Universul, iunie 1900 (Anul 18, nr. 148-176)

1900-06-01 / nr. 148

> "1 Calendar pe anul 1900 Ortodox Miercuri 31 Maiü. —Muc. Erm­il și Erm­il Catolic Miercuri 13 Iunie. — Anton de Pad. Soarele răsare 4.16. «pune 7.43 iar apoi va fi invitat să vie la Paris, ca să viziteze Expoziția. Noul consiliu comunal Cred că va interesa pe citito­rii d­v. să știe ce profesiuni au nouiî aleși în consiliul comunal al Parisului. Ei se împart ast­fel, din punc­tul de vedere al ocupațiilor 20 avocați, 5 doctori în medi­cină, 1 doctor în științe, 2 ar­h­itect, 4 amploiați, 1 profesor, 8 publiciști, 7 negustori și foști comercianți, 1 corector, 1 ingi­ner de arte și manufacturi, 1 in­dustriaș, 2 rentieri, 1 témplar de mobile de lux, 1 antreprenor de binale, 1 tipograf, 1 fost ma­gistrat, 1 comptabil, 1 argintar, 1 farmacist, 1 rotar, 1 pictor de evantai, 2 gravori, 1 fotograf, 1 om de afaceri, 1 fabricant de piane, 1 fabricant de tapete, 1 fierar, 1 curelar, 1 măcelar, 1 fost căpitan de vapor, 1 ciselar, 1 fost șef de pensionat, 2 repre­­zintanți de comerț, 1 editor, 1 antreprenor de serbări, 1 sam­sar de vinuri și 1 comisionar de vinuri. O familie de paricizi Fiul mai mic al văduvei Fer­­rand, din strada La Villete, (Pa­ris) veni erî să ceară mamei sale, în vârstă de 62 ani, o sumă de bani, pe care biata bătrână re­fuză să i-o dea. Furios, Georges Ferrand, care are 22 ani, se repezi la mama lui, o lovi cu turbare în cap și o amenință cu un cuțit lung. Dezarmat îndată, acest tânăr paricid a fost arestat. De alt­fel, acesta pare tristul apanagiu al acestei familii, adică de a avea copii criminali. Fratele mai mare al lui Geor­ges, Albert- Ferrand, a ucis îna­inte pe tatăl său, înjunghiându-l cu un cuțit. Pentru aceasta a fost osândit la munca silnică pe viață. Apoi, după ce făcu 6 ani la Guiana, încercând să evadeze, a fost ucis de un paznic cu un glonț de revolver. O căsătorie in închisoare In banda celebrului Milo se află un băiețandru, anume San­­tenac, și amanta sa, o frumoasă brunetă de 17 ani, care se chia­­mă Cecilia Pató și care e însăr­­cinată. Zilele acestea, s-a făcut o con­fruntare foarte interesantă în ca­binetul judecătorului de instruc­ție Flory. De o dată dată s’a ri­dicat în fața amantului ei și i-a spus : «Cum am îndrăznit să mă denunți ca complicea ta, atunci când știi că nu-i adevărat, să mă denunți pe mine, mama copilului tău ?» A doua zi, în sala pașilor per­­duți de la Palatul Justiției din Paris, tânărul avocat Breal, îna­intând în robă către unul din confrații săi, d. Bergougnoux de Wailly, și făcându-l în mod so­lemn următoarea cerere : «In numele lui Sansenao, cli­entul meu, îți cer mâna Ceciliei Pată, client a d-tale.» Cererea s’a comunicat îndată Ceciliei, care a răspuns fără mare entuziasm : «In principiu, nu me opun la căsătorie, dar cer totuși ca San­­tenac să nu mai repete greșe­lile lui.» Și, fiind-că ginerele a jurat pe toți sfinții că n’o să mai reîn­­ceapă nici o dată, acum nu se mai așteaptă de­cât consimțimîn­­tul părinților, spre a se celebra căsătoria. Ceremonia religioasă se va face deci în curând la locuința actuală a viitoarei soațe, adică la închi­soarea St.-Lazare, și martorii vor fi, firește, cei douî avocați cari au hotărît căsătoria în sala pașilor-perduțî. Judecătorul de instrucție Flory a făgăduit și el că va fi nașul copilului celor douî clienți ai sei. Brutus. Bucureștii 3 1 Maiü. Chestiunea emigrărilor Suntem întrebate, din mai multe părți, pentru ce nu ne ocupăm și noi, cu acelaș zel ca alți confrați, de chestiunea ce a ridicat atâta vîlvă, sub numele de «emigrarea evrei­lor din țară». Nu ne-am ocupat, pentru că am văzut că această ches­tiune, abia s’a ridicat, și deja a devenit mai mult o ches­tiune politică decât o ches­tiune de fapte,—și este știut că amestecul în chestiunile asupra cărora pasiunea poli­tică a pus stăpânire nu duce, mai nici odată, nici măcar la lumină, dar încă la vr’un alt rezultat cu adevărat bun și folositor! Ne simțim totuși datori­a răspunde la unele întrebări ce ni se adresează într’o formă mai apropiată de chestiunea în sine și mai depărtată de pasiunile de tot felul la care ea a dat naștere, până chiar și în seriul evreilor înșiși! Suntem întrebați, ast­fel, dacă credem mai intein că motivul tendinței de emigra­re ar fi șicanele ce se fac po­pulației evreești în țara noas­tră , la aceasta răspundem că, creându­se un curent antise­mit mai pronunțat, traiul e­­vreilor în România devine mai greu, însă e incontestabil că o criza actuală este motivul co­vârșitor al acestei emigrări. *­­ • Din altă parte ni se pune întrebarea dacă e bine pentru evrei să emigreze ? In această privință părerea noastră este că emigranții nu vor avea de întîmpinat de­cât deziluzii. Astă­zi nu mai este timpul în care emigranții gäseau traiul excepțional de odinioară în America, ba mulți ajungeau­ la bogății mai mult sau mai puțin mari. Astă­zi asistăm la emigrări neisbutite, cum de exemplu din partea italie­nilor, chiar în mijlocul unor popul­ați­uni de aceeași rasă cu dînșii. In America locu­rile sunt pline și pentru sur­plusul de populație nu este nicăeri de­cât mizerie. Ne aducem aminte că acum patru ani un contabil al nos­tru, care avea la noi o seafă de 250 lei lunar, a plecat la New-York sperând a-și ame­liora soarta. Sosind acolo, el a fost silit să vîndă ziare pe stradă, ca să-și susțină viața de azi pe mâine. In scriso­rile sale se plângea de traiul pe care o ducea. Este de no­tat că el cunoștea foarte bine comptabilitatea, știa limba germană perfect și puțin pe cea franceză și avea pe lângă aceea o frumoasă caligrafie. In sfîrșit, mai este o între­bare ce ți se pune și la care vom răspunde. Este dacă cre­dem că autoritățile fac bine a opri emigrările pe jos ?— Noi credem că nu. Cei cari vor să emigreze, trebue lă­sați să uzeze cum vor de un drept al libertății lor indivi­duale. Autoritățile îl și lasă, dar nu pe jos. De ce nu ? E­migranții, oameni săraci,­­au acest chip de a-și ușura situa­ția, venind în contact cu co­religionarii lor din diferite co­mune, cari pot să-l ajute dacă vor,—lucru imposibil în cu­­rând emigrarea se face cu tre­nul, direct, din diferitele cen­­tre la graniță. Se zice însă că se nasc neorîndueli; el bine, să se vadă întâi, dacă în ade­văr se nasc ast­fel de neorîn­­dueli și numai pe urmă, în acest caz, să se ia măsura a­­cestei opreliști. Dar dacă e­­migranții nu aduc nici o tul­­burare alt­fel ordine­ publice, de ce să nu fie lăsați să plece pe jos ? Acestea am avut de răs­puns, la întrebările resonabile ce ni s’au pus. De alt­fel însă credem că s’au dat întregei afaceri niște proporții exage­rate, — fără a mai vorbi de diferitele deplasări ale ches­­tiunei, ce au sporit și mai mult un zgomot nefolositor, ba care une­ori a ajuns să a­­menințe a fi de-a-dreptul rǎu­­făcător. Din Franța (Coresp­ part. a «Universului») Paris, 27 Main. Marea revistă navală Au­ fost informat că cu prile­jul Expoziției se va face in Iu­lie o mare revistă navală. Această mare revistă se va face în rada portului Cherbourg, în prezența președintelui Lou­­bet, după terminarea manevre­lor combinate ale escadrei de Nord cu escadra Mediteranei. La această revistă vor fi invi­tate și marinele streine. Cele 2 escadre reunite vor fi puse sub comanda amiralului Gervais, care va face o inspec­ție generală a acestor 2 forțe navale. Joncțiunea celor 2 escadre se va face la Brest și, după revista președintelui Republicei, ele vor mai staționa în Brest câte­va zile. Se zice că și Țarul va fi invi­tat să asiste la această revistă. Din istoria Secolului XIX 31 Maiu (1872) Inaugurarea primului drum de fer japonez, între Tokio și Yo­kohama. Din viata régeim Carol AL ROMÂNIEI NOTELE UNUI MARTOR OCULAR 1878 VI Retrocedarea Basarabiei.— intrarea armatei române în București 29 August. — Prințul dispune ca să se serbeze ziua de mână, aniversarea bătăliei de dinaintea Plevnei (Grivița). Guvernul a declarat, în note oficiale, agenților săi din străină­tate, că ori­cât sunt de dure­roase pentru România unele din dispozițiile tractatului de Berlin, totuși se va supune lor și că a convocat camerele pentru ziua de 15 Septembrie ca să aducă la îndeplinire acele prescripțiuni. Cât pentru chemarea unei cons­tituante, care să facă cu putință dorita egalitate de drepturi a tuturor românilor, fără deosebire de confesiuni, ea n­u se poate face de­cât atunci când țara va fi liberată de prezența trupelor streine. La Berlin s’a deschis Reichs­tagul ales de curând. Guvernul i-a prezentat îndată un proiect de lege contra social-democra­­ției. Prințul Carol telegrafiază îm­păratului Rusiei la Livadia: «Rugi­m pe M. V. să bine-vo­­iască a primi urările noastre cele mai călduroase cu ocazia aniver­sarei serbărei Sale. Această zi va rămâne o vecinie gravată în ini­­mele noastre și ne va aminti mo­mentul solemn în care armatele noastre aliate și-au versat sân­gele în fața întăririlor omorâ­­toare ale Plevnei. Această zi de griji, încoronată de un succes strălucit, a fost transformată, prin bravura trupelor într’o dată memorabilă a istoriei și a adă­­ugat o nouă strălucire la ser­barea M. V. A­ toL-Puternicul să continue a proteja prețioasa viață a M. V. cum a prote­iat-o în momentele de suprem pericol ale ultimului resboiu». Ministrului de războiu român prințul îî adresează următoarea telegramă : «Azi se împlinește un an de când armata noastră, prin cura­­giul și prin disprețul ei de viață, a acoperit de glorie stea­gurile române și a pus temelia mărire! Patrie!. De aceea, cu respect și venerațiune îmi amin­tesc de toți aceia cari în această zi și-am vărsat sângele pentru Patrie și adresez A­tot­ Puterni­­cului rugăciuni feriinți pentru odihna sufletelor lor. Lor le datorește țara victoria și sigila­rea independenței sale. «Nu mă îndoesc că armata mea va urma tot­deauna acest exemplu și te rog­ea, în această zi atât de scumpă inimei mele, să exprim­ trupelor dragostea mea și să le asigur! de marea mea îngrijire pentru ele», 30 August. — Și azi, ca și a­­cum un an, e un timp turbure, cețos. La 9 ore se cântă în biserica mânăstirei Sinaia un te-deum și se face un requiem pentru cei morți; prințul asistă cu întreaga sa casă. După asta urmează defilarea companiei din primul batalion de vînători, care face serviciul de gardă de când prințul se află la Sinaia, împăratul Rusiei răspunde prin­țului, de la Livadia : «Primiți mulțumirile mele cele mai sincere de felicitările și u­­rările Voastre. Da, această zi de griji mari a anului trecut, a fost încoronată de un strălucit succes, pentru care trebue să mulțumim lui Dumnezeu, în amintirea epo­­cei glorioase când vitezele noastre armate și-ați vărsat sângele pen­tru aceeași cauză sfântă. «Vă trimit Vouă personal și tuturor bravilor cari au fost în fața Plevnei, medalia noastră pen­tru războiul terminat acum: «Sărut mâinile prințese! și mă recomand amintire! Sale». La 5 și jun. ore prințul se duce în baracele companiei de vînători, cari sunt frumos împo­dobite cu frunze de brad și cu stegulețe românești și prânzește aci, între soldații săi. El ridică următorul toast: «Rădic acest­ pahar în sănăta­tea armatei, care prin luptele de pe câmpiile de bătălie ale Bul­gariei și-a câștigat un titlu de onoare. Bătălia de la Grivița des­chide șirul zilelor de glorie cari vor rămânea neșterse în istoria noastră. «Pe cât de măreață și frumoasă a fost acea zi, pe atât a fost de dureroasă. Nici­odată nu vom­ uita momentul când, sosind pe câmpul de luptă, am auzit pe vî­­nători, frații voștri, exlamând­ : «Toți ai noștri ați murit ! — Ce, ce spuneți ? Intrebați eu. Văd că voi sunteți trei, patru, cinci și de colo vin alții. Adunați-vă și scăpați onoarea acestei zile ! Mergeți înainte cu curaj și o să biruiți !» Și seara vitejii vînători cuceriră în reduta Grivița, un steag turcesc pe care mii arun­cară la picioare ca semn de bi­ruință. Atunci eu le-am zis: «Sunteți eroi, vă mulțumesc din inimă. De azi înainte e o onoare să fie cine­va vînător ! Vouă însă, copii, vă spun : siliți-vă să fa­ceți așa ca și în viitor și în­tot­­dea­una să fie o onoare pentru ori­cine d’a fi vînător. Luați e­­xemplu de la vînătorii cari s’au luptat la Grivița. Trăiască ar­mata !» Serbarea acestei zile e foarte frumoasă și se transformă într’o adevărată serbare populară. Seara, toată societatea din Si­naia se adună la prințul Ghica unde, între altele, se glorifică Ro­mânia prin tablouri patriotice. G. A. Rosetti telegrafiază prin­țului că în toată țara ziua aceasta a fost serbată cu mare entusiasm. In București a ținut el însuși trupelor, în locul ministrului de război și, care e bolnav, un dis­curs cald, pe care l-a consacrat, in numele prințului, celor morți la Grivița. (Va urma). CRONICI FEMENINE Frumusețile rasei colorate .­ Aruncând o privire asupra po­poarelor din colonii, vedem tipu­rile de frumuseți ale unor tri­buri negre, frumusețea fermecă­toare a femeilor polyoese, dintre cari cele samoane sunt cele mai drăgălașe. Pe insulele arh­ipelagului es­­tindic dăm de surprinderi de natura cea mai ciudată. In anul trecut olandezii într’o campanie războinică din interiorul insulei Borneo au fost siliți să se an­gajeze într’o luptă sângeroasă cu un corp de amazoane, care, înar­mate cu lănci și săgeți, se lup­tară cu cea mai mare vitejie. După luptă se retraseră, lăsând numeroase cadavre, cari arătau tipuri de frumusețe. Mai aproape de femeile euro­pene stau femeile din Japonia. Figurile drăguțe cu ochii negri, cu mâinile și picioarele delicate, cu mișcările grațioase sunt as­tăzi admirate la expoziția din Pa­ris, secția japoneză. Vechea și mult desvoltata cul­tură a țărei a pus pe femeile ja­poneze pe aceiași înălțime ca și femeile europene, și toți călă­­torii povestesc că și cele mai u­­șoare conversațiuni din ceaină­riile japoneze dovedesc mai mult simț moral decât cele din Europa. Dar indienele . La expoziția din Paris se află câte­va exemplare de femei frumoase din India. Fața bronzată, ochii negri și strălucitori, perul negru ca aba­nosul, talia delicată, mâinile și brațele catifelate, iată cum sunt aceste femei. Tipurile acestea reprezintă cele trei clase princi­­pale : femeia din popor, nobila femee brachmană, apoi bajade­­rele. Femeia din popor ! Să poves­tim o legendă despre ea . Țăranul Gange trăia cu tinera și frumoasa sa femee Darwi în­­tr’un sat de pe marginea fluviu­lui Gange. Intr’o zi Darwi se duse la Gange ca să aducă apă. Aici o zări un prinț, indian, care eșise la vînatoare cu oamenii sei și care o răpi. Nefericitul Gango își părăsi casa și plecă să-și caute nevasta. Peste tot locul cânta el cântecul,­pe care-l cân­tase cu ea în orele de fericire. După mai mulți ani ajunse la zi­durile unei grădini și intonă cân­tecul. O voce cunoscută începu să cânte același cântec și-l con­duse cu cântecul până la o poartă de zăbrele. Era Darwi, care cu lacrămî de fericire și de durere revezu pe soțul ei. Ea avea lângă sine două copii dră­gălași, al căror tată era răpitorul ei. Gango sărută prin grilaj copiii, apoi ajută pe mama lor și pe ei să treacă peste poartă și după aceea fugi la sanctuarul din La­hor, ca să ceară o sentință ju­decătorească. Aceasta suna ast­fel : Crima cere esplare. Sau femeia moare sau­ copiii. Atunci Darwi ceru moartea; încă odată își sărută ea copiii, apoi se lăsă să fie le­gată la ochi și îngenuchiă aștep­tând lovitura de moarte. Jude­cătorul exclamă însă: «Ridică-te femee și trăește ! Tu ai meritat viața și fericirea, mai mult ca ori­care altă femee !» Și ast­fel se întoarseră acasă fericiți. Legenda aceasta este o parte din istoria celei mai nobile cul­turi. Olimpia« ......... «* n ...........mm­ mmam* Scania! din Camera Austriaca — Vezi ilustrația — Am descris pe larg în numă­rul nostru de alaltă­ ori marele scandal pe care l’ați înscenat deputații cehi tineri în ședința din noaptea de 26 spre 27 p., a Parlamentului austriac. Se știe că cehii făceau­ obstruc­ționism, ca să împedice activi­tatea Parlamentului. La început ei s’au mărginit să prezinte mii de potițiuni și să țină discursuri chilometrice. Văzând însă că s’a format o majoritate dispusă de a lucra, cu rizicul de a prelungi ședința toată noaptea, deputații cehi au trecut de la obstrucțio­­nismul cu vorbe, la acela cu fapte. Ședința s’a­­ început la 2 ore d. a. și a decurs în discuțiune până la 7. La acea oră un de­putat a propus intervertirea or­dinei zilei, cu aprobarea guver­nului. Acesta a fost semnalul deslăn­­țuirea furtunei pe băncile pe cari se aflau deputații cehi. La început răsunau pupitrele trântite în tact cadențat, urmă apoi un infernal «charivari» (mu­zică de pisici, după cum zic Nemții) care făcu imposibilă ori­ce continuare a ședinței. Unii dintre manifestanți suflau în trâmbițe, alții băteau în niște vase de tinichea, în pupitre, pe care le rupseră, cu niște coade de mături și cu chei, etc. După cât­va timp sosi un transport de instrumente muzicale pentru co­pii. Concertul acesta asurzitor deveni infernal, prin faptul că mai sosi un deposit de unelte de bucătărie trimise de soția de­putatului ceh, dr. Sileny. Scandalul acesta, ne­mai po­menit în analele parlamentare, dură peste 5 ore și avu ca con­secință închiderea Reichsrathului prin decret imperial la ora 1 din noapte. Ilustrația noastră de pe pag. 1 reprezintă o scenă reprodusă după o fotografie luată la fața locului, în care se ved câți­va deputați cehi făcând obstrucțio­­nism cu fapte. După cum am anunțat erî, deputații cehi au dăruit aceste instrumente, care le-a asigurat triumful, mai multor musee din Boemia și Moravia. HIV PRO VKST II PE ZI Cine doarme până soarele ră­sare, în cele din urmă de sără­cie moare. (Gascon) CRONICA Bărbații si moda ’ II Din cele ce am zis în «Croni­ca» mea trecuta, reese că și băr­bații sunt supuși modei, ca și sexul slab. Mie mi se pare că a­­firmațiunile din articolul cu pri­cina al revistei de care am vor­bit, este vulnerabil și într’un alt punct. Dacă ar fi adevărat, că femeile, când se împodobesc și se sclivi­­sesc, au în vedere numai im­­presiunea pe care o voesc să o provoace în noi bărbații, n’ar consacra reciproc, toaletelor atâ­ta atențiune, plăcută și critică. Eu cred că acea frumoasă fe­mee, care înaintea oglindei arun­că ultima privire examinatoare asupra figurei ei strălucitoare în toaleta de bal, se gândește tot atât de mult la efectul, pe care noua toaletă îl va face asupra cutărei sau cutărei dintre bunele sale amice, precum și la impre­­siunea ce o va face asupra băr­baților prezenți. D-lor bărbați, puneți-vă mâna pe inimă și mărturisiți ! Câți dintre noi pricep arta toaletei fe­­menine, secretele modei femei­lor ? Ce e drept, noi vedem bine că oare o femee se îmbracă cu gust corespunzător exteriorului ei sau nu, dar priceperea mai aprofun­dată a atâtor noțiuni teh­nice, ca pliseuri, volanuri, ghipsuri, etc. sunt pentru cei mai mulți dintre noi lucruri chinezești. Dacă toate aceste rafinerii ale modei ar fi destinate pentru ochii bărbatului, ele, mă tem, că șî-ar greși sco­pul. Care dintre noi n’a făcut experiența, ca întorcându-se de la o petrecere, să nu fi fost între­bat de soția sau de surorile sale : «Cum ți s’a părut d-șoara X? Cum era îmbrăcată d-na Y ? De sigur că la aceste ați fost în sta­re să răspundeți cel mult, că d-șoara X era îmbrăcată în roz, iar d-na Y în mauve. La cele­­l­alte întrebări mai importante, că oare­cum au fost făcute ro­chiile, nu puteți răspunde nimic, de­și poate ați stat toată seara lângă acele doamne. Inima femeei este pentru băr­bat o enigmă vecinică. Poate vre­una dintre amabilele mele cititoare va bine-voi a răspunde la următoarea întrebare : Pentru ce se îmbracă și se împodobește femeea, urmând moda? Ascultă ea de necesitățile frumuseței ei, cari se află în inima ei, în mod mai mult sau mai puțin pronun­țat, adică de sentimentele curat estetice ? Este oare călăuzită de dorința, de a fi cea mai frumoa­să între frumoase, să întreacă pe cele­l’alte femei în gust și ele­ganță, sau numai de dorința, sau de mania—pardon de expresie — de a plăcea «sexului tare». Mărtu­risesc sincer că aștept cu ne­răbdare părerile, ca să mă pot dumeri. Corneliu.—­ «<»i»--------------­ Interview cu preșe­dintele Steijn «Lokalanzeiger» din Berlin pu­blică un interviev cu președin­tele Steijn, care a declarat co­respondentului ziarului amintit că nu-i pare réa de alianța sa cu Transvaalul și de războiul actual. «El era de neînlăturat, după un veac de prigonire, de îndată ce Anglia a arătat pe față că vrea să recurgă la violență. Unica greșeală făcută de cele 2 republici e că n’au deschis lupta îndată după ruperea tratativelor de la Bloemfontein». Steijn e încredințat că dacă războiul va mai ține încă câte­va luni, lucru de care e sigur, atunei va interveni vr’o Putere pentru boerî, căci azi toată lumea pri­cepe dreptatea cauzei lor. Acum se știe de toată lumea că nu si­tuația uitlanderilor a pricinuit răz­boiul, ci dorința Angliei de a po­­tropi republicele boere. Președintele Steinn speră că sau Statele­ Unite s­au «vr’o altă re­publică» va interveni pentru boerî. Jos IOHAN ORTZ îndrăznețul marinar SAU Tainele de pe bordul va­sului Santa Margareta Mare roman popular Din timpurile noni, de Herman Feller, căpitan de corabie GAPIT. XXXIX Generozitate sublimă Rănitul era mereu în prada delirului. Une­ori trebuia să-i țină sdra­­văn, căci voia să se arunce jos. Se făcea seară și începu să bată un vânt recoros. „ Când ajunseră în fundul râ­pei, loan zise : — Duceți-mă la mort-Și când fu condus lângă co­­soroșul de carne omenească, loan se descoperi și începu să zică o rugăciune. D’o dată se cutremură. — Căpitane Freiburg, zise dînsul, oare ați fost orbi mai adinea prea când ați crezut ca mortul acesta e. Greterian. Nu știți oare că eu am dat lui Gre­terian un costum verde când a venit pe «Santa Margareta», căci hainele lui erau complect sfâ­șiate ? Omul acesta, precum ve­deți, n’are haine verzi, ci e îm­brăcat cu o bluză albastră și e încins cu um brâu roș, ca ban­diții. Matrozii recunoscură în ade­văr că acel cadavru nu putea să fie al lui Greterjan. Dar atunci unde era Greterjan? De­oare­ce se întunecase, Ioan Orth ordonă să se aprindă facle și porniră cei mai mulți ca să găsească pe olandez, iar câți­va se apucară de săpat o groapă pentru, cadavrul necunoscutului. Ioan d'împreună cu Freiburg și cu matrozii înaintară puțin prin fundul prăpăstiei, uitându­­se în toate părțile. — Nu mergem mai departe, zise d’o dată loan Orth. Precum vedeți, e aci un lac și de­sigur nenorocitul a căzut în apă și se află acum pe fundul lacului. Uite și căciula lui. Se opriră cu toții și loan rosti o rugăciune pentru nenorocitul olandez. Voiau să se întoarcă, însă d’o dată Ioan se opri. Auzise un sgomot deosebit. — Ce înseamnă asta? N’am a­­ uzit, Freiburg, un fel de gémét ? — Și dintr’o săritură fu în tu­fișul de pe marginea lacului. Cei­l’alțî nu putură să se țină de dînsul și curând îl perdură din vedere în întunerec. Insă numai două minute tre­cură și o esclamare a lui loan arătă celor­ l’alțî locul unde se afla dînsul. — Veniți aci, zise Ioan, veniți repede ! Și când matrozii ajunseră lângă căpitanul lor rămaseră uimiți vă­zând pe Groterjan întins la pă­mânt, ud peste tot de apă și cu ochii închiși, însă ast­fel nu avea nici o rană. Ioan Orb­ era cuprins de o nespusă bucurie; ochii îî erau plini de lacrămî. — Grolerjan e viu, esclamă dînsul. O ! ce fericire ! Dînsul a căzut în apă și­ a avut destulă forță ca să înoate până la mal und­e a rămas leșinat. Apucați­ 1 repede să’l ducem îndărăt să fa­cem un foc și să’l încălzim. Olandezul fu ridicat pe sus*și transportat îndărăt unde matrozii săpau groapa. Acolo se făcu un­ foc, și fu întins ca să se usuce. I se frecară tâmplele și atunci dînsul ..își veni în­ fire, se uită împrejur, cu­ o mare curioși­tate, se uită lung la Orb­ și, fără să mai zică nimic, se lăsă îndărăt, adormise. CAPIT. XL. Un drum primejdios Nu se făcuse încă seară dar soarele dispăruse deja după niște nori groși. In jurul stâncilor Mor­ților era tăcere adîncă. Ludmila stătea disperată pe un petrolu. De două zile aștepta nenoro­cita ca să vie cine­va s’d scape. Merindele pe cari i le adusese Robert Johns erau pe sfârșite. Câte­va zile încă și dînsa avea să moară de foame ! Ce ticălos era acest om ! Așa dar dînsul voia s’o supu­nă prin foame ? Dar mai bine voia dînsa să piară de această moarte de­cât să cedeze monstrului. Ce făcuse oare dînsa pentru ca D-zeu s’o pedeapsească ast­fel ? De săptămâni de zile era des­părțită de­ soțul ei, și cât de groaz­nică trebue să fi fost mâhnirea lui! Dar mai inteiu, se întorsese oar­e dinsul de la moșia lui Ro­­drig ? Gândul acesta era un alt chin pentru sermana Ludmila. r»..­­ .u.t ~ ~ ~ 1« un uomi UL final» ac­una pe la­cul negru în speranța de-a ve­dea o luntre care să vie s’o ia de-a no­o. Din când în când striga aju­tor, din toată puterea plămâ­nilor. Poate trecea pe-acolo vr’un călător care s’o audă. Insă degeaba , nu se apropia nimeni de lacul negru. Oamenii erau foarte supersti­țioși în acele locuri și erau ferm convinși că pe acea insulă umblă sufletele celor înmormântați a­­colo. Toți ocoliau pe departe in­sula. Se făcuse seară și Ludmila se ridică și se duse la peștera sa, unde aprinse ultimul capăt de luminare ce-î mai remăsese. Apoi îngenunchiă lângă banca de piatră, își împreună mâinile și trimise lui D-zeu o feriinte rugăciune.­­ Părinte ceresc, zise dînsa la urină cu obrajii scăldați de la­crimi, uitaiu-m’aî oare pe mine și nu străbate pretutindeni pri­virea ta ca să vezi cât sufăr eui aci? Ajutor, D-zeule ! ajutor! Iar dacă aî­ hotărît ca să mă perzi,­ omoar­a-mă îndată, nu me lăsa să sufăr atâta ! O ! părinte ceresc, eu nu mă revolt contra ta, însă sunt o slaba creatura și nu pot să știu ce ai hotărît cu mine, își lăsă capul pe peatra rece și sughițuri dureroase de plâns îî sbucniră din piept. In sfârșit, cu nervii sdrobițî cum era, adormi cu capul pe peatră. Trecură încă alte zile, în ace­lași mod. Tocmai în momentul când era mai mult chinuită de foame do­bândi hrană într’un mod ciudat. Intr’o zi trecu pe d’asupra in­sulei un vultur având în ghiare un epure. Ludmila, cum îl văzu, crezu că o să se lase asupra sa și dete un țipăt puternic. Vulturul, speriindu-se lăsă ie­­purile mort care căzu chiar lângă Ludmila. Aceasta avea la ea un pumnal. Se apucă și jupui epurele. Avea încă chibrituri , adună­­ ramuri, făcu un foc bun și fripse epurele, băgându-1 într’o frigare de lemn. Insă era foarte econoamă cu mâncarea, căci­ nu­ știa cât avea să mai stea pe "aceea insulă pustie. — De­sigur că s’a întâmplat ceva lui Robert Johns, îșî zise dînsa, de nu mai vine să vadă ce fac. Trecură alte două zile și epu­rele se termină. Ludmila se uită împrejur cău­tând un mijloc d’a se scăpa sin­gură din acel loc afurisit. Se uită în sus la vîrfurile stân­cilor. Văzu o cărare care ducea la alte stânci, mai departe. Dar la ce’î folosea asta? Cum avea să urce dînsa acele stânci? Stătu mult cu capul între mâni, apoi d’o dată fața ei luă o ex­­presiune de energie. — Trebue să încerc, zise dînsa pentru că tot m­a ’mi e dacă mor aci de foame sau dacă vom­ peri in cădere. Moartea e de ace­lași fel. Firește se înfiora făcându-șî ideia ca o sa se rostogolească pe stânci până în vale și o să ră­mână jos cu corpul și capul sfă­­rîmat. Totuși nu avea d’ales și por­i, după ce luă rămășițele de mân­care precum și chibriturile ce’i mai rămăseseră. Merse ca vr’o doi chilometri peste stânci, pa lângă prăpăstii groaznice. Gerul era acoperit de nori și pe lângă toate cele­le alte începu să plouă. H­i o v>o n n A­n­o­o­i­ fc­­aji cs r. a­v»o­m­i.U'uoo pu.ua. o o luuu cc­uu tji căută o stâncă mare eșită afară din munte sub care se adăposti de ploae. Acolo petrecu noaptea, iar a doua zi dis de dimineață porni din nou. Și merse înainte trecând prin nespuse greutăți până ajunse la un fel de punte naturală care unea insula cu uscatul cel mare. Trecu și puntea asta însă din­colo stâncile erau tot mai mari, prăpăstiile tot mai adânci. D’o data cărarea încetă cu totul. Ludmila se opri d’o dată dis­pera­tă. înaintea ei era o stâncă în vârful căreia nu putea să se urce. — O 1 Dumnezeule ! exclamă dînsa cu ton tânguios, oare în ’• zadar să fi făcut drumul greu până aci ? Nu, nu, e cu pu­tință ; trebue să găsesc un mij­loc pentru ca să mă urc sus. Se uită la stâncă din toate păr­țile și se convingea din ce în ce mai mult că ’î era cu neputință să o escaladeze. (Va urma)

Next