Universul, ianuarie 1900 (Anul 18, nr. 1-29)

1900-01-01 / nr. 1

ieri s*a t­ipurit iu » > .480 «exem­­pl. -, *— • »:#­ * i.­­ ■ ■ ■ [UNK] [UNK] ■ Calmăm pe anul 1899 Vi uv. Me­ Catolic Vi. i [UNK]. 1 . rcadiv. St mo 4.40 Haart­­ ii, mărie.­­ IU A­FA i­i .‘O pri­v­re asupra < ■ - olor po­li . intern, a tir­pului ce e .pirk astăzi. Sa fajera ace­st...­ lucru pentru cenimen­­t poli­ti­p *ire. o îo. I J’te ame­r ; apa, anul ] ' .-'a *- - .ară vre-o t • .’.nare seri­u pentru b» * trînele State în Cotinentul niostru ; furtuna V a descărcat aiurea, tocmai in [frica de ! Tott­s], amil expu­s nu poate fi privit ca bun dl punctul­u­i. -’ecei inter­mi o soJă de ches­­în cuiul lui' nu vzolvat nici­ina din ele, astăzi, în ajunul anului I ,"i, sta ii în piovee: ches­ j • .: tea dag’ons'űilui anglo-j tu ch­estiund franco-ger­­­ Mjri, chestiuni­ egipteană ; I afară de nește chestiuni 1­ordi, cari apasă a relațiun­ii dintre toate e, au rdu­s deschise și­ oile secadare. Jicdrop însă să sus­­ț ■­ma că nu s’a făcut­­ eh­imbao în starea re- 1 " înter­aționale. s . a. f­iert schimburi, d­acă ni apte, cil puțin în Mg. 1 a fiii­cteasca, de o târle, am avut ne­­contenite încercări, și din par­tea Germaniei și din partea Franciei, de o apropiere între aceste două mari State. Tot deschis e antagonismul din­tre ele,­ dar nu mai e înăs­prirea de mai înainte. Chipul cum s’a terminat faimoasa afacere Dreyfus și faptul că soluțiunea ce i s’a dat n'a provocat nici o turburară, e semnul vedit al potolirii ci s’a făcut. Pe de altei- paria arista, ia neîntrerupte încercări a~le­ Angliei de a ajunge la o a­­lianță cu Germania. Toate o­­fertele, chiar cele mai înflă­cărate, au fost primite cu o extremă rezervă de către Ger­mania, așa că­ nici vorbă nu poate fi de o alianță încheiată. Nu e mai puțin adevărat, însă, că atitudinea Angliei față de Germania, ca și poto­lirea produsă în relațiunile franco-germane, au­ exercitat o înrîurire puternică asupra situațiunei internaționale, și poate nu e riscat să spunem că acestor fapte se datore­ște că anul 1899—cu tot înce­putul său amenințător—a ră­mas scutit de un conflict eu­ropean. Furtuna s-a descărcat aiu­rea. Anglia a găsit momentul potrivit ca să-și răfuiască so­cotelile cu cele două mici State din Africa de Sud, cam­ de m­ult stat­ în calea planu­rilor sale. E drept că, în trei luni de zile de când durează războiul, englezii n'au­ putut face un pas măcar spre atin­gerea scopurilor lor , dar ni­meni nu poate prevedea ce va aduce viitorul. Rezultatul cel mai clar al politicei internaționale în cur­sul anului 1899 c că toate Pu­terile mari europene și-au în­tins domeniile lor coloniale. China a plătit în acest an cheltuiala expanziunii euro­pene. In același timp, o poto­lire s’a produs în toate dife­rendele locale europene; chiar și chestiunea orientală, atât de arzătoare, a căzut în de­săvârșită părăsire. Dacă judecăm după chipul cum s’a încheiat anul și dacă ne gândim la sforțările pe cari le fac Puterile de mâna înteia de a’și spori flotele, pu­tem să bănuim că tot aceasta va fi și caracteristica anului viitor.­­yDi. Gând’ paterilor euro­pene par a fi îndreptate acum spre Persia și Asia mică. Fie pe cale economică, fie pe ca­rea ocupa G­aliei, acesta e te­renul care într’un viitor foarte apropiat, pare a fi menit să intre în sfera de acțiune a marilor Puteri. Dar, ce va fi, vom vedea. Constatăm că anul 1899, an greu din punct de vedere fi­nanciar și economic, a trecut fără zguduiri europene. Și aceasta e de­sigur cea mai bună laudă ce i se poate aduce. Fie ca anul viitor să-i se­mene din acest punct de ve­dere. Din Germania (Coresp. part. a «Universului») Berlin, 27 Decembrie. Situația politică Pr­esa întreagă se ocupă cu discursul împăratului Wilhelm în care a accentuat că Germa­nia trebue să dispună de o pu­ternică flotă, pentru ca să -și a­­pere interesele ei comerciale în colonii. Se crede că noul proiect asu­pra sporirei flotei va veni in dis­cuția Reichstagului chiar în se­siunea aceasta. El va fi de­sigur votat, cu toată opoziția ce va in­­tamipna din partea diferitelor grupuri politice. In cazul cel mai extrem, a­­dică când proiectul flotei va fi respins, Reichstagul va fi disol­­vat și se vor face alegeri noul. O altă chestiune care preocu­pă presa de aici, este incidentul cu sechestrarea de căt­re autori­tățile engleze a mai multor va­poare bănuite că ar avea contra­bandă de războiu. Ultimele telegrame spun că a­ceste vapoare au fost eliberate ; cu toate acestea, ziarele atacă în termeni violenți Anglia. înfrățire germano-franceză Un ziar de aici anunță urmă­torul caz de înfrățire între fran­cezi și germani și adică pe teatrul războiului din Africa de Sud : Co­manda corpului de armată ger­man, care se luptă în rîndurile boerilor contra englezilor,primeș­te aproape zilnic de la colona franceză din Pretoria dovezi simpatie in formă de daruri­­ și compacte. Numeroși P ai­ intrat în corpul acela luptă umor la umăr cu Și maghiarii și slav­ lele lor de partid se luptă în rîndul Avertisment^^­­de Ioa­r­e „juria englez Osi ocazia •* (A­ichifib­ii d­eleî im­plessa­­­m h. ,â«ă, cu 0 Ca­.­rezim­il . ,, „ații nouî urs. după ohimmi prin oft­e­va c­ivitateij .. ., duce ajunse? ha deputați:' anti-semit ‘'CVoii marelui duce cu’ ,re duce», și-a făcui­­a să vină mai des,; oia noastră,» pentru ca­ a iubit. La răspunsuri ou­ petrece de mai multe, <­l­a Mainz, Worms, etc. gu­­­lti­cul deputat, răspunse că du­­­c­ie trebue să viziteze cu tră­sura mai multe localități din acea provincie și ast­fel să se facă po­pular. Marele duce nu răspunse nimic, ci plecă mai departe. O întâmplare n­ostimă intr’una din serile trecute s’si întâmplat o scenă nostimă într’o berărie din Taubengasse. Ambele camere ale restaurant­­ului erau ocupate de oaspeți nu­meroși, când de o dată se stin­seră toate lămpile. Se făcuse o întunecime complectă. Birtașul, fost actor, umbla zăî­ păcii încoace și încolo. Ei aiei aspectul unuia, care jucând în cea mai frumoasă scenă d­intră­ comedie, cade de o dată cortina. Oaspeții însă priveau incidentul cu veselie. Ici colea pe la mesț se aprindeau chibrituri a in­tini, dării».» în­ gc.-l­i­tic localului plin de fum de tu­tun. Birtășița speriată, porunci servitoarei să aducă câte­va lămpi zicând din când în când : «Nu ștm ce este, de­oare­ce găzarul a fost chiar acum aici» ! Patru oaspeți arătară cu a­­ceastă ocaziune, cât sânge rece are adevăratul berlinez. Acești patru eroi șede a și la o masă din­­tr-un colț și jucau skat, tocmai când se stinseră lămpile. Unul dintre ei tocmai «turnase». Fără ca să se gândească mult, el și încă unul dintre jucători scoase­ră câte o cutie cu chibrituri de ceară, le aprinseră și le fixară pe masă. La această iluminație, care a fost reîno­ită de mai multe ori, eî jucară mai departe în cea m­ai mare liniște. Când mai târziu lămpile fură aprinse, după ce se umplură tăvile cu apă, cei patru jucători strânseră chibriturile și continuării jocul, neperzând nici un minut. Unul dintre oaspeți, un vene­rabil consumator de bere, es­­clamă plin de admirațiune : «Așa că pe acești patru mi-am închi­puit eu pe toți vechii eroi în lupte, car! tot­d’auna se aruncai!1 pe alt cal, când calul lor propriu cădea sub el. Or­­e skat, ori Marathon, prezența de spirit, rămâne prezență de spirit !» Meyer merga ca să-î ceară sfaturi. Intr’o seară de Anul Nou ve­shiră la ea done femei, fie­care a câte ' un copilaș în brațe, își cerură să le dea câte un sfat­ bun de începutul Anului. Bătrâna zîmbi și le dădu două saci, zicând : —Iată' aici două saci, pentru fie­care din voi unul. Creșteți­copiii în frica lui D- zefi și în T... și când vor înțelege ce criță, dați-le câte un sac. m­ir vor fi în calea vie­ței lor buni tovarăși, atât în ■fi în nefericire. Cele -n­ iele, cele triste și a le bage fie­ care care să-l poarteh,bri !«­­ vioai aceia, fi­»p sil . . . z mc va fi plin de­­ ferici­­voie să se despartă de ■>-i, viá, iar sacul cu nenorociri ju e purtat până la sfîrșitul .eț eî. v­ zeü să ve bine­cuvin­­teze pe voi și pe copiii voștri ! ** * Anii trecură. Părinții și copiii de mult nu mai trăiau­ în acea localitate. Eî plecaseră, unii în­­tr’o parte, alții într’alta. Eî nu știau nimic unul despre altul. Fie­care credea că poseda talis­­manul fericirei și ei plecară ca să încerce sacul cu fericirea. Când copiii se făcură mari, plecară în lumea largă, fie­care cu câte un sac. Tinerul era harnic și temător de D-zeu, voințe și sănătos. Pe drum îl încântau, atât verdeața bogată, cât și cântecul fermecă­tor al păsărilor. Sacul lui începu a se umple de fericire, care a­­junse la culme, după ce ’și făcu o avere frumoasă. El însă purta sacul cu ușurință și atunci când fu plin de tot, însuflețit de cuprinsul sacului, nu-î simțea greutatea. Intr’o zi văzu însă două ființe braț la braț, un tîner și o fată preumblându-se prin pădure și sărutându-se din când în când. Tînerul nostru îi privi cu ui­mire, și prin corpul său treceau când fiori reci, când ferbinți. Pentru prima oară în viața sa depuse sacul fericire­ și începu să se dea gândurilor. Aci vedea totul cuprins de veselie, aci totul plin de tristețe. Dumnezeule ! Ge era ? Tînerul se ridică și luând sacul în spinare plecă la drum. După cât­va timp trebui din nou să­­ '0T5­-oC*. j_-î ga cu amar. De­odată tresări, zărind pe drum o fată frumoasă, care venea încet, cu un sac mare pe umor, care apăsa greu asupra corpu­lui ei mlădios. El o privi cu milă și o invită să șcadă și să se mai odihnească. Cum o privea așa i se urcă sângele în cap și inima începu să-o bată repede. Atunci simți o nouă viață, o nouă pu­tere­ și vedea că, nu se va mai putea­ desn­ărț­i de acea lîncră și frumoasă copilă. De aceea o în­trebă că de unde vine și cine e. Ea povesti că acel sac este [plin de nefericiri și că trebue să’l poarte până la sfârșitul vieții. Pe drum nimenea n’a voit să’l ajute să ducă sacul.­­ Pe când biata fată povestea, acestea, lacrămî fierbinți și lim­pezi ca cristalul îi inundau fața. Tînerul se repezi la ea și sor­­bindu-l prin sărutări înfocate la­­crămile de pe față, îi zise: — îngeraș trimis din cer . Să mergem împreună, îți voi a duce eu sacul. Zicând aceasta, aruncă cu ușurință sacul pe spate și simți o putere nouă, când privi în ochii copilei, în care strălu­ceau razele recunoștinței. Ple­cară braț la braț pe drum înainte, el cu amândouă sacii pe umeri. Nu peste multă vreme simți că obosește sub povara îndouită Sacii se umpluseră. La margi­nea unu­­ríii, tînerul căzu sub povara sacilor. Ea se aruncă tânguindu-se a­­supra lui și între sărutări udate de lacrămî, îî insuflă noul pu­teri, nouă viață. Tînerul se ridi­că ca să ia sacii, dar ea nu voi, ci­ șî luă sacul, zicând că nu voește ca el să sufere pentru ea. De­odată o rază de lumină trecu prin capul tînerului, fața i se lumină și dele un strigăt de bucurie, care nu arăta de loc iubire pentru frumosul coprins al sacului său, apoi apucă acest sac și-l aruncă în rân. Peste o clipă sacul fericire­ dispăru în valurile spumegânde. Frumoasa fată privea uimită toate acestea, dar când el o strânse cu înfocare la pieptul seui și când simți sărutările­­ fierbinți, corespuns la sărutările sale, el se simți tare ca un uriaș. Cu o mână luă sacul iubitei sale, iar cu cea­l­altă îî strânse mijlocul și plecară mai departe. Când simțea el că sacul strângere lină a brațului eî, o privire de dra­goste din och­ii eî ,mai negri ca noaptea, pentru ca cu o nouă forță să strângă sacul și să plece mai departe vesel și—fericit! Cornel­­ Darr , ,is» il în grădina zoologică din Viomi.— (Vezi explicația) Din Di i . ... POVESTE DE ANUL 100 Fericirea și nefericirea A fost o dată o fem­ee bătrâ­nă, care trăia în pădure, strân­gând burueni și îngrijind de u­­nica ei vacă. Nu era femee rea, nici vrăjitoare, ci cu inima bună, ca a unui înger. Lume multă a­ CRONICI FEMENINE Și Edu­calia morală Alături de datoriile despre cari am vorbit în cronica mea tre­cută și cari sunt comune celor două sexe, sunt altele cari sunt speciale femeei, sau, cel puțin, a căror uitare are lo ea conse­cințe mai grave. Castitatea, pu­doarea la fete cer un respect mai adânc, ași zice aproape religios de­cât la băeții de a­­ceiași virată. Fură îndouială, ar fi de dorit ca aceștia să păs­treze mai mult timp,această ino­cență : cunoștința vioiului e în­tot­deauna prematură ; dar nu e cu putință de a-i prezerva, căci atunci ei ar trebui izolați de lu­mea­ întreagă. Nu e tot așa cu fetele. Tre­­bue să se facă un fel de gol în jurul lor și să le ținem la a­­dăpost de ori­ce ar putea să ofenseze pudoarea lor, sau să le inițieze la vicii pe cari nu tre­­bui să le cunoască nici­odată. Unele convorbiri cu două în­țelesuri, o citire imprudentă, vederea unuia din acele desem­­­nuri decoltate, cari azi se gă­sesc peste tot locul, sunt de a­­juns une­ori de a deștepta în­­tr’insâie curiozități nesănătoase, pentru cari vor căuta apoi în mod instinctiv ocaziunea să se satis­facă. Trebue să le scutim de aceste periculoase aiatas­e, wui, cu aceeași grijă cu care căutăm să le scăpăm de febra tifoidă sau de altă boală gravă. Trebue înteiit de toate să le ferim de prietenia cu servitoarele. Pudoarea fetelor cere de ase­menea ca ele să fie mena­­giate, când e vorba, de îmbră­căminte. In această privință,unele mame sunt într’adever culpabile. Ele nu se gândesc poate la urîta impresie ce încearcă bărbații se­rioși văzând intrând într’un sa­lon fete tinere îmbrăcate sau exagerat sau prea mult decoltate. De­sigur că o să se găsească aceste sfaturi prea aspre; dar ele sunt necesare, căci curen­tul de idei ce bântue în e­­poca noastră, e un disolvant contra căruia e greu de a feri pe femei. Relele exemple, relele citiri, scepticismul și ironia cu care se primesc frumoasele ac­țiuni, indiferența pentru bine și pentru roți, indulgența pentru defecte și pentru vicii, acest soio de toleranță banală, care lasă să treacă totul, sapă puțin câte puțin bazele educației ma­terne și distruge efectul celor mai bune învățăminte. De aceea mamele au datoria de a-și îndoui sforțările lor spre a-și apăra fetele de această con­tagiune, spre a le fortifica prin­­tr’o educație aspră, în contra re­lelor principii și deplorabilelor exemple ce le așteaptă­ în viață. Spre a termina, trebue să ve mai spun că baza educației mo­rale trebue să o formeze religia. Ziua. tuv PN­OVl.l­l» S*E ZI Unde e pămîntul bun, nu e ritm de loc. (Francez). In secolul viitor Cronică hazlie Secolul viilor ? Va fi al vapo­rilor și al electricităței și poate al descoperirea celui d’al șease­­lea simț spre a înțelege limba­­giul și voințele răposaților, dar nu va fi al sentimentelor sincere și drepte, așa precum le-am sim­țit noi odinioară, o scumpe și bune prieten. Secolul viitor ? YíLIL^Sfere? degmmi^gft^ggc"d­ eja prea încer­cată și prea veche, pe această sărmană planetă și zadarnic se vor mai căuta războinicii greci și romani, căci ei nu vor mai fi aflați nici măcar în circuri. Plă­pânzi și delicați ca florile cres­cute sub sticlă vor fi tinerii noș­tri feciori, iar fiicele noastre (do­­moasele) libelule mareii între vapori și valuri... mereu cu ca­pul în nouri și cu picioarele pe ghiață. Poate femenismul, îm­pins prin cine știe ce invențiune, va schimba rolurile sexelor ve­chi cu lumea, tații vor ședea a­­casă, mamele la tribunal. Ce perturbație! ? dar ce dulce far­mec va avea această nouă viață ! Nu vor mai fi drumuri rele, nici trăsuri proaste la Neapoli, caii, catârii și măgarii vor fi li­beri și, ori­ce cursă de la un prieten la altul, se va face cu ba­lonul. Lumile chiar între ele vor putea comunica. Prin scîntei electric e cine știe dacă nu vom auzi jucându-se ta­­rantela în Mercur sau­ Venera, hora și ceardașul în Jupiter sau în Neptun ? Verdi, Mascagni, Loncavallo, Perosi, vor edita noul opere pentru cele­l’alte planete, și, poate că tu, dragă prietene, cu patriotismul teu, cine știe dacă nu vei descoperi revendicări în Saturn, așa încât scumpa ta patrie să se gândească și la tine care ești atât de bun, de inte­ligent, de mare admirator al flo­rilor, al valurilor, al azurului... dar care au câte­odată nevoe și de mâncare, nu este așa ? Dar ce voește să știe despre aceasta țara ta ? A mea ? E și mai dră­guță, pe oamenii de merit îî lasă să moară de foame și dă cozonac mastodonților. In locul liliecilor albi, al sal­câmului roșu și al portocalilor, sub cari amanții ș’au­ jurat cre­dință și s’au încoronat cu flori, vor răsări codri Libanului, prea colosali pentru sărmanul Gupidon. Catacombele vor­ fi locul de întâlnire al amorezaților (oameni de litere) spre a putea găsi far­mecul necunoscutului, iar mor­­gele vor deveni săli ale ofițeri­lor civili și camere nupțiale... Cu atâtea sinucideri se va în­lătura transportul cadavrelor , un nou sistem spre a se economisi fondurile și timpul, apoi se vor menajea și oamenii primăriei, de ordinar foarte harnici. Prin intervenirea președinților cabinetelor din fie­care țară, ori­ce oraș va fi prevăzut cu un vulcan spre a încălzi sufletele și camorile alegătorilor, cu o stro­pitoare spre a recori pe înflăcă­rat­ și pe neurastenici, cu un hamac în care să fie legănați leneșii, și cu o ghilotină cu cu­țite la discreție, pentru ori­care cetățean sătul de viață. Socialism, anarh­ism, nihilism, nu vor mai avea nici un sens co­mun­, de­oare­ce toate stările vor fi egale, ca și religiile, orașele și calendarele, după chiar voința lui Menelik, regele universal al acestei delicate planete, Menelik, care, după spusele unei cărtu­­rărese, își va întinde regatul seu până in blonda satelită, ce atâ­ția secole a suspinat după aman­tul seu soarele, fără a fi simțit căldura razelor cuceritorului seu. Secolul viitor? Va fi plin de minuni, dar noi, unde vom fi ? Cenușa noastră în ce se va pre­face ? Darwin a tresărit: Ia sea­ma, ascultă, tu vei fi o ruină, iar ea o șopârlă mică, dar și tund, stăpânitoare a ta. Smava ALCOOLISMUL (Urmare.—Vezi :Universul, a­nile 331 332, 333 și 345, anul XVII) Ce pot face particular^ Am arătat, tnjtsig' face* statul articol, istopirea alcoolismului ; d­ar precum am văzut, singur, el nu’l poate stîrpi cu desăvîr­­șire, ci trebue să fie ajutat și de particulari. Careimne pe acțiuni ! O măsură, care dacă ar fi imi­tată, ar aduce mari foloase, e aceia luată în Suedia. Ea e cu­noscută sub numele de sistemul Gottenburgic, căci prima oară a fost luată în orașul Got­­tenburg. Acolo, s-a format o so­cietate pe acțiuni, care are de scop micșorarea numărului câr­­ciumelor, și oprirea vînzării al­­­coolului de cârciumari, lacomi,­ cari, spre a câștiga mai mult, vînd niște alcooluri foarte proas­te, vătămând ast­fel sănătatea în m­od îngrozitor. Acționarii au­ cumpărat toate cârciumele, au­ închis mai mult de jumătate din ele, iar în cele­l­alte nu vînd des­cât băuturi alcoolice de o cali­­­tate foarte bună, cari sunt scum­pe, și fac ast­fel pe oameni să fie mai cumpătați. Americanii au fost mult mai practici (ca în toate ocaziunile). Ei socotesc pe cârciumar răs­punzător de toate cazurile de be­ție produse în localul Leii. Când, unul din consumatorii săi, simte grozavele efecte ale alcoolului, cârciumarul e silit, printr’un de­­­cret judecătoresc, de a plăti o mare despăgubire familiei, și a pedepsit chiar cu închisoare când mușteriul ser, în stare de beție,­ a comis vre-o crimă. Asile pentru alcoolic. O foarte mare importanță au însă asilele pentru alcoolici. In ele, de­și nu e regim­ul strict și aspru al închisorilor, nu găsim, cu toate acestea, toleranța și blândețea unui spital. Amploiații acestor instituțiunî au dreptul de a opri, chiar cu sila, pe toate persoanele, cari din cauza beu­­tureî nu se mai pot stăpâni, cari zui,­ne a lu­at datoriile față de dînșii și de familiile lor, și cari pot fi periculoși semenilor lor. Tot în aceste asile sunt închise persoanele, cari în timpul beției au comis o faptă, din causa că­reia au fost condamnate la în­chisoare ; ast­fel, în loc de a fi ținute într’un penitenciar, în care s’ar înrăutăți, alcoolicii, în aceste asile se desbară de viitul lor. Primul asil a fost făcut la Boston în anul 1857. Frumosul exemplu, dat de acest oraș, fu numai de cât imitat de toate Statele uniune­ americane, și chiar azi, după 50 de ani, vedem creându-se mereu noul asile. Ele sunt întreținute sau prin dona­ți­uni date de particulari și prin subvenții date de Stat, sau sunt întreținute numai pe cheltuiala Statului. Un ast­fel de asii, în­treținut numai de Stat, e «Was­hington Home» din Boston. Acest institut înființat la 1857, a fost cel dintâia din ast­fel. Susținut la început numai din bună­voința particularilor, dădu niște resultate atât de bune, în­cât Statul îî acordă o subvenție anuală de 5000­ de dolari (25.000 lei) și în anul 1869, fii recunoscut ca institu­­țiune orășenească. Pentru ca ci­titorii să-și poată face o idee de bunele efecte ce a produs, voi arăta statistica primilor 15 ani, ai acestui institut . De la 1857 până la­­ 1872, au fost îngrijațî în acest anii 3811 alcoolici, dintre cari mai mult de jumătate au venit de bună voie, iar ceî-l’alțî au fost aduși prin sentințe judecătorești. In anul 1875 au fost puși la cură aO0 de bolnavi . 189 din eî erai­ oameni foarte avuți. Principiul după care sunt tra­­tați bolnavii consistă într’o com­eî, l“­ " • ' . î­n pI de altă lege In di­­mata zilei de 30 Apri­­e 1828 plinirî-pîlcuri de pră­­breslele, în haine n­­­ii domnesc, se îndreptau iizeti,imiene,si spre strada Po­­;­îrg­­h­i-de-afar­a, în Bucu-Și -A dascăle, că astă­zî, ‘^»să intră Muscalii în ?întreba starostele de g- pe -dascălul Onofrei, la V­­opolie. — La, ai bună seamă, astă­­­­zi I primit Prea osfințitul dtropolitul Grigorie carte’ pe di., franțuzească de la mai ma­ii gom­ rir Gheismar, că astă­­- să intre, oastea împărătească în București... l-a citit’o b­ruscat arhil­ctonul, cu ne­­puflorind-o pe româ­­i­­nițele* toți ceî de I itn , fu elacui Inait P. j ♦.­­lipau starlște ? Păi , oa intiü Muscalii j­itî, mai cur­înd, până rin iurăș pe aci Turcii!, de prin serhaturile Dunărei? Și toi, grăind așa, dascălul Ci­frei și cu Mamuilă, starostele e șalvaragii, era de are prăvă­li peste drum de Bă­rație, ajun­­ți la Foișorul de foc... Aci lu­pe multă era adunată în jur­ul unuia din cei 4 stâlpi mari pe care era durat foișorul. Ce o fi acolo ? întreabă das­călii pe unul care după haina lui se vedea că este din breasla de foc (pompierii). -- Ce să fie ? Citește psaltul Gîfăilă de la sf. Gheorghe, car­tea domnească lipită de stâlp ca sa audă breslele, cari aci se a­­dură ca să înjghebe alaiul de primire al Muscalilor. Era în adevăr lipit pe foișor un exemplar din proclemaațiunea ce cu 3 zile numai înainte,o adre­sase către țară M. S. Vodă Gre­gore D. Ghica. Acesta cât obli­ca «& T­v.g' rî tjv-oiti Prutul pe 3 locuri, in Moldova, pe dată porunci să i se tragă la scară cea mai mare batcă cu 12 cai de poștă și încărcându-se cu ce putu lua mai repede din curtea lui domnească, plecă spre mun­­­­ții Ardealului ia­­ind pe miU­u­l poliței Grigor.­­e . acan­tárei,­­ ocină la întoarcerea lui în scau­­­­u­l Domniei. Adică vorba, vine s­i exclamă starostele de șalvaragii, că pe tronul țarei românești M S. Gr. D. Ghica Vodă nu se mai urcă dacă odată au apucat să in­tre Muscalii în București ! Acum alaiul se întocmi pe două lături ale uliței, iar la mijlocul lui se țin șir butcile boerești, ciuruind cu roțile lor aurite pe grinzile lor încheiate ale pavilei. Gând zic că butcele țin șir, greșesc, că dimpotrivă, care de care din boerî caută să apuce cu butca lui mai înaintea celor­l­ alte. Ar­­năuțit în fustanele crețe și albe și pe spete cu fiice muiate în aur, cu turbane de șaluri de In­dia, legați la cap, cu iatagane și pistoale cu plăsețele bătute în ținte de argint, atârnând la șa­lul care le strîngea șelele, abia se țineau pe capră din dosul tră­surilor, ținând strîns cu o mână de canafurile de mătase și cu cea­l­altă chiseaua cu tutun și iubucul de lemn de cireș ori de ■somié împodobit cu cuiuf de­­ icuri și țeava încoronată cu­­ mamele rotogoale de echihlibar de diverse metalurî colorate iute cu scînteetoare diamante. Lumea, înghesuită pe la uși și­­ la tărăbile prăvăliilor, între sticlele cu rachiuri și vutce va­ria colorate, ori printre copăele pline cu făină, cu roșcove, cu mistopide, cu cremeni și amnare, cu lulele turcești, pe sub cer­curi atârnate ca niște policandre, de cari spânzurați luminările de seu și colăcei întortochiați de cositor, privea la butcile cari sbu­rau prin nouri de praf... — Asta-i Banu Barbu Văcă­resc­u... — Uite- me... Mihalache și Alecu Ghica în butea cea dăruită de ruda lor M. S. Grigorie D. Ghica Vodă. — S’a dus Vodă, s’a dus chi­lipirul ! — la priviți podoabe de ar­gint la caii boerului Grigore Brâncoveanu. Da san vedeți arnăutul lui, e muiat în aur! Și trec în revizie pe toți, ani­nând la fie­ care vre-o observa­țiune, care bine-voitoare, care de fimbă­rea... Așa trecură în butcele lor Alecu Grețulescu, Alecu Nenciulescu, Grigore Ba­­leanu, Gh. Filipescu, Manele Ar­­ghiropole, Ștefan Bălăceanu,Nicu Ghica, Romanitis... Mai băgate în seamă de­cât toate butcele fură acele cari duceau întru în­tâmpinarea muscalilor pe mitro­­politui Grigore, pe episcopul Che­­sarie de Buzeu și pe Neofit de­­ Râmnic. — De e roata lumei, jupân dascăle Onofrei, exclamă staros­tele Mănăilă, privind la procesi­unea bub­elor boerești; nu mai departe de cât acum 3 zile se înghesuiau tot boerii ăștia să să­rute poala anteriului lui Vodă și azi se întrec cari de cari să a­­jungă mai ínlenü în fața musca­lului... — Păi ce, jupân Mănăilă ? bo­­erul nu poate făr’de stăpân !... * * In ajunul zilei în care intrau muscalii pe podul Târgului­ de­­afară, într’o casă din mahalaua Sf. Elefterie se petrecea o scenă care poate interesa pe lectorii «Universului». Dar să facem mai în­tâi cunoș­tință cu stăpâna casei. E Medel­­nicereasa Zoița... o femeie din lumea mare bucureșteană, vă­duvă, în vârstă de 20 ani și fru­moasă, de-i mersese vestea până departe. Neavând destulă avere­­a să poată trăi în huzur, Zoița închiria pe la unii și alții camere în cuprinsul casei sale. Unul din chiriașii ce Zoița ținea acum în casă, era un tîner albanez, de lege mahomedană, servind în ceata bestiilor turci, lăsați de poarta otomană, sau mai drept grăind, impuși de dînsa Domni­torilor români. Naima-Efendi se chiema acest june oștean turc. Frumos, cu tipul lui corect o­­rientul, nu întârzie de a face să bată inima tinerei văduve. In scurt, timp el se iubiră, cu toată puterea sufletului lor. Creștina își uitase de lege, de lege își uitase mahometanul... In dimineața zilei de 29 Apri­lie, junele arnăut primise porunca de la Beșii-aga, căpetenia beșb­­ilor, ca imediat să-și ia toate ar­mele și să apuce în goana ca­lului calea Giurgiului, căci mâine intră muscalii în București. Dar cum să abandone Naima pe Zoița? Atârnată de grumajii lui, Zoița plângea și-l ruga să nu plece. — Te iubesc Zoița, dar dacă muscalii me prind în București, sunt om pierdut! Me împușcă. — Nu, nu pleca! Părintele Evloghie de la biserica Sf. Elef­­terie ,mi este bun prieten. In casă la el ascuns, nimeni nu te poate urmări... Nu pleca ! te iu­­besc ! Te iubesc ! Făr’de Sine nu pot trăi !... Și într'un lung sărutat înlăn­țuia brațul de grumaji a lui Naima. * * Peste drum de casa cucoanei Zoițeî, în curtea bisericei Sf. E­­vafterie, locuia părintele Evloghie. Era un preot cuvios, cu barba albă ca zăpada. Cunoscut de toate cucoanele mari, cărora li era duhovnic, la zi de păs și în fie­ce Sâmbătă se țineau drone cale scele lcurește la Sf. Elefterie; că nici un preot ca părintele Ev­loghie nu putea ceti cucoanelor mai cu râvnă, un acatist la Maica Domnului. Avea părintele Evloghie de la răposata lui preoteasă o fată fru­moasă pe care o măritase, dar după 2 ani de căsnicie rămasă văduvă, se întoarse la casa pă­rintească, unde se ocupa cu gos­podăria. Mărioara, — așa se nu­mea fata părintelui Evloghie,— era bună prietenă cu cucoana Zoița de peste drum. Veduvi­­oare amândouă, ele se înțelegeau minunat și-și povesteau­ adesea durerile sufletești... Zoița nu-i ascunsese dorul ini­­mei sale, dar Mărioara, ca una nu putea să se împace : cum să iubească Zoița pe un păgân ? — Păcat! păcat! coană Zoița, zicea Mărioara, fară să-și poată stăpâni ochii de a îndrepta o căutătură galeșă spre frumosul Naima. Părintele Evloghie nu simțise de dragostea Zoiței pentru Nai­ma. Când Zoița merse cu Naima la casa preotului să-l roage să dea adăpost tainic tînerului oș­tean mahometan, bătrânul preot nu bănui nimic și se învoi, su­flet generos, să-l scape de la pet­­re, după îndemnul cucoanei Zoi­ța. Schimbat în haine bisericești, de dascăl, Naima rămase imediat în casa preotului. Zoița era feri­cită că putuse, ast­fel, asigura via­ța iubitului ei. Zoița se juca cu focul!... Mărioara o asigura, ca bună prietenă cum îi era, că va îngriji ea mai bine de­cât părintele E­­vloghie de tăinui­tul di­scălaș, care, ca să nu se dea de gol înaintea streinilor,se prefăcea că este mut. Trecuseră acum mai multe zile de la intrarea rușilor în Bu­curești și nimeni nu băgase de seamă că în casa părintelui Evlo­­ghie mai era un tîner palamar, bietul om mut, de numai prin semne puteai grăi cu el. Nimeni nu pricepea cum stătea de vorbă Mărioara pope! cu bietul mut ! Că stătea de vorbă Mărioara și încă adese­ori cu Naima, băgase de seamă și cucoana Zoița. De aci se stârni părdalnica de gelozie, care avea să strice toată treaba. ‘ ■ f ’‘r

Next