Universul, decembrie 1909 (Anul 27, nr. 330-357)

1909-12-01 / nr. 330

ANUL No. 330—Marți 1 Decembrie i­KK. Fondator: LUIGI CâZZA.VILLAsM UNIVERSITATEA DIN IAȘI, unde a avut loc ei*n solemnitatea sărbătorire! d-lui profesor Titu Maiorescu Calendar pe anul 11­09 Ortodox Luni, 30 Noembrie.--1-Apost. Andreiu. Catolic La hi, 13 Decembrie. — Lucia: Răsăritul soarelui 7.46. Apusul 4.35. I —a-nifim­ -«—-o- «sarear»»».TM----­București, 30 Noembrie. Reformele agrare la Cameră întotdeauna, cu prilejul dis­cuției asupra Adresei, se aduc în desbatere chestiunile de in­tures general, asupra cărora își spun cuvîntul reprezentan­ții tuturor partidelor și grupă­rilor din Parlament. De astă dată, interesul cel mai mare îl prezintă de­sigur părerile cari se exprimă despre reformele agrare, despre rezultatele lor, după experiența făcută de doi ani. Cel dintâi orator care a vor­bit în discuția Adresei, d. de­putat N. Bălănescu de la Giur­giu, a imputat opoziției că, după ce a primit și ea întâi re­formele, pe urmă a căutat să le discrediteze. D-sa crede că legea învielilor a dat cele mai bune rezultate, iar dacă nu s’au creiat mai multe islazuri, nu ar fi de vină legea, ci unii propri­etari cari nu vor să le dea. Co­­misiunile regionale s’au criti­cat pe nedrept, mulțumită a­­cestor comisiun­i, s’au putut împăca interesele marilor­­ pro­prietari cu ale țăranilor. Dar o împrejurare îngrijitoare, provocată de legea învielilor, este că proprietarii și arenda­șii dau­ din ce în ce mai puțin pământ de hrană țăranilor; cu actualele întinse semănă­turi de toamnă, nu se știe dacă țăranii vor avea chiar destul pământ de porumb ; legea însă nu e de vină nici aci, ci tot pro­prietarii cari urmăresc câști­guri tot mai mari. D. N. Bălănescu a mai ară­tat ce crede d-sa că ar fi mai bine de făcut, în ordinea refor­melor agrare, combaterea sis­temului de arendășie,, mai ales de arendare la streini, propri­etarii să-și cultive după putin­ță, moșiile, singuri, sau să le a­­rendeze obștilor sătești; băn­cile și cooperativele sătești să fie și mai mult încurajate ; să se ia măsuri pentru asigurarea muncitorilor agricoli, ca și pentru cei industriali. D. deputat N. Iorga, care a­ vorbit al doilea, a spus că le­gea învielilor nu se aplică, și aceasta nu numai din cauza relei voințe a proprietarilor. dar și pentru că nu cuprinde în sine constrângerea trebuin­cioasă, ceea ce se chiamă că nu are sancțiune. Nici legea trus­turilor n’a dat vre’un rezultat care să se poată vedea: arendașii evrei își continuă­­ exploatările. Nici al treilea orator, d. M. Moisescu,­­ reprezentant al cole­giului țărănesc, nu crede că re­zultatele date de legea cea nouă­­, învielilor agricole s’ar putea numi mulțămitoare. D-sn e de părere că legea, deși conține dispoziții bune, nu va putea fi aplicată bine, câtă vreme va persista sistemul nostru electo­ral, care face atotputernici pe alegătorii proprietari; aceștia adică ar fi cei cari pune bețe în roate legilor celor mai bune, și astfel și legii învielilor, fără ca să poată fi constrânși. Unifica­rea colegiilor electorale și che­marea la viața publică și a să­tenilor, ar fi remediul cel mai sigur. Vom continua a rezuma și a pune față în față și părerile ce­lorlalți oratori în această ches­tiune, din care toți aț făcut și vor face, de­sigur, partea de că­petenie a criticilor, sau a apă­rărilor lor. Piesa ia 4t acte de d-l Marton Helst­ vra.Mce­a Acțiunea se petrece în castelul de la Suceava (Urmare, vezi N-rele 3­ 25, 326, 327, 328 și 329) ACTUL II Un luminiș. Locul de pândă al lui Ștefăniță. O parte din muntele Ceahlău. Printre pădu­rile întunecoase de brazi și de molifți să vede, spre stânga, o muchiă îngustă de piatră, măr­ginind o prăpastie adâncă. Pa­tru cărărui daui în luminiș, do­uă la stânga și două la dreap­ta. Două se coboară într’o par­te și cealaltă a muntelui și două se ridică spre creștet. Mai mulți bușteni răsturnați și acoperiți cu fer­ige. Nourii se ridică din păduri și se plimbă a­lene. Vre­mea posomolită amenință a ploie. SCENA 1 Luna Arbore și Comis. Cățe­­leanu, vin pe cărarea întâia din dreapta. (Comisul Cățeleanu îmbrăcat în haine de vânătoare, cu tolba de săgeți și arcul, cu cuțit în brâu și cu o toporișcă în mână). Comis. Cățeleanu Se­’mbună Domnul? Arbore * Nu vorbi nimic. Eu îi deșirai vicleșugul lucrului, cum e spre folosul lui ș’al țării. El filieră și pocnește din frunză. Une­orî să ’ntunecă și dă din cap. Ii spusei, că Luca Cârje a plecat pregătit, cum să aducă, vorba ca să fie spre lauda și fața lui, el... Mă înghiață această muțenie. Dacă văzui o luai razna prin păduri... Ei, copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l -am slujit cu credință... mă urăște! Comis. Cățeleanu a mâhnit pe noi...-Nu­mai au­zit? Arbore A! să-l fi auzit când eram nu­mai cu el... A răcnit, s’a strâm­bat, s’a înnecat... Abia și-a ve­nit in fire. S’a uitat lung la mi­ne și mi-a zis apăsând pe fite­ ce cuvânt:­ „Arbore, or te leapezî de gândul täu, or de nu....!“ Și m’a măsurat cu ochii... Comis. Cățeleanu Așa e el, cu toane. Arbore Cum ai­­ fost să fii așa ești. Eu sunt în lucrul Domnului ș’al țării.... ar fi o nebunie, și pen­tru Donul și pentru țară, să ne punem bine cu turcii și răii cu leșii. N’aș vrea să ajungem ca muntenii. Până și Neagoe, în­țeleptul, a fost nevoit să de pe si­te­ ce an 500 de copii Padișa­­hului. (Dârj) Șoimi și e pe cât ar vrea, suflete, nu!... Ah!... Comis. Cățeleanu D-ta cunoști cât­ ținem la d-ta.. Bun e Dumnezeu... Are să se ’nbuneze și Ștefăniță... Să vor­bim de alt­ceva... De ce nu luasî arcul și săgețile? Arbore O! ho! arcul sunt astea... (A­­rată manele) Săgețile sunt ăș­tia..... (Și-arată ochii) De te la­să, lasă și tu juvinele... Ei­ hei­ mi-a slăbit arcul și săgețile nu se mai duc pluind... Comis. Cățeleanu Și unde rămase? Arbore La Durăm Peste un ceas în­cep bătăiașii... Trebue să pice acum__ Să mergem. N’aș vrea să dea ochii cu mine.... Comis. Cățeleanu Unde? Arbore Unde ne-ar duce picioarele...­­Să înfundă­ pe­ cea dintâi că­rare din stânga). SCENA U Log. Trotușanu, Vorn. Cărăbăț, Pali. Săcueanu, Vist. Sima, vin pe prima cărare din dreapta, îmbrăcați în haine de vânătoare și armați ca și Cățeleanu. To­porul vornicului Cărăbăț e mai mare și mai ager. Vist. Sima Lung drum și greu... Vor­. Cărăbăț Mai lung și mai greu al vie­le!...... Pah. Săcueanu întunecat... nu mai răsare soarele.... Vist. Sima Cerul? Pah. Săcueanu Nu, Domnul. Logof. Trotușanu O arătare.... Vist. Sima Cum, o arătare? Logof. Trotușanu O vedenie... Ce e rău și ce e bine?.... Nu fac rău că m’am de­prins cu binele.... (Rupe o cren­guță) Știi tu ce e’ astă? Vist, Sima, uitându-se lung. O creangă de brad. Logof. Trotușanu - Așa ți s’arată... Visi, Sima Dar cum vrei să- mi s arate? Lucrurile cad supt simțurile noastre așa cum sunt Numai omul, e fățarnic, și, s’arată așa cum nu e. Logof. Trotușanu O­ ho! care om nu e cum s’a­rată? La un necaz, la o mânie, izbucnește, și citești în el ca în­tr’o carte deschisă. Nu văzuși acum o săptămână? N’am înțe­les? Când te-a măsurat cu pri­virile n’am auzit pe la urechile tale un jii­t? Vist. Sima Nu. Logof. Trotușanu N’ai simțit Săcuene cine s’a­­propia de gâtul tau? Pah. Săcueanu Cine s’apropia? Logof. Trotușanu O sabie...... Pah. Săcueanu A cui? A lui! Logof. Trotușanu Vorn. Cărăbăț De ce ți-e scris nu scapi. Logof. Trotușanu Și credința e o arătare a min­ții... Von?. Cărăbăț Astea-s lucruri grecești. Logof. Trotușanu Blagoslovită fie țărâna das­călului Socrat candiotul, el mi-a dat înțelesul vieții... Vom­. Cărăbăț Dar tătână­ tău ce-țî dete, Lo­gofét­e? Logof. Trotu­șanu Arătarea vieții.... Vist. Sima (Arată cărarea a doua din dreapta) Pare că p’aici ne-a poruncit Domnul să ne suim până la trei gurgue.... Visi, Sima La cele trei stahii... Vom­. Cărăbăț Acolo bat. hoarele. Grozav aș vrea să năpustească un zimbru furios..., cu trupul lui de bou mai sus, cu picioarele mai înal­te, cu capul lungueț, cu coarne­le drepte, aduse la vârf... O­ fuge ca săgeata, se aruncă pes­te gârle ca o nălucă și cațără pe pieptul de peatră ca zidul de piept... (Va urma) PADURIIJ Ciudat cum noi, ronop.nr.1, n’am păstrat dragostea, păduri­lor. Și doar suntem copii ale co­drului, prin jumătate din trecu­tul nostru. Doina acolo am în­vățat-o, acolo am crescut, de a­­colo am roit la câmp. Și arme din stejarii lui ne-am făcut, și mântuire în lăuntrul lui ne-am aflat, de câte ori un val mai greu a trecut peste noi. Și ce valuri au trecut peste noi!... O, nu se va putea zice că nu ne-a iubit pădurea și nu ne-am purtat de grijă. De altfel, eârm­’­tec­ele poporului nostru samt, pline de duioșia acestei sfinte­ iubiri seculare. Efi- mă duc—codrul rămâne. Plânge frunza după mine... Cântecele poporului nostru ! Amintiri vechi și ele, puse la muzeu ca. toate lucrurile bu­ne și cinstite, cari­ au fost pe vremuri tăria și podoaba vie­ții noastre. încetul cu ncetul ne așezăm în muzeu toate «jafu­rile și bogățiile firii notetre, tot sufletul nostru — frumosul nostru suflet, de-odinioară! Ce trist își cântă cod­rul,"doi­na în străinurii lui — căci acum el pleacă, și noi rămânem N­u-l auziți? In bubuitul greu­ al to­poarelor, în țipătul de bestie lacomă al feră­straelor, în șire­­tul plutelor ce lunecă pe mân­drele ape ale munților noștri— robite și ele, săracele — eu, zi și noapte, aud jalea codrului care se duce. Au ceva tâlhăresc uneori, în iuțeala cu care-o zbughesc din pădure, vagoane­le ’ncărcate... Parc’ ar fugi c’o pradă. Ce trebue să-și spună vulturii când văd ei, de sus, nă­prasnica surpare a împărăției lor, pe care erau deprinși s’o creadă veșnică! Se duc pădurile noastre. Car­­pații se­ desvălesc a pustiu. Ca niște răni rămân urmele pădu­rilor. Rănii de moarte pe trupul țării. Ai zice că ’ncepe sfârșitul lumii noastre. Munții Neamțu­lui înfățișează priveliști de rui­nă, Vrancea e devastară, pe Lo­tru se nărue stâncile de jarul uscăciunii... Din toate părțile se părăduesc , puterile pămân­tului și ocrotirea neamului, — prin toate rănile acestea curge sângele țării noastre. Și noi ha­bar n’avem. Anii de secetă se întețesc, vânturi din ce. In ce mai grozave trec peste holdele noastre și le svântează, van, pe câmp­il­e jale să te uiți, pe lun­cile apelor nici iarba b­a m­ai crește­­ T- și noi zicem că toate astea sunt valuri ale soartei. Ce poți să faci ? Cum o vrea ăl de sus... Nu iubim copacii. Când s’au­ tăiat în Paris doi arbori, ca să facă loc acelui prepeleac mon­struos care se chiamă Turnu Eiffel, a fost o indignare gene­rală ; toată presa franceză a protestat, parc’ar fi fost vorba de distrugerea unui monument național. Vai, noi nu avem re­ligia amintirii nici pentru oa­meni ! Vom putea oare sădi vo’odată în inima copiilor noștri dra­gostea naturii, și respect pentru operele ei? Pe scoarța bătrâni­lor copaci dela Agapia și dela mănăstirea Neamțului am vă­zut, în litere de-o palmă, să­pate adânc numele flămânzilor de celebritate, cari cred că ge­nerațiile viitoare trebue să­ știe c’au făcut și ‘ eî umbră pămân­tului acestuia, și... ofensă po­doabelor lui. De-a lungul dru­murilor, pomii roditori, sădiți de milostivii cari , s’au­ dus, ș'a­ fi vrut să lase o pomană după cî, bieții pomi roditori ai nimănuia ș’aî tuturor, sunt vara cu atât mai batjocoriți și mai zdren­țuiți, cu cât ramurile lor au fost­ chiae încărcate de roade. Pedeapsa­ celui bun­ și darnie ! In­­ alte­­ țări florile și fructele grădinilor publice sunt lăsate in paza trecătorilor.La noi când Înfloresc teii la șosea—e o ade­vărată sălbătăcie, nici crengi nu le mai rămân bieților co­paci. In alte părți e o zi mare, „sărbătoarea, arborilor“. Nu e copil de școală care să nu-și să­dească în ziua aceea copăcelul lui, cu grijă mare și cu frumo­sul gând că aduce și el pe lume părticica lui de bine, că­ se lea­gă și el prin p­eva cu pământul care-I hrănește. La noi ce drumeț mi-și face băț, codi riș­ca la hidil sau­ gânj la căruță din nne.1 ușile fragede plantate pe marginea șoselelor ? Nu-î ră­utate, nu-î plăcerea, de a stri­ca. E un obicei, un obicei u­­rît. S-a vorbit vr’odată cineva deslușit și omenește despre ce se cade și ce nu se cade, despre ce e bine și ce e rău, dincolo de gar­dul gospodăriei Ilie ? El e un „pădureț“ — un copil sălbatec al naturii, al naturii Vaste și năpăsătoare, care n’are șosele drepte și arbori plantați la rând de Al.Wla­huț& și care niciodată nu sa tras la răspundere pentru vr’o strică­ciune de felul acesta, știe el bi­ne cât de plăcut e vara, la drum, să­­ poți găsi un petec de umbră pentru un pic de odihnă. Dar el e un om zorit, de nevoi, și mintea lui nu-e deprinsă să lege lucruri așa depărtate... Ce poate să aibă de-a face o­­dihna strănepoților lui, cu plop­­șorul acesta, subțirei ca dege­tul, care-șî tremură frunza, drept în locul unde... grozav îi mai trebuia lui o coadă de biciu? Că pare că Dumnezeu i -a scos în­ cale... N­ vede el peste cincizeci de ani copac mare ? Numai voi, învăță­tori și preoți ai satelor noastre, netrezite încă la viața cea adevă­rată, numnai voi îl puteți face să vadă cu sute de ani înaintea lui, și cu­ sute de ani in urma lui—­­pentru ca­ să simtă în el,­nu clipa lacomă a nimicniciei lui, ci pu­terea hotărîtă și trainică a unui neam, care vine de departe și merge departe ’nainte... De la voi așteptăm împăduri­rea cea nouă a țării. Vouă trebue să vă fie dragi copacii. In multe privinți, vă și asemănați lor:—a­­cestor mari prieteni ai omului, cari prin înseși binefacerile lor, ne dau atâtea ’nvățăturî. Tăcu­ții, puternicii, blagosloviții noș­tri prieteni. Ei sorb reveneala din pământ, pentru a ne-o da vara, și adună căldură de la soa­re, pentru a ne-o da iarna. Ei curăță aerul stropindu-l, prin frunzele lor, cu apa pe care­ o pompează, prin rădăcinile lor, de la adâncimi considerabile. Ei cumpănesc mânia vânturilor și regulează schimbările atmosfe­rice, având dreptul și posibilita­tea de a vorbi cu norii despre ne­voile pământului. Ei înfrânează prăpăstioasa năvală a puhoae­­lor, pe cari le sparg și le îmblân­zesc, ei împiedică măcinarea munților și ruperea dealurilor, ei leagă tăria întunerecului de jos cu­­ slava luminii de sus,­ ei sunt sănătatea și îmbelșuga­ta, mândria și sărbătoarea pă­mântului nostru. Iubiți copacii. Cu frunza lor putrezită e dospit lutul din care a făcut Dumnezeu pe om. Ei sunt izvorul, și ocrotirea, și poe­zia vieței. Iubiți copacii. Au fost popoare cari s’au închinat pădu­rii. Acelea păstrează și azi, ca și in vremea de demult,ceva proas­păt și robust în sângele lor— ceva din eterna tinerețe a zei­lor. E cel dintâi templu, și va fi cel din urmă refugiu al ome­nirii. Ce frumusețe de viață era o­­dinioară în Palestina ! Dar în Grecia! Și cum s’a dus ! Cu fie­care arbore cădea o fărâmă din puterea acelei minunate vieți. Și când s’a dus cea din urmă pădure, a rămas piatra uscată și... amintirea gloriei, care ’n ceasul de umilință e „cea mai mare durere“, cum zice Dante. Nu tăiați pădurile, că-î viața voastră acolo. Se pare insă că popoarele în­vață anevoe din experiența al­tor popoare. Indură-te, Doamne, și fă ca Neamul meu să nu tragă o a­­semenea învățătură din pro­pria-i cercare ! ! ! »­» «-SES» 5 bani in România—10 bani in străinătate REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA _ 11. Strada Breaota n» ni. București — noastre Sărbătorirea d-lui Titu Ședința Senatului uni­versitar din București Senatul universitar s’a întrunit pen­tru a­ alege, trei profesori dintre cari ministrul instrucțiune, să numească un membru in com­isia de judecată a profesorilor superiori și secundari, in local-d-lui profesor Titu. Maiorescu, care, după cuib sa știe, a demisionat din această­­ însărcinare.." D. ministru al instrucțiunei, față de demisiunea d-lui Maiorescu, a co­municat Senatului universitar că cai aleși in această comisie sunt obli­gați să rămână la postul lor și că o demisiune va fi considerată ca refuz de serv­ic­iu. Senatul a considerat c ca inadmisibil modul de a vedea al ministrului in­­st­uețirmei, pe­ motiv că din nici­un text nu reiese obligațiunea pen­tru u­n profesor de a primi, 'fără consimțământul'său, s­a­rc­in­a de membru în comisia de judecată și a admis cu 6 voturi contra 3, propu­nerea­­ l-lu­i Pangrati, decanul incum­­isiei de științe, care consideră ca ilegală interpretarea dată de d. mi­niștrii ai înstrucțiunea. și ca atare urmează ca ministrul să ravie asupra interprați fi rel­­iste și apoi să se facă alegerea celor 3 membri. . Au mai fost două propuneri, una a d-lui C.­­ Diseseu, decanul facultății dă drept și­­ alta a d-lor C. Deme­­tr­escu, rectorul universităței, și Bog­dan, decanul facu­l­ței de­ litere și filozofie. D. Dișescu și-a retras propunerea raliindu-se la aceea a d-lui Pangrati. .D. gen, a fost salutat cu multă vene­rație de întreaga asistență; d-sa s’a întreținut apoi en fie­care ’n parte. Sărbătoritul Iașului găzduește la d. prof. dr. Bogdan, rectorul univer­­sităței noastre. SoSemiiUatea dela l*ri­i«ă.î*ie După cum am anunțat, pentru o­­rele "9 jum. dim. d- Maiorescu a hotărît vizitarea palatului primăriei, și anume, localul ocupat altă dată de Banca Moldovei, unde ilustrul profesor a ținut pe vremuri (anul 1863) celebrele sale 12 prelegeri, cari au­ avut o atât de­ puternică înrâu­rire asupra li­terilor românești. D.- Maiorescu, însoțit fiind de nu­meroși profesori universitari, a fost primit în sala primarului, de întregul consiliu­ comunal, în frunte cu d. N. Cane, primarul Iașului și unul din vechii tovarăși de luptă,­­ pe tărâmul literar, ai sărbătoritului profesor. Cuvântarea d-lui ÎV. Garte Primarul orașului a salutat veni­rea d-lui Maiorescu in localul pri­măriei prin următoarea cuvintare: Domnule. Maiorescu, ‘ Cu mar­e bucurie te primim în ceasta sală a ședințelor consiliului comunal, odinioară una din sălile Băneea Moldovei, unde acum 46 ani, adică la 1863, ai ținut primele con­ferințe publice cari am avut atâta ră­sunet in­ lași și la cari am avut o­­noarea să asist și e­i. Ce departe suntem de acete timpuri? Aceste interesante conferințe cari au avut­­ darul să imprimem­­ nouă și în­semnată mișcare în domeniul cuge­­tarii, au contribuit la întemeerea so­cietăței Junimea literar ii,care la rân­dul ei,, a­­ inaugurat, o eră de renaș­tere în istoria modernă literară și al cărei organ de publicitate, Convor­birile, viețuesc și astăzi cu rangul de decan al tuturor ziarelor și reviste­lor din țară. D-l Titu Maiorescu Maiorescu, la coborîrea din va­il Modul impunător și entuziast cu care a fo­st sărbătorit azi aci, ilustrul profesor cl. Titu Măiorescu, podoaba fi terilor și universităților Românești, este o nouă do­vadă că lașii n’au în­cetat de a fi orașul simțirea, orașul luminilor. Toate lumea cultă și intelectuală, tot,corpul ■ profesoral, fără osebire,de culoare politică, și tineretul studen­țesc, s’au­­­ unit tutlci un singur gând și au­ dat, sărbătorire! ,de azi un ..ca­racter atât de măreț și entuziast, in­cât nu exagerăm când afirmăm, că o astfel i de sărbătoare,—prin superiori­tatea­ ei—încă n’a văzut, până a­­cum­, Iașii. Toți acei cari au­ participat la mân­dra sărbătorire de azi, și-au­ simțit sufletul plin de fericire, amintindu-și că de aci,­de sub cerui senin al Ia­șilor, a pornit pentru prima oară faima d-lui Titu Maiorescu, această rază de lumină, care a avut o atât de mare și nobilă înr­urire în sufle­tul, atâtor generații de Roman! ! !­. Maiorescu și Iașii" ., lașul poate ca drept cuvânt să-și revendice cinstea de a fi cunoscut prima activitate literară și culturală a d-nn! Maiorescu.De aci din Iaș!, și-a d­at sborul marele geniu literar și filozofic al d-dui Maiorescu, și tot în orașul nostru,­­sărbătoritul de astăzi și-a început activitatea sa profesorală. Școlile principale ale Iașilor, prin­tre care gimnaziul, ficeul internat, școala normală „Vasile Lupu“, apoi universitatea, au avut ps d. Titu Ma­­iorescu de profesor, de director. Tot în Iași­, d. Maiorescu a găsit acea pleiadă de scriitori și talente, cu a­­jutorul căreia a întemeiat acel cele­bru cerc literar Junimea de la Iași, care a însemnat și­­ înseamnă atât de mult în viața literară, și politică a României. • Activitatea politică, d- Maiorescu tot in Iași și-a început-c, și orașul nostru a fost­ primul care a ales ca deputat (în anul 1871) pe acest an superior. Sosirea «1-Ih» Maiorescu Cu trenul de 8,30 dimi. sărbători­tul profesor universitar a sosit la Iași, fiind primit la gară de toți ■ reprezen­tanții culturei ieșene, de nenumărați amici politici și personal­, de între­gul corp studențesc, precum și de un însemnat număr de cetățeni fruntași. I­a Iași Cu o adevărată emoțiune ne întâl­nim deci astăzi aici, după atâta a­­mar de ani, reînviindu-ne prin amin­tire acele frumoase timpuri ale tine­­rețelor noastre. Domnia-ta, ilustrul profesor sărbătorit de două Univer­sități și șeful unei școli care a tras brazde adânci în ogorul literar al ța­rei, și oii, modestul d-lale discipol și tovarăș de muncă,' amândoul acum încărunțiți și..dându-ne mâna cu a­­ceiaș căldură colegială­ cu acum 40 de anî. Fii dar bine venit intre noi in a­­ceastă sală unde cu aproape jumătate de secol înainte, au revărsat în sufle­tele Ieșenilor atâta lumină prin gra­iul fermecător al Domniei-taie și unde acum, atras de puterea neînvinsă a a­­mintirilor, au revenit pentru a reve­dea locul de unde ai plecat în stră­lucita domniei-taie carieră. D-l N. Cane, primarul Iașilor Și un adevăr strălucită și bogată ți-a­ fost cariera ! Dacă invidiile aduc adesea neplăceri oricărui om ce se ri­dică deasupra nivelului comun,­ ai a­­vut și mulțumirea sufletească, rară pentru ori­ce muritor, de ați vedea apoteoza în viață. Astfel poți privi a­­cum cu mândrie cum întreaga inte­lectualitate românii se sărbătorește cu dragoste și îți recunoaște meritele și munca neobosite ce ai depus ca pro­fesor, ca­ om de litera și de știință Sunt acum­i zece ani un cerc de pristesu ți-a organizat o festivitate jubilară când ai împlinit vârsta de 60 ani. La acea ocazie ți-am adresat și eu o scrisoare din cuprinsul căreia te rog să-mi dai voe­­ să-țî reproduc un­ pasaj : „Iar sufletul membrilor societății .,■^uD^r.ea,­, ziceam eu atunci, era fară îndoială .I. Maiorescu. El era matca în­­ jurul căreia se adunau al­binele ; ei erau boldii­ care ne stimula la lucru. Cu întinsele sale cunoștințe, cu spiritul său fin de observațiune, cu darul fermecător al­ cuvântului ce toată lumea îi recunoaște, el ne arăta calea adevărată ce trebuia să urmăm, ne îndrepta erorile, ne ferea de tonul declamatorie, de fraza goală, de mult practicata beție da cuvinte, așa, că sub direcțiunea sa, cu drept cuvânt numită Direcțiunea nouă, s’au for­mat talente cari vor figura ca cinste în istoria literaturii române“. Aceste cuvinte au fost scrise alunei de mitre cu toată buna credință a unui sincer admirator, și astăzi după zece ani nu pot mai bine să-mi ter­min cuvântarea, decât adresându-ți vechea și bătrâneasca urare de la sfâr­șitul acelei scrisori: Domnule Maiorescu ..Sa trăești mulți ani înainte, cu sănătate și voe bună ! Și dacă nu e permis să te întorci la vârsta fru­moasei­ tinereți fie ca măcar sufletul și inima să-țî rămână tinere, pentru ca viitorul ce-țî rezervă providența, să-țî fie tot așa de plin, precum plin !­i-a fost­ trecutul !“... Mulțumirea d-lui Maiorescu Cuvântarea d-luî primar Cane a mișcat puternic pe­ toți cei de față. D. Mai­orescu, mișcat și d-sa, răs­punde d-luî primar', arătându-și mul­țumirea de a fi din nou­ în Iaș­i, de u­nde a pornit prima mișcare pentru progresul limbai,și literaturei româ­nești. La școala «Vasi­le normală l­upu» De la primărie, profesorii univer­sitari împreună cu d. Maiorescu au pornit în automobile și trăsuri, la școala normală «Vasile Lu­pu» unde profesorul sărbătorit a fost director pe vremea când școala era instalată în vechiul local de la Treî-Erarhî. Aci oaspetele nostru a fost întâm­pinat de corpul profesoral, de elevii școalei, in vreme ce fanfara școalei a intonat imnul «Deșteapta-te Ro­mâne». Cuvântarea d-lui I. Mitru D. I. Mit­ru, actualul director al școalei normala, a salutat printro frumoasă cuvântare prezența d-lui Maiorescu în mijlocul profesorilor și elevilor acestei școli, demonstrând cât de mult datorește școala normală din Iași, superioritățor, muzcel și e­­nergie a fostului ei director. După salutul de bună sosire, vor­bește și d. C. Meisner despre d. Ma­­iorescu ca fost profesor de pedagogie la școala normală, apoi elevii școalei Maiorescu s’au produs intr'un chip cu adevărat ar­tistic, în prezența d-lui Maiorescu, e­­xecutând cântece și numeroase dan­suri naționale. D. Maiorescu mulțămește exprimări­du-și satisfacțiunea de progresele realizate de această instituțiune cul­turală, arătând greutățile și mizeriile cu cari ea a avut de luptat în trecut. La liceul internat­— D. Maio­­rescu luând masa cu elevii școale. Părăsind școala normală, d. Maio­­rescu, urmat de numeroși admiratori și colegi, s'a dus­ la liceul internat, unde de asemeni a fost pe vremuri director. Și azi, ilustrul profesor a fost pri­mit cu un nemărginit entuziasm, a­­tât de corpul profesoral cât și de su­­tele de elevi în sunetele fanfarei li­ceului. D. Maiorescu a trecut în cabinetul directorului, unde s’a întreținut ca profesorii.* Dar partea cea mai emoționantă a vizitei d-lui Maiorescu la liceul in­ternat a fost atunci când sărbătoritul profesor s’a dus in m­ijtocul elevilor, vorbind cu fie­care­­n parte, punân­­du-le fel de fel de întrebări, dând unora sfaturi, altora indicațiunii pen­tru viitor... Se vedea , buna marea mulțumire sufletească al distinsului profesor uni­versitar de gosi din nou­ în mijlocu­l tinerimei școlare, după cum obișnuia acum 45 ani, când, aci în Iași, și-a început cariera de profesor. Tot­ ca o amintire a obiceiului­­,de pe vremea când era director al liceu­lui, d. Maiorescu a luat masa îm­preună cu elevii școalei, cari, dân­­du-șî seama de comoara de gândire și simțire care se află în mijlocul­ lor, au îmbrățișat pe distinsul profesor cu acea căldură și tragere de inimă cum numai la sufletele curate și neprihă­nite, ale tinerimei se mai poate găsi. La masă a vorbit directorul To­­mida urând d-lui Maiorescu bună ve­nire. A vorbit apoi profesorul Paul in numele profesorilor și elevul Naum­ în numele elevilor; toț­i au apoteozat meritele sărbătoritului profesor. D. Maiorescu, răspunzând, a amin­tit­ de luptele din trecut, date din Iași, pentru cultura românească; d-sa laudă entuziast succesele și menirea liceului­ internat din Iași. Ser­barea de la Universitate Aula Universitatea prezinte un as­pect­ nespus de măreț. Tot­ Iașul in­telectual, cult și distins, este de față. In afară de profesorii universitari și studenții care au organizat această înălțătoare sărbătorire, mai participă la festivitatea de azi, fruntașii poli­tici, fără deosebire de partid, tot­ cor­puri didactic, reprezentanții profesiu­nilor libere, delegațiunile societăți­lor culturale, și elevii școalelor se­cundare. Prin mulțimea de față, pot distinge pe d-nii : prof. dr. Bogdan, rectorul universităței, Matei Cantacuzino, A. D. Xenopol, D. Ilurmuzescu, doetm Rienîer, P. Rășcanu, N. Cane, Ioan Găvănescu, dr. Pușcariu, dr. Juvara, I. Bărbulescu, I. Petrovici, dr. Thiron, I. Simionescu, P. Bujor, A. C. Cuza, I. Mitru, Tomida, Chibanescu, Nă­dejde, A. D. Huiban, Căp. Straja, dr. Manicatide, C. Meisner, Gh. Lascar, O. Climescu, dr. i­ossin, dr. Russ, P. Sion, dr. Socor, I. Rallet, Dim. Alexandrescu, Teohari Antonescu, I. Burada, dr. Negel, Gh. Ibraileanu, D. Pompei, Gr. Demetrescu, X. Dumi­triu, dr. Leon, Leon Cozmovici, E. Gerovanu, Bratu, dr. Bejan, Alex. Popovici, Gr. Tabacovici, etc. ¥ . Apariția în aulă, a d-lui Titu Ma­­iorescu, la orele 3 d. a., e salutată cu ropote de aplauze și ovațiuni en­tuziaste, cari durează câte­va minute. Sărbători­tul profesor ia loc alături de profesorii universităței ieșene. ¥ ¥ încăpând solemnitatea, d. prof. dr. Bogdan, rectorul universităței, ocupă locul președințial, pronunțând urmă­toarea cuvintare : Cuvîntarea d-lui rector Dr. Bog­dan Domnule Maiorescu, Ilustre Maestre, Stimate și iubite coleg, In mijlocul acestui înălțător locaș de cultură, înconjurat de tot ceea ce Ia­șul are mai demn, mai cult și mai dis­tins, mi-a fost îngăduit mie, să vin­ să te salut in numele Universitățea din Iași. Universitatea din Iași... orașul Iași" Câte suveniruri, câte amintiri nu-țî evocă d­iale aceste două nume ? Căci când zic de pe această tribună că U­­niversit­atea din Iași te salută astăzi, ar fi­ trebuit să zic că Iașul întreg se unește cu mine, că Iașul întreg­ recu­noscut prin pornirile sale nobile și generoase, vine să aducă omagiile sale de admirațiune fostului său con­cetățean și ilustrului său maestru în­tre maeștri. Aci în Iași ți-aî început cariera profesorală, atunci când încă nu a­­veau 30 de afl­­­­ați în Iași, la Uni­versitatea noastră—din nefericire un timp prea scurt—au început alumina REGELE CRIMEI mase sensational de GASTON LEROUX In celulă, condamnatul avea totdeauna doi gardieni lângă dânsul, cari erau închiși cu el. Afară din celulă, era totdeauna escortat de patru gardieni. Eșra din celulă ca să-și facă plimba­­rea zilnică sau să asiste la li­turghie. Acești patru gardieni se așezau­ astfel: câte unul de fiecare latură, unul înainte, u­­nul înapoi. In Decembre 186... nu era decât un singur condam­nat la moarte în închisoarea Rocquetes, Despardies. Locuia îr­ celula din mijloc. In ajunul zilei când se desfă­șurare evenimentele ce am înce­put să povestim, pe la 4 ore sea­ra, ușa celulei lui Desjardies se deschise, și gardianul-șef, care nu se gândea decât la perfecta executare a datoriilor, intră, urmat de doi gardieni. — Fiaidé! Desjardies ! zise el, e ceasul plimbării!... Desjardies, care ședea pe pat, păru că se trezește dintr’un vis foarte, depărtat, făcu un semn din cap gardianului-șef,și se ri­dică. Desjarches purta costumul închisorii și,cu toată haina prea largă și pantalonii prea scurți, dovedea în cele mai mici miș­cări, o eleganță ce descoperea imediat pe un om , care trebuise să facă­ parte din aceea ce se numește buna societate. Des­­jardies putea fi de cincizeci și cinci de ani. Cum era cuminte, fusese scutit de cămașa de forță. Era numai teroarea morții­ a­­pr­opriate, care scăpase cutele a­­celei nobile figuri,care învinețise ochii, destinsese trăsăturile ace­lea chinuite? Erau remușcările actului ucigaș, gestului care u­­cide ? Era, după cum ar fi tre­buit să se creadă—dacă era crezut nevinovat—sentimentul o­­roarei și disperării care-l zdro­bea în fața neputinței de a do­vedi această nevinovăție, căci nenorocitul nu contenise de a striga că e nevinovat ? Aș pu­tea-o crede, auzind horcăiala ce-i umflă pieptul când se ridică de pe culcușul lui, văzând cu ce gest repede și pătimaș duce la buze o poză, pe care călăii lui i-au lăsat-o.... E ceasu­l plimbării.... Pune dragă poză în buzunar... Ur­mează pe oamenii cari T aș­teaptă.... Acum e în sală. Uși se închid­, altele se deschid.... zgomot de chei, veșnic, de broa­ște încuiate... Se plimbă, între cei patru oameni cari ’] ating­, cari continuă afară închisoarea dinăuntru,.... închisoare de car­ne, închisoare care se plimbă cu dânsul.... Iată-1 in curticica condamna­ților la moarte.... o curte pătra­tă. Sunt acolo câțiva metri­ cubi de aer, destul pentru oamenii cari au să moară, dar insufici­ent ca să­ facă­ să trăiască trun­chiul acela de castan, care nici chiar primăvara n’are nici flori nici frunze. Acolo își târâie pri­zonierul papucii groși, pe orice vreme, timp de o jumătate de oră. Jumătatea de oră a trecut: în­toarcerea la celulă. Iată din nou pe Desjardies închis cu cei doi gardieni. Aceștia nu-l întreabă dacă vrea să facă o partidă de cărți... Știu că nu joacă nici­o­­dată, că nu se interesează de ni­mic, de nimic de­cât de poza a­­ceea pe care o are acolo, în bu­zunarul din afară al hainei și pe care are s-o reia, ca s-o pri­vească iar, iar, iar... A! Nu e un condamnat vesel. Sunt unii cari înșeală la cărți, cari pre­vestesc istorii teribile, cari se laudă și cari, pentru că au să moară pe eșafod, au mân­dria de a fi meritat-o... Sunt u­­nii cari plâng, cari au regrete, cari ar vrea să aibă vreme, să redevină oameni de treabă! Dar ăsta petrece toată ziua, în fața portretului fetei lui... — Uite! zice unul din gardi­eni, camaradului lui, pe când tac o pereche de cărți foioase... Uite­ uite-1 iar cu fotografia lui. De fapt, Desjardies s’a apro­piat de felinarul încrustat în zid și a ’scos portretul. E cu spatele la gardieni și aceștia nu pot vedea surprinderea neobiș­nuită ce s’a zugrăvit pe fața ne­norocitului. Cu ochii măriți, cu degetele tremurânde, stăpâ­­nindu-se ca să nu lase să se va­dă fiorul de friguri ce-l cutre­mură, privește fotografia... La fotografie se uită... nu... dosul fotografiei fixează în momentul acesta ochii lui nebuni. Și nu se uită la portret..., citește... cuvinte... scrise cu creionul, ce cuvinte!... „Speră!... Se ve­­ghiază asu­pră-ți... ai sării scă­pat... dar nu te mira de nimic... orice s­e întâmpla,și mai cu sea­mă refuză de a a fi însoțit de un preot“... ’­­.! Cuvinte stranii!... cuvinte im­posibile !... „Speră!... Și veghiază asu­­pră-ți !... Desjardies, punând scrisoarea la loc în buzunarul hainei, își repetă cuvintele a­­cestea ca unul care, pierzând de mult simțul, s’ar sili să le pri­ceapă­­­ înțelesul.­.. Se­ mai putea, într’adevăr, ca cuvântul „spe­ranță“ să aibă de a face cu el, Desjardies, la picioarele eșafo­dului ! Să spere!... dar știa că nu poate spera nici în grațiere! știa că recursul îi va fi respins! Și voiau să mai spere! Și ce în­semnați , celelalte cuvinte și mai misterioase : „Și veghiază asu­­pră-ți!“ Acest, se îi apărea ca o providență derizorie... Nu era el părăsit de toți, afară de fata lui, care, vai! nu putea face ni­mic saT scape ? Dar ce mai pu­tea face cineva acum între că­lăii și el?... Și-apoi, de­ ce, în ceasurile acestea triste, i se re­comanda să se lipsească de su­premele mângâiri ale preo­tului ? , Și-apoi,și-apoi.... cum de s’au scris c­uvinte’" acelea pe cartonul acela? De când erau scrise?... închise ochii ca să cu­gete și să nu se vadă că avea în el o lumină nouă, își stăpâni emoția ce-i încălzea inima, se lipi de zid, încrucișa brațele și, în noaptea pleoapelor lăsate, aștepta să înțeleagă... își zicea: înainte de a eși în curte pen­tru plimbare erau scrise cuvin­tele acestea?.... M’am uitat pe dosul fotografiei?... Mi se pare că da... o sucesc și o răsucesc mereu­ în mână d­raga fotogra­fie... ,o mângâi... Ași fi putut vedea scrisul... Și­ apoi, cine s’a apropiat atât de mine, să fi putut, fără ca să bage cineva de seamă, să’mi ia fotografia din buzunar, să scrie, și să o pună la loc?... Un gardian... Numai un gardian a putut-o face!... Care?... Desjardies des­chise ochii... Cei doi gardieni jucau pichet și nu se uitau la el... Erau li­niștiți și plictisiți... Nimic nu putea face pe Desjardies să creadă că vre­unul din ei ar fi omul pe care­ căuta. Fuseseră totdeauna foarte amabili cu el, dar numai cât le îngăduia re­gulamentul. Ii lăsaseră să se scoale, să se culce, să șadă, să umble în voe... Ii propuseseră partide de cărți, îi oferiseră ți­gări.... toate acestea nu com­­promiteau pe nimeni, erau tot ce se permitea de obicei con­damnaților la moarte. Societa­tea, in ultimele ceasu­ri­ de viață ce acordă unui condamnert, de­vine mai omenoasă. Ohmi a­­cesta care va fi ucis e îngrijit ca un bolnav. Și aceasta durea­ză între 40—45 de zile! Erau e­­xact patru­zeci de zile de când Desjardies era în celula lui... Privirea lui, acum, se învâr­tea prin odae... Cum?... Pe unde ?... Pe unde avea să-î vină ajutorul anunțat? Pe ușă sau­ pe fereastră ?... Tavanul avea să se deschidă ? Parchetul să se scufunde?.. Vai!... Admițând ori­ce, care ar fi rezultatul unei asemenea încercări?... țTa urma). 8)

Next