Universul, aprilie 1900 (Anul 18, nr. 90-116)

1900-04-01 / nr. 90

București, 31 Martie. Francisc Iosif la Berlin Călătoriile Suveranilor sunt întotdeauna evenimente,cari atrag asupra lor atențiunea lumii întregi, cu atât mai mult când ele au loc în vremuri de nesiguranță. E car firesc ca vizita, pe care bătrânul monarh al Austro-Ungariei a hotărît să o facă prietenului și aliatului șeic Wilhelm II al Germaniei, să formeze obiectul discuțiunilor. Presa oficioasă austriacă și germană se silesc să dea acestei vizite un caracter pur privat. împăratul Francisc Iosif nu s’ar duce la Berlin decât ca să asiste la serbarea declarării majorității moștenitorului de tron. Lumea însă nu vrea să creadă această explicație. Declararea majorității moștenitorului unui tron așa de puternic ca acela al Germaniei, e desigur un eveniment de mare importanță. In orice moment, moștenitorul poate deveni Suveran, exercitând o înrâurire enormă asupra destinelor unui mare popor și asupra politicei ilumii întregi. Cu toate astea, evenimentul nu explică în de ajuns proiectata călătorie a unui bătrân monarh, care foarte greu iese din statele sale. • Pe de altă parte, situațiunea internațională e așa că oricine e ademenit să creadă că scopul vizitei e de ordin înalt politic. In peninsula balcanică e fierbere peste tot. Macedonia clocotește. De o parte agitațiuni bulgărești , de altă parte mișcarea albanezilor. I In Bulgaria aspirațiuni de independență, de întindere teritorială, in Serbia o situațiune critică,putând avea urmări grave. Cu o asemenea stare de lucruri, nu e de mirare ca lumea să vadă în vizita împăratului Francisc Iosef altceva decât un act de simplă curtoazie. E adevărat că ziarul ministerului de interne din Viena a publicat o corespondență din Petersburg, în care se asigură că Rusia ține și astăzi neclintit la înțelegerea încheiată acum câțiva ani cu Austria pentru netulburarea statului-quo din Balcani. Dar aceste asigurări nu cumpănesc tot atâta cât faptul că mari concentrari de trupe s’au făcut în Hudul Rusiei. De altmintrelea, în călătoria sa, bătrânul monarh va fi însoțit de ministrul de externe, d. conte Goluchowsky. Faptul acesta are un înțeles destul de clar: ministrul de externe nu e de loc necesar în săvîrșirea unui act privat al Suveranului. Prezența acestui demnitar face să se creadă că în întrevederea de la Berlin a celor două monarhy va fi vorba de politica internațională. • Natural, în primul loc se va discuta asupra situațiunei din Balcani, care incontestabil e grea și periculoasă. Un lucru de nimic poate aprinde focul în această parte a Europei. Numai presiunea exercitată în comun acord de cele 2 mari Puteri interesate, Rusia și Austria, mai poate ține lucrurile pe loc. Presupunerea că împăratul Francisc Iosif va cere lui Wilhelm II să intervină pe lângă Rusia pentru menținerea liniștei în Balcani, e poate cea mai apropiată de adevăr, case engleze ; guvernul regelu Don Carlos întrerupsese lucrările și în mod arbitrar pusese mâna pe tot materialul. Guvernul englez protestase și cazul fu judecat de un tribunal special din Berna. Hotărîrea, care se aștepta de mult, s’a dat în fine acum câtva timp și Portugalia a fost condamnată să plătească o despăgubire de 15 milioane. Surprinderea a fost mare la Londra, toată lumea credea sau cel puțin spera că Portugalia va fi condamnată la o sumă de două sau de trei ori mai însemnată și că neputând plăti, guvernul englez îi va procura fondurile necesare și va lua drept garanție golful Delagoa și portul Lorenzo Marques. Decisiunea tribunalului a permis însă Portugaliei să scape de această displăcută pozițiune, așa că guvernul britanic a căutat să dobândească singur ceea ce spera că tribunalul din Berna îi va acorda și a amenințat Portugalia, care a permis trupelor engleze să treacă prin Mozambic pentru a ajunge mai repede în Rhodesia. Este evident că această favoare dată Marei Britanii este contrarie regulelor neutralității, dar cel puțin lipsa de neutralitate a Portugaliei are scuza de a fi o lipsă de neutralitate impusă. Se știe că de la 1890, adică de când situațiunea financiară a Portugaliei este atât de critică, Marea Britanie nu s-a sfiit să amenințe acest mic regat, cu speranța sau poate chiar cu siguranța că va distruge imperiul lui colonial. In 1891 Anglia a mers cu amenințările până acolo, încât a trimis o flotă la Lisabona pentru a impune regelui Don Carlos delimitarea protectoratului lor în Africa apusană. Și de atunci până azi guvernul din St. James fiu a perdus o ocazie fără a se folosi de puterea și de prestigiul lui în contra sărmanei Portugal». Văzând de astă-dată că tribunalul din Berna l-a lipsit de admirabilul prilej ce ar fivut ca să pue, conform cu toate regulele și convențiunile internaționale, mâna pe Deiagoa-Bay, a recurs la un derivativ, a impus Portugaliei debarcarea trupelor sale la Beira. Oficial guvernul din Lisabona nu poate declara că a fost silit de englezi, dar e îndestulător să reamintim raporturile dintre Marea Britanie și Portugalia, pentru a ne da seamă de adevărata cauză a acestor concesiuni. De-altminteri argumentul tractatului nici nu se poate susține, căci de la începutul războiului Anglia a tot manifestat intenția să debarce trupele ei în coloniile portugheze ; dacă ar fi avut un tractat formal, cine ar fi putut s-o împiedice să realiseze această măsură pe care o dorea atât de mult și de care avea așa mare nevoe. Consecințele ce aceste evenimente pot avea asupra situațiunei militare din Transvaal sunt netăgăduite, mai ales în fața noului aspect ce au luat operațiunile din Orange. Lord Roberts este azi într-o pozițiune foarte grea la Bloemfontein , lipsit de cavalerie, nu poate înainta; boerii îl hărțuesc din toate părțile și, comunicațiunile și aprovisionirile se fac cu mult pericol. In asemenea condițiuni, o coloană engleză, care ar intra prin nordul Transvaalului și s’ar îndrepta spre Pretoria, ar putea în câteva zile schimba situația. Precum vedem, învinuirile aduse Portugaliei nu se pot legitima, ele nu sunt nici o amabilitate față de englezi, nici cum au pretins unii o călcare a dreptului ginților făcut cu știre și w voință. Lăsând la o parte dreptul celui mai tare care s’a manifestat și aci cu multă tărie și judecând evenimentele din punctul de vedere al dreptului internațional și al disposițiunilor congresului de la Paga, putem deduce din această afacere două conduși un: de o potrivă de triste. Intiți că tribunalul arbitral are o valoare cât se poate de problematică, căci hotărîrile lui, dacă nu convin unei mari puteri, aceasta se grăbește a evita disposițiunile lui pe altă cale, pe maza puterei, adică conflictul se reduce indirect la dreptul celui mai tare, la maxima «la force prime le droit». Al doilea, ca tribunalul arbitrar și în genere toată instituțiunea arbitragiului nu poate avea în domeniul internațional nici o valoare practică, nu poate să înlăture prin nici un mijloc legile sociale ce conduc națiunile. Această constatare poate fi tristă, dar nu trebue să ne facem nici o ilujie: arbitragiul azi nu are nici un folos, căci dacă pune în prezență două mari puteri, ele au alte mijloace de a regula conflictele lor. Frica ce au unele de altele și autoritatea de cari dispun, compensându-se, ele se înțeleg sau amical, sau recurg la arme. Dacă pune în prezență o mare putere cu o mică putere, atunci rezultatul este încă nul, căci chiar dacă se dă dreptate micului stat, marea putere calcă peste hotărîrea arbitragiului și indirect resolvă chestia în favoarea ei cum s’a întîmplat în cazul de față cu Portugalia și Anglia; mai mult, în aceste condițiuni puterea care a servit de arbitru este pusă într’o pozițiune atât de critică, mai ales când e o mică putere, încât asemenea servicii devin pentru ea un pericol și o înștiințare de abținere pentru viitor. Prin urmare arbitragiul nu mai rămâne decât în chestiunile de cea mai mică valoare ; or acolo s’a practicat în toate timpurile. In ce privește protestările ce câteva state le vor adresa Portugaliei sau Angliei, e probabil că nici nu se vor ivi, căci amorul marelor puteri pentru Boerî e un amor platonic. Mulți filosofi au zis că amorul platonic nu există; de sigur că acești cugetători nu s’au gândit la politica internațională, care nu cunoaște decât acest amor. I. G. D. cu o dedicație autografă Ioaeî Giornale di Sicilia, ce apare la Palermo. Era aproape de 1 Aprilie stil nou, redacția ziarului avu o bănuială și făcu o anchetă, din care reeși că fotografia era a unui camerist în serviciul unui bogat proprietar și că păcăleala fusese făcută de fiica acelui bogătaș. Acei de la Giornale di Sicilia, însă, păcăliți astfel, voiră la rândul lor să-și bată joc de cititori și anunțară că primiseră fotografia vestitului bandit. Succesul glumei fu mai mult decât complect. Toate ziarele reproduseră știrea. Autoritatea judiciară interveni și luă fotografia, spre a putea mai ușor pune mâna pe bandit. «Noua Halle» în Statele Unite Ziarul Herald, din New-York, are un articol asupra coloniei Noua Italie, ce s-a alcătuit la New Jersey. Această colonie italiană—scrie Herald—a luat o desvoltare minunată și a atras atenția multor consuli streini. D. G. Bianchi, consulul general al Italiei din New York, afirmă că nu e în America o colonie italiană mai prosperă decât Noua Italie. Sărmanii emigrați au găsit un pământ, care le dă lapte și miere. Câțiva din coloniști au o adevărată bogăție, cu toate că trăesc în mare simplicitate. Cultivatorii italieni își întind proprietatea teritoriilor lor și î și augmentă depozitele lor în Bănci, pe când americanii din aceiași regiune o duc foarte prost, afară de câteva excepțiuni. Cultivatorul italian — continuă Herald — merită averea sa, căci lucrează cu o răbdare admirabilă. Acum câteva luni a fost propunerea de a se întinde o ramificare a căei ferate de la Landisville până la Noua Italie, pentru ca acei coloniști să aibă un debușeu pentru produsele lor. Administratorii căii ferate centrale au fost uimiți atunci când mai mulți italieni cu mâinile grosolane se prezintară la ei oferindu-se de a lua fiecare câte zece mii de dolari de acțiuni în noua cale ferată. Toți acești emigranți au sosit acolo foarte săraci. Tragedii caznice Deunări, pe când familia Giannini, din Florența, prânzea împreună cu cumnatul lor Turbiani, intră deodată un odae Pietro Cacalli, în vârstă de 50 ani, fratele nevestei lui Giannini, și trase două focuri de pușcă, rănind în mod grav pe femeea Turbiani și ușor pe cumnatul ei. Apoi Facialii se urcă repede în catul de sus și închizându-se într’o odae, își trase tot cu aceiași, pușcă trei focuri, două in cap și unul în pept. Nenorocitul muri după câteva minute. Cauza acestei tragedii sunt niște chestiuni bănești. Antigon. . —« — Calendar pe anul 1900 Di’lodul Vineri, 31 Martie.— Cuv. Ipatie Catolie Vineri, 13 Aprilie. — Vinerea mare. Soarele răsare 5.24 ; apune 6.39 zilele...—M’am ținut de juruință, dragă Costică, adaose fata după ce-a povesti, emoționată, toată scena din biserica lenei ; acum e rîndul d-tale, să-ți împlinești cuvîntul. Eu simt nenorocită... Când tata ar ști că eu sunt o fată necinstită, m’ar ucide... Și cu brațele ei cuprindea pe junele amant și-l stringea la finul ei... Dar acum Beizadea, care aflase tot ce-i trebuia să știe, se smucește din brațele drăgăstoase ale fetei și nemilostiv îi zice : Nu, femeea mea nu poți fi... Te voiii mărita cu un om de treabă, te voi înzestra... — Netrebnice înșelător, strigă energica fată a lui Trăsnea. Așa mi-am grăit atunci când m’am ademenit?... Eu nu sunt nenorocita fată a armeanului Tinghiroglu... te ucid ! Dar fără a mai asculta vorbele Marioarei, Beizadea, deprins cu d’ar de astea ieși din cameră. Arnăutul îl aștepta la poartă, însoțit de el și hăulind un cântec grecesc, se întoarse la curtea domnească. Marioara, rămasă singură, nu-și putu birui lacrimile ce o podidiră... VI — Boeriile, zice lui G. Filipescu, arnăutul seu Gherasim. O tîneră fată vrea numai decât s’o primiți, zice că are să vă spună o taină vajnică... — Așa de dimineață? Nici nu sunt îmbrăcat... — Zice că e vorba de viața d-tale. — Să intre... Marioara Trăsnea sbucni în etacul marelui boer. Ea îi povesti tot ce făcuse astă-noapte și cum Beizadea Costake acum știe pe nume pe toți cei cari se adunaseră la biserica lenei... — Omoară-mă, boerule, sunt vinovată, dar îi iubeam și-mă jurase că mă va face soția lui... Orî-cât de înfuriat putea fi G. Filipescu contra trădătoarei spioane, ci, cu pătrunderea sa de spirit, cântări toate împrejurările și înțelese că Marioara, în setea ei de răzbunare, era cel mai bun aliat al conspirațiunei contra lui Vodă. Deci el își potoli, cât mai bine putu, prima mânie, și zise fetei , te da acasă, frumoasa pepiiv. » ie vor» r»aduna noi... Păzește-te de a te mai întâlni cu Beizadea... Imediat Filipescu vesti tuturor boerilor, amici ai lui, cele întâmplate și peste o oră cu toții erau adunați în chioșcul de la Ferăstrău. Toamna timpurie îngălbenise trestia din baltă și ostrovul pe care era durat chioșcul nu mai sgomora de șoaptele misterioase ale amorezaților. Ales la ore matinale, locul era cu desăvârșire pustiu, deci bine ales pentru întâlnirea conspiratorilor. VII La Curtea domnească era în dimineața zilei de 19 Octombrie 1827 mare mișcare. Beizadea Costakhe, cât sosise de la casa lui Trăsnea, intrase în atajul unde odihnea tatăl său Gregorie D. Ghica-Vodă și-î dete știre de toate cele ce se întâmplase în timpul nopței. Curând sosi și spătarul Alecu Ghica. Gât află Vodă de conspirațiunea boerilor și mai ales când știu că Damnando al consulatului rusesc era cu boerii, el înțelese că Domnia îi e pe sfîrșite. Gata era Ghica-Vodă să ordone să tragă la scară caretele pregătite și să ia drumul Ardealului. Dar Beizadea Costache și Marele Spătar se împotriviră, zicând că încă nu este primejdie pe cât timp Minciaki nu s’a arătat fățiș răüvoitor al Domnitorului. — Trebue,Măria Ta, zice Spătarul, să fie înconjurați boierii adunați la sfatul de taină, cu pandurii din straja Curței și surghiuniți câțîva din capi și o să vezi cum se vor liniști toți ceil’alțî. Și iacă mi-a venit veste sigură, că tocmai acum boeriî buntușnicî s’au adunat la chioșcul de la Ferestrea. Capitanul de la straja Mogoșoaei mî-a adus acum o clipă asemenea știre. In acea clipă intră în camera de culcare a lui Vodă Nicolae, Trăsnea, devotatul său servitor. — Măria Ta, zice el, cu adevărat boierii neprielnici Măriei Tale sunt la Ferestrea. Dă-mî voie Măria Ta să iaui o ceată de panduri și peste o jumătate de oră ți’i aduc pe toți legați fedeleș. — Fie cum vreți voi, zice Vodă, pofâind din nerghilea și făcând să clocotească apa din ea. Numai feriți vă de a vă atinge de omul consulatului. Să te văd, Trăsnea ! VIII Abia se adunaseră în chioșcul de la Ferestrea boierii de căpetenie înțeleși cu boierul G. Filipescu. Se aștepta sosirea lui Damnando, când deodată o trăsură se oprește în fața Ostrovului pe malul lacului și din ea sare în luntrea de la mal Mărioara Trăsnea. — Fugiți, boerî d-voastră, strigă tînăra fală, deschizând ușa chioșcului. Vine fata și cu Beizadea cu panduri să vă prinză. Boerii cearcă a o tuli care încotro... Dar era prea târziu. Tot malul lacului era înțesat de panduri. Numai pasăre să fi fost, ar fi putut scăpa din mâinele oamenilor lui Trăsnea. Acesta se asvârle în o luntre și cât ai gândi este pe pragul chioșcului. Boerii stau toți încremeniți și îngroziți. G. Filipescu scoate îngerul cu plasele de petre scumpe din șalul de la brau și se repede la Trăsnea. Și mai repede decât mișcarea lui Filipescu furia a Marioarei: ea se puse în fața armei ridicată de Filipescu, făcând din fragedul ei corp un scut de apărare a tată-seu. Un moment și Filipescu ne mai putând opri mâna lui o ucidea, străpungând sînul nefericitei fete. Pandurii dădeau însă în acea clipă iureș în chioșc și boerii fură prinși, legați cu mâinele îndărăt și fură așa duși înaintea lui Vodă. Nicolae Trăsnea, buimăcit de primejdia în care se aflase Marioara, nu se mai gândea decât la ea. Era fiica lui iubită, convingă că n’a fost atinsă de îngerul lui Filipescu. Un rîs convulsiv fa tot răspunsul fetei. Marioara era nebună !... — Marioară, Marioara, ce cauți aici 7 o inire cu el căutând șase V. A. Urechii. București, Martie 1900. 159 Politica externă Anglia și Portugalia Zilele trecute ministerul portughez a anunțat că pune la dispoziția Angliei portul Beira din nordul Mozambicului, așa ca trupele engleze comandate de colonelul Carrington să poată trece direct în Rhodesia. Această știre a produs mult zgomot și a fost viu comentată de presa europeană; pretutindeni s-a spus că Portugalia nu a respectat atitudinea neutră, pe care toate celelalte Puteri au păstrat-o în războiul sud-african. Portugalia a protestat în contra învinuirilor ce i s’au adus, a declarat că rămâne neutră și că nu execută decât dispozițiunile unei convențiuni încheiată de mult timp cu guvernul englez. Cu toate acestea debarcarea trupelor britanice la Beira pare a fi nu numai aplicarea unui vechiu tractat, dar consecința sentinței tribunalului arbitrar din Berna. Intre Anglia și Portugalia exista o neînțelegere cu privire la calea ferată ce leagă Delagoa Bay cu Transvaalul. Această linie fusese dată în întreprinderea unei Din Italia (Coresp. part. a ziar. UNIVERSUL) Roma, 27 Martie. Noul ministru de război. Toți cred că primul-ministru Pelloux a făcut o bună alegere în persoana noului ministru de războiu, generalul Coriolan Ponza de San Martino. 1j Acest general nu e nici sedaltor, nici deputat, nu s’a amestecat niciodată în afacerile politice ; dar el e un bun patriot, un om activ și foarte inteligent, un spirit înalt și cult, un iubitor al armatei și patriei, și asta valorează mai mult decât s’ar fi luptat în cutare sau cutare grupare politică. O păcăleală de Aprilie Acum câte-va zile banditul Candino și-a trimes fotografia. Sacrii lui Grigore C. Ghica-Voda Urmare și sfîrșit. — (Vezi numerile 88 și 89) V De abia ajunsese Marioara acasă și Bezade Costache, în faptul zilei, însoțit de credinciosul său arnăut, batea în fereastra de la camera fetei, care dădea spre stradă. Doica Paraschiva deschise cu îngrijire poarta curței și introduse pe tînârul fecior de Domn în cameră Marioarei, fără ca nimeni din casă să prinză de veste. Juna fată de abia avusese timp să-și ia broboada după cap și să-și desbrace maroleaua. Beizadea o cuprinse de funa î talie și sărutând rumenii ei obraji, o întrebă Ei, ce ai aflat? — Ce am aflat mi-a dovedit că nu se înșelase feciorul de la vornicul Racoviță : da, boerii vor să dărîme domnia Măriei Sale, chiar dacă ar trebui să-i ridice Școala în care sunt închiși ofițerii englezi prizonieri la Pretoria — Vezi ilustrația — Gravura noastră de azi înfățișează o școală din Pretoria,—Capitala Transvaalului, — în care sunt închiși ofițerii englezi, făcuți prizonieri de boerî în diferite lupte. Se știe că ceîlalțî prizonieri englezi, foarte numeroși, sunt ținuți pe câmpul de curse din Pretoria. CRONICI FEMENINE Frumusețea la bărbat II Am spus în cronica mea de erî că curățenia e adevăratul lux al bărbatului. In fiecare dimineață el trebue să se spele cu săpun pe barbă, gât, umeri și brațe. Dacă el e foarte sângeros, cu fața puțin congestionată, se va spăla cu apă la 30 °, se va șterge bine cu un prosop fin, dar fără să frece, căci e zadarnic ca el să se urîțească printr’un ten, care de la roșiu va trece la violet. Dar el nu trebue să uite că dacă se spală cu apă caldă, va trebui să evite de a eși imediat după aceea. Dacă această congestiune nu trece cu apă caldă, și e tendință să se facă bube pe obraz, el va trebui să se îngrijească mult, căci nimeni n’are dreptul de a impune vederea urîțeniei sale celor l’alțî, mai ales dacă aceasta se poate înlătura. Barba și părul trebuesc tunse adesea, la date fixe, pentru ca fața să rămâie aceiași. Unghiile vor fi foarte scurte și foarte curate. Nu e de loc frumos a se lăsa ca să crească unghiile, așa că seamănă cu ghiara și sunt grozzav de desgustătoare când nici nu sunt ținute curat. Apoi bărbatul cochet va putea să’șî apropie multe din sfaturile ce le-am dat femeilor, cu condiția ca asta s’o facă în așa chip, ca lumea ceal’altă să n’o observe și el să devie caraghios." Iată, domnul meu, am terminat a mă ocupat de chestiunea ce mi-ați pus asupra Frumuseței la bărbat. Ziua. — p —— ' ■ Din istoria Secolului XIX 31 Martie (1854) . Un violent incendiu distrugă în mai puțin de trei ore drăgălașul orășel Holmbo (provincia Upland), în Suedia. RĂZBOIUL dintre Anglia și Transvaal — Prin poștă — ■ Am dat și noi știrea, că cunoscutul medic român de la băile din Mehadia, d. dr. Al. Popovicî, s’a dus în Transvaal, unde a condus spitalele de câmp ale Boerilor. După cum se anunță din Lissabona ziarului «Neues Pester Journal» din Budapesta, d. dr. Popovicî se va reîntoarce în curând în patria sa. D. doctor Popovicî, într’o convorbire a sa, ce a avut’o în Lissabona cu unul dintre membrii coloniei ungare de acolo, a zis între altele că Boerii n’au descuragiat nici un moment în lupta lor dreaptă, și că însuflețirea pentru războiu în Transvaal este în creștere. torța, bărbați tineri și bătrâni, militari și negustori, au declarat d-ul dr. Popovicî, că ei nu se lasă, până când nu vor asigura independența republicei bbere. «Să dureze războiul ani întregi, curagiul nostru totuși nu se va micșora», astfel îi declară d-lui dr. Popovicî generalul Botha. D. Popovici spune că la reocuparea înălțimilor de la Spionshop, unde d-sa a fost martor ocular, boeriî au arătat o bravură uimitoare. 442 de boerî s’au aruncat asupra a 2500 englezi și i-au respins. Durere numai, zice medicul Popovicî, că în Africa s’au lățit o mulțime de boale infecițioase, despre cari este mare, temere că vor fi aduse și în Europa. și [UNK] * Ruptura apeductului de la Bloemfontein nu produce grave inconveniente. Numeroasele puțuri și multele cisterne umplute de recentele ploi, fac față acum nevoilor. Grație ordinelor generalului Pretyman, guvernatorul militar al orașului, nu sunt de regretat inconveniente. Schimbarea stagiunea și lipsa de haine groase pentru trupe au produs multe cazuri de pneumonie. Corespondentul lui «Daily Telegraph» spune că companii întregi se află într-o stare proastă. Cu ghetele rupte și hainele sfâșiate, par niște bande de răufăcători. Oboselile din ultimele două luni au zdrobit foarte mult pe soldații englezi. Ziarul din Bloemfontein «The Friend of the Free State», care, se publică sub controlul lordului Roberts, într-un articol de fond IOHANORTH îndrăznețul marinar LAU Tainele le pe bordul vasului Santa Margareta Mare roman popular din timpurile noul, de Herman Feller, căpitan de corabie XXII O Judecată a lui Dumnezeu — Nu ’l credeți, esclamă Sim roșul, că vrea numai să vă zăpăcească cu vorba , e de mult timp dintr’ai noștri, a luat parte toate hoțiile noastre. Regulatorii sunt cau nehotărîțî. D’o dată Roberth Barthel, compatriotul lui Freiburg, luă cuvintul și zise : — la să facem o perchiziție lui Sim roșul, căci, pe toți sfinții, mie mai curând îmi vine să cred pe cel l’alt decât pe dînsul. Două inși se apropiară de tâlhar și, legal cum era, începură să-l caute, deși dînsul se sbătea din toate forțele ca să împedice perchiziția. Dâocată unul dintre regulatori scoase dintr’un buzunar al lui portofoliul lui Freiburg. Acesta respiră ușurat. Slavă Domnului ! Acum regulatorii aveau să-l creadă. — Ticălosule ! strigă bătrânul german către Sim roșul, ar trebui mai întăiu să’țî învinețim spatele și apoi să te trimitem pe lumea ceealaltă. Sim zise. — Ce te înfurii așa ? zise dînsul. Oare pentru că am furat portofoliul unui tovarăș al meu ? Dar crezi oare ce era al lui ? Il luase și el de la un neamț pe care l’a ucis era... Fu întrerupt de un strigăt de turbare, ibucnit din peptul lui Freiburg. Dacă ofițerul n’ar fi fost legat, desigur că s’ar fi repezit la tâlhar și l’ar fi strîns de gât. — Nu-1 credeți! exclamă dînsul, nu e adevărat ce spune. De altfel eu am la mine o scrisoare pe care mi-a dat-o d-na Ludmila Orth, soția căpitanului vasului nostru, ca s’o duc bărbatului Leu. Eu n’am citit scrisoarea, dar presupun că d-na Orth își arată în ea grija pentru îndelungata lipsă a soțului seu și roagă să se întoarcă mai curând. Luați-o și citiți-o. Scrisoarea fu găsită în adevăr într-un alt buzunar al lui Freiburg. Bătrânul Barthel o citi și o traduse tovarășilor săi. Regulatorii se retraseră atunci la o parte pentru a se sfătui. — Mie mi se pare că omul acesta nu face parte din bandă; chiar și figura lui îl arată om de treabă. Astfel vorbi Barthel, bătrânul german, pentru compatriotul său. — Asta nu dovedește încă nimic, zise cel mai tînăr dintre regulatori. De altfel nici n’avem nevoie să-l spânzurăm îndată. Să isprăvim întăiu treaba cu Sim roșul și pe urmă o să ne mai sfătuim. Astfel se făcu. Amândouă prizonierii fură luați la mijloc și întorși înderăr sub copacul unde dormise Freiburg. Și când ajunseră acolo, șeful regulatorilor se adresă lui Simoșul, care-i privea pe toți cu o mutră batjocoritoare, și’i zise:: — Acum închină-te pentru cea din urmă vară, căci peste zece minute aî să te afli înaintea lui Dumnezeu. — Ha ha 1 a lui Dumnezeu ? strigă ticălosul cu glas răgușit. Eu nu cred în păpușeriile voastre și dacă vjrști §iut» spânzurați, faceți treaba repede. Dar încă o dată vă spun, să nu credeți în palavrele omului acestuia. Vă jur că dînsul a fost întotdeauna din ai noștri. — Netrebnic mincinos și infama strigă Freiburg în culmea furiei. Ești oare atât de perdut, încât vrei să te prezinți cu un jurămînt fals înaintea lui D-zeu? — De asta nu ’mi pasă. Dacă e un D-zeu, desigur n’o să mă duc la dînsul. Ba încă eu sunt mai bucuros să mă duc în iad, căci am să găsesc acolo pe acei cari au fost în lume camarazii mei. Freiburg își întoarse capul în altă parte ; purtarea hoțului de cai i se părea scârboasă. Barthel, cel mai bătrîn dintre regulatori, zise : — Spânzurați repede pe băiatul acesta, căci vrea să-și petreacă acum pe socoteala lui D-zeu. D’o dată însă, când lațul fu aruncat de gâtul lui Sim, toată obrăznicia ’î peri și purtarea luî fu ca a unui mare mișel. Începu să plângă și să se roage promițând că o să devie un om bun. Insă totul fu în zadar- Regulatorii se ținură de cuvînt. După dope minute era atârnat de o cracă groasă. Mizerabilul își luase răsplata și acum se afla înaintea lui D-zeu, pentru ca să dea seamă de faptele sale. Regulatorii, fără să se mai ocupe de cadavrul tâlharului, luară de frâne calul cel alb și pe al lui Freiburg și se depărtară de locul execuțiunei, dimpreună cu ofițerul. Insă nu merseră mult și se opriră din nou pentru a se sfătui asupra celuil’alt pretins hoț de cai. Freiburg nu trebuia să audă consfătuirea lor și fu condus la vr’o cincizeci de pași, ca să aștepte acolo sentința pe care regulatorii trebuia s’o dea in privința lui. Trecu însă cam mult timp până ce dînșii să se întoarcă la el. Și când se întoarse, șeful regulatorilor luă cuvîntul. — Străine, zise dînsul adresându-se lui Freiburg, noi suntem la îndouială că faci sau nu faci parte dintre hoții de cai. Și fiindcă nu vrem să vărsăm sânge nevinovat, iată ce-am hotărît, la oarecare depărtare de aci, pe coasta unui munte, e o casă de bârne câreia toți oamenii îi zic casa stafiilor. Puțini oameni dintre aceia cari au petrecut acolo noaptea au scăpat cu viață. D-ta o să petreci acolo la noapte și dacă ești nevinovat, Dumnezeu o să te apere, iar dacă nu, îți vei lua pedeapsa cuvenită. Te prevestim să nu te încerci să fugi, pentru că, deosebit că noi suntem prin prejur, apoi te-am rătăci în locurile sălbatice încât tot va trebui să peri. Mâine vom veni la casa stafiilor și dacă te vom găsi sdravăn, te vom scoate la calea pe care o cauți. Acum hai să -ți arătăm drumul pe unde poți să ajungi la casa stafiilor. Freiburg zîmbi de superstiția acelor oameni și primi cu grăbire să treacă prin probă. I se dete un revolver pentru ca să nu fie cu mâinele goale, apoi fu condus pe o distanță oarecare și i se arătă din depărtare muntele în formă de bilă pe a cărui coastă se afla casa stafiilor. — Când vei ajunge la poalele muntelui, i se spuse, aî să găsești un sicomor uscat care mai are o singură cracă. Partea în care se află craca îțî arată direcțiunea ce trebue să ții pentru ca să ajungi la casa stafiilor. Acum du-te și Dumnezeu să te ajute. Friburg porni și, în adevăr, cum ajunse la poalele muntelui văzu copacul despre care ’î se vorbise. Dar vai 1 craca era jos, la pământ. Desigur fusese ruptă de furtună. In ce parte s’apuce ? Nu putea să vadă nici un drum, nici o cărare, căci se întunecase repede. Să aștepte oare până a doua zi când aveau să vie regulatorii ? Dînșii aveau să se convingă atunci că ’î fusese cu neputință să nimerească drumul. D’o dată calul său întoarse capul și necheză. Curând auzi și Freiburg niște tropote în depărtare și cari păreau a se apropia de locul unde se afla. După câteva minute zări silueta unui călăreț care cum îl văzu, se opri. Freiburg se duse către dînsul și când fură față în față, se priviră cu bănuială, ceea ce era foarte natural într’o țară sălbatică ca aceea. Germanului i se păru că nu mai văzuse nici o dată o mutră așa strîmbată de patimi sălbatice și a i veni în gând că poate individul acela era stafia care făcea să dispară pe toți oamenii cari petreceau noaptea în casa de pe coasta muntelui. Ar fi voit mai bine să se întoarcă și să nu mai vorbească cu dînsul, însă nu mai era chip. Deci îl întrebă : — N’aș putea d-ta să’mî spui în ce parte a acestui sicomor se află craca care zace acum ruptă la pământ ? Streinul zise cu hohot. — Se vede că n’am fost de mult prin locurile astea ? zise dînsul. — Da, de mult. — Dar unde vrei să te duci acum noaptea, străine ? — Vreau să mă duci acea casă de bârne care se află pe coasta muntelui și către care era îndreptată craca arborului ? — Vrei să petreci noaptea acolo ? — Desigur. — Cunoști casa de mai înainte, streine ? — Am trecut numai pe lângă ea, răspunse Freiburg liniștit. — N’ai auzit nimic povestindu-se despre ea ? întrebă sinistrul om cu o privire foarte ciudată, înțepătoare și furișă. (Va. uimi: ^