Universul, iulie 1901 (Anul 19, nr. 175-205)

1901-07-01 / nr. 175

SUU4 MAȘINA ROTATIVA PENTRU TIPĂRIREA «UNIVERSULUI LITERAR».—(Vezi explicația) mmmmmmmammmam­tm&ssszn Calendar pe anul 1901 * * s- S itifdj . Sâmbătă 30 Iunie.—Sob. S-ților 21 Apostoli. Cu­loUc Sâmbătă, 13 Iulie.— Margareta. Soarele răsare 4.28 , apune 7.42 București, 30 Iunie. Pe als șceals. Măsurile luate sau anun­țate ca fiind a se lua de la Septembrie, de către ministe­rul instrucțiunei publice, au provocat multe observațiuni și discuțiuni—lucru foarte îm­bucurator, căci dovedește că interesul pentru învățămîntul public a sporit considerabil. Negreșit, nu toate observa­­țiunile făcute sunt întemeiate și trebuesc a fi luate în con­­siderațiune; particularii, ori­cât de competing ar fi, nu sunt în pozițiune să cunoască toate elementele unei chesti­uni, așa cum poate să le cu­noască și să le aprecieze au­toritatea superioară, la care se concentrează experiența tu­turor organelor inferioare și care în același timp cunoaște interesele superioare­ ale țarei, i­ Obiecțiunile unora și altora nu strică însă a fi aduse la cunoștința celor în drept și publicului, pentru că di­scu­­țiunea ce se poate naște asu­pra lor contribuie, dacă nu mai mult, cel puțin la risi­pirea nedumeririlor și la în­dreptarea vederilor eronate ce pot avea unii și alții. Pentru acest cuvînt, conti­nuăm a publica observațiu­­nile ce ni se comunică asu­pra prefacerilor din învăță­mânt, atrăgând asupră-și a­­tențiunea autorității superi­oare. Relativ la proiectata și a­­nunțata modificare a oraru­lui școalelor rurale, primim de la un învățător următoa­rea scrisoare: «In numerile din urmă ale «Universului» am văzut că supuneți celor în drept o mul­țime de observații ale învăță­­­torilor, relative la ultimele circulări ale ministerului cul­telor. Tot asupra unei circu­lare— cea relativă la modifi­carea orarului școalelor rurale —■ îmi permit a face observații, pe cari vă rog să le supuneți la aprecierea celor în drept. De ce examenul la școlile ru­rale să înceapă la 20 iunie, iar la cele urbane la 14 ? Oare mai multă nevoe are orășea­­nul de copil ca țăranul ? si­gur că nu! Nu știi, oare cel de sus, că de la 1 Iunie, cel mai tîrziu­, începând sapa și apoi pe la 15 Iunie secera, cu greu mai prinzi copilul la școală ? N'ar fi bine ca chiar distribuirea să se facă cel mai tîrziu­ pe la 10 Iunie pentru școalele rurale? S’ar putea zice, că n'avem timp de făcut materia din program. E des­tul timp, chiar acum când programa geme, darj simplifi­­cându­se. «O altă observație , suntem obligați să mergem în fie­care lună la cercul cultural și u­­nul din noi la cel central. , Mergând la cercul cultural,­­ departe une­ori 20 — 25 km., * plătim transportul 3 lei, mai­­ cheltuim pe acolo un leu cel­­ puțin și cu 1—2, cheltuiți a­­­­casă pe cele ce trebue, fac 6-7­­ lei, bani cheltuiți pe fie­care 1 lună în interesul general. Dar­­ cei­ delegați la cercul cultural­­ central trebue să cheltuiascăi 10——12 lei! N'ar fi drept ca, nu să ni se prevadă diurne, cum de alt­fel se prevăd pen­tru atâția, cari, afară de diur­ne, încasează sute cu toată criza, cel puțin să se dea or­­i­cine ca primarii să ne pue la­­ dispoziție numai căruța, cum I de altfel se face în alte ju­­­­dețe, și chiar în comune din județul med, Ialomița, unde primarii sunt oameni cari în­țeleg importanța cercurilor culturale. «Aceste două observații vă rog a le supune la cunoștința celor în drept». Observațiunea ni se pare dreaptă și sperăm că d. mi­nistru al instrucțiunii o va examina mai de aproape. In ce privește presupunerea corespondentului nostru, că cei de sus nu ar ști că țara nii au mai multă trebuință de­cât orășenii, de copiii lor, treime să­­ spunem că presu­­nerea aceasta e gratuită. Dacă la orașe s’a fixat mai de­vreme termenul examenu­lui, cauza e căldura, mult mai greu de suportat la orașe de­cât la sate. Aceasta nu împedică însă ca examenele să se știe mai de timpuriu­ și la sate, dacă cerințele programei nu se opun. alwgw.cm^gjijfl.tUj Din Italia (Corespondență particulară a „Universului“) Roma, 27 Iunie. Un avertisment partidelor extreme Ziarul «Tribuna» de aci, în­­tr’un remarcabil articol, sfătuește pe căpeteniile partidelor extre­me să nu continue cu întruni­rile lor de protestare pentru cele întâmplate la Berra, unde au fost împușcați câțî­va țărani pentru că nu s’au retras la so­­mațiunile armatei. E ușor să esciți populațiile fără să știi unde se va ajunge, dar e greu să reții apoi mulțimea întărîtată. «Tribuna» conchide ast­fel. ..«Să se gândească bine agita­torii întrunirilor zilnice, ai gre­velor și desordinelor publice. Noi nu avem nici frică, nici re­­mușcare ; avem o încredere încă în bunul simț al populațiunei. Dar celor în drept le amintim cât ar fi de dureros dacă chiar după această serioasă experiență trebue să se conchidă că în Italia nu e cu putință un adevărat gu­vern liberal». Diverse Camera se va închide mâine, și nu se va redeschide de­cât la jumătatea lunei Noembrie. — MM. SI. Regele și Regina vor pleca azi la Racconigi în Piemonte, unde vor sosi mâine Jouî, la orele 9 dimineață. — M. S. Regina-văduvă Mar­gareta va petrece mai multe zile la Venezia. Ea va sosi acolo mâi­ne. Jouî. I se pregătesc mari demon­strații de simpatie din partea o­­rășenilor. — Ori după amiaza regina Elena a ieșit pentru prima oară din Quirinal, într’o trăsură con­dusă de însuși regele. Suveranii au făcut o preumblare de două ore afară din Porta Pia. — Ducele d’Aosta, mai ’nainte de a pleca în Germania, unde va asista la marile manevre de a­­colo, va fi primit de Regele Ita­liei, care -i va da o scrisoare autografă pentru împăratul Wil­helm. Pensiunile lucrătorilor Regele Italiei a promulgat a­­laltă­ era legea, aprobată acum câte­va zile de camieră, prin care se îmbunătățește casa națională a pensiunilor lucrătorilor cu mă­rirea cotei de ajutor și prorogând la 1903 dispozițiunea transitorie privitoare la inscripțiunile cu termene scurte. Inscripțiunile au ajuns la cifra de 20.000. O prizonieră de 10 ani Ziarul «Liberia» din Piacenza povestește că în acel oraș o d-nă, aparținând unei bune familii de acolo, s’a făcut de zece ani pri­zonieră de bună voe. In primii cinci ani ea eșua câte o dată spre a-și vedea familia și chiar spre a se duce la biserică , d­ar apoi se închise complect, așa că în toți anii, de la Octombrie la Martie, rămânea invizibilă tu­turor. Anul acesta, însă mam­a acestei femei se mări și mai mult, de­oare­ce de la Septembrie anul trecut și până azi ea n’a mai eșit din camera ei, stând în tot cur­sul iernei fără foc, fără haine și fără plapumă pe pat. O singură fereastră mică se află în ușe, prin care i se aduce mâncarea, compusă din o ceașcă de lapte și puțină pâine. De alt­fel, ori­ căruia îi vor­bește, o strigă, ea nu-i răspunde. Anul trecui o grindă de la aco­periș amenințând­­ să cadă peste odaia ei, s’au făcut mari sforțări spre a o scoate afară, ca să nu i se întămple o nenorocire. Ea însă tăcu toată ziua, neres­­punzând la chemările celor ai săi. D’abia a doua zi fu auzită bol­,­borosind : — Dacă grinda vrea să cadă, n’are de­cât ! Trebue să se noteze apoi că în odaia ei, fiind închise herme­tic ușa și ferestrele, eo duhoare de nesuferit. Ferestrele și ușa au fost închise în urma protestarei vecinului, din cauza untului mi­ros ce venea din odaia maniacei. Crimă: pentru o canțonetistă Se anunță din Catania că ba­ronul Benedetto Guzzardi, în vîr­­stă de 19 ani, aparținând unei nobile și bogate familii, pe când însoțea acasă pe o canțonetistă engleză Nelly Ausin, fu atacat de amantul acesteia, anume Grisafi Edoardo, napolitan, fost comisar de poliție în Gali. Tinerul baron Guzzardi, înfu­riat, scoase un revolver și trase trei focuri asupra rivalului său, rănindu-l grav. Criminalul a fost arestat. Antigon, bitului ei. Dar cocoșii din ma­hala cântaseră de miezul nopței și Beizadea nu venea. Stoluri, stoluri începură a nă­văli gândurile în capul frumoa­sei Fotim­a. De ce n’o fi venind Alecu? O fi adevărat ceea­ ce șopti« mai era la biserică la Mi­tropolie că Vodă vrea să-l în­soare cu o grecoaică ? Dar nu se poate ! El me iubește pre cât îl iubesc și eu... M’am dat lui cu toată inima... De me părăsește, rămân femee necinstită... O­­ maică Precistă, nu me lăsa să fiu necinstită. Geaba te­­rezbvește cu gându­rile, sărmană Fotimne;­geaba curg șiroae lacrămile din ochii tăi; Beizadeaua nu vine și nu va mai veni, cari a doua zi a și ple­cat cu Vodă pe calea Giurgiului spre Țarigrad, bunul Dumnezeu, că le-au tăiat capul Vizirul, ca să le ia banii pentru împărăție. Sufletele lor gem și ele cerând eroare de la biata Fotim­a Privighetoaia. V. A. Urech­îă. lipa Privigh­iroaiei .Există la Iași, paralel cu strada Să­d­escu (Talpălării), o mare rîpă, care mult timp a servit de loc în care se aruncau gunoaele ora­șului. Pe la anul 1850 locuiam cu maica mea în casele Hermeziu­­lui, situate cu curtea lor pe ma­lul rîpei. Intr’o noapte de toamnă stă­team la ulucile curtei despre rîpă de vorbă cu moș Chiperiu, un epistot de poliție de la comisia cvartalului al II-lea. De­odată un gemet, lung și repețit la inter­vale scurte, iubește auzul nostru.­­— Da cine geme așa, moș Chi­­periu? întreb eű. — Cine să geamă? răspunde el făcându-și cruce, geme biata Privighetoasa ! La rugămintea mea, iată le­genda ce -mi spuse bătrânul sluj­baș polițienesc. Câți ani vor fi de atuncea, nu știO, că nu mi-a spus alt­ceva fata­ mea, de­cât că pe locul ăsta unde acum e rîpa era de demult loc neted și acoperit de livede. Colo, în partea de sus a rîpei, se ridica minunata curte boe­­rească cu târnațuri (cerdacuri) de jur împrejur, împodobite cu stâlpi albi și umbrite cu strașine lungi, șindilite cu solzi argintii. Din târnațul din față, ochiul cuprindea toată valea Bahluiului până la Galata și la Miroslava, de­­ era mai mare drag marelui Logofăt Privigherom, să stea în privdorul de d’asupra pivniței din dreptul mijlocului casei, să sÎarteă cafeaua dimineața, din filigean cu zarfuri de argint și să pufăiască din ciubucul de ia­somie, împodobit cu caluf de ci­u­curî, cusut de mâinile iscusite ale frumoasei sale jupânese. Avea marele Logofăt fată fru­moasă ca Ileana Cosânzeana. Pe soare te puteai uita, iar pe dânsa ba. Ea se numea Fotinia, adică cum s’ar zice acum Lucia. * Gi­că, mări, luând într’o zi pe Fotimia părinții săi la serbarea Halcalei, colo la Gopou pe tăp­șanul dintre vii, au vezut-o, din întâmplare, Beizadea, feciorul mai mare a lui Măria sa Vodă de atunci și cât o văzu pe loc îî căzu tronc la inimă. Cine să pune în poală cu purdalnica de dragoste ? De cât fecior de Domn cum era, tata-s ea își pusese în gând să-l însoare cu fata Dragomanu­lui grec de la Poarta otomană, că era om puternic și cu bogă­țiile lui își deschisese toate ușile împărăției. De mare ajutor pu­tea să fie cuscrul pentru Dom­nitor. Dar una plănuesc părinții și o alta făptuesc copiii lor. Pasămi­te Fotim­a și ea căuta cu drag spre frumosul Beizadea. Dacă soarele și luna nu se întâlnesc, se întâl­nesc cei a căror inimă bate la­olaltă. Unde și cum­­ eu nu am aflat, destul că Fotim­a și cu Bei­zadea, fără de știrea marelui lo­gofăt și a nevestei sale, își ju­raseră dragoste și credință până la moarte. Dar iată că sosi cea­sul rea când Vodă urma să se ducă la Țarigrad cu Beizadea ca să-l însoare cu fata dragomanului. Era luna lui Maia. Pe o noapte caldă cu cerul plin de stele, Fo­timia, furișându-se din iatacul ei, aștepta în livadă tocmai calea în dreptul caselor N­ermeziului, sub niște salcâmi înfloriți, sosirea lu­­ i­ . Măria sa Vodă a plecat în pripă spre Țarigrad, zice marele Logofăt întorcându-se de la Di­van, către nevasta sa. Gât auzi Fotimia asemenea vor­be, dădu un țipăt disperat și căzu fără de simțire. Nenorociții părinți, ca mai tot d’atina, nu prinseseră de veste că de mai multe luni fata lor se dăduse în dragoste cu Beizadea. Când ea se deșteptă, îngrijită de biata mamă, îi destăinui gre­­șala, ba încă ce greșală : neno­rocita purta în sîn rodul orbitei sale încrederi în jurămintele lui Beizadea. Disperarea fu mare în toată casa. Marele Logofăt probozia groaznic pre mama fetei căci n’o îngrijise de aproape, ca bună mamă, iar dînsa îi imputa zi­când : nu știai, frate, cine e Vodă și neamul lui? Te-ai lăco­mii la cinstea de a ’i fi sfetnic la Divan și n’ai gândit că cine se dă în tovărășie cu necinstiții se necinstește ? Iar Fotim­a plângea, plângea, plângea ! III Jupănița marelui Logofăt luă cu sine pre Fotinia, mai mult moartă de­cât vie, și merse la mânăstirea Trei­ Ierarhî pe înop­­tate, de rugă pre părintele du­hovnic Ghedeon să se citească un paraclis în fața sacrei sfintei mucenițe Ecaterina, ca să lumi­neze Dumnezeu mintea întune­cată de durere a întregei familii. Ingenub­ind sub patrafirul bă­trînului preot, mam­a se ruga iar Fotina plângea, plângea, plân­gea ! De­odată un zgomot surd se aude, iconostasul și candelele se mișcă cu putere ca și întreaga biserica de piatră. Zidul tros­nește... Era un mare cutremur­urî­ cât ești de nenorocit, in­stinctul conservare! te .învinge Mama, fata și duhovnicul se re­ped afară din biserică. O a doua sguduitură lungă urmează. Fe­meile se urcă în leagănul cu care veniseră și pleacă spre casă, dar abia trăsura a sosit la poarta curței și au trecut pe sub ea și de­odată un nou sgomot ca din iaduri însoțit de trăsnete și de­tunături ca de tun se aude în tot orașul. Caii cu trăsură cu totul se prăbușesc, împreună cu întreaga livadă, într’o prăpastie adâncă din care se ridicau nori de praf din dărîmăturile casei, sub care se aud încă slabele ge­mele ale celor prăpăstuiți. Peste o clipă, pe toată întinderea cea mare a livezei și a curților ma­relui Logofăt Privighetoiu nu mai se află nimic. O văgăună adâncă de nu-i ve­deai fundul înlocuise, ca o gură groa­snică de iaduri, plina de viață și de frumusețe curte și livadă, și înghițise pe toți cei din curte cu toate bogățiile lor. Și iată, zice facendu-șî din nou cruce moș Chiperiu, de ce se numește rîpa aceasta: «rîpa Privighetoaeî». De atunci și până astă­zi, de sunt sute de ani, la miezul nopțeî se aud gemele lun­gi... Bietele femei, nenorocita Fotimia plânge, plânge, plânge ! — Dar las­că și lui Beizadea și lui Vodă Lată­ seu­ le-a plătit Cronica igien că Cum sil dormim ? S’a constatat că cea mai potri­vită pozițiune pentru dormit este ca să fii culcat pe partea dreaptă; un ast­fel de somn este, recrea­tor și lipsit de visuri rele. Nu e dovedit până acum care e cauza acestui fapt. E foarte probabilă însă următoarea expli­cație : Nervii omului se încruci­șează în așa chip, că cei din par­tea dreaptă a corpului intră în jumătatea din stânga a creerului; această jumătate a creerului, di­n cauza muncei mai mari săvîrșită de membrele din dreapta, este desvoltată mai mult și ca greu­tate întrece cu mult jumătatea din dreapta. Pentru un bun somn se cere, necondiționat, lipsa de sânge în creer și e natural ca partea a­­ceea a creerului care e liberă și pe care n’o apasă cea­l’altă ju­mătate, se golește mai bine de sânge; dar pentru ca somnul să fie îndr-age ver plăcut, e mai bine dacă se află deasupra, adică li­beră, jumătatea cea mai mare a creerului, adică cea stângă ; în acest caz creerul scapă de o mai mare cantitate de sânge. Sunt și alte explicațiuni care arată și alți factori ce contri­­buesc la un somn bun și re­creator, precum sunt și diferite alte motive care fac somnul greu și obositor. Ast­fel, dacă te culci cu sto­macul încărcat, chiar dacă dormi pe partea dreaptă, totuși somnul va fi urît și tulburat de visuri rele, cu toate că în ce privește creerul, ai satisfăcut cerința hi­­gienică. Unii spun că visele urîte se datoresc dormirei pe partea stin­gă, în acest caz inima e împie­dicată în funcțiunile ei și aceasta ar produce aceste vise; lucrul acesta nu e dovedit , e sigur însă că, mai cu seamă bolnavii de i­­nimă trebue să fie seamă de re­­comandațiunea de a dormi pe partea dreaptă. Pentru ca să nu ne culcăm cu stomacul încărcat, e bine ca între culcare și prânz să fi trecut cel puțin 2 lun. până la 3 ore. Când acesta nu e posibil, atunci să facem imediat după masă o plimbare de V«—1 oră; prin a­­ceasta se ajută mult la ușurarea stomacului. Di*. Prevăzător O CUGETARE PE ZI Avem destul prisos, dacă știm să ne reducem la strictul ne­cesar. Noua mașina rotativă pentru „Universul Literar" ț Vezi ilustrația­ «.In urma avântului luat de«U­­niversul Literar», ne era absolut imposibil ca, cu mașinele plane de cari dispunem, să facem față cererilor corespondenților noștri. Din cauza aceasta am fost ne­voiți de a aduce o mașină rota­tivă specială spre a tipări ziarul în culori, unica în țara noastră. Această mașină, al cărei de­­sen îl dăm în numărul de azi, are o lungime de 5 metri și o înălțime de­ 2.45 m. și tipărește 10.000 de foi pe oră, pe când cu mașinele plane ne trebuiau trei ore spre a tipări 1000 de foi în culori, împrejurare care ne făcea ca să lucrăm întreaga săp­tămână spre a tipări «Universul Literar» Mașina este construită în ma­rea fabrică Marmnoni din Paris și costă, ia locul fabricei, 65.000 de lei. După cum se vede din i­­lustrație, mașina e foarte com­plicată. La No. 1 se află un sul de hârtie, care, trecând prin mai multe cilindre, unde se află pa­­ginele ziarului stereotipate, zia­rul iese tipărit în cinci culori și fățuit, în două exemplare de o dată, la extremitatea cea­l­altă a mașinei (vezi No. 2.) La numerile 3, 4, 5, 6 și 7, sunt­ căli­mările pentru diferitele cernele culorate. Mâine, Duminecă 1 Iulie, «U­­niversul Literar» va apare tipă­­rit cu această mașină și se va vinde 5 bani exemplarul în toată țara. Carnetul mau Fire!«» cân­d se încurcă.. Cănd femeea e stângace Sau când fata’l nedibace sțele de la rézbel Se încurcă, și ’ncurcate Se rup ițele furate Și remăn ai casei goi... Și deci vorba românească Știe bine să grăiască : «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă!..» Când douî tineri cu privirea, Zi și noapte, ’și spun iubirei sțele se ’ncurcă véii , De’s părinții buni, e nuntă, De sunt zei, e moarte cruntă Pentru fată sau­ flăcăii... Și, deci vorba românească Știe bine să grăiască: «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă .» Când te-apuci să pui la cale Treburi mari fără parale.­­ Chiar curat copilării, — Itele se ’ncurcă ’n cruce Și la faliment te duce Ale tale datorii... Și deci vorba românească Știe bine să grăiască: «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă!..» Când diplomația ’n lume, Nedibace, face glume, Se întâmplă tărăboi, Că ea ițele le ’ncurcă Și atuncea le descurcă Doar un crud și crunt rezbel,. Și deci vorba românească Știe bine să grăiască: «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă!..» Când nevasta ca bărbatul Țipă de aude satul Și se bat în casă mor, Firele se ’ncurcă tare Și divorțul la spinare Pentru că s’au luat de pér. Și deci vorba românească Știe bine să grăiască : «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă !..» Când din rece băutură Neceuță cu măsură, Tu răcești la burtă reț, Intestinele în tine Se încurcă, și nu’l bine, Val! de suflețelul tău Și deci vorba românească Știe bine să grăiască : «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă...» Când miniștri nu se iartă Și ’ntre eî mereu să ceartă Pentr’un lucru de nimic, Itele mai réu se ’ncurcă, Nimeni nu le mai descurcă Și Puterea li­e pe dric Și deci vorba românească Știe bine să grăiască: «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă!..» Când și când... Cu ’ncur­căturn Cum e ’n ved cu băutura, Nici odată n’o sfârșești. De aceea tac din gură Că și Statu 'ncurcătură Cu 'mprumutul îl găsești... Și deci vorba românească Știe bine să grăiască: «Firele când se încurcă, «Anevoe se descurcă .» Marion. JULES MARY 53 Fructul oprit - MARE ROMAN DE SENSAȚIE -PARTEA INTĂIA Frumoasa față de la Bazarul Jerome XII Intrarea Kleber Se ridică, aruncă șervetul și luă pe nevasta sa în brațe. — Ce este ? Mi se ascunde ceva ? Mariana leșinase, dînsul o duse pe fotoliul de lângă fereastra des­chisă. Roza stătea nemișcată, lipsită de gânduri, incapabilă de-a face un gest. D’abia’și dădea seamă de ceea ce se petrecea în jurul ei. ■ Mariana nu’șî veni în fire. In timp de câte­va minute, Jérôme uită totul în fața corpului ser­­manei sale neveste. O Îmbrățișa și-i dădea îngrijiri. Mariana stătea ca moartă.­­ Trimite pe Gertruda să a­­dii­că un doctor. I ; îmi este fricit. I Roza sună, Gertruda alergă, primi ordinul și plecă. Drama aceasta era opera sa, dar nu-î pășea ; era rece, liniș­tită, gravă. Și în fața Marianei, nemișcată pe jumătate moartă, răsturnată în fotoliu, cu mantie atârnând, Jerome întrebă pe Roza: — Dar în sfârșit, unde e Re­gina ? — Ți-am spus că nu șliți. — Da, însă trebue să’m­î spu­î ceea ce știi, mă înțelegi? — Vai, listă, n’aș putea să’țî ascund mai mult ceea ce șliți. Jerome, auzind cuvintele Ro­zei, tresări și întrebă cu glasul schimbat: — E o nenorocire? Roza dete din cap de două ori, iar el, vînet, cu glas înăbușit, întrebă din­­ nou . — O nenorocire ca aceea de odinioară ? Dînsa s'bucni în plâns, iar el continuă vrând să știe tot, să nu’î maî română nici o îndouială . — Regina sedusă ca și tine... Piegina... Regina plecată... —­ Da. — Plecată pentru a nu se mai întoarce ? — Da, Jerome dete un oftat adânc. Se schimbă deodată la față, ri­dică brațele fără să găsească ni­mic pentru a se ținea și căzu la picioarele Marianei murmurând cu o voce plângătoare : — Roza, Roza!... tu’mî pro­­misese și că o s’o protejezi... Când sosi doctorul, găsi douî bolnavi în loc de unul. Roza nu plângea, însă era buimăcita. Când Mariana și Jerome se deșteptară, căzură în delir. Doctorul murmură . — Sunt de temut friguri ce­rebrale. Omul e mai mult atins. Bolnavii fură întinși pe un pat, unul lângă altul. Doctorul scrise ordonanța, ceru ghiață și trimise pe Gertruda la farmacie. D’abia plecase Gertruda, când se auzi sunând la portița din stradă. Roza tresări. — E Regina ! e Regina! Și se repezi pe scară, străbătu grădina și deschise portița. Se dete îndărăt, speriată, de dinaintea unei femei pe care nu o cunoștea ; era o femee înaltă, subțire și mlădioasă, foarte ele­gantă ; era o strălucitoare fru­­museță de brunetă. Lili de Orleans. Lili era violentă. Se jurase să-și răsbune asupra lui Jean Villaum­er, pentru că o părăsise, și-și resbuna. Ce se făcea Regina din mo­mentul când plecase de acasă ? Am văzut-o coborînd repede strada Lepic, în vreme ce repeta numele locului de întâlnire, indi­cat în scrisoarea necunoscutului: «La colțul stradei Lepic cu bule­vardul». La colțul stradei Lepic se opri un moment nehotărîtă. Nu știa încotro să mai apuce; în scrisoare nu se arăta un alt loc mai departe de acesta, însă nehotărîrea ei nu dură mult. îndărătul ei, o voce tremură­toare murmura foarte încet. — Piegina 1 scumpa mea Re­gina 1 Și dacă el nu i-ar fi dat bra­țul, dînsa ar fi căzut biruită de emoțiune. — Vino cu mine,Regina, vino... — Unde me conduci ? — Puțin mai departe, în afară de vederea oamenilor din acea­stă cafenea, care mă observă de cinci ore așteptându-te. Traversară bulevardul și fă­cură câte­va sute de pași. Dînsul strîngea ușor la piept brațul tinerei fete. Regina se albise foarte tare la față. Ochii îi erau cerniți. Ni era frică. — Să ne oprim, Jean... — Hai înainte , nu te teme de nimic. — Nu, nu merg mai departe. Jean nu mai stărui. O vedea așa nervoasă!... Trebuia să-i ri­sipească temerile. — E primejdios să stăm pe aici. Se poate să întâlnim pe cine­va din familia d-tale sau vr’o persoană care te cunoaște. Aî fi atunci într’o mare încur­cătură... — Nu’mî pasă, Jean, nu’mî pasă... — Regino !.. — D-ta nu mă iubești ... — Regino, te iubesc... te iu­besc la nebunie ! — Dacă ar fi așa, de ce aî lăsa pe altul să mă ia în căsă­torie? Jean, eu nu te cunosc. Te-am iubit fără să te cunosc... Jean eu ți-am dat inima mea în­­tr’un mod așa deplin, încât ți-ar fi­ lesne d’aci înainte să faci din mine orî-ce am voi... Cu toate astea Jean, e ceva despre care vreau să te întreb... — Intreabă-me, Regina... în­­treabă-me, iubită scumpă. Pe tine te iubesc mai mult ca pe ori­cine și ca pe ori­ce în lume. Dacă ar fi adeverat, Dumne­zeule, dacă ar fi adevărați.. — E adeverat Regina. Iți jur asta. Vorbește ce ai de spus... — De ce te înconjuri de atâta mister în fața mea? D-ta mi-am arătat ce este amorul, Jean. D-ta mi-am deșteptat inima, însă în acelaș timp, când me aflu lângă d-ta, sunt cuprinsă de temeri. In visurile mele de fată căci fe­tele se gândesc la amor înainte d’a li se spune că sunt iubite, n’am crezut nici o dată că amo­rul trebue să se ascundă. De ce n’am venit nici o dată la tatăl meu ? — N’am putut să vin din mo­tive pe cari o să le înțelegi mai târziu. — Și motivele astea există și azi? — Da, există. — Ce motive vor fi astea cari te împedică d’a te prezintă ta­tălui meu ? Uite de asta sunt eu tristă adese­ori. Sunt momente în cari vreau să me las în voia inim­ei d-tale, dar în aceeași se­cundă mă simt cuprinsă­­ de un fel de spaimă din cauza acestui mister în care ne aflăm amân­­două, o groază mare de minciu­nile pe cari mă silești să le spun părinților Tânărul își mușca mustățile. Conversația lua o întorsătură care-i inspira grijă. El nădăjdu­ise pe un moment de patimă din partea Reginei. Și vedea că Regina se sbă­­tea contra eî însăși și că moti­vul fricei ei nu era tocmai acela pe care’l dădea densa. — Așa­dar, Jean, d-ta nu vrei ca să’ți fiu soție ? — Aceasta e dorința mea cea mai scumpă. Regina. — Atunci de ce nu vii la noi? zise dînsa cu un zîmbet trist. De ce stai în umbră ca și cum amo­rul d-tale ar fi o vină ? Tatăl meu, mama mea te-ar primi cu bucurie aflând de la d-ta și de la mine, cât de mult ne iubim... Și sora mea Roza Manón... Gând ar ști... Roza ar fi și ea fericită!... Toate ființele astea te-ar iubi, căci le-ar face fericirea... De ce nu vii ?... De­sigur, dacă n’ar fi fost Ro­za la mijloc, Jean s’ar fi însurat cu drăgălașa Regina. Dînsul nu răspunse. Ce-ar fi putut răspunde ? Insă se apucă s'o îmbete cu cuvinte pătimașe. Și o ducea înainte cu încetul. tine­orî, Regina părea a se deștepta și întreba: — Unde ne conduci? D’odată, Jean se opri la col­țul stradei de Donai. Acolo aș­tepta un cupeu la care erau în­hămați două cai; vizitiul era pe capră. Era trăsura lui Villaumier. Din ordinul lui Jean trăsura aștepta acolo de la amiazi. — iată trăsura mea, zise dîn­sul , să ne urcăm în ea și în mo­dul acesta n’o să ne surprindă nimeni. Dînsa făcu o mișcare îndărăt, din instinct, temendu-se de o primejdie. Insă înaintase deja prea mult, povârnișul o atrăgea ; cum să se oprească ? — Nu , trebue să mă în­torc acasă. — încă un minut... — Nu, nu se poate . Roza ar observa lipsa mea. Cu toate as­tea, el aș putea să-i dau o expli­cație, însă dacă s’ar întoarce tata și mama, ce le-aș spune ? El o ducea în silă. (Va urma).

Next