polcovnicului prinseseră bine de nas pe tinerii ispravnici, așa că harueturile (ve­niturile) curgeai­ gârlă în punga polcovni­cului. Intre nepoate intrase însă mare dihonie (neînțelegere). Una din ele, Maria, de loc din Zimnicea , făcea zile rele tovarășelor e h­ocărîndu-se în tot felul,­ zicân­­du-se că sunt celel­ite (prosti­tuate). — Dar tu ce ești ? — Pe mine o să mă ia conu Vasile ispravnicu, cu cununie. — Atâta să trăești tu...! Dar din acea zi tovarășele Măriei se puseră pe lucru, voiți să zic pe intrigă. Aveaț­ nevri­­eale, píjungeau, nu 'și mai aflau locul, nu mai voiau­ să știe de boarii ispravnici. Așa că isbutiră nu numai să fie isgonită Maria Zimniceanca, ci încă să o și surghiuneascăl is­­pravniciî la schitu Bășcov. Pentru a surghiuni o femei, era pe la 1823 de lipsă un pitac domnesc. Acest pitac îl obținură lesne ispravnicii de la Grigorie Vodă Ghica în cuprinderea ur­mătoare : «Io, Grigorie Dimitrie Ghica, voevod zembe vlahisooc. «D-voastră ispravnicilor ot sud Teleorman sănătate ! După în­științarea ce ați făcut, de la 10 are acestei luni, către domneasca noastră Visterie, pentru netreb­nica petrecere, întru care se află o Maria Femeia ot Zimnicea, iată vi se trimite domneasca noastră volnicie, ca prin mumbașir al is­­prăvnicarului, să se trimită sur­ghiun la schitul Bășcov. Mal Sn­­teiu însă vă poruncim să vĕ pîi­­roforisirî cu deplină dovadă, de este adevărată petrecerea acestei femei, precum ați înștiințat, ca nu cumva’șî să fie această pîrfi neadevărată și isvoditfi din piz­ma vre-unora din locuitorii de acolo și să pătimească acea femee osînda pe nedreptate, precum în trecutele zile, ispravnicii unui ju­­deț pentru o asemenea pricind, in­științându-ne lucruri nein­dințate, ne-au făcut de am osîndit niște femei fără de a fi vinovate. Gi­de se va dovedi în adevĕr acea femee ot Zimnicea, precum ați înștiințat Visteriei, așa să puneți în lucrare domneasca noastră volnicie, iar dovedindu-se nevi­novată să înștiințați domniei mele trimițându-ne și volnicia înapoi, căci împotrivă urmând și dove­dindu-se în urmă nevinovată nu­mita femee, sa știți cu încredin­țare că veți pătimi înși­ vă această ostadă a surgunlîcului, și fiți sănătoși». 1823 Octombrie 15. Nenorocita Maria fu ast­fel în­lăturată din capitala Teleorma­nului și ispravnicii râmaseră li­niștiți cu câte una din cele două peletnice. V. A. Urechist. A sporit: Almanahul Universului — pe IOOO — 2 o bani volumul de­­ 132 pagini zombrie, «Berenice» lăsă canaj» brasiliană și se îndreptă la Vicenția, de la Capul Verde, unde sosi în dimineața de 8 N­o­embrie.­­ Primul cer de ciumă De la plecarea din Santos, 0 Octombrie, până la 18 ale lunii Octombrie, condițiunile de să­nătate pe bord au fost în­tot­­dea­una escelente. La 18 Octombrie, s-a îmbolnă­vit cârmaciul, Antonifl Orebich, din insula Apusului. Simptomele erau următoarele : friguri și in­­flamație ale glandelor inguinale și oscilare. Medicul bordului so­coti imediat cazul suspect, bol­navul fu izolat și îngrijit ca și cum ar fi fost vorba de ciumă. La 22 Octombrie, nenorocitul muri. Ultimele faze ale boalei și morței se făcură în condițiuni așa de caracteristice în­cât doc­torul Dittrich nu ezită de a de­clara că acel caz era de ciumă. Atunci comandantul, în urm­ă cu doctorul, luă toate dispozi­­țiunile, ce se pot lua pe bordul unei nave, spre a preveni pro­pagarea zeului, arse tot ceea ce venise în contact cu mortul, și desinfectă cu acid și cu vapori cabi ln spital, în care murise săr­manul Drebich. Primul cadavru In mare Cadavrul nefericitului, înfășu­rat în cearceafuri stropite cu dezinfectante, fu pus intr’o sal­tea în așa chip ca să acopere au­totul cadavrul și de care se legară bucăți de fu­are. Apoi acest cadavru fu arun­cat în mare, pe când toate per­soanele, cari steteaul departe pe bord recitau rugăciuni. Oamenii din echipagiu, cari împliniră a­­ceastă funebră slujbă aveau mâi­nile și­ fața bandagiale cu cârpe udate în dezinfectante. Toate a­ceste lucruri și hainele după el fură îndată distruse. Al douilea și al treilea caz Îndată,­ după moartea lui D­­rebich, s-au îmbolnăvit cu ace­leași simp­to­me tinerul Giuseppe Duda, din Gherlo , și după o zi era evident că și acest caz era tot de ciumă. Puțin după Duda se îmbolnăvi, tot cu aceleași simp­­tome, una din cele patru fete ale familiei Libera, o copilă de 10 ani, anume Maria. Acesta era al treilea caz de ciumă în curs de mai puțin de o septemână. Ducia muri după patru zile și după cinci fetița Libera. Cada­vrele celor două nenorociți fură puse în coșciug de lemn și în­­mom­entarea lor s-a făcut tot în aceleași condițiuni și cu aceleași precauțiuni ca pentru primul mort. Scena mișcătoarea Boală, moartea și înmormân­tarea sărmanei copile, s’au făcut în niște condițiuni foarte tragice, îndată ce ea se îmbolnăvi fu despărțită de părinții ei, cari nu o mai revăzură. In timpul boalei neliniștea familiei Libera fusese oribilă; ei încercară de mai multe ori să vadă pe nenorocita, dar fura de­sigur respinși. Veni ziua înmormântare!, și familia Libera, menținută cu forța la depărtare, văzu trecând pe d­inainte coșciugul ce conținea, corpul nefericitei lor copile.’ In­tre rugăciunile celor de față, se auzeau strigătele desperate ale mamei.« 1­a insulele Capului Verde.­­Cazul al patrulea In acest timp piroscaful sosise U S. Vincentitl, de unde, precum se știe, fu respins și trimes de­parte la Porta Praia. Aci, cu o infinitate de precauțiuni, se dădu cărbuni piroscafului și previziu­nile cerute, precum și o mare cantitate de dezinfectante. In timpul ședere! la Porto Praia, se îmbolnăvi camerierul triestin Narciso Marioli. Al pa­trulea caz găsi echipagiul în așa stare sufletească, în­cât nici spaima nici speranța nu mai erafi sensațiuni necunoscute. Se părea că fie­care își așteaptă rândul să fie aruncat în sudul mărei. La 3 Noembrie «Berenice» plecă din Porto Praia, spre Gi­braltar, și la 5 Noembrie, săr­manul Marich muri. Cadavrul lui, pus într’un coșciug de lemn, fu asvîrlit în mare.­­Sosirea la Gibraltar «Berenice», la 10 Noembrie, sosi la Gibraltar și îndată un torpilor de războiu englez plecă din port, șî’i ordonă că nu poate nici să se apropie de coastă nici să ancoreze cât de departe de port. Comandantul semnală că are nevoe de cărbuni și-i se spuse că nimeni nu-î va da a­­ceasta» Comandantul abia obținu voia de a putea telegrafia, starea în care se găsea, direcției Lloy­­dului. După ce interveni Lloy­­dul și după 72 de ore, de când «Berenice» se afla în strimtoa­­rea Gibraltarului, obținu un vas cu cărbuni, cumpărând și vasul cu 2500 florini în aur. Cărbunii au trebuit să fie încărcați la bord chiar de echipagiu care lucră ziua și noaptea la lumina unui reflector de pe torpilorul, care supravegh­ia operația. La Genova La 14 Noembrie «Berenice» a plecat, din Gibraltar, la Genova, remorcând vasul în care fuse­seră cărbunii, care vas însă se cufundă în mare din cauza fur­­tunei. La 13 Noembrie «Berenice» a ancorat la o extremitate a por­tului Genova, unde putu să 39

Next