Universul, decembrie 1909 (Anul 27, nr. 330-357)
1909-12-01 / nr. 330
ANUL No. 330—Marți 1 Decembrie iKK. Fondator: LUIGI CâZZA.VILLAsM UNIVERSITATEA DIN IAȘI, unde a avut loc ei*n solemnitatea sărbătorire! d-lui profesor Titu Maiorescu Calendar pe anul 1109 Ortodox Luni, 30 Noembrie.--1-Apost. Andreiu. Catolic La hi, 13 Decembrie. — Lucia: Răsăritul soarelui 7.46. Apusul 4.35. I —a-nifim -«—-o- «sarear»»».TM----București, 30 Noembrie. Reformele agrare la Cameră întotdeauna, cu prilejul discuției asupra Adresei, se aduc în desbatere chestiunile de intures general, asupra cărora își spun cuvîntul reprezentanții tuturor partidelor și grupărilor din Parlament. De astă dată, interesul cel mai mare îl prezintă desigur părerile cari se exprimă despre reformele agrare, despre rezultatele lor, după experiența făcută de doi ani. Cel dintâi orator care a vorbit în discuția Adresei, d. deputat N. Bălănescu de la Giurgiu, a imputat opoziției că, după ce a primit și ea întâi reformele, pe urmă a căutat să le discrediteze. D-sa crede că legea învielilor a dat cele mai bune rezultate, iar dacă nu s’au creiat mai multe islazuri, nu ar fi de vină legea, ci unii proprietari cari nu vor să le dea. Comisiunile regionale s’au criticat pe nedrept, mulțumită acestor comisiuni, s’au putut împăca interesele marilor proprietari cu ale țăranilor. Dar o împrejurare îngrijitoare, provocată de legea învielilor, este că proprietarii și arendașii dau din ce în ce mai puțin pământ de hrană țăranilor; cu actualele întinse semănături de toamnă, nu se știe dacă țăranii vor avea chiar destul pământ de porumb ; legea însă nu e de vină nici aci, ci tot proprietarii cari urmăresc câștiguri tot mai mari. D. N. Bălănescu a mai arătat ce crede d-sa că ar fi mai bine de făcut, în ordinea reformelor agrare, combaterea sistemului de arendășie,, mai ales de arendare la streini, proprietarii să-și cultive după putință, moșiile, singuri, sau să le arendeze obștilor sătești; băncile și cooperativele sătești să fie și mai mult încurajate ; să se ia măsuri pentru asigurarea muncitorilor agricoli, ca și pentru cei industriali. D. deputat N. Iorga, care a vorbit al doilea, a spus că legea învielilor nu se aplică, și aceasta nu numai din cauza relei voințe a proprietarilor. dar și pentru că nu cuprinde în sine constrângerea trebuincioasă, ceea ce se chiamă că nu are sancțiune. Nici legea trusturilor n’a dat vre’un rezultat care să se poată vedea: arendașii evrei își continuă exploatările. Nici al treilea orator, d. M. Moisescu, reprezentant al colegiului țărănesc, nu crede că rezultatele date de legea cea nouă, învielilor agricole s’ar putea numi mulțămitoare. D-sn e de părere că legea, deși conține dispoziții bune, nu va putea fi aplicată bine, câtă vreme va persista sistemul nostru electoral, care face atotputernici pe alegătorii proprietari; aceștia adică ar fi cei cari pune bețe în roate legilor celor mai bune, și astfel și legii învielilor, fără ca să poată fi constrânși. Unificarea colegiilor electorale și chemarea la viața publică și a sătenilor, ar fi remediul cel mai sigur. Vom continua a rezuma și a pune față în față și părerile celorlalți oratori în această chestiune, din care toți aț făcut și vor face, desigur, partea de căpetenie a criticilor, sau a apărărilor lor. Piesa ia 4t acte de d-l Marton Helst vra.Mcea Acțiunea se petrece în castelul de la Suceava (Urmare, vezi N-rele 3 25, 326, 327, 328 și 329) ACTUL II Un luminiș. Locul de pândă al lui Ștefăniță. O parte din muntele Ceahlău. Printre pădurile întunecoase de brazi și de molifți să vede, spre stânga, o muchiă îngustă de piatră, mărginind o prăpastie adâncă. Patru cărărui daui în luminiș, două la stânga și două la dreapta. Două se coboară într’o parte și cealaltă a muntelui și două se ridică spre creștet. Mai mulți bușteni răsturnați și acoperiți cu ferige. Nourii se ridică din păduri și se plimbă alene. Vremea posomolită amenință a ploie. SCENA 1 Luna Arbore și Comis. Cățeleanu, vin pe cărarea întâia din dreapta. (Comisul Cățeleanu îmbrăcat în haine de vânătoare, cu tolba de săgeți și arcul, cu cuțit în brâu și cu o toporișcă în mână). Comis. Cățeleanu Se’mbună Domnul? Arbore * Nu vorbi nimic. Eu îi deșirai vicleșugul lucrului, cum e spre folosul lui ș’al țării. El filieră și pocnește din frunză. Uneorî să ’ntunecă și dă din cap. Ii spusei, că Luca Cârje a plecat pregătit, cum să aducă, vorba ca să fie spre lauda și fața lui, el... Mă înghiață această muțenie. Dacă văzui o luai razna prin păduri... Ei, copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l -am slujit cu credință... mă urăște! Comis. Cățeleanu a mâhnit pe noi...-Numai auzit? Arbore A! să-l fi auzit când eram numai cu el... A răcnit, s’a strâmbat, s’a înnecat... Abia și-a venit in fire. S’a uitat lung la mine și mi-a zis apăsând pe fite ce cuvânt: „Arbore, or te leapezî de gândul täu, or de nu....!“ Și m’a măsurat cu ochii... Comis. Cățeleanu Așa e el, cu toane. Arbore Cum ai fost să fii așa ești. Eu sunt în lucrul Domnului ș’al țării.... ar fi o nebunie, și pentru Donul și pentru țară, să ne punem bine cu turcii și răii cu leșii. N’aș vrea să ajungem ca muntenii. Până și Neagoe, înțeleptul, a fost nevoit să de pe site ce an 500 de copii Padișahului. (Dârj) Șoimi și e pe cât ar vrea, suflete, nu!... Ah!... Comis. Cățeleanu D-ta cunoști cât ținem la d-ta.. Bun e Dumnezeu... Are să se ’nbuneze și Ștefăniță... Să vorbim de altceva... De ce nu luasî arcul și săgețile? Arbore O! ho! arcul sunt astea... (Arată manele) Săgețile sunt ăștia..... (Și-arată ochii) De te lasă, lasă și tu juvinele... Ei hei mi-a slăbit arcul și săgețile nu se mai duc pluind... Comis. Cățeleanu Și unde rămase? Arbore La Durăm Peste un ceas încep bătăiașii... Trebue să pice acum__ Să mergem. N’aș vrea să dea ochii cu mine.... Comis. Cățeleanu Unde? Arbore Unde ne-ar duce picioarele...Să înfundă pe cea dintâi cărare din stânga). SCENA U Log. Trotușanu, Vorn. Cărăbăț, Pali. Săcueanu, Vist. Sima, vin pe prima cărare din dreapta, îmbrăcați în haine de vânătoare și armați ca și Cățeleanu. Toporul vornicului Cărăbăț e mai mare și mai ager. Vist. Sima Lung drum și greu... Vor. Cărăbăț Mai lung și mai greu al viele!...... Pah. Săcueanu întunecat... nu mai răsare soarele.... Vist. Sima Cerul? Pah. Săcueanu Nu, Domnul. Logof. Trotușanu O arătare.... Vist. Sima Cum, o arătare? Logof. Trotușanu O vedenie... Ce e rău și ce e bine?.... Nu fac rău că m’am deprins cu binele.... (Rupe o crenguță) Știi tu ce e’ astă? Vist, Sima, uitându-se lung. O creangă de brad. Logof. Trotușanu - Așa ți s’arată... Visi, Sima Dar cum vrei să- mi s arate? Lucrurile cad supt simțurile noastre așa cum sunt Numai omul, e fățarnic, și, s’arată așa cum nu e. Logof. Trotușanu O ho! care om nu e cum s’arată? La un necaz, la o mânie, izbucnește, și citești în el ca într’o carte deschisă. Nu văzuși acum o săptămână? N’am înțeles? Când te-a măsurat cu privirile n’am auzit pe la urechile tale un jiit? Vist. Sima Nu. Logof. Trotușanu N’ai simțit Săcuene cine s’apropia de gâtul tau? Pah. Săcueanu Cine s’apropia? Logof. Trotușanu O sabie...... Pah. Săcueanu A cui? A lui! Logof. Trotușanu Vorn. Cărăbăț De ce ți-e scris nu scapi. Logof. Trotușanu Și credința e o arătare a minții... Von?. Cărăbăț Astea-s lucruri grecești. Logof. Trotușanu Blagoslovită fie țărâna dascălului Socrat candiotul, el mi-a dat înțelesul vieții... Vom. Cărăbăț Dar tătână tău ce-țî dete, Logoféte? Logof. Trotușanu Arătarea vieții.... Vist. Sima (Arată cărarea a doua din dreapta) Pare că p’aici ne-a poruncit Domnul să ne suim până la trei gurgue.... Visi, Sima La cele trei stahii... Vom. Cărăbăț Acolo bat. hoarele. Grozav aș vrea să năpustească un zimbru furios..., cu trupul lui de bou mai sus, cu picioarele mai înalte, cu capul lungueț, cu coarnele drepte, aduse la vârf... O fuge ca săgeata, se aruncă peste gârle ca o nălucă și cațără pe pieptul de peatră ca zidul de piept... (Va urma) PADURIIJ Ciudat cum noi, ronop.nr.1, n’am păstrat dragostea, pădurilor. Și doar suntem copii ale codrului, prin jumătate din trecutul nostru. Doina acolo am învățat-o, acolo am crescut, de acolo am roit la câmp. Și arme din stejarii lui ne-am făcut, și mântuire în lăuntrul lui ne-am aflat, de câte ori un val mai greu a trecut peste noi. Și ce valuri au trecut peste noi!... O, nu se va putea zice că nu ne-a iubit pădurea și nu ne-am purtat de grijă. De altfel, eârm’tecele poporului nostru samt, pline de duioșia acestei sfinte iubiri seculare. Efi- mă duc—codrul rămâne. Plânge frunza după mine... Cântecele poporului nostru ! Amintiri vechi și ele, puse la muzeu ca. toate lucrurile bune și cinstite, cari au fost pe vremuri tăria și podoaba vieții noastre. încetul cu ncetul ne așezăm în muzeu toate «jafurile și bogățiile firii notetre, tot sufletul nostru — frumosul nostru suflet, de-odinioară! Ce trist își cântă codrul,"doina în străinurii lui — căci acum el pleacă, și noi rămânem Nu-l auziți? In bubuitul greu al topoarelor, în țipătul de bestie lacomă al ferăstraelor, în șiretul plutelor ce lunecă pe mândrele ape ale munților noștri— robite și ele, săracele — eu, zi și noapte, aud jalea codrului care se duce. Au ceva tâlhăresc uneori, în iuțeala cu care-o zbughesc din pădure, vagoanele ’ncărcate... Parc’ ar fugi c’o pradă. Ce trebue să-și spună vulturii când văd ei, de sus, năprasnica surpare a împărăției lor, pe care erau deprinși s’o creadă veșnică! Se duc pădurile noastre. Carpații se desvălesc a pustiu. Ca niște răni rămân urmele pădurilor. Rănii de moarte pe trupul țării. Ai zice că ’ncepe sfârșitul lumii noastre. Munții Neamțului înfățișează priveliști de ruină, Vrancea e devastară, pe Lotru se nărue stâncile de jarul uscăciunii... Din toate părțile se părăduesc , puterile pământului și ocrotirea neamului, — prin toate rănile acestea curge sângele țării noastre. Și noi habar n’avem. Anii de secetă se întețesc, vânturi din ce. In ce mai grozave trec peste holdele noastre și le svântează, van, pe câmpile jale să te uiți, pe luncile apelor nici iarba ba mai crește T- și noi zicem că toate astea sunt valuri ale soartei. Ce poți să faci ? Cum o vrea ăl de sus... Nu iubim copacii. Când s’au tăiat în Paris doi arbori, ca să facă loc acelui prepeleac monstruos care se chiamă Turnu Eiffel, a fost o indignare generală ; toată presa franceză a protestat, parc’ar fi fost vorba de distrugerea unui monument național. Vai, noi nu avem religia amintirii nici pentru oameni ! Vom putea oare sădi vo’odată în inima copiilor noștri dragostea naturii, și respect pentru operele ei? Pe scoarța bătrânilor copaci dela Agapia și dela mănăstirea Neamțului am văzut, în litere de-o palmă, săpate adânc numele flămânzilor de celebritate, cari cred că generațiile viitoare trebue să știe c’au făcut și ‘ eî umbră pământului acestuia, și... ofensă podoabelor lui. De-a lungul drumurilor, pomii roditori, sădiți de milostivii cari , s’au dus, ș'a fi vrut să lase o pomană după cî, bieții pomi roditori ai nimănuia ș’aî tuturor, sunt vara cu atât mai batjocoriți și mai zdrențuiți, cu cât ramurile lor au fost chiae încărcate de roade. Pedeapsa celui bun și darnie ! In alte țări florile și fructele grădinilor publice sunt lăsate in paza trecătorilor.La noi când Înfloresc teii la șosea—e o adevărată sălbătăcie, nici crengi nu le mai rămân bieților copaci. In alte părți e o zi mare, „sărbătoarea, arborilor“. Nu e copil de școală care să nu-și sădească în ziua aceea copăcelul lui, cu grijă mare și cu frumosul gând că aduce și el pe lume părticica lui de bine, că se leagă și el prin peva cu pământul care-I hrănește. La noi ce drumeț mi-și face băț, codi rișca la hidil sau gânj la căruță din nne.1 ușile fragede plantate pe marginea șoselelor ? Nu-î răutate, nu-î plăcerea, de a strica. E un obicei, un obicei urît. S-a vorbit vr’odată cineva deslușit și omenește despre ce se cade și ce nu se cade, despre ce e bine și ce e rău, dincolo de gardul gospodăriei Ilie ? El e un „pădureț“ — un copil sălbatec al naturii, al naturii Vaste și năpăsătoare, care n’are șosele drepte și arbori plantați la rând de Al.Wlahuț& și care niciodată nu sa tras la răspundere pentru vr’o stricăciune de felul acesta, știe el bine cât de plăcut e vara, la drum, să poți găsi un petec de umbră pentru un pic de odihnă. Dar el e un om zorit, de nevoi, și mintea lui nu-e deprinsă să lege lucruri așa depărtate... Ce poate să aibă de-a face odihna strănepoților lui, cu plopșorul acesta, subțirei ca degetul, care-șî tremură frunza, drept în locul unde... grozav îi mai trebuia lui o coadă de biciu? Că pare că Dumnezeu i -a scos în cale... N vede el peste cincizeci de ani copac mare ? Numai voi, învățători și preoți ai satelor noastre, netrezite încă la viața cea adevărată, numnai voi îl puteți face să vadă cu sute de ani înaintea lui, și cu sute de ani in urma lui—pentru ca să simtă în el,nu clipa lacomă a nimicniciei lui, ci puterea hotărîtă și trainică a unui neam, care vine de departe și merge departe ’nainte... De la voi așteptăm împădurirea cea nouă a țării. Vouă trebue să vă fie dragi copacii. In multe privinți, vă și asemănați lor:—acestor mari prieteni ai omului, cari prin înseși binefacerile lor, ne dau atâtea ’nvățăturî. Tăcuții, puternicii, blagosloviții noștri prieteni. Ei sorb reveneala din pământ, pentru a ne-o da vara, și adună căldură de la soare, pentru a ne-o da iarna. Ei curăță aerul stropindu-l, prin frunzele lor, cu apa pe care o pompează, prin rădăcinile lor, de la adâncimi considerabile. Ei cumpănesc mânia vânturilor și regulează schimbările atmosferice, având dreptul și posibilitatea de a vorbi cu norii despre nevoile pământului. Ei înfrânează prăpăstioasa năvală a puhoaelor, pe cari le sparg și le îmblânzesc, ei împiedică măcinarea munților și ruperea dealurilor, ei leagă tăria întunerecului de jos cu slava luminii de sus, ei sunt sănătatea și îmbelșugata, mândria și sărbătoarea pământului nostru. Iubiți copacii. Cu frunza lor putrezită e dospit lutul din care a făcut Dumnezeu pe om. Ei sunt izvorul, și ocrotirea, și poezia vieței. Iubiți copacii. Au fost popoare cari s’au închinat pădurii. Acelea păstrează și azi, ca și in vremea de demult,ceva proaspăt și robust în sângele lor— ceva din eterna tinerețe a zeilor. E cel dintâi templu, și va fi cel din urmă refugiu al omenirii. Ce frumusețe de viață era odinioară în Palestina ! Dar în Grecia! Și cum s’a dus ! Cu fiecare arbore cădea o fărâmă din puterea acelei minunate vieți. Și când s’a dus cea din urmă pădure, a rămas piatra uscată și... amintirea gloriei, care ’n ceasul de umilință e „cea mai mare durere“, cum zice Dante. Nu tăiați pădurile, că-î viața voastră acolo. Se pare insă că popoarele învață anevoe din experiența altor popoare. Indură-te, Doamne, și fă ca Neamul meu să nu tragă o asemenea învățătură din propria-i cercare ! ! ! »» «-SES» 5 bani in România—10 bani in străinătate REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA _ 11. Strada Breaota n» ni. București — noastre Sărbătorirea d-lui Titu Ședința Senatului universitar din București Senatul universitar s’a întrunit pentru a alege, trei profesori dintre cari ministrul instrucțiune, să numească un membru in comisia de judecată a profesorilor superiori și secundari, in local-d-lui profesor Titu. Maiorescu, care, după cuib sa știe, a demisionat din această însărcinare.." D. ministru al instrucțiunei, față de demisiunea d-lui Maiorescu, a comunicat Senatului universitar că cai aleși in această comisie sunt obligați să rămână la postul lor și că o demisiune va fi considerată ca refuz de serviciu. Senatul a considerat c ca inadmisibil modul de a vedea al ministrului instuețirmei, pe motiv că din niciun text nu reiese obligațiunea pentru un profesor de a primi, 'fără consimțământul'său, sarcina de membru în comisia de judecată și a admis cu 6 voturi contra 3, propunerea l-lui Pangrati, decanul incumisiei de științe, care consideră ca ilegală interpretarea dată de d. miniștrii ai înstrucțiunea. și ca atare urmează ca ministrul să ravie asupra interprați fi reliste și apoi să se facă alegerea celor 3 membri. . Au mai fost două propuneri, una a d-lui C. Diseseu, decanul facultății dă drept și alta a d-lor C. Demetrescu, rectorul universităței, și Bogdan, decanul faculței de litere și filozofie. D. Dișescu și-a retras propunerea raliindu-se la aceea a d-lui Pangrati. .D. gen, a fost salutat cu multă venerație de întreaga asistență; d-sa s’a întreținut apoi en fiecare ’n parte. Sărbătoritul Iașului găzduește la d. prof. dr. Bogdan, rectorul universităței noastre. SoSemiiUatea dela l*rii«ă.î*ie După cum am anunțat, pentru orele "9 jum. dim. d- Maiorescu a hotărît vizitarea palatului primăriei, și anume, localul ocupat altă dată de Banca Moldovei, unde ilustrul profesor a ținut pe vremuri (anul 1863) celebrele sale 12 prelegeri, cari au avut o atât de puternică înrâurire asupra literilor românești. D.- Maiorescu, însoțit fiind de numeroși profesori universitari, a fost primit în sala primarului, de întregul consiliu comunal, în frunte cu d. N. Cane, primarul Iașului și unul din vechii tovarăși de luptă, pe tărâmul literar, ai sărbătoritului profesor. Cuvântarea d-lui ÎV. Garte Primarul orașului a salutat venirea d-lui Maiorescu in localul primăriei prin următoarea cuvintare: Domnule. Maiorescu, ‘ Cu mare bucurie te primim în ceasta sală a ședințelor consiliului comunal, odinioară una din sălile Băneea Moldovei, unde acum 46 ani, adică la 1863, ai ținut primele conferințe publice cari am avut atâta răsunet in lași și la cari am avut onoarea să asist și ei. Ce departe suntem de acete timpuri? Aceste interesante conferințe cari au avut darul să imprimem nouă și însemnată mișcare în domeniul cugetarii, au contribuit la întemeerea societăței Junimea literar ii,care la rândul ei,, a inaugurat, o eră de renaștere în istoria modernă literară și al cărei organ de publicitate, Convorbirile, viețuesc și astăzi cu rangul de decan al tuturor ziarelor și revistelor din țară. D-l Titu Maiorescu Maiorescu, la coborîrea din vail Modul impunător și entuziast cu care a fost sărbătorit azi aci, ilustrul profesor cl. Titu Măiorescu, podoaba fi terilor și universităților Românești, este o nouă dovadă că lașii n’au încetat de a fi orașul simțirea, orașul luminilor. Toate lumea cultă și intelectuală, tot,corpul ■ profesoral, fără osebire,de culoare politică, și tineretul studențesc, s’au unit tutlci un singur gând și au dat, sărbătorire! ,de azi un ..caracter atât de măreț și entuziast, incât nu exagerăm când afirmăm, că o astfel i de sărbătoare,—prin superioritatea ei—încă n’a văzut, până acum, Iașii. Toți acei cari au participat la mândra sărbătorire de azi, și-au simțit sufletul plin de fericire, amintindu-și că de aci,de sub cerui senin al Iașilor, a pornit pentru prima oară faima d-lui Titu Maiorescu, această rază de lumină, care a avut o atât de mare și nobilă înrurire în sufletul, atâtor generații de Roman! ! !. Maiorescu și Iașii" ., lașul poate ca drept cuvânt să-și revendice cinstea de a fi cunoscut prima activitate literară și culturală a d-nn! Maiorescu.De aci din Iaș!, și-a dat sborul marele geniu literar și filozofic al d-dui Maiorescu, și tot în orașul nostru,sărbătoritul de astăzi și-a început activitatea sa profesorală. Școlile principale ale Iașilor, printre care gimnaziul, ficeul internat, școala normală „Vasile Lupu“, apoi universitatea, au avut ps d. Titu Maiorescu de profesor, de director. Tot în Iași, d. Maiorescu a găsit acea pleiadă de scriitori și talente, cu ajutorul căreia a întemeiat acel celebru cerc literar Junimea de la Iași, care a însemnat și înseamnă atât de mult în viața literară, și politică a României. • Activitatea politică, d- Maiorescu tot in Iași și-a început-c, și orașul nostru a fost primul care a ales ca deputat (în anul 1871) pe acest an superior. Sosirea «1-Ih» Maiorescu Cu trenul de 8,30 dimi. sărbătoritul profesor universitar a sosit la Iași, fiind primit la gară de toți ■ reprezentanții culturei ieșene, de nenumărați amici politici și personal, de întregul corp studențesc, precum și de un însemnat număr de cetățeni fruntași. Ia Iași Cu o adevărată emoțiune ne întâlnim deci astăzi aici, după atâta amar de ani, reînviindu-ne prin amintire acele frumoase timpuri ale tinerețelor noastre. Domnia-ta, ilustrul profesor sărbătorit de două Universități și șeful unei școli care a tras brazde adânci în ogorul literar al țarei, și oii, modestul d-lale discipol și tovarăș de muncă,' amândoul acum încărunțiți și..dându-ne mâna cu aceiaș căldură colegială cu acum 40 de anî. Fii dar bine venit intre noi in această sală unde cu aproape jumătate de secol înainte, au revărsat în sufletele Ieșenilor atâta lumină prin graiul fermecător al Domniei-taie și unde acum, atras de puterea neînvinsă a amintirilor, au revenit pentru a revedea locul de unde ai plecat în strălucita domniei-taie carieră. D-l N. Cane, primarul Iașilor Și un adevăr strălucită și bogată ți-a fost cariera ! Dacă invidiile aduc adesea neplăceri oricărui om ce se ridică deasupra nivelului comun, ai avut și mulțumirea sufletească, rară pentru orice muritor, de ați vedea apoteoza în viață. Astfel poți privi acum cu mândrie cum întreaga intelectualitate românii se sărbătorește cu dragoste și îți recunoaște meritele și munca neobosite ce ai depus ca profesor, ca om de litera și de știință Sunt acumi zece ani un cerc de pristesu ți-a organizat o festivitate jubilară când ai împlinit vârsta de 60 ani. La acea ocazie ți-am adresat și eu o scrisoare din cuprinsul căreia te rog să-mi dai voe să-țî reproduc un pasaj : „Iar sufletul membrilor societății .,■^uD^r.ea,, ziceam eu atunci, era fară îndoială .I. Maiorescu. El era matca în jurul căreia se adunau albinele ; ei erau boldii care ne stimula la lucru. Cu întinsele sale cunoștințe, cu spiritul său fin de observațiune, cu darul fermecător al cuvântului ce toată lumea îi recunoaște, el ne arăta calea adevărată ce trebuia să urmăm, ne îndrepta erorile, ne ferea de tonul declamatorie, de fraza goală, de mult practicata beție da cuvinte, așa, că sub direcțiunea sa, cu drept cuvânt numită Direcțiunea nouă, s’au format talente cari vor figura ca cinste în istoria literaturii române“. Aceste cuvinte au fost scrise alunei de mitre cu toată buna credință a unui sincer admirator, și astăzi după zece ani nu pot mai bine să-mi termin cuvântarea, decât adresându-ți vechea și bătrâneasca urare de la sfârșitul acelei scrisori: Domnule Maiorescu ..Sa trăești mulți ani înainte, cu sănătate și voe bună ! Și dacă nu e permis să te întorci la vârsta frumoasei tinereți fie ca măcar sufletul și inima să-țî rămână tinere, pentru ca viitorul ce-țî rezervă providența, să-țî fie tot așa de plin, precum plin !i-a fost trecutul !“... Mulțumirea d-lui Maiorescu Cuvântarea d-luî primar Cane a mișcat puternic pe toți cei de față. D. Maiorescu, mișcat și d-sa, răspunde d-luî primar', arătându-și mulțumirea de a fi din nou în Iași, de unde a pornit prima mișcare pentru progresul limbai,și literaturei românești. La școala «Vasile normală lupu» De la primărie, profesorii universitari împreună cu d. Maiorescu au pornit în automobile și trăsuri, la școala normală «Vasile Lupu» unde profesorul sărbătorit a fost director pe vremea când școala era instalată în vechiul local de la Treî-Erarhî. Aci oaspetele nostru a fost întâmpinat de corpul profesoral, de elevii școalei, in vreme ce fanfara școalei a intonat imnul «Deșteapta-te Române». Cuvântarea d-lui I. Mitru D. I. Mitru, actualul director al școalei normala, a salutat printro frumoasă cuvântare prezența d-lui Maiorescu în mijlocul profesorilor și elevilor acestei școli, demonstrând cât de mult datorește școala normală din Iași, superioritățor, muzcel și energie a fostului ei director. După salutul de bună sosire, vorbește și d. C. Meisner despre d. Maiorescu ca fost profesor de pedagogie la școala normală, apoi elevii școalei Maiorescu s’au produs intr'un chip cu adevărat artistic, în prezența d-lui Maiorescu, executând cântece și numeroase dansuri naționale. D. Maiorescu mulțămește exprimăridu-și satisfacțiunea de progresele realizate de această instituțiune culturală, arătând greutățile și mizeriile cu cari ea a avut de luptat în trecut. La liceul internat— D. Maiorescu luând masa cu elevii școale. Părăsind școala normală, d. Maiorescu, urmat de numeroși admiratori și colegi, s'a dus la liceul internat, unde de asemeni a fost pe vremuri director. Și azi, ilustrul profesor a fost primit cu un nemărginit entuziasm, atât de corpul profesoral cât și de sutele de elevi în sunetele fanfarei liceului. D. Maiorescu a trecut în cabinetul directorului, unde s’a întreținut ca profesorii.* Dar partea cea mai emoționantă a vizitei d-lui Maiorescu la liceul internat a fost atunci când sărbătoritul profesor s’a dus in mijtocul elevilor, vorbind cu fiecaren parte, punându-le fel de fel de întrebări, dând unora sfaturi, altora indicațiunii pentru viitor... Se vedea , buna marea mulțumire sufletească al distinsului profesor universitar de gosi din nou în mijlocul tinerimei școlare, după cum obișnuia acum 45 ani, când, aci în Iași, și-a început cariera de profesor. Tot ca o amintire a obiceiului,de pe vremea când era director al liceului, d. Maiorescu a luat masa împreună cu elevii școalei, cari, dându-șî seama de comoara de gândire și simțire care se află în mijlocul lor, au îmbrățișat pe distinsul profesor cu acea căldură și tragere de inimă cum numai la sufletele curate și neprihănite, ale tinerimei se mai poate găsi. La masă a vorbit directorul Tomida urând d-lui Maiorescu bună venire. A vorbit apoi profesorul Paul in numele profesorilor și elevul Naum în numele elevilor; toți au apoteozat meritele sărbătoritului profesor. D. Maiorescu, răspunzând, a amintit de luptele din trecut, date din Iași, pentru cultura românească; d-sa laudă entuziast succesele și menirea liceului internat din Iași. Serbarea de la Universitate Aula Universitatea prezinte un aspect nespus de măreț. Tot Iașul intelectual, cult și distins, este de față. In afară de profesorii universitari și studenții care au organizat această înălțătoare sărbătorire, mai participă la festivitatea de azi, fruntașii politici, fără deosebire de partid, tot corpuri didactic, reprezentanții profesiunilor libere, delegațiunile societăților culturale, și elevii școalelor secundare. Prin mulțimea de față, pot distinge pe d-nii : prof. dr. Bogdan, rectorul universităței, Matei Cantacuzino, A. D. Xenopol, D. Ilurmuzescu, doetm Rienîer, P. Rășcanu, N. Cane, Ioan Găvănescu, dr. Pușcariu, dr. Juvara, I. Bărbulescu, I. Petrovici, dr. Thiron, I. Simionescu, P. Bujor, A. C. Cuza, I. Mitru, Tomida, Chibanescu, Nădejde, A. D. Huiban, Căp. Straja, dr. Manicatide, C. Meisner, Gh. Lascar, O. Climescu, dr. iossin, dr. Russ, P. Sion, dr. Socor, I. Rallet, Dim. Alexandrescu, Teohari Antonescu, I. Burada, dr. Negel, Gh. Ibraileanu, D. Pompei, Gr. Demetrescu, X. Dumitriu, dr. Leon, Leon Cozmovici, E. Gerovanu, Bratu, dr. Bejan, Alex. Popovici, Gr. Tabacovici, etc. ¥ . Apariția în aulă, a d-lui Titu Maiorescu, la orele 3 d. a., e salutată cu ropote de aplauze și ovațiuni entuziaste, cari durează câteva minute. Sărbătoritul profesor ia loc alături de profesorii universităței ieșene. ¥ ¥ încăpând solemnitatea, d. prof. dr. Bogdan, rectorul universităței, ocupă locul președințial, pronunțând următoarea cuvintare : Cuvîntarea d-lui rector Dr. Bogdan Domnule Maiorescu, Ilustre Maestre, Stimate și iubite coleg, In mijlocul acestui înălțător locaș de cultură, înconjurat de tot ceea ce Iașul are mai demn, mai cult și mai distins, mi-a fost îngăduit mie, să vin să te salut in numele Universitățea din Iași. Universitatea din Iași... orașul Iași" Câte suveniruri, câte amintiri nu-țî evocă diale aceste două nume ? Căci când zic de pe această tribună că Universitatea din Iași te salută astăzi, ar fi trebuit să zic că Iașul întreg se unește cu mine, că Iașul întreg recunoscut prin pornirile sale nobile și generoase, vine să aducă omagiile sale de admirațiune fostului său concetățean și ilustrului său maestru între maeștri. Aci în Iași ți-aî început cariera profesorală, atunci când încă nu aveau 30 de aflați în Iași, la Universitatea noastră—din nefericire un timp prea scurt—au început alumina REGELE CRIMEI mase sensational de GASTON LEROUX In celulă, condamnatul avea totdeauna doi gardieni lângă dânsul, cari erau închiși cu el. Afară din celulă, era totdeauna escortat de patru gardieni. Eșra din celulă ca să-și facă plimbarea zilnică sau să asiste la liturghie. Acești patru gardieni se așezau astfel: câte unul de fiecare latură, unul înainte, unul înapoi. In Decembre 186... nu era decât un singur condamnat la moarte în închisoarea Rocquetes, Despardies. Locuia îr celula din mijloc. In ajunul zilei când se desfășurare evenimentele ce am început să povestim, pe la 4 ore seara, ușa celulei lui Desjardies se deschise, și gardianul-șef, care nu se gândea decât la perfecta executare a datoriilor, intră, urmat de doi gardieni. — Fiaidé! Desjardies ! zise el, e ceasul plimbării!... Desjardies, care ședea pe pat, păru că se trezește dintr’un vis foarte, depărtat, făcu un semn din cap gardianului-șef,și se ridică. Desjarches purta costumul închisorii și,cu toată haina prea largă și pantalonii prea scurți, dovedea în cele mai mici mișcări, o eleganță ce descoperea imediat pe un om , care trebuise să facă parte din aceea ce se numește buna societate. Desjardies putea fi de cincizeci și cinci de ani. Cum era cuminte, fusese scutit de cămașa de forță. Era numai teroarea morții apropriate, care scăpase cutele acelei nobile figuri,care învinețise ochii, destinsese trăsăturile acelea chinuite? Erau remușcările actului ucigaș, gestului care ucide ? Era, după cum ar fi trebuit să se creadă—dacă era crezut nevinovat—sentimentul oroarei și disperării care-l zdrobea în fața neputinței de a dovedi această nevinovăție, căci nenorocitul nu contenise de a striga că e nevinovat ? Aș putea-o crede, auzind horcăiala ce-i umflă pieptul când se ridică de pe culcușul lui, văzând cu ce gest repede și pătimaș duce la buze o poză, pe care călăii lui i-au lăsat-o.... E ceasul plimbării.... Pune dragă poză în buzunar... Urmează pe oamenii cari T așteaptă.... Acum e în sală. Uși se închid, altele se deschid.... zgomot de chei, veșnic, de broaște încuiate... Se plimbă, între cei patru oameni cari ’] ating, cari continuă afară închisoarea dinăuntru,.... închisoare de carne, închisoare care se plimbă cu dânsul.... Iată-1 in curticica condamnaților la moarte.... o curte pătrată. Sunt acolo câțiva metri cubi de aer, destul pentru oamenii cari au să moară, dar insuficient ca să facă să trăiască trunchiul acela de castan, care nici chiar primăvara n’are nici flori nici frunze. Acolo își târâie prizonierul papucii groși, pe orice vreme, timp de o jumătate de oră. Jumătatea de oră a trecut: întoarcerea la celulă. Iată din nou pe Desjardies închis cu cei doi gardieni. Aceștia nu-l întreabă dacă vrea să facă o partidă de cărți... Știu că nu joacă niciodată, că nu se interesează de nimic, de nimic decât de poza aceea pe care o are acolo, în buzunarul din afară al hainei și pe care are s-o reia, ca s-o privească iar, iar, iar... A! Nu e un condamnat vesel. Sunt unii cari înșeală la cărți, cari prevestesc istorii teribile, cari se laudă și cari, pentru că au să moară pe eșafod, au mândria de a fi meritat-o... Sunt unii cari plâng, cari au regrete, cari ar vrea să aibă vreme, să redevină oameni de treabă! Dar ăsta petrece toată ziua, în fața portretului fetei lui... — Uite! zice unul din gardieni, camaradului lui, pe când tac o pereche de cărți foioase... Uite uite-1 iar cu fotografia lui. De fapt, Desjardies s’a apropiat de felinarul încrustat în zid și a ’scos portretul. E cu spatele la gardieni și aceștia nu pot vedea surprinderea neobișnuită ce s’a zugrăvit pe fața nenorocitului. Cu ochii măriți, cu degetele tremurânde, stăpânindu-se ca să nu lase să se vadă fiorul de friguri ce-l cutremură, privește fotografia... La fotografie se uită... nu... dosul fotografiei fixează în momentul acesta ochii lui nebuni. Și nu se uită la portret..., citește... cuvinte... scrise cu creionul, ce cuvinte!... „Speră!... Se veghiază asupră-ți... ai sării scăpat... dar nu te mira de nimic... orice se întâmpla,și mai cu seamă refuză de a a fi însoțit de un preot“... ’.! Cuvinte stranii!... cuvinte imposibile !... „Speră!... Și veghiază asupră-ți !... Desjardies, punând scrisoarea la loc în buzunarul hainei, își repetă cuvintele acestea ca unul care, pierzând de mult simțul, s’ar sili să le priceapă înțelesul... Se mai putea, într’adevăr, ca cuvântul „speranță“ să aibă de a face cu el, Desjardies, la picioarele eșafodului ! Să spere!... dar știa că nu poate spera nici în grațiere! știa că recursul îi va fi respins! Și voiau să mai spere! Și ce însemnați , celelalte cuvinte și mai misterioase : „Și veghiază asupră-ți!“ Acest, se îi apărea ca o providență derizorie... Nu era el părăsit de toți, afară de fata lui, care, vai! nu putea face nimic saT scape ? Dar ce mai putea face cineva acum între călăii și el?... Și-apoi, de ce, în ceasurile acestea triste, i se recomanda să se lipsească de supremele mângâiri ale preotului ? , Și-apoi,și-apoi.... cum de s’au scris cuvinte’" acelea pe cartonul acela? De când erau scrise?... închise ochii ca să cugete și să nu se vadă că avea în el o lumină nouă, își stăpâni emoția ce-i încălzea inima, se lipi de zid, încrucișa brațele și, în noaptea pleoapelor lăsate, aștepta să înțeleagă... își zicea: înainte de a eși în curte pentru plimbare erau scrise cuvintele acestea?.... M’am uitat pe dosul fotografiei?... Mi se pare că da... o sucesc și o răsucesc mereu în mână draga fotografie... ,o mângâi... Ași fi putut vedea scrisul... Și apoi, cine s’a apropiat atât de mine, să fi putut, fără ca să bage cineva de seamă, să’mi ia fotografia din buzunar, să scrie, și să o pună la loc?... Un gardian... Numai un gardian a putut-o face!... Care?... Desjardies deschise ochii... Cei doi gardieni jucau pichet și nu se uitau la el... Erau liniștiți și plictisiți... Nimic nu putea face pe Desjardies să creadă că vreunul din ei ar fi omul pe care căuta. Fuseseră totdeauna foarte amabili cu el, dar numai cât le îngăduia regulamentul. Ii lăsaseră să se scoale, să se culce, să șadă, să umble în voe... Ii propuseseră partide de cărți, îi oferiseră țigări.... toate acestea nu compromiteau pe nimeni, erau tot ce se permitea de obicei condamnaților la moarte. Societatea, in ultimele ceasuri de viață ce acordă unui condamnert, devine mai omenoasă. Ohmi acesta care va fi ucis e îngrijit ca un bolnav. Și aceasta durează între 40—45 de zile! Erau exact patruzeci de zile de când Desjardies era în celula lui... Privirea lui, acum, se învârtea prin odae... Cum?... Pe unde ?... Pe unde avea să-î vină ajutorul anunțat? Pe ușă sau pe fereastră ?... Tavanul avea să se deschidă ? Parchetul să se scufunde?.. Vai!... Admițând orice, care ar fi rezultatul unei asemenea încercări?... țTa urma). 8)