Universul, mai 1905 (Anul 23, nr. 116-146)
1905-05-01 / nr. 116
Marea nenorocire din gara Zoița: Familia Drăghiceanu.— (Vezi explicația) Calendar pe anul 1905 Ortodox Sâmbătă, 30 Aprilie.—Sf. Apost. Iacov fratele Sf. loan Teologul f 44. Catolic Sâmbătă, 13 Maiü.—S. S. Servatiu, loan. Soarele răsare 4.51, apune 7.32 București, 30 Aprilie. In chestia mănăstirilor Articolul nostru de zilele trecute asupra mănăstirilor și rolului lor, a hotărît pe una din stimatele noastre cititoare, care semnează Ștefania N. Dima, să ne trimeată o interesantă scrisoare ce credem că e folositoare a fi adusă la cunoștința publică. In adevăr că monastirile în starea lor actuală nu aduc nici un folos real nimănui,— zice onorata noastră cititoare, —nici chiar celor ce le locuesc. Aceasta se datorește în mare parte ignoranței în care jac majoritatea monahilor. In Franța, Germania și Italia aproape în fiecare monastire se află o infirmerie, o școală și o bibliotecă. Utilitatea acestor instituții, intr’un loc unde orice grije lumească e uitată, unde numai singura grije de a dobândi ertarea păcatelor stăpânește cugetele, e netăgăduit de mare, și acest lucru s’ar putea adopta și de noi românii, spre bucuria acelor ce-și iubesc patria și neamul. Am avut ocazia să văd veghind la capul vre-unui bolnav o călugăriță care la orice exclamație a bolnavului, era gata în picioare răspunzînd: „Je suis tout près de vous, mon petit ange !“ Ce bine mi-ar părea ca să văd cât de curînd vre-o cuvioasă maică Epraxia sau Mitrodora, ce cu glas duios să vorbească la frumoasa noastra limbă românească ! Ar fi foarte ușor ca cu mijloacele de care dispun mănăstirile și cari sunt relativ bune, să se ia inițiativa înființărei de infirmerii. Cursurile le poate preda un student sau studentă din anul IV-lea de medicină, care vor fi întreținuți din venitul mânăstirilor. Grupuri de câte șase monahi sau monahe să ia zilnic lecțiuni de higienă și simptomele celor mai răspândite boale, cunoștințe de modul cum trebuiesc îngrijiți bolnavii și regimul alimentar necesar bolnavilor. Aceste secțiuni vor dura câteva luni până când una sau unul din cei mai culți și inteligenți, va putea lua sub îngrijirea lui infirmeria. In infirmerie se vor îngriji monahii bolnavi și toți cei lipsiți de mijloace. La monastirile de la munte se duc în timpul verei mulți bolnavi pentru aer; când boala lor se agravează sunt nevoiți a se reîntoarce la oraș pentru căutare, iar călătoria contribue și mai mult la progresul boalei, deci mare ar fi folosul acestor infirmerii. De asemenea când vre-o maică se îmbolnăvește, primul lucru e că o descântă, apoi ise dă buruieni, iar dacă nu moare, căci de însănătoșire nici vorbă nu-i, apoi e clasa de tovarășele ei la cel mai apropiat spital. Cu școalele ar fi mai ușor, deoarece în mânăstire sunt călugări și călugărițe cu o cultură superioară, cu o instrucție destul de solidă, în starea de a preda lecții de scris cetit tovarășilor lor analfabeți. Trebue însă mai întâiu un predicator care prin predici să convingă pe călugări că D-zeu pentru ertarea păcatelor nu le cere să stea toată ziua îngenunchiatî înaintea icoanei rostind rugăciuni, ci o jertfă in care să se pun la încercare cele trei virtuți: Iubirea de aproapele, credința în Domnul Sfînt și nădejdea în ertarea păcatelor. Și aceste trei mari Virtuți creștinești nu se pot încerca mai bine decât îngrijind un bolnav cu dragoste și devotament, învățând pe cel neștiutor și miluind pe cel neavut. Dacă s’ar înființa școli în mânăstire și gustul pentru citit și scris s’ar desvolta, și ambiția lor s’ar deștepta, vezând ce ocupație aveau călugării din vechime. Și cine știe dacă prin modul ’ acesta nu vom putea număra pe viitor printre autorii români vre-o călugăriță sau călugăr. Bibliotecele s’ar putea fonda mai lesne decât orice prin donațiuni, deoarece mâna românului e darnică când e vorba de o faptă umană. Nimic nu va fi greu de împlinit când buna-voință nu va lipsi, încă un bine ce va resulta din înființarea infirmeriilor e că, cu timpul vom ajunge să avem infirmiere călugărițe preparate pentru misiunea lor, și cari neavând nici o grijă lumească se vor consacra misiunea cu tot devotamentul necesar. bin AHGUA (Coresa particulară a ziarului „Universul") Londra, 26 Aprilie. Asupra conflictului francojaponez Neliniștea ce domnește la „Foreing office“ din cauza situației creată de violarea neutralității e mult mai puternică de cum se crede în general. Nu mai puțin această neliniște, ca și atitudinea violentă a presei, se pierde în optimismul pacific ce predomină în opinia publică, față de Franța. După paroxismul nervos al lungului războiri sud-african, pare că nu a rămas nici un fior de războinicie în spiritul public englez , și de aci credința că o criză nu e cu putință. De altfel situația e complicată de atâtea și atâtea diferite elemente încât, sub un oarecare aspect, ea este umoristică. Ca Anglia, în momentul celei mai cordiale prietenii ce a simțit pentru Franța de o jumătate secol încoace, să se gândească serios la putința unui răsboiu teribil cu amica sa, spre a lucra în folosul unui al treilea, e un lucru extraordinar de curios, poate unic în istoria diplomației. Pe de altă parte Japonia își dă foarte bine seama de această situație a Angliei, și deci numai cea mai absolută necesitate de a se îngriji de propriile ei interese ar putea-o împinge să recurgă la alianța sa. Desigur, momentul critic se apropie, și cea mai vie speranță în cercurile diplomatice engleze e ca acest moment critic să coincidă cu plecarea definitivă a flotei rusești din Indochina. Când flota rusă se va îndrepta spre Japonia, aceasta va avea atunci să se gândească cu totul la altceva decăt a stârni chestii diplomatice. Cercurile navale de aci cred că cea mai mare pagubă ce au avut japonezii din modul de aplicare a neutralității din partea Franței, nu a fost atât înlesnirea aprovizionărilor rușilor, cât scoaterea în vileag a intențiilor strategiei japonezilor. Dacă rușii au putut sta peste o lună la o mie de km. de Formosa, fără să fie atacați de inimic , dacă japonezii nici nu au încercat măcar să împiedice unirea celor două escadre, este evident că ei nu erau pregătiți să atace pe ruși departe de Japonia. Este evident deci că din cele două alternative ce au avut, sau de a lua inițiativa și ataca pe inimic în drum, sau de a'l aștepta în propriile ape, ei au ales pe aceasta din urmă. Deci, Rojdestvensky știe acum unde se găsesc japonezii. Forcing. CARNETUL MEU MAIUL Mâine, „când natura toată E’mbrăcată cum e... Raiul“— (Vorba vine, târg se face),— Toată lumea face Maiul... Și ,,cumătrul“ nostru mâine, Tolănit pe iarbă verde, Mâncând mielul, bând pelinul, „Negrele gândiri își perde. Și ce chior îțî mai trage Când, în culmea veseliei, Oala goală el o sparge Ca dușmancă-a bucuriei... Și să vezi ce fericire Simte el fără pereche Când țiganii îi zic doina, Doina dulce la ureche... Și să-l vezi cu ce plăcere, Când s’aprinde el d'a bună, Joacă, joacă „Brâulețul1 Două ceasuri, două, strună... Oh, ce fericir e-atuncea!... Cum își uită de necazuri, De nevoi, de... mama soacră,— Ale vieței mari talazuri!... Și să-l vezi „în dracul cum cată Drumul casă să-l apuce, De cumva vre-o ghiceveală Drept la secție nu-l duce... Da, să-l vezi, căci dânsul uită, In pelin amar, ce-i traiul!.... Să uităm (mersim !...) ca dânsul Hai să facem mâine... Maiul!.. Marion. SINUCIMEA lui Anton Nenoveanu dri dimineață s’a răspândit în Capitală trista veste că Anton Nenoveanu, prim-grefier al Curtei de Casație, s’a sinucis. Imediat am căutat să controlăm faptul și din nefericire am aflat că în adevăr Nenoveanu și-a pus sfârșit zilelor. Sinuciderea Ia adevăr, era dimineață, pe la orele 4, când se lumina de ziuă, o detunătură de revolver atrase atenția sergentului de stradă de pe cheiul Dâmboviței. Alergând, el auzi niște gemete venite din josul cheiului, unde se oficiază serviciul religios al Bobotezei. Acolo găsi trântit pe iarbă cu fața in sus într’un sac de sânge, cu revolverul în mână, pe Anton Nenoveanu, încă în viața. Imediat sergentul dădu de veste autorităților și d. G. Crețu, inspector de poliție, d. procuror Ionescu-Dolj, d. Ponică șeful circ. V, etc., sosiră la fața locului și ordonară transportarea sinucigașului la spital. Moartea A dus la spitalul Colțea, internul de gardă, văzând starea gravă a lui Nenoveanu, a trimis după medic. Imediat sosi d, dr. Constantinescu, care însă nu putu da nici un ajutor, căci peste câteva minute Anton Nenoveanu încetă din viață, fără să poată pronunța un singur cuvânt, în camera de gardă a spitalului. Unde s’a împușcat ? Nenoveanu s’a împușcat în gură și s’a constatat că glontele a rămas în cap, producându-se o hemoragie cerebrală. înainte de sinucidere Nenoveanu a plecat de acasă de alaltă ori, Joi, de la 12 ziua și nu a mai dat pe acasă. Soția lui îngrijată de această îndelungată lipsă, a trimis servitorii spre a-l căuta. Neputându-l găsi, d-na Nenoveanu a stat într’o continuă neliniște, până era dimineață când află trista veste. Ziua de Joi după amiazi, fostul prim-grefier al Curtei de Casație a petrecut-o pe la Palatul de Justiție, unde s’a întâlnit cu numeroși prieteni. In cancelarie a corectat o hotărîre a Curtei și a pus totul in regulă. El părea vesel și nimic nu dedea de bănuit funesta lui hotărire. Pe la orele 5 seara a scris mai multe scrisori, între cari una adresată d-lui Sărățeanu, secretar general al ministerului de justiție. De la palatul de justiție, pe la orele 8 seara, s-a dus la magasinul de coloniale al d-lui Georgescu, din str. Lipscani, unde a bőut un pahar de vin împreună cu d. State Elefterescu, comisarulșef al circ. 2. Tot de aci a trimis acasă câteva sticle de vin. De la orele 9 seara și până dimineața când și-a pus în aplicare funesta-i hotărire, a rătăcit singur pe străzile Capitalei. In camera mortuară de la spitalul Colțea Ui am dus era d. a. la spitalul Colțea să ved corpul neînsuflețit al celuia care a fost Anton Nenoveanu. Mi s’a spus că se află în camera mortuara. In sicriu, acoperit cu nenumărate buchete de flori naturale aduse de rude și prieteni, fostul prim-grefier dormea somnul de veci. Expresia feței liniștită, nici o urmă de rană, nici un regret că s’a despărțit de această lume nu se citea pe fața acestui om iubit și stimat de prietini și de cei cari i’au cunoscut. Anton Nenoveanu era în etate de 51 ani. Un om de o fire blândă și foarte prietinos. Obținând titlul de licențiat în drept de la facultatea din Paris, a fost numit mai intern supleant la trib. Brăila, apoi procuror și judecător de instrucție la tribun.R.Sărat, procuror și judecător de instrucție la trib. Vlașca, iar la 1 Martie 1890 a fost avansat ca președinte al trib. Romanațî. In această calitate el a funcționat până la 1 Septembrie același an, când a fost numit grefier la înalta Curte de casație și justiție. La 21 Septembrie 1896 a fost numit prim-grefier la aceeași Curte. A fost decorat cu ordinele „Coroana“ și „Steaua României“ in gradul de cavaler. El a fost și un bun scriitor judiciar și a colaborat până la moarte la revista juridică „Curierul Judiciar“. Cu subalternii săi el a fost foarte blând. Pe mulți din funcționarii grefei ,l-am văzut plângând când au aflat de tragica moarte a șefului lor. Scrisoarea adresată d-lui Sărățeanu Scrisoarea adresată d-lui C. Sărățeanu, secretarul gen. al ministerului de justiție, poartă data de alaltă ori orele 11 noaptea și începe astfel : „Dacă ’ți aduci aminte că acum câteva luni, când locuiam la Frascati, am venit pe la d-ta și ți-am vorbit ceva în privința nenorocirei ce mi s’ar întâmpla de a dispărea din lume fie prin boală, fie prin accident. Astăzi mărturisesc că suferințele mele fizice și morale mă silesc să-mi pun capăt vieței mele și te rog a fi atent la cele următoare. Boala, cât și durerea că după o muncă cinstită de 23 ani in magistratură n’am putut ajunge nimic, mă împing a-mi pune capăt vieței. Nu mai pot să sufăr. Iți poți închipui ce sufăr in acest moment când sunt silit să mă despart de singurile ființe ce iubesc, de soție și fiica mea. Nu cred să fi suferit nimeni în viața sa ce sufăr ea în acest moment ; să mă despart de iubitele mele , de soție și fiica mea fără a putea să le zic un singur cuvint de adio, de mângăere. Comptet în simpatia ce m -ai arătat’o și în inima d-tale nobilă pentru a merge să comunici această teribilă știre soției mele și a căuta s’o mângâi în această crudă lovire. Grea sarcină ’ți dau, însă cred că în bunătatea d-tale vei găsi accente miloase ca să î aline această teribilă durere“. După aceasta, Nenoveanu roagă în scrisoare pe d. Sărățeanu ca să se intereseze și de unele dar averi particulare ale lui și să stăruiască ca soția sa să poată obține pensia cuvenită pe 20 ani de serviciu. In același timp îl roagă ca să stăruiască ca familia lui să fie dispensată de cheltuelile de înmormintare prin obținerea unui ajutor de inmormintare de la minister. El încheie scrisoarea astfel : „Rog, că dacă am supărat pe cineva în lunga-mi carieră, să mă ierte, căci nu cu voința dar poate din prea mult zel să fi greșit“. Afară de această scrisoare, el a mai scris d-lui Bădulescu, grefier la înalta Curte de casație ; d-lui I. S. Codreanu, proprietarul revistei „Curierul Judiciar“ și încă la vre-o doui prieteni. Din toate aceste scrisori reiese că el a avut mult de luptat până să ia funesta hotrîre de a se sinucide. La palatul de justiție Vestea morței lui Nenoveanu a impresionat adine pe toți magistrații și advocații, căci toți il cunoșteau și-l iubeau. La ambele secții ale Curtei de Casație înainte de a se face apelul nominal al proceselor, d. avocat P. Borș, în numele baroului, exprimă regrete pentru pierderea ce o sufere Curtea prin moartea unui din cei mai integri și activi funcționari ai săi. D. președinte Mandrea la secția II-a și d. Ferechi de la secția I au mulțumit baroului. La cimitir Aseară, la orele 7, coșciugul cu corpul nefericitului Nenoveanu fu ridicat din camera mortuară a spitalului Colțea și pus pe un dric cu 6 cai, care aștepta , la poarta din dosul spitalului. După ce s-a oficiat o scurtă slujbă religioasă, carul funebru plecă spre cimitirul Șerban-Vodă. Numeroase coroane au fost depuse pe coșciug și dric. Carul funebru a fost urmat până locașul de veci de către membrii familiei, rude, magistrați, avocați și numeroși prieteni ai regretatului Nenoveanu. Carul funebru a ajuns la cimitir la orele 8 și un sfert. Rămășițele pământești au fost depuse în capela cimitirului. Marea nenorocire din gara Zoița: Familia Drăghiceanu — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră, de astăzi, reprodusă după o fotografie făcută chiar în ziua de S-tul Gheorghe, reprezintă nenorocita familie Drăghiceanu, din Zoița, care a căzut victima acelei groaznice otrăviri, și adică, la dreapta este șeful stației Zoița, George Drăghiceanu, la spatele lui este fiica sa Margareta, iar lângă ea nepotul său elevul V. Nicolau. In mijloc se află defuncta sa soacră Ecaterina Periețeanu, iar lângă ea soția sa Matilda și fratele ei inginerul Periețeanu și copilul Georgică Drăghiceanu.____ Războiul mso-japonez — Prin poștă — Ultimele știri sosite de pe câmpul de război spun că forțele japonezilor se presupun a fi considerabile. Cazacii nu reușesc să pătrundă in avanposturile inamice și nu pot obține astfel nici o informație. O depeșă sosită la Londra shi Hong Kong asigură că Japona trimite un ultimatum Chinei, in urma refuzului ei de a executa pe prefectul din Liaoyang și pe sub-prefectul din Naieng, cari au dat ajutor Rușilor. .*, „Daily Mail“ anunță că flota amiralului Togo se concentrează in strimtoarea Coreei și că o parte a acestei flote supraveghiază Vladivostokul. Aproape toată presa rusă aduce omagii purtărei Franței, in recentul conflict. Numai „Novoje Vremja“ este ostil Franței și atacă ziarul „Le Matin“, acuzîndu-l că este vîndut Japoniei. f. In portul Vladivostok se află acum , pe lângă noua torpiloare și materialul necesar construcțiunei a trei distrugătoare de torpile. De asemenea in port s’au sfîrșit construirea a cinci vase submarine. Serioasa otrăvire DIN ZOSȚA (De la trimisul nostru special) R.Sărat, 28 Aprilie. Corespondenții noștri din R.Sărat și Buzeu, ne-au depeșat la timp despre misterioasa otrăvire din gara Joița, otrăvire care, prin numărul victimelor ce a făcut până acum, a luat deja proporțiile unei ne mai auzite catastrofe. In trenul cu care am plecat aseară din București nu se vorbea decât de această Îngrozitoare nenorocire. Trei inși muriseră deja pradă celor îi mai cumplite chinuri și alți douăzeci de inși zaceau unii în stare gravă, alții chiar în agonie, pe la casele lor din com. Zoița, din Buzău și Râmnic, sau în spitalele acestor orașe. Printre persoanele din tren se aflau mai mulți impiegați de la căile ferate cari fuseseră deja la Zoița și văzuseră grozăviile de acolo. Dânșii erau prieteni și colegi cu nenorocitul șef de stație Drăghiceanu și cunoșteau pe soția acestuia, una din primele victime ale misterioasei otrăviri. Toți erau înmărmuriți și nu puteau da nici o explicație precisă. La rândul lor, nu puteau să fie decât ecoul versiunilor ce circulau in jurul acestei mari nenorociri. Tot în tren se aflau d. Tomescu, cumnat cu Drăghiceanu, cu d-na. Dânșii veneau din T.Măgurele fiind chemați telegrafic. D-na Tomescu, soră cu defuncta d-nă Drăghiceanu, era cuprinsă de o nețărmurită durere și a plâns cu lacrămi amare tot timpul. Ajungând în stația Buzea am aflat de la comisarul gărei că Drăghiceanu împreună cu cei doui copii ai săi fuseseră aduși în oraș, iar cadavrul d-nei Drăghiceanu fusese transportat la cimitir. M’am decis să mă opresc la Buzeu și să petrec noaptea aci, în speranța de a putea pătrunde misterul otrăvirei. Miezul nopței sunase și orașul era pustiut. Pe străzi nu se auzea decât fâsâitul lugubru al lămpilor Washiington. Intrai într’o berărie care se afla încă deschisă. Acolo, avui norocul de a întâlni pe unul din interlocutorii mei din tren, d. Petrovici, care era prieten bun cu nefericitul Drăghiceanu și se oferi in urma cererea mele sa mă conducă la domiciliul acestuia. "Ocolirăm mai multe străzi intortochiate, rău iluminate, depărtări du-se către periferie, lăsarăm la stânga drumului o biserică care se înălța în umbră ca un colos și zăbrăm în fine, la câțiva pași de noi două steaguri negre, cari erau arborate la poarta unei căsuțe cu aparență modestă. Era casa lui Drăghiceanu. Poarta era deschisă, înaintarăm câțiva pași în întuneric, călăuziți de lumina palidă ce se vedea la ferestrele unei încăperi. Cu pașii sfioși ce-ți impune,jalea ce te înconjoară, urcam două trepte de scară și batem î intr’o ușa. O Servitoare, slabă și cu înfățișarea suferindă, vine să deschidă. — Cine mai e pe aci dintre bolnavi? o întreb. — Aci nu-s decât copiii. — Dar domnul ? — E la spital. — Cum sunt copii ? — Dorm în odaia d’alături. — Dar de d-na ce ai auzit ? — Se zice că e rou de tot, a început sa se învinețească. * * Dintr’o odaie de alaturi se aud plânsete sfișietoare ce mă pătrund până in adîncul sufletului. In sală întâlnesc pe d. Tomescu cu care intra in camera unde dorm Gicu și Margareta, copiii lui Drăgicean u. E o odae îngustă cu 2 paturi, așezate unul lângă altul d’a lungul peretelui; încăperea e întunecoasă. La lumina slabă ce vine d’afară zăresc pe băiat care doarme pe spate în mod liniștit. Mâna îi e bandajată din eajisa injecțiilor ce i s’au făcut in cursul zilei. Fetița, care e de 10 ani, se agită într’una pe patul său, și se vaită, pronunță vorbe fără șir. Intr'un cuvint, starea ei e cu mult mai gravă decât a micului său frate. Totuși se speră că va putea scăpa cu viață ca și micul Gicu. Povestea tragică. In camera vecină se aflau doamnele Periețeanu și Tomescu, surorile defunctei d-ne Drăghiceanu. Era camera unde vietele nu conteneau. Le-am găsit pe aceste două d-ne pradă celei mai cumplite dureri. Jalea d-nei Periețeanu era cu atât mai mare, cu cât asistase la desfășurarea cumplitei drame in toată goliciunea ei. Atât mama d-nei cât și d-na Drăghiceanu muriseră pe brațele din sei. Judecând după svârcolirile ei, am crezut in primul moment că d-na Periețeanu era intoxicată. Și intr’adever, durerea ce o simțea, emoțiile ucigătoare cărora fusese expusă, o slăbiseră și o desfiguraseră cu totul. Câte o dată se ghemuia în colțul patului pe care era așezată, văitându-se și plângând, alte ori se scula spre a povesti, cu trasăturile feței contractate și cu ochii dilatați de spaimă, detaliile cumplitei tragedii. Nimic nu poate fi mai mișcător decât priveliștea acestei imense dureri. Văzându-me intrând în camera ei, începu să -mi povestească întreaga dramă a cărei martoră fusese, fără a ști măcar in ce calitate mă aflam acolo. Puțin îi păsa de acest lucru. Simțea o neastâmpărată nevoe de a vorbi, de a spune tot. Aceasta pare că ’i aducea o ușurare. Adesea întreruptă de suspine și lacrimi, d-na Periețeanu îmi povesti in cele din urmă ultimele momente ale iubiților săi dispăruți : „Eram în ajun de a se muta din casă, când primii o depeșă de la Zoița. „Matilda îmi spunea că mama e grav bolnavă și că e neapărată nevoe ca să vin la Zoița. „Am presimțit imediat că ceva extraordinar trebuia să se fi întâmplat In primul moment am crezut că i se întâmplase vre-o nenorocire fiului meu Alexandru și că sora mea voia să mă pregătească a primi lovitura, spunându-mi că mama era bolnavă. ..Părăsii numai de cât și casă și tot și plecai la Zoița, unde găsii intr’o stare disperată pe toți ai mei. „întruna din camere zăceau pe paturile lor cumnatul și sora mea. „Intr’o altă încăpere se aflau mama și copiii. „Ah, ’ceea ce am suferit eu in aceste groaznice zile, e mai presus de forțele unei femei. „Alergam de la un bolnav la cel l’ah, ii mângâiam, ii încurajam pe toți. „Durerile ce le simțeam eu însă erau prea teribile, așa incât casa întreagă se transformase într’un infern unde erau torturați acești inocenți. „E teribil și nu știu cum de nuinebunesc. „îmi vine în urechi și acum țipetele Matildei. Aceste țipete, amintirea figurei sale alterate, nu îmi dau odihnă nici o clipă. „Toate doctoriile, toate îngrijirile ce le-am dat, n’au avut nici un folos. „Vedeam cum începuseră mîinile surorei mele sa se învinețească. Această învinețeală se urca din ce in ce mai sus, spre umeri. Mama de asemenea începuse să prezinte aceleași grave simptome. „Când sora mea simți că se sfârșește, mă chemă la ea și-mi dete’inelele ce le avea un deget și cheile casei, rugându-mă să am grije de copii. — „Dar ce ai fraüudo, țipai îngrozită. — „Mor, surioară, îmi răspunse ea, cu glasul stins, simt că s’a sfârșit. Ah, am început să sufer mai puțin, să nu spui mamai nimica. „Aceasta era preocuparea bietei mele surori in clipele acestei agonii. „Și e de mirare că și mama era muncită de acelaș chin. „— Să nu spui Matildei nimic, mă ruga ea ; nu-i spune că sufer atât, că nu sunt bine. „Și astfel pierdui pe mama și pe sora mea, în aceiași zi. „Și eram aproape singură la casă.Toate femeile fugeau din casa noastră ca de un loc al morței și al blestemului. Nimeni nu voia măcar să se apropie de gară. „Spuneți Voi toți, să-mi spue lumea întreagă dacă s’a mai văzut o grozăvie așa de mare ; am șoapte morți în casă, domnule, șeante morți“. In acest punct al povestirei sale, d-na Periețeanu fu cuprinsă de o criză care ne umplu de groază pe toți. Nimeni, din mica cameră, nu îndrăzni să-și deschidă gura chiar pentru a pronunța un cuvânt de îmbărbătare. Era o durere care nu putea fi Înăbușită. „Dar de Drăghiceanu nu v-am spus încă, isbucni iarăși doamna Periețeanu. „Ei bine, bietul cumnatul meu, la rindul său aproape în agonie, a văzut cu ochii moartea soției sale și chinurile ei atroce. „Veți putea oare vreodată să vă imaginați ce a suferit acest om covîrșit in acelaș timp de cele mai groaznice chinuri fizicești și sufletești ! „Totuși, a doua zi, bietul Drăghiceanu, înainte de a fi transportat aci, la Buzéu, a fost nevoit să descindă în biuroul său spre s a preda gara succesorului său. In vagon a fost transportat pe brațe. Acum zace la spital dacă nu o fi și mort. „Bieții copilași, uite-i suferă colo în odae, nu se știe ce s’o ași de ei. „Ah, când mă gândesc la ei ’mi vine să nnebunesc. „Cum iubeau ei pe mama și pe tăticu lor și acum sunt orfani. „Gicu iubea mai mult pe mama sa. „Gând îl întrebai: pe cine iubești mai mult, Gicule, pe mama sau pe tăticu? „— Pe mămița, răspundea el ferm. „Tatăl său îi promitea piese de 5 lei numai ca să-l facă să zică că-l iubește pe el mai mult, dar nu reușea niciodată să-l induplece. „Totuși după ce sora mea expiră, când am alergat la Giga îmbrățișându-l plângând cu hohote și l’am întrebat pe cine iubește mai mult, el, de astă dată, ’mi-a răspuns : iubesc și pe mamița și pe tăticu. Pare că presimțise ca nu mai avea mamă și că era pe punctul de a pierde și pe tatăl său pe care il adora cu toată puterea sufletului său inocent“. Erau orele 2 din noapte când părăsii pe d-na Periețeanu, indemnând-o să aibă curaj în fața acestei groaznice lovituri a soartei. — Durerea asta n’are leac, strigă dinsa și ne ruga să asistăm la înmormintarea surorei și mamei sale, care trebuia să aibă loc a doua zi. Eștî afară, sub impresia extrem de dureroasă a celor ce văzusem și auzisem. Am omis a spune că la o întrebare a mea asupra cauzelor intoxicației, d-na Periețeanu mi-a răspuns că convingerea ei e că la mijloc există cea mai monstruoasă crimă. După părerea d-sale, o mână de așasine, rămași în întuneric până acum, a semănat otravă din belșug pe carnea mieilor care fusese păstrată într’o magazie precum și pe celel alte alimente aflate acolo. D-na Periețeanu precum și d-na Tomescu, sora sa, nu pot să’șî explice altfel cauzele acestei imense catastrofe. La spitalul comunal Noaptea devenise și mai neagră. Lămpile din străzile mărginașe se stinseseră aproape toate. Călăuzit de d. Petrovici, amabilul meu însoțitor, me îndreptai către spitalul comunal. Parcurserăm mai multe străzi fără a întâlni pe nimeni. Era deșert chiar și drumul gărei. Intrarăm într’o stradă laterală ce se întinde de-a lungul liceului. Puțin mai departe ne oprirăm în dreptul unor uluci de scânduri vechi și dărăpănate. — Aici, îmi spuse d. Petrovici. In fundul unei curți spațioase, acoperită de burueni, se înalță o clădire veche, cu un etaj. La lumina unei lampe ce licărea intr’o sală de jos, îmi putui da seama că această clădire era tot ce poate fi mai sărăcăcios. In curte nu era nimeni iar ușa era ermetic închisă. Doui câini începură să intre alarmați de vizita noastră nocturnă agitându-se in raza unei lumini ce se vedea de departe de la un felinar atârnat de locuința intendentului. Am făcut ocolul spitalului, privind niște ferestre luminate de la etaj. Era odaia unde se afla Drăghiceanu. Nimeni însă nu dete semn de viață, așa încât socotii că ar fi fost o curată barbarie de a tulbura la o oră așa de înaintată a nopței tainica liniște a acestui locaș de suferințe. însoțitorul meu plecă la gară infundându-se într’o stradă întunecoasă, având a se duce paremise la București, iar eu mă intorsei ia otelul meu, spre a feri aceste rânduri, începuse să se facă ziuă. La Zoița Misterioasa otrăvire mă pasionase atât de strașnic, incât mă hotăriî să plec „la fața locului“, un tren care pleacă din Buzeu pentru Râmnic la 7.30. Informându-se pe peronul gărei aflai că starea lui Drăghiceanu era staționară și că nu survenise nici un desnodămînt fatal. Ia tren avut norocul de a întâlni pe d. Poenaru, inspector comunal. Făcurăm, împreună cu d-sa și cu alți pasageri, tot felul de ipoteze fără a se putea opri la una din ele. Această otrăvire prezintă un caracter complicat, capabil de a zăpăci și justiția și pe oamenii de științe. Desigur nimeni nu se poate îndoui de intoxicație. E probabil, după spusele medicilor din Buzău și Râmnic, că otrava să fie arsenic. Dar chestia este a ști dacă suntem în fața unei crime monstruoase sau a unei mari nenorociri. Toată lumea recunoaște că Drăgicescu era omul cel mai bun in lume. El era iubit și stimat de toți. Nu există mobilul crimei. De altă parte d-na Drăghicescu era o buna gospodină. Ea gătea singură orice fel de bucate. Nu se poate admite ca ea să fi întrebuințat din eroare o substanță in locul unei alte substanțe. Printre versiunile ce circulă asupra cauzelor intoxicației s’a mai spus că un băcan din Buzău, de unde târguia Drăghicescu cele necesare pentru casa, i-ar fi dat din greșeala arsenic un loc de bicarbonat de sodă care servește la prepararea unor prăjituri. Alții spun că cleiul întrebuințat pentru gelatină a fost otrăvit. Dar atunci ar fi trebuit ca otrava să existe numai în prăjituri sau în gelatină, pe când s-a dovedit că exista în o entitate mare și în friptura de miel. Ceea ce complică însă în total lucrurile e faptul că a fost otrăvită și carnea crudă, și prin urmare nepreparată cu ’ nici un fel de substanța. Ancheta ’făcută până în present de parchet, nu putuse desluși absolut nimic. In stația Zoița E o mică stație situată Sa apropiere de R.Sărat. Jos sunt sala de așteptare și birourile stației, devenita acum teatrul unei întâmplări așa da tragice. Ajungând la stație am găsit pe noul șef de gară, pe impiegații Teodorescu și Negruzzi scăpați, după cum se știe, ca prin minuna de catastrofă, primul ducându-ne să-și petreacă ziua liberă în sinul familiei sale la Râmnic, iar cell’ait fiind apucat, chiar în acea zi, de niște cumplite dureri de măsele. Convorbirea cu «L Cbristache Ștefanovicî In gară se mai aflau și alte persoane, prieteni de-ai lui Drăghiceanu, cari deși fuseseră cu insistență invitați să ia parte la sinistrul dejun, nu putuseră să primească invitația fiind reținuți in alte părți. Printre aceștia se afla $i d Christache Ștefanovici arendaș, care sosise cam târziu cu d-na Stefanovici și cu învățătorul Ion Veroșca. Cu toate că d-n a voise să sa urce sus spre a felicita pe Drăghiceanu de ziua lui, cu care ocazie de sigur că li s’ar fi oferit ucigătoarea gelatină — d-na Ștefanovici se opusese cu toată energia, spunând că e obosită și nu poate urca scările, așa încât soțul, precum și învățătorul Veroșca se văzuseră obligați să aștepte jos până la descinderea familiei Drăghiceanu. D. Ștefanovici i-a povesti toate împrejurările cari contribuiseră la scăparea lui de moarte ca, prin urechile acului. Cu toate că se interesase soarta de aproape de chestia acestei intoxicări, nu-și putea da nici de cum seamă de natura faptului, de cauzele lui. Mai presus de toate o singură întrebare il muncea : ce căuta otrava în carnea crudă ? Cum a murit acarul Meșca Bietul Meșca era un om volnic, an de 35 ani. Cu toate că a fost otrăvit cel din urmă, totuși a murit cel dintâiü, în ciuda constituțiunei sale robuste, și a fost propagatorul involuntar al otrăvei in satul Gostienî. Meșca n’a luat parte la dejun. Când a auzit că „domnul șef“ se îmbolnăvise din cauza mâncărurilor, a surâs cu dispreț, atribuind poate această indisposiție unei mese prea suculente. El luă un coș și-și făcu provizie pentru a doua zi cu vreo două zile de carne de miel crudă, ciorbă de gigher și niște plăcint de drob. Ajuns în satul Costieni, unde locuia, mâncă cu poftă ciorba batjocorind pe domnul șef care se îmbolnăvise cu un aliment așa de delicios. Toată lumea văzuse pe Meșcă, ducând coșul cu merinde, dar nu-l oprise nimeni, căci, in primul moment se crezuse că numai prăjiturile preparate cu ouă erau vătămătoare. Cu această carne s’a introdus otrava în Gostienî, unde, după cum v’am depeșat, au fost intoxicate 5 persoane, intre cari fiul și fratele lui Meșca, cumnata acestuia, bătrânul Săvoiu si fiul său. Aîiî intoxicatS In fața stației, dincolo de șine, se află o cârciumă care aparține văduvei Anica Ionescu. O găsesc întinsă pe un pat într’o odaie de lângă prăvălie. — Cum te simți ? o intreb. —- Rea, îmi arde tot pieptul, vezi întruna. Femeia era așa de slabă încât abea putea să mai vorbească. Se oprea la fiecare cuvânt ca un adevărat muribund. — Ge ai mâncat ? — O lingură de gelatină. Cucoana d-lui șef în toți anii îmi trimetea de Sf. Gheorghe din ceea ce gătea. Uite gelatina aceea mă omoară. Mi-a trimes și puțină colivă, dar n’am mâncat din ea. Coliva a mâncat-o băiatul din prăvălie. Dar n’are nimic. Se vede că coliva nu era otrăvită. O lăsai pe biata femee într’o stare cu adevărat îngrijitoare. Mi s’a spus că și nn cantonul ce se vedea la o oarecare distanță se aflau trei bolnavi intoxicați din mâncările trimise de nefericita d-nă Drăghiceanu. Eram însoțit de un tânăr pe care voia să-l cinstesc cu un pahar cu vin în cârciuma văduvei Ionescu. Refuză categoric. Atmosfera acestei cârciumi i se părea prea încărcată de toxice, îmi spuse că preferă mai bine cârciuma de alături. Primii. Deschidem ușa și iată pe un pat din odăița de alături o bolnavă la căpătâiul căreia sta o femee în vârstă. Era Lina Tănase, de 15 ani. Femeea care îngrijea era mama sa. — Ce are copila? o întreb. + Anton Nenoveanu I I