Universul, mai 1905 (Anul 23, nr. 116-146)

1905-05-01 / nr. 116

Marea nenorocire din­ gara Zoița: Familia Drăghiceanu.— (Vezi explicația) Calendar pe anul 1905 Ortodox Sâmbătă, 30 Aprilie.—Sf. Apost. Iacov fratele Sf. loan Teo­logul f 44. Catolic Sâmbătă, 13 Maiü.—S. S. Ser­­vatiu, loan. Soarele răsare 4.51, apune 7.32 București, 30 Aprilie. In chestia mănăstirilor Articolul nostru de zilele trecute asupra mănăstirilor și rolului lor, a hotărît pe una din stimatele noastre citi­toare, care semnează Ștefa­­nia N. Dim­a, să ne trimeată o interesantă scrisoare ce cre­dem că e folositoare a fi adusă la cunoștința publică. In adevăr că monastirile în starea lor actuală nu aduc nici un folos real nimănui,— zice onorata noastră cititoare, —nici chiar celor ce le locu­­esc. Aceasta se datorește în mare parte ignoranței în care j­­ac majoritatea monahilor. In­­ Franța, Germania și Italia a­­proape în fie­care monastire se află o infirmerie, o școală și o bibliotecă. Utilitatea acestor instituții, intr’un loc unde ori­ce grije lumească e uitată, unde nu­mai singura grije de a do­bândi ertarea păcatelor stă­pânește cugetele, e netăgă­duit de mare, și acest lucru s’ar putea adopta și de noi românii, spre bucuria acelor ce-și iubesc patria și neamul. Am avut ocazia să văd ve­ghind la capul vre-unui bol­nav o călugăriță care la ori­ce exclamație a bolnavului, era gata în picioare răspun­­zînd: „Je suis tout près de vous, mon petit ange !“ Ce bine mi-ar părea ca să văd cât de curînd vre-o cuvioasă maică Epraxia sau Mitrodora, ce cu glas duios să vorbească la frumoasa noastra limbă ro­mânească ! Ar fi foarte ușor ca cu mij­loacele de care dispun mă­năstirile și cari sunt relativ bune, să se ia inițiativa în­­ființărei de infirmerii. Cursu­rile le poate preda un stu­dent sau studentă din anul IV-lea de medicină, care vor fi întreținuți din venitul mâ­­­­nă­stirilor. Grupuri de câte ș­ase mo­nahi sau monahe să ia zilnic lecțiuni de higienă și simp­­tomele celor mai răspândite boale, cunoștințe de modul cum trebuiesc îngrijiți bol­navii și regimul alimentar necesar bolnavilor. Aceste sec­țiuni vor dura câte­va luni până când una sau unul din cei mai culți și inteligenți, va putea lua sub îngrijirea lui infirmeria. In infirmerie se vor îngriji monah­ii bolnavi și toți cei lipsiți de mijloace. La monastirile de la munte se duc în timpul verei mulți bolnavi pentru aer; când boala lor se agravează sunt nevoiți a se reîntoarce la oraș pen­tru căutare, iar călătoria con­­tribue și mai mult la pro­gresul boalei, deci mare ar fi folosul acestor infirmerii. De asemenea când vre-o maică se îmbolnăvește, primul lu­cru e că o descântă, apoi i­­se dă buruieni, iar dacă nu moare, căci de însănăto­șire nici vorbă nu-i, apoi e clasa de tovarășele ei la cel mai apropiat spital.­­ Cu școalele ar fi mai ușor, de­oare­ce în mânăstire sunt călugări și călugărițe cu o cultură superioară, cu o in­strucție destul de solidă, în stare­a de a preda lecții de scris­ cetit tovarășilor lor a­­nalfabeți. Trebue însă mai întâiu un predicator care prin predici să convingă pe călu­gări că D-zeu pentru ertarea păcatelor nu le cere să stea toată ziua îngenunchiatî îna­intea icoanei rostind rugă­ciuni, ci o jertfă in care să se pun la încercare cele trei virtuți: Iubirea de aproapele, credința în Domnul Sfînt și nădejdea în ertarea păcatelor. Și aceste trei mari Virtuți creștinești nu se pot încerca mai bine de­cât îngrijind un bolnav cu dragoste și devo­tament, învățând pe cel ne­știutor și miluind pe cel ne­­avut. Dacă s’ar înființa școli în mânăstire și gustul pentru citit și scris s’ar desvolta, și ambiția lor s’ar deștepta, vezând ce ocupație aveau că­lugării din vechime. Și cine știe dacă prin modul ’ acesta nu vom putea număra pe vii­tor printre autorii români vre-o călugăriță sau călugăr. Bibliotecele s’ar putea fonda mai lesne de­cât ori­ce prin donațiuni, de­oare­ce mâna românului e darnică când e vorba de o faptă umană. Ni­mic nu va fi greu de împli­nit când buna-voință nu va lipsi, încă un bine ce va resulta din înființarea infirmeriilor e că, cu timpul vom ajunge să avem infirmiere călugărițe preparate pentru misiunea lor, și cari neavând nici o grijă lumească se vor consacra mi­siunea cu tot devotamentul necesar. bin AHGUA (Coresa­ particulară a ziarului „Universul") Londra, 26 Aprilie. Asupra conflictului franco­­japonez Neliniștea ce domnește la „Foreing office“ din cauza si­tuației creată de violarea neu­­tralității e mult mai puternică de cum se crede în general. Nu mai puțin această neli­niște, ca și atitudinea violentă a presei, se pierde în optimis­mul pacific ce predomină în opinia publică, față de Franța. După paroxismul­ nervos al lungului războiri sud-african, pare că nu a rămas nici un fior de războinicie în spiritul public englez , și de aci cre­dința că o criză nu e cu pu­tință. De alt­fel situația e compli­cată de atâtea și atâtea di­ferite elemente în­cât, sub un oare­care aspect, ea este umo­ristică. Ca Anglia, în momen­tul celei mai cordiale priete­nii ce a simțit pentru Franța de o jumătate secol încoace, să se gândească serios la pu­tința unui răsboiu teribil cu amica sa, spre a lucra în fo­losul unui al treilea, e un lucru extraordinar de curios, poate unic în istoria diplo­mației. Pe de altă parte Japonia își dă foarte bine seama de a­­ceastă situație a Angliei, și deci numai cea mai abso­lută necesitate de a se îngriji de propriile ei interese ar­ pu­tea-o împinge să recurgă la a­­lianța sa. De­sigur, momen­tul critic se apropie, și cea mai vie speranță în cercurile diplomatice engleze e ca acest moment critic să coincidă cu plecarea definitivă a flotei ru­sești din Indochina. Când flo­ta rusă se va îndrepta spre Japonia, aceasta va avea a­­tunci să se gândească cu totul la alt­ceva de­căt a stârni chestii diplomatice. Cercurile navale de aci cred că cea mai mare pagubă ce au­ avut japonezii din modul de aplicare a neutralității din par­tea Franței, nu a fost atât în­lesnirea aprovizionărilor ruși­lor, cât scoaterea în vileag a intențiilor strategiei japonezi­lor. Dacă rușii au­ putut sta peste o lună la o mie de k­m. de Formosa, fără să fie atacați de inimic , dacă japonezii nici nu au încercat măcar să îm­piedice unirea celor două es­cadre, este evident că ei nu erau pregătiți să atace pe ruși departe de Japonia. Este evi­dent deci că din cele două al­ternative ce au avut, sau de a lua inițiativa și ataca pe ini­mic în­ drum, sau de a'l aș­tepta în propriile ape, ei au ales pe aceasta din urmă. Deci, Rojdestvensky știe acum unde se găsesc japonezii. Forcing. CARNETUL MEU MAIUL Mâine, „când natura toată E’mbrăcată cum e... Raiul“— (Vorba vine, târg se face),— Toată lumea face Maiul... Și ,,cumătrul“ nostru mâine, Tolănit pe iarbă verde, Mâncând mielul, bând pelinul, „Negrele gândiri își perde. Și ce chior îțî mai trage Când, în culmea veseliei, Oala goală el o sparge Ca dușmancă-a bucuriei... Și să vezi ce fericire Simte el fără pereche Când țiganii îi zic doina, Doina dulce la ureche... Și să-l vezi cu ce plăcere, Când s’aprinde el d'a bună, Joacă, joacă „Brâulețul1 Două ceasuri, două, strună... Oh, ce fericir e-atuncea!... Cum își uită de necazuri, De nevoi, de... mama soacră,— Ale vieței mari talazuri!... Și să-l vezi „în dracu­l cum cată Drumul casă să-l apuce, De cum­va vre-o ghiceveală Drept la secție nu-l duce... Da, să-l vezi, căci dânsul uită, In pelin amar, ce-i traiul!.... Să uităm (mersim !...) ca dânsul Hai să facem mâine... Maiul!.. Marion. SINUCIMEA lui Anton Nenoveanu dri dimineață s’a răspândit în Capitală trista veste că Anton Ne­­noveanu, prim-grefier al Curtei de Casație, s’a sinucis. Imediat am căutat să controlăm faptul și din nefericire am aflat că în adevăr Nenoveanu și-a pus sfârșit zilelor. Sinuciderea Ia adevăr, era dimineață, pe la orele 4, când se lumina de ziuă, o detunătură de revolver atrase atenția sergentului de stradă de pe cheiul Dâmboviței. Alergând, el auzi niște gemete venite din josul cheiului, unde se oficiază serviciul religios al Bobotezei. Acolo găsi trântit pe iarbă cu fața in sus într’un sac de sânge, cu revolverul în mână, pe Anton Nenoveanu, încă în viața. Imediat sergentul dădu de veste autorităților și d. G. Crețu, ins­pector de poliție, d. procuror Io­­nescu-Dolj, d. Ponică șeful circ. V, etc., sosiră la fața locului și ordonară transportarea sinuciga­șului la spital. Moartea A dus la spitalul Colțea, inter­nul de gardă, văzând starea gravă a lui Nenoveanu, a trimis după medic. Imediat sosi d, dr. Constanti­­nescu, care însă nu putu da nici un ajutor, căci peste câte­va mi­nute Anton Nenoveanu încetă din viață, fără să poată pronunța un singur cuvânt, în camera de gardă a spitalului. Unde s’a împușcat ? Nenoveanu s’a împușcat în gură și s’a constatat că glo­ntele a ră­mas în cap, producându-se o he­moragie cerebrală. înainte de sinucidere Nenoveanu a plecat de acasă de alaltă­ ori, Joi, de la 12 ziua și nu a mai dat pe acasă. Soția lui îngrijată de această îndelungată lipsă, a trimis servitorii spre a-l căuta. Neputându-l găsi, d-na Ne­noveanu a stat într’o continuă ne­liniște, până era dimineață când află trista veste. Ziua de Joi după amiazi, fostul prim-grefier al Curtei de Casație a petrecut-o pe la Palatul de Jus­tiție, unde s’a întâlnit cu nume­roși prieteni. In cancelarie a co­rectat o hotărîre a Curtei și a pus totul in regulă. El părea ve­sel și nimic nu dedea de bănuit funesta lui hotărire. Pe la orele 5 seara a scris mai multe scrisori, între cari una a­­dresată d-lui Sărățeanu, secretar general al ministerului de jus­tiție. De la palatul de justiție, pe la orele 8 seara, s-a dus la magasi­nul de coloniale al d-lui Geor­­gescu, din str. Lipscani, unde a bőut un pahar de vin împreună cu d. State Elefterescu, comisarul­­șef al circ. 2. Tot de aci a trimis acasă câte­va sticle de vin. De la orele 9 seara și până di­mineața când și-a pus în aplicare funesta-i hotărire, a rătăcit singur pe străzile Capitalei. In camera mortuară de la spitalul Colțea Ui am dus era d. a. la spitalul Colțea să ved corpul neînsuflețit al celuia care a fost Anton Neno­veanu. Mi s’a spus că se află în camera mortuara. In sicriu, acoperit cu nenumă­rate buchete de flori naturale a­­duse de rude și prieteni, fostul prim-grefier dormea somnul de veci. Expresia feței liniștită, nici o urmă de rană, nici un regret că s’a despărțit de această lume nu se citea pe fața acestui om iubit și stimat de prietini și de cei cari i’au cunoscut. Anton Nenoveanu era în etate de 51 ani. Un om de o fire blândă și foarte prietinos. Obținând titlul de licențiat în­ drept de la facultatea din Paris, a fost numit mai intern supleant la trib. Brăila, apoi procuror și judecător de instrucție la tribun.­­R.­Sărat, procuror și judecător de instrucție la trib. Vlașca, iar la 1 Martie 1890 a fost avansat ca președinte al trib. Romanațî. In­ această calitate el a func­ționat până la 1 Septembrie ace­lași an, când a fost numit gre­fier la înalta Curte de casație și justiție. La 21 Septembrie 1896 a fost nu­mit prim-grefier la aceeași Curte. A fost decorat cu ordinele „Co­roana“ și „Steaua României“ in gradul de cavaler. El a fost și un bun scriitor ju­diciar și a colaborat până la moarte la revista juridică „Curierul Ju­diciar“. Cu subalternii săi el a fost foarte blând. Pe mulți din funcționarii grefei ,l-am văzut plângând când au­ aflat de tragica moarte a șe­fului lor. Scrisoarea adresată d-lui Sărățeanu Scrisoarea adresată d-lui C. Să­rățeanu, secretarul gen. al minis­terului de justiție, poartă data de alaltă­ ori orele 11 noaptea și în­cepe ast­fel : „Dacă ’ți aduci aminte că acum câte­va luni, când locuiam la Frascati, am venit pe la d-ta și ți-am vorbit ceva în privința ne­norocirei ce mi s’ar întâmpla de a dispărea din lume fie prin boală, fie prin accident. Astă­zi mărturisesc că suferin­țele mele fizice și morale mă si­lesc să-mi pun capăt vieței mele și te rog a fi atent la cele ur­mătoare. Boala, cât și durerea că după o muncă cinstită de 23 ani in magistratură n’am putut ajunge nimic, mă împing a-mi pune ca­păt vieței. Nu mai pot să sufăr. Iți poți închipui ce sufăr in acest mo­ment când sunt silit să mă des­part de singurile ființe ce iubesc, de soție și fiica mea. Nu cred să fi suferit nimeni în viața sa ce sufăr ea în acest mo­ment ; să mă despart de iubitele mele , de soție și fiica mea fără a putea să le zic un singur cu­vint de adio, de mângăere. Comptet în simpatia ce m -ai arătat’o și în inima d-tale nobilă pentru a merge să comunici acea­stă teribilă știre soției mele și a căuta s’o mângâi în aceas­tă crudă lovire. Grea sarcină ’ți dau, însă cred că în bunătatea d-tale vei găsi accente miloase ca să­ î aline a­­ceastă teribilă durere“. După aceasta, Nenoveanu roagă în scrisoare pe d. Sărățeanu ca să se intereseze și de unele dar a­­veri particulare ale lui și să stă­­ruiască ca soția sa să poată ob­ține pensia cuvenită pe 20 ani de serviciu. In același timp îl roagă ca să stăruiască ca familia lui să fie dispensată de cheltuelile de în­­mormintare prin obținerea unui ajutor de inmormintare de la mi­nister. El încheie scrisoarea ast­fel : „Rog, că dacă am supărat pe cine­va în lunga-mi carieră, să mă ierte, căci nu cu voința dar poate din prea mult zel să fi greșit“. Afară de această scrisoare, el a mai scris d-lui Bădulescu, grefier la înalta Curte de casație ; d-lui I. S. Codreanu, proprietarul re­vistei „Curierul Judiciar“ și încă la vre-o doui prieteni. Din toate aceste scrisori reiese că el a avut mult de luptat până să ia funesta hotrîre de a se si­nucide. La palatul de justiție Vestea morței lui Nenoveanu a impresionat adine pe toți magis­trații și advocații, căci toți il cu­noșteau și-l iubeau. La ambele secții ale Curtei de Casație înainte de a se face apelul nominal al proceselor, d. avocat P. Borș, în numele baroului, ex­primă regrete pentru pierderea ce o sufere Curtea prin moartea unui din cei mai integri și activi func­ționari ai săi. D. președinte Mandrea la sec­ția II-a și d. Ferechi de la secția I au mulțumit baroului. La cimitir Aseară, la orele 7, coșciugul cu corpul nefericitului Nenoveanu fu ridicat din camera mortuară a spitalului Colțea și pus pe un dric cu 6 cai, care aștepta , la poarta din dosul spitalului. După ce s-a oficiat o scurtă slujbă religioasă, carul funebru plecă spre cimitirul Șerban-Vodă. Numeroase coroane au fost de­puse pe coșciug și dric. Carul funebru a fost urmat până locașul de veci de către membrii familiei, rude, magis­trați, avocați și numeroși prieteni ai regretatului Nenoveanu. Carul funebru a ajuns la cimi­tir la orele 8 și un sfert. Rămă­șițele pământești au fost depuse în capela cimitirului. Marea nenorocire din gara Zoița: Familia Drăgh­iceanu — Vezi ilustrația — Ilustrația noastră, de astă­zi, re­produsă după o fotografie făcută chiar în ziua de S-tul Gheorghe, reprezintă nenorocita familie Dră­ghiceanu, din Zoița, care a căzut victima acelei groaznice otrăviri, și adică, la dreapta este șeful stației Zoița, George Drăghiceanu, la spatele lui este fiica sa Mar­gareta, iar lângă ea nepotul său elevul V. Nicolau. In mijloc se află defuncta sa soacră Ecaterina Periețeanu, iar lângă ea soția sa Matilda și fratele ei inginerul Pe­riețeanu și copilul Georgică Dră­ghiceanu.____ Războiul mso-japonez — Prin poștă — Ultimele știri sosite de pe câmpul de război­ spun că for­țele japonezilor se presupun a fi considerabile. Cazacii nu reușesc să pătrundă in avan­posturile ina­mice și nu pot obține ast­fel nici o informație. O depeșă sosită la Londra shi Hong­ Kong asigură că Japo­­na trimite un ultimatum Chi­nei, in urma refuzului ei de a executa pe prefectul din Liaoyang și pe sub-prefectul din N­ai­eng, cari au dat ajutor Rușilor. .*, „Daily Mail“ anunță că flota amiralului­ Togo se concentrează in strimtoarea Coreei și că o parte a acestei flote supraveghiază Vla­­divos­tokul. Aproape toată presa rusă a­­duce omagii purtărei Franței, in recentul conflict. Numai „Novoje Vremja“ este ostil­ Franței și a­­tacă ziarul „Le Matin“, acuzîn­­du-l că este vîndut Japoniei. f. In portul Vladivostok se află acum , pe lângă noua torpiloare și materialul necesar construcțiunei a trei distrugătoare de torpile. De asemenea in port s’au sfîrșit con­struirea a cinci vase sub­marine. Serioasa otrăvire DIN ZOSȚA (De la trimisul nostru special) R.­Sărat, 28 Aprilie. Corespondenții noștri din R.­­Sărat și­ Buzeu, ne-au depeșat la timp despre misterioasa otrăvire din gara Joița, otrăvire care, prin numărul victimelor ce a făcut până acum, a luat deja proporțiile unei ne mai auzite catastrofe. In trenul cu care am plecat a­­seară din București nu se vorbea de­cât de această Îngrozitoare ne­norocire. Trei inși muriseră deja pradă celor îi mai cumplite chinuri și alți două­zeci de inși zaceau unii în stare gravă, alții chiar în agonie, pe la casele lor din com. Zoița, din Buzău și Râmnic, sau în spi­talele acestor orașe. Printre persoanele din tren se aflau mai mulți impiegați de la căile ferate cari fuseseră deja la Zoița și văzuseră grozăviile de acolo. Dânșii erau prieteni și colegi cu nenorocitul șef de stație Drăghi­ceanu și cunoșteau­ pe soția a­­cestuia, una din primele victime ale misterioasei otrăviri. Toți erau înmărmuriți și nu puteau da nici o explicație pre­cisă. La rândul lor, nu puteau să fie de­cât ecoul versiunilor ce cir­­culau in jurul acestei mari ne­norociri. Tot în tren se aflau d. Tomescu, cumnat cu Drăghiceanu, cu d-na. Dânșii veneau din T.­Măgurele fiind chemați telegrafic. D-na Tomescu, soră cu defuncta d-nă Drăghiceanu, era cuprinsă de o nețărmurită durere și a plâns cu lacrămi amare tot timpul. Ajungând în stația Buzea am aflat de la comisarul gărei că Drăghiceanu împreună cu cei doui copii ai săi fuseseră aduși în oraș, iar cadavrul d-nei Drăghiceanu fusese transportat la cimitir. M’am de­cis să mă opresc la Bu­zeu și să petrec noaptea aci, în speranța de a putea pătrunde misterul otrăvirei. Miezul nopței sunase și orașul era pustiut. Pe străzi nu se auzea de­cât fâsâitul lugubru al lămpilor Wa­sh­iington. Intrai într’o berărie care se afla încă deschisă. Acolo, avui norocul de a întâlni pe unul din interlocutorii mei din tren, d. Petro­vici, care era prieten bun cu nefericitul Dră­ghiceanu și se oferi in urma ce­rerea mele sa mă conducă la do­miciliul acestuia. "Ocolirăm mai multe străzi in­­tortochiate, rău iluminate, depăr­tări du-se către periferie, lăsarăm la stânga drumului o biserică care se înălța în umbră ca un colos și zăb­răm în fine, la câți­va pași de noi două steaguri ne­gre, cari erau arborate la poarta unei căsuțe cu aparență modestă. Era casa lui Drăghiceanu. Poarta era deschisă, înaintarăm câți­va pași în întuneric, călău­ziți de lumina palidă ce se vedea la ferestrele unei încăperi. Cu pașii sfioși ce-ți impune,ja­lea ce te înconjoară, urcam două trepte de scară și batem î intr’o ușa.­­ O Servitoare, slabă și cu înfă­țișarea suferindă, vine să des­chidă. — Cine mai e pe aci dintre bol­navi? o întreb. — Aci nu-s decât copiii. — Dar domnul ? — E la spital. — Cum sunt copii ? — Dorm în odaia d’alături. — Dar de d-na ce ai auzit ? — Se zice că e rou de tot, a început sa se învinețească. * * Dintr’o odaie de alaturi se aud plânsete sfișietoare ce mă pă­trund până in adîncul sufletului. In sală întâlnesc pe d. To­mescu cu care intra in camera unde dorm Gicu și Margareta, co­piii lui Drăgicean­ u. E o odae îngustă cu 2 paturi, așezate unul lângă altul d’a lun­gul peretelui; încăperea e întu­necoasă. La lumina slabă ce vine d’afară zăresc pe băiat care doarme pe spate în mod liniștit. Mâna îi e bandajată din eajisa injecțiilor ce i s’au făcut in cursul zilei. Fetița, care e de 10 ani, se a­­gită într’una pe patul său, și se vaită, pronunță vorbe fără șir. In­­tr'un cuvint, starea ei e cu mult mai gravă de­cât a micului său frate. Totuși se speră că va pu­tea scăpa cu viață ca și micul Gicu. Povestea tragică. In camera vecină se aflau doam­nele Periețeanu și Tomescu, su­rorile defunctei d-ne Drăghiceanu. Era camera unde vietele nu conteneau. Le-am găsit pe aceste două d-ne pradă celei mai cumplite dureri. Jalea d-nei Periețeanu era cu atât mai mare, cu cât asistase la desfășurarea cumplitei drame in toată goliciunea ei. Atât mama d-nei cât și d-na Drăghiceanu muriseră pe brațele din sei. Judecând după svârcolirile ei, am crezut in primul moment că d-na Periețeanu era intoxicată. Și intr’adever, durerea ce o sim­țea, emoțiile ucigătoare cărora fu­sese expusă, o slăbiseră și o des­figuraseră cu totul. Câte o dată se ghemuia în col­țul patului pe care era așezată, văitându-se și plângând, alte ori se scula spre a povesti, cu trasă­turile feței contractate și cu ochii dilatați de spaimă, detaliile cum­plitei tragedii. Nimic nu poate fi mai mișcător de­cât priveliștea acestei imense dureri. Văzându-me intrând în camera ei, începu să -mi povestească în­treaga dramă a cărei martoră fu­sese, fără a ști măcar in ce cali­tate mă aflam acolo. Puțin îi păsa de acest lucru. Simțea o neastâmpărată nevoe de a vorbi, de a spune tot. Aceasta pare că ’i aducea o ușurare. Adesea întreruptă de suspine și lacrimi, d-na Periețeanu îmi po­vesti in cele din urmă ultimele momente ale iubiților săi dispă­ruți : „Eram în ajun de a se muta din casă, când primii o depeșă de la Zoița. „Matilda îmi spunea că mama e grav bolnavă și că e neapărată nevoe ca să vin­ la Zoița. „Am presimțit imediat că ceva extra­ordinar trebuia să se fi în­tâmplat In primul moment am crezut că i­ se întâmplase vre-o nenoro­cire fiului meu Alexandru și că sora mea voia să mă pregătească a primi lovitura, spunându-mi că mama era bolnavă. ..Părăsii numai de cât și casă și tot și plecai la Zoița, unde gă­sii intr’o stare disperată pe toți ai mei. „întruna din camere zăceau pe paturile lor cumnatul și sora mea. „Intr’o altă încăpere se aflau mama și copiii. „Ah, ’ceea­ ce am suferit eu in aceste groaznice zile, e mai pre­sus de forțele unei femei. „Alergam de la un bolnav la cel­ l’ah­, ii mângâiam, ii încura­jam pe toți. „Durerile ce le simțeam eu însă erau prea teribile, așa in­cât casa întreagă se transformase într’un infern unde erau torturați acești inocenți. „E teribil și nu știu cum de nu­inebunesc. „îmi vi­n­e în urechi și acum țipetele Matildei. Aceste țipete, a­­mintirea figurei sale alterate, nu îmi dau odihnă nici o clipă. „Toate doctoriile, toate îngri­jirile ce le-am dat, n’au avut nici un folos. „Vedeam cum începuseră mîi­­nile surorei mele sa se învine­țească. Această învinețeală se urca din ce in ce mai sus, spre umeri. Mama de asemenea începuse să prezinte aceleași grave simptome. „Când sora mea simți că se sfârșește, mă chemă la ea și-mi dete’inelele ce le avea un deget și cheile casei, rugându-mă să am grije de copii. — „Dar ce ai fraüudo, țipai în­grozită. — „Mor, surioară, îmi răspunse ea, cu glasul stins, simt că s’a sfârșit. Ah, am început să sufer mai puțin, să nu spui mamai ni­mica. „Aceasta era preocuparea bie­tei mele surori in clipele acestei agonii. „Și e de mirare că și mama era muncită de acelaș chin. „— Să nu spui­ Matildei nimic, mă ruga ea ; nu-i spune că sufer atât, că nu sunt bine. „Și ast­fel pierdui pe mama și pe sora mea, în aceiași zi. „Și eram aproape singură la casă.Toate femeile fugeau­ din casa noastră ca de un loc al morței și al blestemului. Nimeni nu voia mă­car să se apropie de gară. „Spuneți Voi toți, să-mi spue lumea întreagă dacă s’a mai văzut o grozăvie așa de mare ; am șoapte morți în casă, domnule, șeante morți“. In acest punct al povestirei sale, d-na Periețeanu fu cuprinsă de o criză care ne umplu de groază pe toți. Nimeni, din mica cameră, nu îndrăzni să-și deschidă gura chiar pentru a pronunța un cuvânt de îmbărbătare. Era o durere care nu putea fi Înăbușită. „Dar de Drăghiceanu nu v-am spus încă, isbucni iarăși doamna Periețeanu. „Ei bine, bietul cumnatul meu, la rindul său aproape în agonie, a văzut cu ochii moartea soției sale și chinurile ei atroce. „Veți putea oare vre­o­dată să vă imaginați ce a suferit acest om covîrșit in acelaș timp de cele mai groaznice chinuri fizicești și sufletești ! „Totuși, a doua zi, bietul Dră­ghiceanu, înainte de a fi trans­portat aci, la Buzéu, a fost ne­voit să descindă în biuroul său spre s a preda gara succesorului său. In vagon a fost transportat pe brațe. Acum zace la spital dacă nu o fi și mort. „Bieții copilași, uite-i suferă colo în odae, nu se știe ce s’o a­­și de ei. „Ah, când mă gândesc la ei ’mi vine să nnebunesc. „Cum iubeau ei pe mama și pe tăticu lor și acum sunt orfani. „Gicu iubea mai mult pe mama sa. „Gând îl întrebai: pe cine iu­bești mai mult, Gicule, pe mama sau pe tăticu? „— Pe mămița, răspundea el ferm. „Tatăl său îi promitea piese de 5 lei numai ca să-l facă să zică că-l iubește pe el mai mult, dar nu reușea nici­o­dată să-l indu­plece. „Totuși după ce sora mea ex­piră, când am alergat la Giga îmbrățișându-l plângând cu ho­hote și l’am întrebat pe cine iu­bește mai mult, el, de astă dată, ’mi-a răspuns : iubesc și pe ma­­mița și pe tăticu. Pare că presim­țise ca nu mai avea mamă și că era pe punctul de a pierde și pe tatăl său pe care il adora cu toată puterea sufletului său inocent“. Erau orele 2 din noapte când pă­răsii pe d-na Periețeanu, indem­­­nând-o să aibă curaj în fața a­­cestei groaznice lovituri a soartei. — Durerea asta n’are leac, strigă dinsa și ne ruga să asistăm la înmormintarea surorei și ma­mei sale, care trebuia să aibă loc a doua zi. Eștî afară, sub impresia extrem de dureroasă a celor ce văzusem și auzisem. Am omis a spune că la o în­trebare a mea asupra cauzelor in­toxicației, d-na Periețeanu mi-a răspuns că convingerea ei e că la mijloc există cea mai monstru­oasă crimă. După părerea d-sale, o mână de așa­sine, rămași în întuneric până acum, a semănat otravă din bel­șug pe carnea mieilor care fusese păstrată într’o magazie precum și pe cele­l­ alte alimente aflate acolo. D-na Periețeanu precum și d-na Tomescu, sora sa, nu pot să’șî explice alt­fel cauzele acestei i­­m­ense catastrofe. La spitalul comunal Noaptea devenise și mai nea­gră. Lămpile din străzile mărgi­nașe se stinseseră aproape toate. Călăuzit de d. Petrovici, ama­bilul meu însoțitor, me îndreptai către spitalul comunal. Parcurserăm mai multe străzi fără a întâlni pe nimeni. Era de­șert chiar și drumul gărei. Intra­răm într’o stradă laterală ce se întinde de-a lungul liceului. Puțin mai departe ne oprirăm în drep­tul unor uluci de scânduri vechi și dărăpănate. — Aici, îmi spuse d. Petrovici. In fundul unei curți spațioase, acoperită de burueni, se înalță o clădire veche, cu un etaj. La lumina unei lampe ce lică­rea intr’o sală de jos, îmi putui da seama că această clădire era tot ce poate fi mai sărăcăcios. In curte nu era nimeni iar ușa era ermetic închisă. Doui câini începură să intre a­­larmați de vizita noastră nocturnă agitându-se in raza unei lumini ce se vedea de departe de la un felinar atârnat de locuința inten­dentului. Am făcut ocolul spitalului, pri­vind niște ferestre luminate de la eta­j. Era odaia unde se afla Drăghi­ceanu. Nimeni însă nu dete semn de viață, așa în­cât socotii că ar fi fost o curată barbarie de a tul­bura la o oră așa de înaintată a nopței tainica liniște a acestui lo­caș de suferințe. însoțitorul meu plecă la gară infundându-se într’o stradă întu­necoasă, având a se duce pare­­mi­se la București, iar eu mă in­­torsei ia otelul meu, spre a feri aceste rânduri, începuse să se facă ziuă. La Zoița Misterioasa otrăvire mă pasio­nase atât de strașnic, in­cât mă hotăriî să plec „la fața locului“, un tren care pleacă din Bu­zeu pentru Râmnic la 7.30. Informându-se pe peronul gă­­rei aflai că starea lui Drăgh­iceanu era staționară și că nu survenise nici un desnodămînt fatal. Ia tren avut norocul de a în­tâlni pe d. Poenaru, inspector co­­munal. Făcurăm, împreună cu d-sa și cu alți pasageri, tot felul de ipoteze fără a se putea opri la una din ele. Această otrăvire prezintă un ca­racter complicat, capabil de a ză­păci și justiția și pe oamenii de științe. De­sigur nimeni nu se poate îndoui de intoxicație. E probabil, după spusele medicilor din Buzău și Râmnic, că otrava să fie arse­nic. Dar chestia este a ști dacă sun­tem în fața unei crime monstru­oase sau a unei mari nenorociri. Toată lumea recunoaște că Dră­­gicescu era omul cel mai bun in lume. El era iubit și stimat de toți. Nu există mobilul crimei. De altă parte d-na Drăghicescu era o buna gospodină. Ea gătea singură ori­ce fel de bucate. Nu se poate admite ca ea să fi între­buințat din eroare o substanță in locul unei alte substanțe. Printre versiunile ce circulă a­­supra cauzelor intoxicației s’a mai spus că un băcan din Buzău, de unde târguia Drăghicescu cele ne­cesare pentru casa, i-ar fi dat din greșeala arsenic un loc de bicar­bonat de sodă care servește la prepararea unor prăjituri. Alții spun că cleiul întrebuințat pentru gelatină a fost otrăvit. Dar atunci ar fi trebuit ca o­­trava să existe numai în prăjituri sau în gelatină, pe când s-a do­vedit că exista în o entitate mare și în friptura de miel. Ceea­ ce complică însă în total lucrurile e faptul că a fost otră­vită și carnea crudă, și prin ur­mare nepreparată cu ’ nici un fel de substanța. Ancheta ’făcută până în present de parchet, nu putuse desluși ab­solut nimic. In stația Zoița E o mică stație situată Sa a­­propiere de R.­Sărat. Jos sunt sala de așteptare și bi­rourile stației, devenita a­cum teatrul unei întâmplări așa da tragice. Ajungând la stație am găsit pe noul șef de gară, pe impiegații Teodorescu și Negruzzi scăpați, după cum se știe, ca prin minuna de catastrofă, primul ducându-ne să-și petreacă ziua liberă în sinul familiei sale la Râmnic, iar cel­­l’ait fiind apucat, chiar în acea zi, de niște cumplite dureri de măsele. Convorbirea cu «L Cbris­­tache Ștefanovicî In gară se mai aflau și alte persoane, prieteni de-ai lui Dră­ghiceanu, cari de­și fuseseră cu insistență invitați să ia parte la sinistrul dejun, nu putuseră să primească invitația fiind reținuți in alte părți. Printre aceștia se afla $i d Christache Ștefanovici arendaș, care sosise cam târziu­ cu d-na Stefanovici și cu învățătorul Ion Veroșca. Cu toate că d-n a voise să sa urce sus spre a felicita pe Dră­ghiceanu de ziua lui, cu care o­­cazie de sigur că li s’ar fi oferit ucigătoarea gelatină — d-na Ște­­fanovici se opusese cu toată ener­gia, spunând că e obosită și nu poate urca scările, așa în­cât soțul, precum și învățătorul Ve­roșca se văzuseră obligați să aș­tepte jos până la descinderea fa­miliei Drăghiceanu. D. Ștefanovici i-a povesti toate împrejurările cari contribuiseră la scăparea lui de moarte ca, prin urechile acului. Cu toate că se interesase soarta de aproape de chestia acestei in­toxicări, nu-și putea da nici de cum seamă de natura faptului, de cauzele lui. Mai presus de toate o singură întrebare il muncea : ce căuta o­­trava în carnea crudă ? Cum a murit acarul Meșca Bietul Meșca era un om­ volnic, an de 35 ani. Cu toate că a fost otrăvit cel din urmă, totuși a murit cel din­­tâiü, în ciuda constituțiunei sale robuste, și a fost propagatorul in­voluntar al otrăvei in satul Gos­­tienî. Meșca n’a luat parte la dejun. Când a auzit că „domnul șef“ se îmbolnăvise din cauza mâncăru­rilor, a surâs cu dispreț, atribuind poate această indisposiție unei mese prea suculente. El luă un coș și-și făcu pro­vizie pentru a doua zi cu vre­o două zile de carne de miel crudă, ciorbă de gigher și niște plăcint de drob. Ajuns în satul Costieni, unde locuia, mâncă cu poftă ciorba batjocorind pe domnul șef care se îmbolnăvise cu un aliment așa de delicios. Toată lumea văzuse pe Meșcă, ducând coșul cu merinde, dar nu-l oprise nimeni, căci, in pri­mul moment se crezuse că numai prăjiturile preparate cu ouă erau vătămătoare. Cu această carne s’a introdus otrava în Gostienî, unde, după cum v’am depeșat, au fost intoxi­cate 5 persoane, intre cari fiul și fratele lui Meșca, cumnata a­­cestuia, bătrânul Săvoiu si fiul său. Aîiî intoxicatS In fața stației, dincolo de șine, se află o cârciumă care aparține văduvei Anica Ionescu. O găsesc întinsă pe un pat în­tr’o odaie de lângă prăvălie. — Cum te simți ? o intreb. —- Rea, îmi arde tot pieptul, vezi întruna. Femeia era așa de slabă încât abea putea să mai vorbească. Se oprea la fie­care cuvânt ca un adevărat muribund. — Ge ai mâncat ? — O lingură de gelatină. Cu­coana d-lui­­ șef în toți anii îmi trimetea de Sf. Gheorghe din ceea ce gătea. Uite gelatina aceea mă omoară. Mi-a trimes și puțină colivă, dar n’am mâncat din ea. Coliva a mâncat-o băiatul din prăvălie. Dar n’are nimic. Se vede că coliva nu era otrăvită. O lăsai pe biata femee într’o stare cu adevărat­­ îngrijitoare. Mi s’a spus că și nn cantonul ce se vedea la o oare­care distanță se aflau trei bolnavi­ intoxicați din mâncările trimise de neferi­cita d-nă Drăghiceanu. Eram însoțit de un tânăr pe care voia să-l cinstesc cu un pahar cu vin în cârciuma văduvei Io­­nescu. Refuză categoric. Atmosfera acestei cârciumi i se părea prea încărcată de toxice, îmi spuse că preferă mai bine cârciuma de alături. Primii. Deschidem ușa și iată pe un pat din odăița de alături o bol­navă la căpătâiul căreia sta o femee în vârstă. Era Lina Tănase, de 15 ani. Femeea care îngrijea era mama sa. — Ce are copila? o întreb. + Anton Nenoveanu I­ I

Next