Universul, octombrie 1900 (Anul 18, nr. 270-300)

1900-10-01 / nr. 270

­ stradă din Șangai — (Vezi explicația) Calendar pe anul 1000 Ortodox Sâmbătă, 30 Septembrie.—Muc. Grigorie și Arh­. Armeniei Catolie Sâmbătă 13 Octombrie.­­Eduard Soarele răsare 6.12; apune 5­21 produse chimice necesare in­dustriei și agriculturii, de a­­ceea guvernul a cerut Came­relor autorizarea să cedeze exploatarea acestor saline în acest scop. De­sigur, o mare înlesnire a multor industrii va fi în­ființarea de fabrici de sodă, cari să dea produsele prime necesare fabricelor de hârtie, de sticlărie, de zahăr, de să­pun, de luminări, cum și fa­­bricațiunea în țară a acidului sulfuric indispensabil pentru rafinăria petrolului. Ideea se prezintă deci ca foarte nime­rită și bine susținută în sine, —dar,—o repetăm,—nu se cu­nosc încă anume condițiile în care cesiunea exploatării sali­nelor declasate se va face. In privința aceasta nu sunt de­cât oare­cari se zice,—­și noi pe «se zice» nu prea obietnuim a pune mult temeiii. București, 30 Septembrie. Stalina ® 1 © Senatul a votat proiectul de lege pentru încetarea, cu în­cepere de la 1 Aprilie 1901, a exploatării de către Stat a salinelor Doftana (Prahova) și Ocnele-Mari (Velcea) și desti­narea lor, prin concesiune, pentru scopuri industriale. Nu se cunosc până acum în toate amănuntele lor con­­dițiunile în care concesiunea aceasta se va acorda de că­tre stat; ele sunt lăsate la buna chibzuială a guvernului. Iată însă cum se explică și cum treime înțeles acest proiec­t, devenit deja pe ju­mătate legie. Statul are actualmente în exploatare patru saline; dintre aceste două, cea de la Slănic (Prahova) și cea de la Tîrgu- Ocnei (Bacău), da­u­ sare de ca­li­ta­te foarte bună, iar cele­l­ alte două, cari e vorba să se declaseze, dau sare mai proa­stă, amestecată cu nisip și cu păru­­nt. Cele două saline d’intăiți însă pot să dea singure des­tulă sare, și pentru consuma­țiunea internă și pentru ex­port; și exploatându-se numai acestea în acest scop, costul sării va reveni Statului mai eftin de­cât acum, — lucru lesne de înțeles și care nu mai are nevoie de multă ex­plicație. Acesta va fi clat folosul Sta­tului din declasarea celor două saline. Folosul consumatorilor va fi, că de aci înainte nu se va mai pune în vânzare sarea amestecată cu pământ și cu nisip, ci exclusiv sare de bună calitate. Acum, fiind-că sarea cea de p­roastă calitate din salinele eclasate poate fi folosită pen­tru fabricarea sodei, a cloru­lui, sodiu­lui, acidului nitric, acidului sulfuric și a altor din Franța (Coresp­­oart. a ziarului «Universul») Paris, 26 Septembrie. Orbirea unui oculist Chiar în momentul când pri­mea crucea de ofițer a­ Legiunea de onoare, doctorul Javai, mem­bru al Academiei de medicină și unul din cei mai distinși ocu­­liști din Europa, a orbit com­plect. Cariera acestui nefericit sa­vant (care e o tristă pildă a ne­putinței actuale a științei căreia și-a consacrat viața) este din cele mai interesante. Doctorul Javai a debutat în viață ca inginer de mine. Având în familia sa pe o persoană bol­navă de ochi, el începu să stu­dieze cărțile de oftalmologie și traduse «Optica fisiologică» de Helmholtz. Căpătând gust pen­tru aceste studii, se apucă să studieze medicina și se consa­cră definitiv oculisticei. Dar ochii îl obosiră, în urma multelor sale ocupațiuni. El căută și găsi cauza acestei oboseli , apoi căută să se vindece și ast­fel înlesni științei facerea unor mari progrese. Afacerile publice ’1 ispitiră. El fu ales deputat în departamentul Yonne și, spre a combate de­­popularea Franței, a făcut să se voteze legea zisă a «celor ș­apte copii», și care l-a făcut popular. In 1885, o primă atingere de glaucom­ îl făcu să piardă un vehin. In 1900, o a doua criză a acestei teribile boale i-a răpit cu totul vederea. A­­ Aceasta e o adevărată pier­dere pentru știința franceză. O fioroasă crimă, din cauza geloziei o teribilă dramă, provocată de gelozie, s-a desfășurat pe drumul de la Paris la Sannois, aproape de Argenteuil. O tn­eră fată din acea locali­tate, prin frumusețea sa, atrăsese atenția a două lucrători, unul Giaccomo Forelli, în vârstă de 37 ani, italian, cel­l’alt un lucră­tor zidar, Achille Lanfani, domi­ciliat chiar în localitate. In fie­care dimineață, ducân­­du-se la lucru, zidarul trecea pe dinaintea ferestrei frumoasei co­pile, trimițându-i vesele salutări, câte­odată ducând galanteria până a-i oferi frumoase buchete de flori. Forelli, cu toate că era mai în vârstă, era un frumos bărbat, de talie mijlocie, cu ochi mici și scânteietori, cu mustața brună, elegantă și îngrijită. Ca și Achille Lanfant, făcuse și el câte­va tentative pe lângă frumoasă și demersurile sale gă­siră cea mai bună primire, îndată ce zidarul află despre această rivalitate, căută prin toate mijloacele posibile a întâlni pe italian în scopul evident de a-l insulta și a provoca o scenă care să necesiteze o regulare defini­tivă a acestei afaceri. Dar Forelli, care se ținea într-o rezervă înțe­leaptă, se ferea de a eși ta dru­mul zidarului. Alaltă seară, Forelli plecase din uzina sa, isprăvindu șî treaba și se ducea acasă cu pași veseli pe drumul de la Paris - Sannois. De­odată, pe când era cu to­tul singur în mijlocul drumului, un sunet strident de­sign at sfâșii spațiul și cinci oameni. Ieșind dintr’o groapă de pe marginea drumului, se aruncară asupra lui, proferând strigăte de mânie. Achille Lan­fant, fără îndouială, era în capul lor. Pa când cei 4 complioi ai săi trântezu pe Fo­relli la pământ, acoperindu-l de lovituri de pumni și picioare. Lanfant, scoțând un cuțit enorm, străpunse de mai multe ori pe adversarul său. Gând trecătorii ridicară pe victimă, aceasta era leșinată. Săr­manul Forelli a fost transportat la spital în stare de agonie. Cul­pabilii sunt urmăriți în mod activ. Viața unui original Un original cu adevărat curios e poetul și filosoful Strada, din Paris, în vârstă de 80 ani. Ca moștenitor al unei averi mari, el și-a petrecut tinerețea în societatea cea mai aleasă și în călătorii, dar pe neașteptate apoi s’a retras de lume, spre a-șî consacra viața compunerea unei uriașe poeme filosofice. E­­popeia umană. Timp de 40 ani a umplut 40 volume cu peste 500.000 ver­suri. Dar opera sa n’a prea fost luată în seamă, fiind-că ideile nu erau nou! și versurile erau nespus de prosaice. Atunci lui Strada îî dădu în gând să pue pictura în serviciul ideilor sale, și făcu vr’o 5—6 sute de gravuri mari în ulei, ca ilustrații pentru epopeea sa. De abia acum c­ât­va timp a sfîr­­șit el și această lucrare uriașă și-a dat-o în vileag sub titlul de «Museul științelor.» Fiind­că și-a deschis gratuit muzeul pentru vizitatorii Expo­ziției, s-a crezut că el a murit și unele ziare pariziane fi și făcu­seră necrologul. Dar vecinii, ne­­vezind nici o pregătire de în­­mormîntare, înștiințară primăria arondismentului, care trimise nu­mai de­cât un funcționar spre a face actul de deces. Iși poate însă ori­cine închipui uimirea funcționarului, când fu întâmpi­nat de Strada, foarte sănătos, în odaia sa de lucru. Aflând de scopul venirea funcționarului, el îi răspunse sec: «N’am ajuns așa departe», și se așeză pe scaun spre a-șî urma lucra­rea sa. Brutus Din Istoria Secolului XIX 30 Septembrie (1840) Regenta Spaniei, Maria Chris­tina, în urma nenumăratelor pre­­tențiuni ale lui Espartero, ab­dică, părăsește Valența și se în­dreaptă spre Paris, și zona III-a Budapesta-Regens­­burg e deservită de navigația germană. Această convenție privește transportul de mărfuri între Ro­mânia și Germania. Și pentru ca să se încurajeze navigația ro­mână și să se asigure cele două navigații aliate în contra concu­renței altor societăți de naviga­ție, direcția căilor ferate a redus cu 70 la sută tariful de trans­port pe căile ferate române pen­tru mărfurile ce se expediază din România safi care sunt im­portate în România prin Dunăre pe vasele acestor două societăți aliate. Acest avan­tagu­­ enorm însă nu se acordă cerealelor ro­mâne, cari sunt excluse din com­binațiile de transport redus. Iacă dar de ce azi, când toți agricultorii se plâng că se rui­nează din cauza neputinței da a exporta, serviciul nostru fluvial nu poate veni în ajutorul expor­tului nostru de cereale. Ponor. Chestiunea zilei Cri­za exportului de cereale Prevederile optimiste de astă primăvară La privința îmbunătă­țirea situației noastre economice, în urma unei recolte bune, nu s’au realizat. Recolta a fost bună, prețurile cerealelor în marile burse, de cereale din Anvers, Marsilia, Livorno, etc., de ase­meni relativ bune. Dar cu toate aceste exportul este aproape nul, t­ran­zacțiunile minime și viața la Brăila și la Galați aproape stinsă. Aceasta din causa navlului prea urcat. Sunt foarte puține vase de transport la dispoziția porturilor noastre, căci cele mai multe sunt imobilizate în apele Chinei. Iar acele puține ce sunt au un navlu aproape întreit. In adevăr, acum 2—3 ani na­­vlu! varia între 7—10 shilling! (un shilling 1.25 bani), iar azi e între 22—26 shilling!. Și această deo­sebire cine o plătește ? De­sigur că nu cumpărătorul, ci producă­torul sau vînzătorul. Așa că din cauza navlului prețul cerealelor noastre este extrem de scăzut la Brăila și la Galați, și nimănui nu-i convine să facă acum tran­­sacțiune, căci toată lumea are dreptul să spere că navlul va scădea. De­cât cele peste 150.000 kile de cereale îngrămădite la Brăila și la Galați nu pot sta multă vreme prin docuri și prin ma­gazii, căci nevoia de bani silește din ce în ce mai mult pe pro­prietari să le vîndă. Dar cum­ ? S’a dat idea ca vasele servi­ciului nostru fluvial, dependințe de regia monopolurilor, să ex­­porteze cerealele noastre pe Du­năre până la Regensburg în Ba­varia. Ideia ar fi bună, dar ea s’a izbit de o convenție încheiată încă acum trei ani între direc­țiunea regiei monopolurilor, a­­dică între serviciul nostru flu­vial și între serviciul german de navigație pe Dunăre, «Süddeu­tsche Donau-Linie». In adevăr prin această convenție exportul nostru de cereale pe Dunăre este foarte anevoios, iată de ce . Convenția împarte Dunărea în trei zone : zon­a I de la Sulina și până la Severin aparține ser­viciul fluvial român ; zona II-a de la T.-Severin la Budapesta e comună celor două servicii aliate CRONICI FEMENINE Simplicitatea I­ Nimic nu e frumos de­cât a­­devăratul, dar nu vă speriați, cititoarelor mele, căci nu mă gândesc a vă interzice toate mi­cile combinații ale toaletei, ca false șolduri, etc., cari nu în­șeală pe nimeni și cari prin ur­mare nu sunt o minciună. Cu toate acestea asupra aces­tui subiect delicat, voi fi face re­zervele mele, spunând că nu trebue să se abuzeze nici de a­­ceastă falsitate convenită, dacă cine­va nu vrește a cădea în ridicol. Adevăratul absolut, în materie de toaletă, a făcut loc în starea noastră socială la un adevărat relativ, deci pe acesta trebue să-l respectăm și să-l pricepem, dacă vrem să fim ceea­ ce se nu­mește o femee distinsă, dacă ținem să plăcem. Arta adevăratului e armonia în toate lucrurile, este simplicita­tea, grația, naturalul în sine, în toate împrejurările în relațiile cu lumea, în intimitatea familiei, în toate actele sale, în chipul de a merge, de a vorbi, de a se îm­brăca. Arta adevăratului se poate spu­ne că e arta de a plăcea cu da­rurile pe cari le-ai primit de la natură, cu calitățile și virtuțile cari se capătă printr’o bună edu­cație și printr’o mare suprave­ghere asupra ta însăți. Cred că nu mai am nevoe de a spune că spre a plăcea nu­mai e nevoe de a fi frumoasă sau de a fi bogat și elegant îmbră­cată. « Frumusețea și bogăția nu a­­parțin de­cât la un mic număr de naturi privilegiate ; cel din­­tem­ din aceste daruri nu se ca­pătă și cal d’al douilea e de a­­semenea greu­ și nu’l poate avea ori­cine. Dar e o a doua frumusețe, e grația ; o a doua bogăție e spi­ritul de ordine și de armonie, cari pot înlocui darurile naturale. Ast­fel Dumnezeu­ a permis ca desmoștenitele de avere și de frumusețe să poată plăcea prin ajutorul calităților ce se capătă prin voință, putere de suflet și să nu uităm, iubite mame, prin­tr’o bună educație. Ei bine z­eii pretind că grația, bunul gust, farmecul, eleganța nu se pot căpăta de­cât prin ob­servarea preceptului care are a­­devăratul drept calitate esențială ; și când zic adevăratul, înțeleg simplicitatea. (Va urma) Zîua. O stradă din­tanga! —­ Vezi ilustrația — In gravura din numărul de azi se vede strada principală a co­merțului chinezesc din portul Sangai. HIGIENA SUPA Supa și-a usurpat ren­um­ele. Ea nu este un aliment nutri­­tor, ci mai mult un aliment care (iertați-mi expresia) «te umflă». Pentru oamenii săraci ea este un aliment economic și înșeală pofta de mâncare, care de alt­fel revine aproape îndată ; supa nu este un aliment întăritor, ci mai mult ocupă loc în stomac.­­ Supa este mai mult stripă­­cioasă pentru acela cari mă­nâncă după ea mai multe feluri de bucate, de­oare­ce ea, ocu­pând loc în stomac, face ca a­­cesta să se dilateze. Pe scurt, supa este un pre­­judiciul, când nu este un simplu «economic». In familiile în cari se face o supă groasă, nutritivă, ținând lo­cul unul fel de mâncare, și ur­mată de puține alte bucate, ea își are într’adevăr locul la masa de seară, mai cu seamă la acela cari se culcă de vreme. Servită ast­fel, ea e bună pen­tru copil, căci nu le îngreunează prea mult stomacul pentru tim­pul somnului. Bulionul este sănătos, dar nu trebue să abuzăm de el. Dacă cum­va îî place mult, să­­ ia rece, cu zece minute înainte de a se așeza la masă. In chipul acesta este mai fo­lositor, de­oare­ce a avut timpul să dispară până în momentul când stomacul va absorbi ali­nieri­le solide. A face ciorbă de carne tot la cinci­spre­zece zile este, după noi, suficient din punct de ve­dere igienic. Ea se va putea face cu atât mai suculentă cu cât este mai rară. Supa este foarte favorabilă pentru obesitate (îngrășarea peste măsură). Di*. Prevăzător, Carnetul mez Protestul cârciumarilor di­n țară Care va să zică ’Timpul mă’­ urît, Și ’n privința țuicii Lucru’l hotărît... Cinci bani taxa țuicii, De fie-ce grad, Vor plăti stăpânii De livezi, la vad... Zece bani,—și, cică, Nu e monopol­­— Vor plăti pe urmă De grad d’alcool !... Bine, foarte bine, Statul e’n nevoi Și să ia parale Pune biruri noul.. Deci la taxa țuicei, Gata, mă supui, Numa la un lucru Strașnic mă opui... De ce fac protesta­­­ții cârciumari Din orașe, sate, Fie mici și mari Ei nu pierd nimica, Pe câte noi știm, Că scumpi vor țuica, Și tot noi plătim... Și deci­, dacă-i vorba, Chiar pe protestat, Doar consumatorii Au drept câștigat... Ca să protesteze De la mici la mari Contra ori și cărui Stat sau cârciumari... Și protestul fi-va. Fără de ocol: «Nu mai chem aici țuică, «Și nici alcool!...» Marion CRONICA Șense logodnice O atmosferă plăcută domnea în cameră. Victor se gândi câte­­va momente că operațiunea se i-au făcut-o medicii n’a reușit și el credea deja că se află la por­țile raiului. Nici chiar drăgălașa soră de caritate ce sta lângă el nu-î tul­bura privirea întredeschisă. De­odată suspină el adânc. Sora Maria sări repede de pe scaun. — Ah, cât de bine ’mi pare a șopti ea agitată. A fost un mare ~ ~ ~ T~ ....... A--1 --si t--­Sufluca. iu Cuiciu ie­vet­ian** sănătos. Operația a reușit în mod str­ălucit. Victor suspină încă odată—era un suspin fericit. — Trăiesc? Nu sunt mort? — Trăește ! — Ah, ce miros plăcut ! — E mirosul florilor! Am o mulțime de prieteni. Avem a­­tâtea flori și poame, în­cât am putea deschide o prăvălie. Pe fața palidă și slabă a lui Victor se ivi un zîmbet de sa­­tisfacțiune. — Când ești în nenorocire ’ți cunoști adevărații amici. N’am primit vr’o scrisoare ? — O, o muțime—și toate de la femei! Ai primit și nume­roase flori și fructe ! Zicând acestea sora Maria îl dete un splendid buchet de flori de crini albi, de care era legat o panglică cu inscripția : «— E­î doresc sănătate.—Maria». — Cine e Maria? întrebă el, n’o cunosc. — Cum să știu eu? răspunse sora de caritate. Adresa este scrisă pe dos. Strada S. — Dar acolo stă d-na Iones«tr. — Ea a fost de trei ori aici și a voit să intre cu forța. — Ducă-se în pustiu, zise Vic­tor supărat. — Iată și un buchet de «Nu mă uita», cu inscripția: «Elisa a fi trimete cele mai cordiale com­plimente, orașul C.» — A, d-șoara Elisa Medianul A fost aici ? — Da, și încă altele și adecă d-șoara Sofia, d-șoara Maria, etc., cu totul șease la număr. Nu știam ce să fac. Dumnezeule, ce este? El o privea ca și când ar fi fost în fața lui o procesiune în­treagă de fantome. — Dumnezeule! gemu ei, scri­sorile ! — Cari scrisori? — Scrisorile, pe cari le-am scris ! Sună să vie loan ! — Liniștește-te, zise ea, apă­sând soneria electrică, liniș­­tește-te. — D-ta nu știi. Ah, e grozav lucru. Ioan intră. — Ascultă, Ioane, unde sunt cele ș­ase scrisori pe cari le-am scris înainte de operațiune și pe cari ți-am poruncit să le tri­miți numai în caz când voi­ muri? — Da, co nașule. — Nu spune, «da», dobite­­cule. Unde sunt? — Să-ți spun eu­, îl întrerupse sora Maria, am văzut pe masă niște scrisori și crezând că au fost uitate, le-am trimis la poștă. — Dumnezeule se înle­­­geau Victor. M’am nenorocit ! Zicând aceste căzți fără simțire cu ca­pul pe pernă. Victor avusese tot­dea­una no­roc. Tatăl seu îî lăsase o avere mare, și fiind și licențiat în drept ducea o viață fericită. De­odată fu cuprins de o boală gros și doctorii îl sfătuiră să se supună unei operațiuni. înainte de acea­sta Victor ’și făcu testamentul: d-nei Ionescu îî lasă 20.000 franci, precum și celor cinci d-șoare, cărora li făcuse curte. El scrise mai întâiu o scrisoare mișcătoare către d-na Ionescu, și fiind-că avea o aversiune către scris, copia această scrisoare, în cinci exemplare, și le adresă celor­ l’alte cinci d-șoare. După aceea însăr­­ cină pe Ioan să le dea la cutie, ia caz când va muri. Când Victor ’și veni în fire, striga ca un nebun. El a m scrisorile. Sora Maria i l* citi. Toate cele șasse dame luară scrisoarea ca o propunere de că­­sătorie, firește, în cazul când se va face sănătos. Victor gândim­du-se la cele scrise logodnicelor, îlbucni într’un rîs isteric. Natura sa robustă, sprijinită de îngrijirea plină de devota­ment a sprei Maria, îl restabili. El o întrebă: — Unde sunt florile? — Care flori ? Oh, răspuns ® ea roșind. Nu-ți mai vin flori, nici fructe. — Uite acești trandafiri fru­moși și struguri. Sunt de la d-na Ionescu ? — Nu, de la nici una din da­mele acele. — Sunt de la d-ta ? — Da. — Logodnicele mele de sigur că s’au interesat de mine ? — Nici una, toate au scris nu­­mai o singură dată—din ziua a­­ceea. Ca să-ți spun adevărul, cred, că ești liber. — Liber ? Cum ? — Nu pot să-ți spun. Nu, nu, mai târziu­ îți spun, când te vei mai întreba. In momentul acesta intră ser­­viforul. — Ioane, ce umbli așa pa fu­riș ca un hoț. — Conașule, ruinarea d-sale le-a alungat. — Ruina mea ? Sora Maria ’șî deschise por­­tofoliul, de unde scoase o buca­­tă de ziar și ceti­ Ie afacerea lui Victor S. «Astă­zi s’a declarat licitație a* supra averei lui Victor S. Per*­derile sunt cu deosebire din spec cukțiuni de bursă. Activele se urcă la 500.000, pasivele la 1 mi­lion. Ob ! nu pot ceti mai de­parte, îmi vine greul ! — Dă-mi scrisorile, zise bolna­­vul, cu seriositate. El le ceti pe țoale. Erau de la cele șeasa logod[­nice, cari ’șî cerea fi scuz« cî sunt silite să și retragă cuvântul, înșirând fel de fel de pretexte. Numai d-na Ionescu a fost sin­­ceră. Ea zicea că atunci când ambele partide cari­ se căsătoreai n’au nimic, e mai bine ca să tră­iască fie­care pentru sine. — Ast­fel sunt femeile, sus­pină Victor, după ce termină cu citirea scrisorilor. — Nu însă toate femeile, îl în­­trerupse sora Maria. — Așa? Crezi d-t­a ? ...]­ștî în stare să’mî arăți o femee, care să poată fi credincioasă unui om­ ruinat ? — Nici una, zise ea încet, dacă mai întâiu nu i-ar spune că o iubești. Nu’mî pipăi pulsul, n’am friguri. Pe când ea vorbea, Victor o apucase de mână și o apăsă cu degetul pe puls. «Doresc, zise el, să știți cât de repede bate, me pricep în asemenea lucruri. Dar dacă î-am spus fetei, că o iubesc. — Asta n’ai spus-o. — Dacă i-așî mărturisi că ti timp de o septămănă am adm­i­­­rat o ființă încântătoare, bună­s­tatea, nevinovăția, grația perso-­­ni ficam, care prin îngrijirea ei plină de devotament m’a scăpat de la moarte... — N’ai mărturisit însă. — O fac acum, Mario, mă iubești ? In loc de răspuns, sora Mari* își întoarse privirea. — îți mulțumesc, drăguță. Și acum să vezi cât de repede mă voi face sănătos. Căsătoria se va celebra peste patru săptămâni și apoi vom pleca în Italia. — Ah, cât de lăudăroși sunt oameni­ sărăciți, zise ea rîzând­ în Italia ? — O, eu om sărac ?! Te ia! după nou­ la aceea ?­Asta se referi la vărul meu­. — Cât de vesel sunt că n’am — D’apoi ea! zise Victor strân­știut-o. Un joc de revolver de «IULES »JAHY VI Gonsolin, mereu amorezat de nevasta sa, era departe d’a le bă­­sui măcar. O alta în locul Mad­elenei s’ar fi încercat să ’i adoarmă aten­țiunea arătându-i dragoste, făcân­­du-se mai prevenitoare cu clîn­­sul. D-na Gonsolin era prea deș­teaptă și prea prudentă ca să a­­rate tocmai atunci negustorului de lemne mai multă afecțiune de­cât îi arătase în tot timpul căsătoriei lor. Fusese în­tot­deauna foarte re­zervată, păzindu-se de a ciocni voința sa de a lui. Mai cu samă de când cu certele de la început, hi privința locului de instalare, Madelena nu avusese pentru băr­batul său de­cât o față de mar­­m­ură. Trecuseră ani îndelungați de a­­tunci și năcazul Madelenei era tot așa de mare ca la început. Causa era că dînsa nu iubia pe Gonsolin, prin urmare nu putea să-i­erte. încă puți­na­rea negustorului îî resturnase toate visurile sale de femee frumoasă și toate proec­­tele ce -i inspirase bogăția ei neașteptată. Amintirea acestei desamăgiri rămânea vie și crudă în sufle­tul ei. După lun­i de zile de pace a­­dâncă, în cursul cărora trecutul nu era amintit prin nimic, d’o­­dată -Madelena rostea o vorbă aspră și bătrânul Gonsolin cădea din nou în nesiguranța dragos­tei sale. Acum când dînsa avea un a­­mant, când iubia cu patimă și era silită să fie mereu cu mare băgare de seamă, n’ar fi deștep­tat oare bănuelile lui Gonsolin arătându-i d’odată o afecțiune cu care dînsul nu era deprins? Nu­­ era mai bine ca negus­torul să nu vadă în purtarea ei nici o schimbare. Dar dacă Madelena era sigură de partea bărbatului său, nu era tot­­ așa de aceea a lui Tama Sholi. Ea se întreba dacă suprave­ghetorul ferăstraelor n’avea să fie mai pătrunzător de­cât Gon­­splin, dacă n’avea«a­ prindă bl­inele, s’o supravegh­eze. Așa ceva era de temut. Cu toate astea, cele 15 zile cât familia Hormais locui la Bonchoux trecură într’o liniște complectă. Francisc și Madelena se în­tâlniră apoi la intervale, une­ori apropiate alte ori depărtate, însă tot­deauna cu mari precauțiuni. Madelena nu voise să schimbe întru nimic raporturile de prie­tenie și de familiaritate, cari e­­xistau între dînsa și Tom­a Sholi. Cu toate că era foarte ocupată de Francisc, totuși avu destulă present­ de spirit și destulă stă­pânire asupră’șî ca să ’și ascundă patima de acel om a cărui vio­lență și a cărui dragoste îî fă­ceau frică. Preumblările lor continuau, însă era mai puțină expansiune în convorbirile lor și dacă Toma avea aceeași adorațiune pentru idolul a cărui frumusețe îi pu­nea sângele în clocote, Madelena din partea i începuse a simți o­­boseală și plictiseală, ori de câte ori era silită să ’i asculte. Mai înainte dînsa găsise o dis­tracție, un interes în această a­­ventură , acum cuvintele țăranu­lui o enervat. Odinioară Toma corespundea cu dînsa când Gonsolin stătea acasă din causa timpului rea; acum Madelena nu maî citia de loc ceea­ ce ’i scria dînsul. VII Gonsolin își perdu­se cu înce­tul neîncrederea în tăietorul de lemne. Ajunsese să se descarce asu­­pră’i da aproape întreaga direc­țiune a ferăstraelor,’ a exploată­rilor și a vînzerilor. Regularitatea tînerului, cinstea și inteligența lui, priceperea lui în afaceri, biruiseră mai la urmă antipatia instinctivă a negusto­rului. Pe la sfîrșitul verei, Gonsolin încredința lui Toma aranjarea unei afaceri la Paris. In ajun, d-na Gonsolin plecase în Besanșon unde avea să stea o săptămână cu mama sa. Prin urmare, în lipsa Made­lenei, Toma primi cu bucurie însărcinarea. Se pregăti îndată de călătorie și a doua să porni la drum. Cele patru zile de la început, dupa sosirea sa în Paris, îi tre­cură în regularea afacerea pa­tronului său : nu’î fu cu putință nici să se gândească măcar la distracțiile rafinate ale marelui oraș pe care ’l cunoștea din des­cripțiile ce i se făcuseră și din romane. Intr’o seară, fiind mai liber, porni să se preumble. Deși era pe la mijlocul lui Octombrie, ziua fusese foarte călduroasă. Se făcuse noapte și era tot cald. După ce se preumblă mult, Toma întrebă un gardist unde e Teatrul francez. I se arătă strada Richelieu. Traversă bulevardul și coborî strada. Se juca o comedie de Musset. Toma scoase un bilet și intră. După actul al douilea dînsul e și căci era o căldura nesuferită în acea sală plină de spectatori. Se preumbla pe sub arcadele de dinaintea teatrului, înaintând une­ori până în piață, alte­ori intrând în galeria de la Palais royal. De o dată se opri. Un tîner înalt trecuse pe lângă dînsul și i se păru a recunoaște în el pe fiul generalului Hermais. Îl văzuse adese­ori în parcul de la Bouchoux convorbind cu Madelena. Cât despre Francisc, dînsul nu dăduse prea mare bă­gare de seamă supraveghetoru­lui și cu greu l’ar fi putu­t recu­noaște. Lui Toma îî veni în gând ca să vorbească cu dînsul. Era un tovarăș pe care’l găsia pe ne­așteptate. Se repezi după dînsul prin mulțimea care începuse să se în­toarcă în sală, aruncă la ușă con­­tra-marca și apucă scara care duce la loje. II, coridor se produse o gră­­mădire care’l opri tocmai când era s’alungă pe Francisc, însă’l văzu bătând la ușa unei loji care se deschise în mod misterios de de o mână femeiască și se în­chise apoi după dînsul. Jos se dădeau cele trei lovi­turi tradiționale ; actul al treilea avea să înceapă. Toma se coborî și era cuprins de o dată de o nespusă grijă, fără să știe nici el de ce. Din acel moment nu mai dete nici o băgare de seamă la re­prezentație. Se uita mereu , loja în care văzuse pe Francisc intrând si­­lindu-se a distinge pe femeea care-l însoțea. Insă dînsa stătea tot în umbră. Din când în când numai Fran­­cisc își întindea capul înainte și se uita distrat în sală. In antractul următor, Toma se urcă din nou în coridor și aș­tepta ca Francisc să iasă. Insă de astă dată ușa lojei nu se deschise. Loja aceea era o avant-scenă și era cu neputință să se vadă din sală acea femee care se ascundea de toate pri­virile.­­ De­sigur, își zise Toma, doctorul se află în aventură de amor, căci sora lui nu s’ar as­cunde ast­fel ; dînsa e destul de frumoasă și destul de cochetă ca să se arate la toți și să se lase a fi admirată. Un fel de presimțire arîtă îl strîngea de gât. — Dar mai la urmă ce ’mi pasă, își zise dînsul iar. Am eu dreptul d’a duce grijă de aven­turile galante ale d-lui Francisc Hormais ? Cu toate astea se înăbușea. Eși din nou afară. Se părea că o forță instinctivă îl împingea să pândească pleca­rea lui Francisc. De teamă ca nu cum­va doc­torul să plece înainte de sfîrși­tul piesei, nu se mai întoarse în sală ei se așeză de pază în ves­tibul, rezimându-se de social li­nei statul. Controlorii plecaseră. Mai 6­­rafi acolo câțî­va ușieri. Curând un sgomot mare de­ voci și de pași anunță că spec­tacolul se terminase și că puseîi* , cui­eșia. In adevăr, lumea dese năvală­ în vestibul. Câțî­va inși, cari a­­junseră înainte afară, începură, să strige : — Plouă ! plouă ! Ia adevăr, afară începuse ploaia. O parte din public se opri în vestibul iar cei ce eșiazi încă din sală fură siliți să meargă foarte încet. Ast­fel Toma putea foarte bine să-i observe pe toți. Francisc nu se afla între ei. — Poate că m’am înșelat, își zise fostul tăietor de lemne , n’o fi fost el. Insă în același moment arun­­cându-și privirea spre seara lo­­jelor văzu un om și o femee scoborîndu-se încet k braț. Se îngălbeni de o dată foarte tare și degetele lui sgâriară so­clul de piatră în dosul căruia se afla. Omul era Francisc Hormais... Femeea era Medelons. Cum se aflau dânșii 1a Paris și ce întîmplare ciudată îî adu­sese ast­fel înaintea lui Toma ? (Va urma)

Next