Universul, aprilie 1939 (Anul 56, nr. 89-115)
1939-04-21 / nr. 106
2£nu al 56-lea Nr. 106 Vineri 21 Aprilie 1939 (Continuare din pag. 1I a) Una sută de ani de la naşterea Regelui Carol I OMUL In trăsăturile caracteristice ale firii întemeietorului Dinastiei româneşti, în atitudinea sa permanentă, în logica hotărîrilor sale, calităţile dominante scoteau în evidenţă calmul neclintit al Conducătorului, ascunzând cu grije, ca o renunţare impusă sieşi, tot ce ar părea emotivitate ori elan, în înţelesul strict omenesc al cuvintelor. Din memoriale, dim, amintirile tuturor celor cari l-au cunoscut îndeaproape, cum sunt în primul rând cele ale regretatei Regina Maria, din impresiile celor cari au avut prilejul să vină mai des în contact cu Regele Carol I, reese clar că dincolo de rigiditatea formală, protocolară, imperativă, care constituia îndeplinirea rolului său de Domn, era în toate manifestările sale o deplină şi umană înţelegere a tuturor cauzelor care mişcă sufletele. Dotat cu un spirit de pătrundere care i-a servit de permanentă călăuză, omul de ordine conştient de rolul ce i-a fost încredinţat şi de menirea pe care o avea de a corespunde aspiraţiilor unui popor tânăr ce îşi pusese în el speranţele de propăşire, şi-a dat seama de gravitatea oricărei ezitări, într-o ţară care atunci nu avea în visteria publică decât 20.000 lei! Disciplina severă pe care şi-o impunea, o impunea şi altora, convins că fără ea nu se poate clădi nimic serios, nimic solid, dar era în ordinea firească a lucrurilor ca dârzenia concepţiei conducătorului să nu fie pe placul tuturor celor cari într’un stat abea răsărit, aveau alte păreri despre exercitarea Puterii. Trebue să te transpui în lumea dela 1870, cu mentalitatea specială a oamenilor de atunci, cu primitivitatea aşezămintelor depe acele vremuri, ca să poţi înţelege greutăţile primilor ani de domnie, greutăţi cari ajunsese până la marginile suportabilului, cum mărturisea în scris, la acea epocă, întemeietorul Dinastiei române. Voinţa sa, ajutată de o formidabilă putere de muncă, îl determina să aprofundeze orice problemă, să nu dezarmeze până nu găseşte soluţia cea mai fericită, distribuind mulţumit şi încântat, elogii şi laude, tuturor colaboratorilor cari îl ajutau la uriaşa operă căreia îi se destinase trup şi suflet. Fire constructivă şi calculată, iubea totuşi frumosul sub toate aspectele lui şi considera ca prima datorie a fiinţei omeneşti, ajutorarea semenilor, datorie pe care el şi-a îndeplinit-o cu mărinimia şi discreţia pe care o propovădveşte religia creştină! Procedând potrivit metodelor sale, el invoca mereu puterea Divinităţii atotputernice, care ştia curatele intenţiuni ale celui dintâi servitor al Patriei, şi tocmai de aceia el a ales deviza rămasă şi astăzi pe emblemele româneşti „Nihil sine Deo“, nimic fără Dumnezeu! In minunata sa spovedanie închisă în paginele testamentului său înălţător ca o operă din antologii, regele Carol I insistă, cu o neţărmurită dragoste, despre poporul pentru care inima sa a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în el şi roagă „ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească de aceia care s’a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor in mijlocul căruia el s’a găsit aşa de fericit“. Oricâte generaţii s’or perinda de aci înainte sub Cerul din înălţimea căruia prî- veşte primul rege al României, nu va fi suflet să nu tresară cu emoţie şi adâncă recunoştinţă, gândindu-se la opera atât de grea, dar atât de rodnică, a întemeietorului Dinastiei, Dinastie care ne-a dus pe drumul independenţei, pe drumul unirii, pe drumul consolidării statului românesc pe veci închegat în jurul Coroanei! IONESCU-VION Cel d’intâi cartier al Domnitoru lui Carol la Poradin Coroana de oţel In şedinţa dela 14 Martie 1881 s’a proclamat regatul României şi s’a conferit titlul de „Rege al României“, domnitorului Carol I şi urmaşilor săi pe tron. In ziua de 10 Mai a aceluiaş an s’a sărbătorit în Capitală acest eveniment istoric. Cu prilejul acesta Const. A. Rosetti, preşedintele Adunării deputaţilor, a predat celui dintâi rege al României, coroana de otel, făcută din turnurile capturate de la turci, in timpul războiului independenţei. CRUCEA DOMNITORULUI Regele Carol I era un pasionat admirator al frumuseţilor naturii. Peisajul românesc, cu pajişti înflorite şi murmur de isvoare, cu păduri nesfârşite şi dealuri bogate, cu amurguri de toamnă peste văile de aramă, străbătute de fiorul doinelor din caval, i-au vrăjit sufletul iubitor de frumos din primele clipe ale venirii sale în ţară. Prins de farmecul munţilor noştri, Regele Carol I a creat la poalele Peleşului acea minune arhitectonică de vis şi poezie în care strălucirea interioară se îmbină cu cel mai desăvârşit simţ artistic. Castelul Peleş, realizat după do- TÎTlţCL şi ÎTlsăşl COV.CS'ptid R€Q£lUî Carol I, dovedeşte profunda sensibilitate artistică ce stăpânea sufletul primului nostru rege întemeetor de ţară. N’a rămas colţ de ţară pe care să nu-l cerceteze şi să nu-i admire frumuseţile. Iar acolo unde sufletul său de monarh se găsea adânc mişcat de priveliştile pe care natura le-a dăruit din belşug, acestei ţări, înălţa câte o troiţă, o cruce sau o fântână, în semn de amintire, că regele a trecut pe acolo. O astfel de amintire duioasă este legată de satul Meliceşti, ce aparţine comunei Telega din judeţul Prahova. In primii ani după urcarea pe Tron, Regele Carol I, care dorea să cunoască poporul şi ţara, face o călătorie în regiunea de munte a Prahovei, vizitând salinile de la Doftana şi Telega, astăzi o renumită staţiune balneară. Din Telega, Regele Carol I, a pornit călare, înconjurat de generalii săi, spre satul Meliceşti, aşezat pe un dea ce domină văile din împrejurimi. Ajungând la punctul cel mai înalt al satului, Regele şi suita sa au poposit în miez de vară pe un platou, de unde se desfăşoară înaintea ochilor una din cele mai minunate privelişti. In depărtare, se întinde Brebu, cu silueta mănăstirii lui Matei Basarab şi cu albele căsuţe presărate dealungul unei limbi de pământ, sprijinită de munţi. De altă parte, păduri nesfârşite, în tonuri de culori, acopăr culmile de munţi, ce se pierd în zare. Regele Carol I a petrecut pe acest platou momente de adevărată delectare sufletească. Şi în semn de admiraţie pentru aceste privelişti a dat poruncă să se ridice o cruce de granit, pe locul unde a poposit. Crucea a fost ridicată, înaltă de zece metri, dominând cu braţele ei de marmoră albă, înălţimile satului. Inscripţia pe care mi-o amintesc cu acest prilej, arată, că această Cruce a fost ridicată de Domnitorul Carol I, un semn de admiraţie pentru aceste locuri şi cu ocazia călătoriei Sale spre Slănicul Prahovei. Monumentul poartă numele de „Crucea Domnitorului” şi pentru locuitorii acelui sat, în care mi-am petrecut şi eu copilăria, este un semn de mândrie deosebită, ce se transmite din generaţie în generaţie, că Vodă Carol trecând pe acolo a lăsat o amintire neperitoare. Cu prilejul acestei aniversiări, flori multe, flori roşii şi albe vor fi depuse de populaţia satului în jurul acestei Cruci, în semn de pios omagiu adus Marelui Rege Carol I, întemeetorul Regatului român. " SOLDAN _ UNIVERSUM cw. imuá'. f'. «■?* iAlTOi»1 Biografia Regelui Carol I Regele Carol I s-a născut la Sigmaringen, la 20 Aprilie st. n. 1839, şi a fost al doilea fiu al lui Carol Anton de Hohenzollern. Fratele său mai mare era principele moştenitor Leopold, iar fraţii mai tineri, principii Anton şi Frederic. Mai erau şi două surori, principesele Ştefania şi Maria, cea din urmă devenind mai târziu contesa de Flandra, mama fostului rege al Belgiei, Albert I. Prima educaţie a micilor principi fu încredinţată unei guvernante franceze, d-ra Picard, iar consilierul eclesiastic Emele îl învăţă primele noţiuni ale ştiinţelor. In 1848, principele Carol Anton trecu guvernarea fiului său Carol-Anton, care acordă locuitorilor mai multe reforme liberale. Cu toate acestea, greutăţile guvernării tot erau mari şi la 7 Decembrie 1849, Carol-Anton cedă Coroanei Prusiei dreptul de suveranitate asupra principatului de Hohenzollern. Tânărul Carol, viitorul rege al României, în uniformă de cadet al Hohenzollernilor ,asistă împreună cu fratele său la ceremonia acestui eveniment de seamă. Baronul de Stillfried-Rattenitz remise prințului de Hohenzollern o scrisoare personală a regelui, care îi decerna titlul de alteţă, îi garanta rangul de principe su- Iveran în confederaţia germanică, I asigurăndu-i privilegiile ca prin- I ci pe ieşit din familia regală a Prusiei. Atunci începură pentru prinţul Carol şi pentru fratele său mai tânăr anii de studiu. Tinerii prinţi, împreună cu preceptorul lor se duseră la Dresda, sub pseudonimul de baronii de Strassberg. Acolo legară prietenie cu alţi tineri de seama lor de la curtea saxonă. După ce sfârşi la Dresda, prinţul Carol îşi exprimă dorinţa să dea examen la Münster, ca sublocotenent, şi reuşi cu succes. Ca recompensă, prinţul Anton îl trimise în Elveţia şi în Italia de Nord. La 1 ianuarie 1857, prinţul Carol fu numit locotenent secund în regimentul de artilerie al gărzii, armă pe care dânsul o alesese. La fortăreaţa Jülich se familiarizează cu serviciul practic. La Berlin, prinţul Carol frecventă mai întâi şcoala de artilerie şi geniu, luând în acelaş timp REGELE CAROL la 1862 şi lecţiuni particulare de matematică, fortificaţii, chimie, fizică, limba franceză, ridicarea, de planuri, etc., cu profesori particulari. In August 1857, prinţul împreună cu tatăl său luă parte la manevrele diviziei 41, la experienţele de tir de la Schweidnitz, unde făcu cunoştinţă cu generalul Moltke. Acesta a spus următoarele cuvinte despre prinţul Carol, cuvinte în adevăr profetice: „Tânărul principe de Hohenzollern va juca un rol în viaţă şi va face să se vorbească despre el.» In 1861 făcu două călătorii scurte în Sudul Franţei. Două călătorii a făcut principele în Algeria. In cea dintâi a făcut o excursie în interiorul ţării. A vizitat Constantina, Batna, Biskra, a intrat chiar în pustiul Saharei, apoi s’a întors la Oran, de’unde prin Gibraltar s’a întors în Europa. La Madrid fu primit la curte cu toate onorurile, ce i se datorau. A vizitat şi Parisul în Decembrie 1863, unde a urmat cursuri particulare de istorie şi literatura franceză. întors din Berlin, îşi reluă serviciul în regimentul al doilea de dragoni. In 1864 trupele prusiene ocupară Schleswig-Holstein; ameninţate de focul duşmanului, prinţul ceru tatălui său să roage pe regele Prusiei să-i dea voe să se ducă pe teatrul războiului. A fost numit ofiţer de ordonanţă al prinţului moştenitor Frederic Wilhelm. Prinţul moştenitor era detaşat la statul major al feldmareşalului, contele de Wrangel. Prinţul Carol suportă toate oboselile campaniei, frigul, marşurile pe zăpadă şi ghiaţă. Intr’o noapte merse printr’o zăpadă până la brâu. Luă parte la atacul Fredericiei, cea mai puternică fortăreaţă din Danemarca, şi se expuse aşa, încât a trebuit să intervină feldmareşalul Wrangel, care să-l oprească. Luă însă parte la diferitesalte de redute, foarte sângeroase; la sfârşitul lui Iunie trecu şi el la Alsensund, apoi în Decembrie, când războiul se sfârşi, se întoarse la Berlin. Prinţul moştenitor îi dete o sabie de onoare, pe al cărei mâner erau ornamente gravate de mâna principesei moştenitoare. Sabia îi fu dată in ziua botezului principelui Sigismund, fiul prinţului moştenitor, naş fiind principele Carol. Deoarece contractase o boală de urechi în timpul campaniei, fu nevoit să facă o cură în Elveţia, apoi se reîntoarse la Berlin. Anul 1865 trecu fără evenimente importante. In 1866 însă, România il rugă să-i conducă soarta. Marele Rege a domnit 48 de ani şi a murit la 27 Septembrie 1914, plâns de tot poporul român. A fost înmormântat la Curtea de Argeș. REGELE CAROL I la 1840 REGELE CAROL la 15 ani REGELE CAROL I Ia Paris (1861) Regeie Caro!, Regina Elisabeta cu principesa Maria, fiica Lor (1873) Regele Cărei I şi „Universul“ „Universul” s’a bucurat de o deosebită atenţiune din partea primului Rege al României. Dintre ziarele româneşti, Universul era cel preferat de Regele Carol I. Take Ionescu spunea într’o zi unuia dintre redactorii acestui ziar: „ „Universul“ poate fi mândru, pe masa de lucru a Regelui el nu lipseşte niciodată. Marele Suveran a ţinut de altfel să-şi manifesteze această atenţiune deosebită pe care o acorda acestui ziar, primind în audienţă pe redactorul lui politic de pe acea vreme şi făcăndu-i declaraţiuni cu privire la evenimentele ce se desfăşuraseră în Balcani şi la cari participase şi România. Era în Octombrie 1913. Cinstea făcută de Regele Carol I ziarului „Universul“ a fost relevată atunci de toată lumea şi declaraţiile marelui Suveran, publicate în Universul din 20 Octombrie 1913, au fost reproduse de presa mondială. Iată cum s’a exprimat primul Rege al României despre rolul presei: „Presa trebue să fie moderată. O presă violentă nu poate atinge scopul pe care treime să-l urmărească presa în general. Mieraţiunea, iată calea cea bună. Cu timpul publicul înţelege exagerat,rănea şi nu mai are încredere în presă. Eu cred că o presă moderată îşi îndeplineşte adevărata ei misiune“. Redactorul „Universului” solicitând autorizaţiunea ca numărul festiv pe care ziarul îl pregătea cu prilejul împlinirei a treizeci de ani de existenţă să fie închinat Majestăţii Sale, Suveranul a primit acest omagiu exprimăndu-şi însă următoarea dorinţă: „Publicaţi în acel număr festiv şi un articol care să fie un apel la unire, spuneţi că toţi trebue să fie uniţi, căci prin unire ţara înaintează“. Redactorul „Universului” a promis Suveranului că-i va fi satisfăcută dorinţa ,adăugând, în numele ziarului, că acest apel la unire nu va lipsi niciodată din programul activităţei acestui ziar. Şi „Universul“ s-a ţinut de cuvântul dat primului Rege al României. Intemeietorul Statului modemn (Varmale din pagina I-a) urmărind să împiedece consolidarea Umirei de la 1859, întreţineau aici o stare de continuă nesiguranţă prerevoluţionară. Rusia, Turcia şi Habsburgii de la Viena făceau presiuni ca să înlăture în orice chip ideia unei dinastii străine pe tronul de la Bucureşti. „Antiunioniştii“ conspirau în lojile vremii de la Iaşi. Nu lipseau râvnele boerilor la scaunele muntenie şi moldave. In schimb poporul, împărat şi însetat de dreptate, voia ocrotire şi Domn vajnic. Dar toate aceste frământări confuze de gânduri, de dureri şi de patimi valah® se restrângeau în conştiinţa Europei ca un vitet anarhic şi aproape nimeni nu mai credea în vitalitatea unor biete Principate, care agonizau în beciurile istoriei. De aceea, când locotenenţa domnească oferi tronul contelui de Piaiadra, acesta nu stătu nici o clipă la cumpănă, îl refuză fără nici o deliberare. Contele era o fire prea domoală şi era prea împăcat cu sine şi cu viaţa sa senină ca să vină în mijlocul viforniţei dintr’un ţinut necunoscut şi aspru. Trebuia un con prea voluntar şi dornic a se realiza într’o ppetră vastă, era nevoe de un temperament mai dur şi de o mână autoritară ca să stăpânească o asemenea ţară. Cine altul îndeplinea mai bine aceste condiţiuini decât prinţul Carol de Hohenzolern? Intuiţia bărbaţilor noştri de stat l-a căutat şi l-a aflait la Sigmarimgem. La 10 Mai 1860 — era o zi ploioasă vestitoare de belşug — el jura în faţa lui Dumnezeu, a locotenentei domneşti, a mitropolitului Nifon şi a guvernului ţării, în Camera deputaţilor .DE A PĂZI LEGILE ROMÂNIEI, DE A MENŢINE DREPTURILE SALE ŞI INTEGRITATEA TERITORIULUI EI“. Poporul aclama afară în ploaie. Avea Domn nou, frumos şi sănătos. Clopotele bisericilor vesteau într’un dangăt necurmat, ca la înviere, stăpânilor tânăr peste ţară. Vistavoii ţarului şi ai împăratului hiabsburg îşi frângeau mâinile, iar ai Sultanului rodeau ciubucul narghilelei în măsele... In scaunul voevozilor era Domn de viţă străină şi nu mai era nimic de făcut; manevrele lor trebuiau să ia sfârşit. Domnia lui Carol I închide un ciclu istoric măreţ: cucerirea independenţei, proclamarea regatului, ctitorirea statului modern. Epoca aceasta, epoca eroică a dorobanţului cuceritor de redute, a afirmării suveranităţii naţionale, a construcţiilor de porturi, de poduri, de drumuri de fier, cu două războaie victorioase, cu mănăstiri ce-şi d’auresc turlele în soare, cu biblioteci şi fundaţii culturale, cu spitale şi armată modernă, etoR, aceasta, care ridică România în rândul ţărilor civilizate ale continentului şi o aşează pe linia unui destin propriu, poate fi socotită cu adevărat temelia zidirii morale şi materiale, deopotrivă, a regatului. Purtată din capitulaţi® în capitulaţi®, zona de influenţă a patru imperii rivale, stoarsă de pasajele turceşti, terorizată de polcovnicii muscali şi nefericită de o clasă conducătoare cu năravuri levantine, România de la începutul domniei lui Carol I era, cu toate sforţările şi luptele unei tinerimi patriotice de a o salva, obiectul tuturor târguelilor vielen® din cancelariile şi congresele vremii şi gravita fără identitate în orbita istorică a altor neamuri. Brâmcoveanu şi Chica Vodă plătiseră mai de mult cu viaţa şi cu capete scumpe de coconi martiri gândurile, lor cutezătoare de independenţă. Bogăţiile pământului şi sudoarea însângerată a rumânului se scurgeau spre Bosfor. Raialele privegheau ca creţii peste câmpiile ghiziite dela Dunăre. O nlaţie ohiduită care trăia în stare larvară, disnădăjduită şi fără noroc. Domnitorul Carol trebuia să schimbe mai întâii?. — şi cu câte potrivnicii! — moravurile politice ale epoteei, să saune toate trâmbiţele cerbiciilor naţionale şi să sfarme conjuraţii puternice din afară. A pregătit războiul independenţei, care avea să redea românilor încrederea în puterile şi în virtuţile lor de naţie vânjoasă, apoi a scuturat jugul vasalităţii seculare şi a început opera grea de ridicare socială şi de organizare politică şi gospodărească a statului. Strădaniile lui au fost neasemuit de mari, dar au izbutit fiindcă Regele a găsit o pleiadă de bărbaţi destoinici şi a fost ajutat. Ioni Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Graica, Golescu, C. Rosetti, Lasieăr Catargiu, Dimitrie Starza, Eugen Statesa, Titu Maiorescu, ca să nu-i pomenim decât pe câţiva din sfetnicii săi mai da la început, au sprijinit cu toată credinţa sufletelor lor cinstite pe marele, Rege. Se poate spune de aceea despre dânsul ca despre Regele Soare că „a fost mare pe măsura oamenilor de care s’a înconjurat în timpul domniei“. Când privim acum înapoi către miezul veacului trecut şi ne aplecăm cu gând pios peste mormântul regal dela Curtea de Argeş, abia ne vine să credem că această temelie uriaşă pusă României moderne, a răsărit de sub sceptrul magic al primului nostru rege. Este un salt epopeic în istoria poporului românesc şi în crugul vremii. Dumnezeu să ne învrednicească să păstrăm această sacră moştenire în pace şi onoare. 'J ' ~ AL. GREGORIAN