Universul, martie 1900 (Anul 18, nr. 59-89)
1900-03-01 / nr. 59
j București. 29 Februarie. Reforma calendarului latine ajunși la termenul fatal când râmaserăm, cu calendarul nostru vechiu, cu o zi mai mult în urma celui îndreptat... Se credea că până la această dată se va termina cu chestiunea reformei vechiului calendar, dar n’a fost așa. Discuții s’au urmat destule, dar nimic practic n’a eșit încă din ele. , Acum în urmă, societatea de științe din București a redactat un memoriu și un proiect de lege pe cari le-a înaintat Corpurilor legiuitoare. Nu știm încă ce soartă ’ va avea și proiectul acesta ; noi însă cari am desbătut, mai mult dintre toate ziarele noastre, și, sub toate fețele ei, chestiunea calendarului, ne facem și acum datoria de a lua notă și de această nouă încercare de a ne pune, în privința datei, la unison cu toate țările occidentale. Și noi am recunoscut, de câte ori ne-am ocupat cu această chestiune, că ea trebue considerată din două deosebite puncte de vedere: din acela practic, și din acela religios. . Și pentru a respecta și a satisface amândouă aceste puncte de vedere, am emis, încă de mult, părerea că nimic n’ar putea împiedica biserica noastră de a urma calculul sărbătorilor tot după vechiul calendar—până când, bineînțeles, ar interveni o înțelegere în această privință în sînul întregei biserici răsăritene,— dar în acelaș timp în viața civilă peste tot să se calculeze după calendarul îndreptat. Acest îndouit sistem nici n’ar fi o inovație ; în adevăr, el se practică la frații noștri ortodocși din Transilvania, Ungaria și Bucovina, absolut fără nici un inconvenient. Acest sistem a fost preconizat într’o formă oarecare, cum am mai spus și altă dată, de însuși învățatul episcop al Romanului Melchisedec, fost membru al Academiei române, și autoritate incontestabilă în ce privește dogmele bisericei ortodoxe și interpretarea lor. încă de acu douăzeci de ani el zicea: «Ce se atinge de dorința ce mulți dintre Români, mai ales oameni de știință, o au de a se conforma cu calendarul Statelor civilisate, ne rămâne un singur mijloc, deocamdată, anume: în actele vieței civile și politice a întrebuința amândouă datele, atât cea după calendarul vechiu, cât și cea după calendarul cel nou». Va să zică, nici un fel de obiecție nu s’ar putea susține contra introducerei calendarului îndreptat, în viața civilă. Toate aceste și alte considerante, pe cari noi de mult le-am amănunțit și desbătut în coloanele noastre, le regăsim azi expuse, în substanța lor, în memoriul Societății de științe și quintesențiate în proiectul de lege care ar resuma soluțiunea propusă în următoarele două articole ale sale: 1. Calendarul numit Gregorian sau stil noi, va fi singurul calendar întrebuințat pentru exprimarea datelor în toate actele vieței civile și ale tuturor autorităților publice. 2. Sărbătorile religioase se vor serba după calendarul și vechile reguli ale bisericei noastre ortodoxe. Să sperăm că în această formă îndreptarea anomaliei calendaristice în care ne găsim față de celel’alte State civilisate se va realiza în sfîrșit, printr’un vot apropiat al Corpurilor legiuitoare. «TEATRUL FRAGEZ* DIN PARIS. — (Vezi explicația) Calendar pe anul 1900 ) Ortodox Marți, 20 Februarie. —Păr. Casian Rom. Catolic Marți, 13 Martie.— Eufrasia. Soarele răsare 6.19; apune 6.01 Ziua. O CUGETARE PE ZI Dacă prietenul ț,i-e de miere, nu-l mânca de tot. p ! 30 Din Belgia (Cor. particulară a «Universului») Bruxelles, 26 Februarie. Situația politică. Se știe că în Main se vor face alegerile parlamentare după principiul democratic al reprezin Chestii pedagogice Lenești Omul din firea lui nemulțumit ; această însușire se vede în toate manifestările vieței noastre. Așa de..cât nu se țipă în potriva acestui veac ? Se găsesc destui, cari învinuesc știința că a dat faliment, că n’a făcut mai nimic din cât promitea ! Nu e știința de vină, ci firea noastră ingrată. Aceste gânduri îmi veniră citind însemnatul studiu al compatriotului nostru d. N. Vaschide, din «Noua Revistă Română», care tratează despre pedagogia modernă, bazată pe psihologia experimentală. Fără voe m’am întrebat: cum ? N’a făcut știința nimic? Dar, de n’ar fi decât experiențele psihogice făcute până acum și cari au menire a îndruma pedagogia pe adevărata cale, și încă ar fi mult. Dar lupta fățișă și reală declarată metodelor empirice e nimic? Trebue să cunoști frazeologia seacă a vechei pedagogii, să vezi și să’țî dai seamă de victimile ei nenorocite , să’țî amintești numai de înjosirea la care sunt unii supuși în școală, pentru ca să înțelegi valoarea imensă a acestei științe. Psihologia experimentală răstoarnă toate maximele și regulile vechei pedagogii. Acest fapt dovedește că ’e o îndrumare nouă și sănătoasă , ea nu clădește cu materialuri vechi, de aceea viitorul e al ei. Credem a face o plăcere cititorilor noștri, redând într-o serie de articole descoperirile mai însemnate ale psihologiei experimentale referitoare la pedagogie. . Psihologia experimentală caută mijloace educative potrivite fiecărui copil, și arată că, deși nu se poate face din fiecare un savant, dar se pot desvolta unele aptitudini. Pentru psihologia experimentală lenea are o pricină organică și trebue de combătută cu alte mijloace, decât cu cele obicînuite de vechea pedagogie. Educația noastră de azi e atât de departe de menirea ei, încât Aricine își dă seamă de aceasta: "De câte ori intri într’o școală. Min ți un fel de durere sufletească aruncând privirea asupra nevinovatei odrasle omenești. In rîndurile din față stau copii chi—pași, veseli, semeți, tot d’auna gata de a răspunde ; de vine -vr’un inspector, eî au mulțumirea sufletească de a face paradă de cunoștințele lor. Profesorul îi privește cu drag, îî ascultă mai des ; ei sunt elita școalei, monitori cari țin disciplina și explică lecțiile celor mai nepricepuți. Cu cât ne aruncăm ochii spre băncile din fund, spre locașul numit «împărăția leneșilor și pungașilor», citești pe fețele acestora umilirea și suferința trezită cel puțin momentan prin prezența unui strein. Nu voiu uita jalea cu care un copil mai senzibil istorisea de un tovarăș aseu: «A fost sărmanul în banca întăiu cu noi și l’a trecut în doua, în a treia până a ajuns la fund în «împărăția pungașilor și a stricaților». Vrea să zică în școală, locaș menit de a desvolta inteligența fiecărui, în marginele posibilităței lui intelectuale, se’ntâmplă asemenea căderi ! Atunci mai poate fi îndouială că pedagogia de azi nu î ia desăvârșire greșită? Și să nu ne închinăm înaintea științei, care ne dovedește că nu sunt popii, vinovați de lenea lor, cum vor fi vinovați dacă s’ar îmbolnăvi de anghina , arătând cum chiar idioții pot învăța, dacă știi cum să procedezi. Fiecare colț leneș, în loc de-a fi aruncat și iadul din fund, ar trebui suns unor observații medicale. Meseorî e la mijloc o boală. * vsîrb/C pop.io,“*4 anii—crac leneși din pricină că n’auzeau bine, alții sufereau de guturaiü cronic și aceasta îî împedica de-a fi atenți. Răceala de la picioare împuținează puterea inteligenței. Câți din copii nu vin la școală flămânzi încât fără voia lor le stă gândul la recreație, doar și-ar lua un covrig. Dar pedagogia veche habar nu vrea să aibă de strânsa legătură dintre inteligență și fizic; n’are ea doar maxima latină că «plenus venter non stude libenter ? *) Psicologia experimentată va aduce atât de mari servicii pedagogiei în particular și omenire în general, încât putem spune, fără sfială, că dînsa e cea mai neprețuită creație a acestui veac. ---------------- Sofia Nădejde tărei minorităților, principiu admis de curând și pentru care s’au dat lupte crâncene între conservatorii clericali de la cârma țărei, și între partidele democratice din opoziție. In vederea acestor alegeri se fac tot felul de combinații și alianțe. Așa se vorbește că în curând se va încheia o alianță formală între clericalii-conservatori de la guvern și între democrațiî-creștinî de sub conducerea lui Daens. Liberalii, progresiștii și radicalii, pe de altă parte, au încheiat și ei o alianță, în urma căreia speră să doboare în multe orașe pe guvernanți. Armata și tripourile Scandalurile jocurilor au început în Belgia prin acela al locotenentului-general Fix, care a inaugurat, odată cu însemnele marelui cordon al ordinului Leopold, corpul de joc din Ertpieiinnes. Acum pare că lucrul acesta vă reîncepe. Ieri, un general de brigadă, un colonel, un locot,-colonel, un maior, 5 căpitani comandanți, 17 locotenenți, un căpitan-casier, un sub-locotenent-casier, un căpitan și un căpitan comandant de artilerie, adică peste tot 30 ofițeri au fost primiți ca membri într-unul din cluburile private din Namur. O locuință ciudată De câțiva ani de zile, o femee de vârstă mijlocie trăiește într’un vechiu turn de lângă poarta Binehe, în fața șoselei ce duce de la Mons la Beaumont. Acel turn, rămășiță a fortificațiilor de altă dată, n’are nici ușă, nici ferestre. Spre a pătrunde în el, femeea aceea trebue să se cațăre prin mărăcinișuri, urzici și copăcei de toate felurile, cari ascund intrarea în turn. O boltă, în parte dărâmată, dă acelei locuințe puțină lumină și aerul trebuincios. Interiorul e interesant de văzut ici o grămadă de paie și de frunze ; pe peretele afumat atârnă niște vase pe cari ștrengarii vin să le spargă din când în când. In fundul subteranelor trăiesc guzgani, șopârle și dihorî.. Nici autoritățile, nici jandarmii n’au putut birui îndărătnicia acestei nenorocite care, de îndată ce e isgonită, se întoarce la turnul ei. Această femee lucrează pe câmp și e foarte spravenă; ea trăiește din cartofi gătiți cu slănină și din legume, și nu bea decât apă. O nebună, care se roagă in mijlocul unui bazin Agenții polițienești Louis Minsaert și Etienne Thióry au fost ori dimineață, la orele 10, la parcul Cinquantenaire, din Bruxelles, martorii unei scene foarte caraghioase. Ei se plimbau pe aleea centrală a parcului, când văzură de o dată pe o femee care, făcându-și vânt, se aruncă în apa basinului. Ei s-au apropiat repede și au vrut să scoată pe necunoscută din apă. Dar femeea se îndreptă spre centrul basinului și apa fiind mică, ea a îngenuchiat și s’a rugat cu mâinile ridicate spre cer. Persoanele, cari au alergat la această scenă, au recunoscut atunci în acea ciudată scădătoare, pe o doamna Luisa Virginie F..., soția unui proprietar din strada Malibran, din Ixelles, Jules-Leopold .... Agenții l’au înștiințat imediat pe acesta de cele întâi nitate și,‘prin intervenția lui, biata femee, care clănțănea de frig, a consimțit să iasă’ din basm, după ce își sfîrșise rugăciunea. Ea era atinsă de manie religioasă. Van Dyck, manent în «Petit Bourbon» și la 1661 în «Palais Royal». După moartea lui Molière se uni societatea sa cu teatrul Marais. Ludovic XIV îî dheie titlul de trupa regală, care la 1780 se schimbă în «Theatre français». Piesele lui Moliere, Racine, Corneille au fost jucate de artiști celebrii ca Talma, Baron, Clairom, etc. Organizația actuală a teatrului francez datează de pe timpul împăratului Napoleon I, prin decretul acestuia de la Moscova. Actualul director al teatrului este Jules Claretie. Grație energiei pompierilor, s’a putut salva partea cea mai mare din lucrurile ce se păstrau în acest imposant edificiu, între cari manuscripte ale celebrilor autori dramatici, obiecte de ale acestora, precum și o mulțime de lucruri de o netăgăduită valoare istorică și artistică. Am dat această ilustrație ceva mai târziu, așteptând o fotografie exactă de la Paris, deoarece acelea cari le aveam nu erau destul de bine reușite, având o față stinsă. Pe când o frumusețe mult mai puțin complectă, cu trăsuri cam neregulate, având o față deschisă, o pieliță moale, fină și catifelată va fi frumoasă. După față, vin ochii. Fiind prea frumoși ca formă, ca culoare și ca expresie totuși le poate lipsi strălucirea pe care o dau sprîncenele și genele sau să aibă pleoapele roșii și obosite. Apoi gura și dinții joacă un mare rol în această armonie. Dinții—dacă nu sunt frumoși și regulați—trebuesc neapărat să fie albi. Buzele crăpate sau scorojite strică cea mai frumoasă gură. Perul are o importanță capitală: natura sa, aranjamentul său contribue într’o mare parte la frumusețea feței. O femee poate fi cu totul transformată, în bine sau în ron, prin peptănătura ei. Nimic nu e mai urît decât o modă, despre care încă vreo câteva portrete ne dau o tristă idee, care a bântuit odinioară ca un adevărat flagel și după care femeile se peptănau trăgându -î tot perul înapoi, descoperind cu totul fruntea, sub numele de coiffure ă la chinoise. Un perren aranjat urîțește mult, pe când unul peptănat în armonie cu figura, încadrând bine fruntea, dă strălucire ochilor. Deci nu e de ajuns ca perul să fie des și lung pentru ca să constitue o podoabă. Ba chiar, pot spune, că nu e de loc necesar ca perul să fie des și lung. Foarte puțin per și scurt va orna bine un cap, dacă va fi bine peptănat; asta e o chestie de gust. O femee e frumoasă când vrea —a zis Banville, și nimic nu e mai adevărat decât asta. Dar trebue voință, tenacitate și perseverență. Cu privire la frumusețe, vom lua în viitoarele mele cronici fiecare punct în detaliu. “Teatrul francez, din Paris — Vezi ilustrația — Corespondentul nostru particular din Paris, d. Bandi, ne-a telegrafiat zilele trecute amănuntele asupra incendiului teatrului francez din Paris. Dăm azi ca ilustrație o vedere a acestui teatru, care în curs de trei veacuri a fost focarul artei dramatice francese. Istoria teatrului frances (Théâtre francais) datează din acea epocă romantică, în care s-a format o societate franceză de comedianți, pe la mijlocul secolului al XVI, și care da reprezintațiuni în Hotel de Bourgogne. La 1658 apăru Molière cu o trupă de actori și dete reprezintațiuni în fața regelui Ludovic XIV, ceea ce decise soarta lui. Molière deschise un teatru per* Pântecele plin nu învață bucuros. Din istoria Secolului XIX 39 Februarie (1884) Trupele generalului Billot reușesc în cele din urmă să gonească din Bac-Ninh, în Asia, pe chinezii și pirații ce se aflau acolo. Arlista Jeanne Henriét. Ilustrația de mai jos reprezintă portretul nenorocitei artiste d-ra Jeanne Henriot, victimă a groaznicului incendiu de la Teatrul francez din Paris. Tînăra și frumoasa artistă, când a isbucnit incendiul, și-a perdut cu totul prezența de spirit; ea, în loc să alerge pe scară în jos, alergă în sus. Aici se asfixiă și căzu jos, și cadavrul ei după cum am mai spus, a fost găsit carbonizat. Mama ei a înebunit de durere. Tînera victimă era bucuria și mândria familiei. Cu puțin înainte de sfârșitul ei tragic, d-șoara Henriot se fotografia la Reutlinger în Paris și sora ei cea mică veni la mama sa cu fața strălucitoare de bucurie, ca să istorisească cu mândrie, cum admira publicul portretul sorei sale. După câteva minute mai târziu veni bătrâna lor mătușă, ca să anunțe groaznica nenorocire. Inmormîntarea regretatei artiste s’a făcut Sâmbătă cu mare ceremonie, în prezența unui public numeros și compus din toate clasele societăței. O mulțime de coroane împodobea și carul funebru. Artista Jeanne Henriot GRONÎCI FEMENINE Frumusețea Din ce se compune ‘ frumusețea ? Mai înainte de ori-ce fața, care cere îngrijiri continue. Cea mai frumoasă femee din lume, cu trăsături admirabile, cu un per majestuos, va părea urîtă A se citi începutul noului roman A waa«'««răi«; JtUsaciSfe în «Ziarul Citiétoriilor» care a apărut azi, Marți 29 Februarie, și care se vinde 10 bani în toată țara. Din Macedonia (Coresp. part. a ziar. Universul) Atentat contra unul guvernator Intr’una din zilele săptămenei trecute, în orașul nostru Corcea, guvernămîntul Bitolia, pe la orele 7 seara, un individ musulman a tras donr focuri de revolver asupra guvernatorului orașului, prin fereastra caselor sale, pe când el sta la masă, fără însă din norocire a’l nemeri. Imediat, după alarma dată, s’au înștiințat autoritățile locale, cari, punând poliția în urmărirea autorului crimei neisbutite, el s’a putut descoperi d’abia a doua zi. Marele fu mirarea însă, când în persoana criminalului au recunoscut pe un beiu musulman din localitate și bine văzut, care imediat, după interogatoriul ce i s’a luat, mărturisind atentatul, a fost depus în închisoarea locală. Atentatul acesta se crede a fi pus în execuție de o conjurație mare a mai multor musulmani din localitate, contra guvernatorului, pe care au mare ură, pentru activitatea lui nemărginită în dreapta administrație, fără a ține seamă de religie sau națiune, și pentru libertatea ce a dat-o în toată suscitată eparhie de vr’o două ani încoace, de când a fost numit guvernator, și prin stârpirea tuturor bandiților din împrejurimi, între cari și a renumitului cap de bandiți Caip, care în interval de 25 ani a fost teroarea creștinilor. E de notat că guvernatorul orașului, anume Mehmet Ali Pașa, este de origină albanez, e foarte popular și cult, și locuește în cartierul creștin al orașului. Coresp. CRONICA Vis-a-vis D. Victor avea o judecată escelentă asupra frumuseței femeești. Era însă atât de sfieios, încât nu îndrăznea să facă cunoștință cu femeile. Într’o Duminecă dimineață, când sta la fereastră, observă că în casa din față se mutase o familie compusă dintr-un domn și două dame. Aceste din urmă stele au mereu la geam și priveau pe trecători. Victor, foarte curios din fire, întrebă pe gasda sa cine sunt nouii vecini. Aceasta îî spuse că este d. Nae cu soția și cu fiica sa, care nu păreai că trăesc tocmai bine. Fiica Aurelia este geloasă pe soția tatălui ei, care nu prea ținea la ea. Nici nu e lucru de mirare. Un bărbat, care are o fiică atât de mare, nici nu trebuia să se mai însoare. Victor se puse pe gânduri. Simpatia sa pentru drăgălașa fată creștea din zi în zi. El simțea milă față de ea, și, după cum se știe, de la milă până la amor nu e decât un pas. Atât de frumoasă și atât de nenorocită ! Simțul cavaleresc al lui Victor se revoltă contra acestei idei. Trecură mai multe săptămâni și Victor observă că drăgălașa fată îl privea cu interes, ba chiar îl și zîmbise de vre-o două ori. Ca să mascheze stratimentele, ei începu să facă curte mamei ei vitrege, în vârstă cam de 35 de ani. Intr’o zi întâlni această familie pe calea Victoriei și salută. Damele răspunseră la această salutare, dar bătrânul nu. Victor se puse pe lucru. Gum sosi acasă trimise prin servitoare un buchet de viorele de Parma, după care urmară altele. După aceea începu o deasă corespondență de dragoste. Peste câtva timp Victor îndrăsni să facă o propunere iara doua zi, pe când Victor își sorbea cafeaua, auzi o bătae in ușă, și după un moment intră d. Nae. . — Bună seara, zise el. Am onoare a vorbi cu d. Victor? — Da, răspunse acesta emoționat. — Fiica mea, zise Nae, este o fată harnică și cuminte. Mi-a spus totul, chiar și despre cererea în căsătorie. Victor se roși, dar nu zise nimic. Nii — Am venit, continuă Nae, ca să-ți fac cunoștința. Soția mea a aflat, pe masa fiicei mele, scrisoarea d-tale și astfel s’a descoperit secretul. Te rog deci să ne faci vizită. Ești bine venit în casa noastră. Victor nu așteptă să i se spună de două ori, ci plecă. Damele îl aștepta. Victor observă că drăgălașa blondină plecă ochii la pământ când îl văzu. Viitoarea soacră îî aruncă priviri scrutătoare și zimbi apoi cu cochetărie. Bietul Victor era cu totul zăpăcit. Nae începu conversația. Din una alta veni vorba și despre muzică. Nae provocă pe Aurelia să cânte la pian. Atunci se ridică cea mai în vârstă dintre femei și începu să cânte la pian. Victor deveni palid ca moartea. Ochii sei rätoceau de la pian la blondina care stătea pe canapea. — Scuzați, zise el, doamna de la pian este soția dv. ? — Ce spui? Nu, răspunse Nae mirat, este fiica mea Aurelia, căreia i-a dăruit inima. Victor tremura ca trestia suflată de vânt. Se ridică și zise: — Este o mare greșeală ! — Greșeală ?! esclamă Nae sărind de pe scaun. o«? o otoni o . JOHAN ORTH ! îndrăznețul marinar ! sau Tainele de pe bordul vas sulii Santa Stargareta A Mare roman popular Rin timpurile noul, de Herman Feller, căpitan de corabie CAPIT. XII — Foarte bine, însă mai Intern trebue înlăturat bărbatul d-tale, frumoasă Luise. Și o să te miri de repeziciunea cu care o să’l fac eu să dispară, adaogă dînsul zîmbind. Prin ochii frumoasei femei trecu un fulger drăcesc. — O să’țî trimit un om care o să te libereze de monstru, urmă streinul. Dar acum trebue să plec de la casa roșie, pentru că mi se pare că se face ziuă. La revedere dar, Dînsa’î înlănțui din nou gâtul cu brațele. . . — Nu, nu, esclamă dînsa, nu te las să pleci numai așa; spune-mi mai intei cum le numești. — Haha ! esclamă dînsul rîzând, nu ți-am spus încă cum me chiamă? Ei bine, numele meu este Robert Johns ! Și acum spune-mi și pe al teu. — Contesa Hegewald, răspunse dînsa. El o privi mirat, apoi rîse. — Glumești ? — De loc, zise ea și-i destăinui secretul nașterei sale. Robert dete din cap. — Dar atunci trebue să silești pe tatăl tău ca să te recunoască. — Nu, răspunse Luisa, sunt prea decăzută; mizerabilul n’o să voiască cu nici un preț. — Și eu îți spun că o să te recunoască. Așteaptă numai să treacă puțin timp și să vezi că am să găsesc eu mijloacele cele bune.Dar acum noapte bună. Ar fi bine dacă te-ai împăca pentru câteva zile cu bărbatul teu , să te iei bine pe lângă el pentru ca să nu bănuiască nimic. Dînsa’î înlănțui încă odată gâtul cu brațele. — Eu însămî o să să’mî fac un plan cum să me curăț mai repede de dînsul, zise dînsa. Așa dar peste 3 zile ne întâlnim din nou. Până atunci sper să fiu liberă, liberă, iubitule, și atunci nimeni altul afară de tine nu’mî va fi stăpân. Eșiră împreună din casa roșie și jos în stradă se despărțiră. Luisa, care era învăluită într’o manta călduroasă, apucă pe o stradă laterală și se opri înaintea unei oase joase, mici. Voi să se uite înăuntru pe fereastră, însă pe ea era un așa strat de praf și murdărie, încât nu văzu nimic. Se duse atunci la ușă și o deschise. Un aer puturos, amestecat cu miros de rachiu și cu fum de tutun, o isbi în față. Nici un moment de îndoială nu putea să aibă cineva asupra soiului de societate din care făceau parte «domnii» și «doamnele» cari ocupau mesele murdare din localul în care intră Luisa. Ei însă prea puțin îî păsa de acea societate pestriță. Străbătu localul și se opri la o masă din fund, unde patru oameni jucau cărți. — Ei, Willy! esclamă dînsa, bătând cu mâna umărul unui jucător. Imediat omul se întoarse arătându’șî fața groaznic de pocită. Era soțul ei, Willy roșul, care într’un mod ciudat, pe care o să’i povestim mai târziu, își perduse nasul și urechile. — Tu, Luisa ? esclamă dînsul. De unde vii ? — Dar ce, e oare așa de mirare că nevasta ta vine să te caute? — Foarte de mirare, pentru că asta mi se întâmplă pentru întăia oară, răspunse dînsul aruncând cărțile pe masă și adresând priviri pătimașe nevestei sale. — Nu vrei să mergem? E ziuă deja, zise tînera femee. — Desigur, bucuros, răspunse dînsul din ce în ce mai mirat , dacă vrei... Și fără să bage în seamă esclamările, parte spirituale, parte batjocoritoare ale tovarășilor sei, placă cu Luisa din local. Dînsa era nespus de amabilă și drăgostoasă cum el n’o cunoscuse încă niciodată. Mai înainte Luisa, făcându’șî violență, abia putea să’î sufere mângâierile ; îî fusese întotdeauna greață de el. Acum i se arăta așa confidentă încât cu drept tâlharul era cuprins de uimire. Casa unde se duseră era a bunicei Luisei, care ’și câștiga existența ținând o cârciumioară. Casa era în curte și avea două camere mici mobilate destul de bine. Din produsele expedițiilor de furt pe cari Willy roșul le întreprindea din când în când, dînsul făcea cadouri Luisei. Și de data asta, se vedea scînteind un minunat briliant la un deget al mâiiei lui stângi. Luisa ’i privi încântată, iar Willy îi povesti că în noaptea precedentă desgropase un cadavru, înmormîntat în acea zi, la cimitirul de Vest, și că’î luase acel inel. Zicând așa, își scoase inelul din deget și’l puse în degetul Luisei. Dînsa se înfiora, scoase iar inelul și începu să’l șteargă. Willy roșul rîse și zise : — N’am grijă, că l-am ținut un sfert de ceas sub căderea de apă. Erau șase ore de dimineață când soții intrară în casa bunicei Luisei. Bătrâna era deja sculată și se uită nu tocmai cu mare plăcere la vrednica pereche care trecu în odaea rezervată.Luisa se întoarse însă singură lângă bunica sa și aceasta ’î zise. — Eu nu înțeleg Luisa, că tu, care ești o femee frumoasă și tînera, să nu cauți a scăpa de scârba asta de bărbat. — N’ai grijă, bunică, îi răspunse Luisa în șoaptă, dorința ta o să se împlineasă în curând, însă trebue să’mî fii de ajutor. Bătrâna, care după îmbrăcămintea eî trențuită și după mutra eî semăna a o megeră, își înlătură de pe frunte pletele cărunte, murdare, și răspunse privind pe nepoata sa cu ochii eî mici, înțepători. — Fac orîce, pentru ca să te știu liberată de pocitania asta. Dar acum taci, mi se pare că s’a deschis ușa. — O să vin mai târziu la tine, îi șopti iar Luisa, și atunci o să aranjăm afacerea. După asta fugi din nou în camera de din dos pentru ca să țină tovărășie bărbatului său. Pe la amiazi, Willy roșul plecă de la cârciumă și Luisa trecu în prăvălie, unde bunica sa o aștepta cu o cană mare cu cafea.^ — Ai venit în sfârșit? exclamă bătrâna mutând în cafea o bucată de pâine albă. Prea mult a stat blestematul aci. Luisa aftă adânc. — Sper să fie asta ultima oară când am stat cu dînsul. Am făcut astă-nroapte cunoștință cu un om așa frumos și așa voinic, cum n’am mai văzut. Are un vapor mare și vrea să mă ia cu dînsul. Iți închipui dar ce dorință am ca să mă curăț de scârba asta de om care plecă acum d’aci. Ia spune, bunică, Jack acela mai vine pe aci? — Jack? Dar ce ai cu dînsul? întrebă bătrâna îngrijată. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-țî lua așa belea pe cap. — Nici prin gând nu-mi trece una ca asta. Te’ntreb de el numai pentru că ajutorul lui miar fi de mare trebuință acum. — Vine în toate serile, răspunse bătrâna și desigur că o să vie și azi pentru ca să-și bea aci paharul de whisky. De cele mai multe ori vine pe la șase ore seara. Dacă vrei să vorbești cu el, o să ți-1 trimit aci. Dar acum trebue să caut de prăvălie. Se apropie ceasul în care au să vie lucrătorii de la fabrici și atunci am mult de lucru. Luisa trecu în altă cameră și se întinse pe o sofa mică de pele, stând în așteptare. Pe la șeapte preveni bunică sa cu un om înalt în a cărui mutră se citea, de la prima vedere, semnele crimelor și ale nelegiuirilor. Era însă corect îmbrăcat, cu un costum cenușiu, avea cămașă orbitoare de albeață și o cravată frumoasă. — Ah ! exclamă dînsul, e frumoasa nevastă a amicului meu, și apucă cu amândouă mâinile lui mari mâna mică a Luisei, care î-o lăsă în voie. Bătrâna se retrase și vrednica pereche rămase împreună. Convorbirea ținu foarte mult. După ce trecură două ore și baba văzură Jack nu se mai întoarce în prăvălie, veni, deschise ușa și-și băgă capul în odaie. Ii văzu pe amândouî în conversație vie încă, stând unul lângă altul. Insă curând Jack se pregăti să plece și luându-șî seara bună de la Luisa, care ’i plăcea foarte mult, voi s’o îmbrățișeze. Insă dînsa se feri și rîse. — Nu, nu, până aci n’am ajuns încă, zise dînsa, trebue să meriți mai interü răsplata și ai s’o primești desigur. Acum dute, căci se poate ca Willy să se întoarcă, și de te-ar găsi cu mine, tot planul nostru ar cădea în baltă. Jack îî întinse mâna și se duse. (Va urina)