Universul, aprilie 1939 (Anul 56, nr. 89-115)

1939-04-21 / nr. 106

2£nu­ al 56-lea Nr. 106 Vineri 21 Aprilie 1939 (Continuare din pag. 1I a) Una sută de ani de la naşterea Regelui Carol I O­MUL In trăsăturile caracteristi­ce ale firii întemeietorului Dinastiei româneşti, în ati­tudinea sa permanentă, în logica hotărîrilor sale, cali­tăţile dominante scoteau în evidenţă calmul neclintit al Conducătorului, ascunzând cu grije, ca o renunţare im­­pusă sieşi, tot ce ar părea emotivitate ori elan, în înţe­lesul strict omenesc al cuvin­telor. Din memoriale, dim, amin­tirile tuturor celor cari l-au cunoscut în­deaproape, cum sunt în primul rând cele ale regretatei Regina Maria, din impresiile celor cari au avut prilejul să vină mai des în contact cu Regele Carol I, reese clar că dincolo de ri­giditatea formală, protocola­ră, imperativă, care consti­tuia îndeplinirea rolului său de Domn, era în toate ma­nifestările sale o deplină şi umană înţelegere a tuturor cauzelor care mişcă sufle­tele. Dotat cu un spirit de pă­trundere care i-a servit de permanentă călăuză, omul de ordine conştient de rolul ce i-a fost încredinţat şi de menirea pe care o avea de a corespunde aspiraţiilor unui popor tânăr ce îşi pusese în el speranţele de propăşire, şi-a dat seama de gravitatea oricărei ezitări, într-o ţară care atunci nu avea în vis­­teria publică decât 20.000 lei! Disciplina severă pe care şi-o impunea, o impunea şi altora, convins că fără ea nu se poate clădi nimic serios, nimic solid, dar era în ordi­nea firească a lucrurilor ca dârzenia concepţiei conducă­torului să nu fie pe placul tuturor celor cari într’un stat abea răsărit, aveau alte păreri despre exercitarea Pu­terii. Trebue să te transpui în lumea dela 1870, cu mentali­tatea specială a oamenilor de atunci, cu primitivitatea aşe­zămintelor depe acele vre­muri, ca să poţi înţelege greutăţile primilor ani de domnie, greutăţi cari ajunse­se până la marginile supor­tabilului, cum mărturisea în scris, la acea epocă, înteme­ietorul Dinastiei române. Voinţa sa, ajutată de o for­midabilă putere de muncă, îl determina să aprofundeze orice problemă, să nu dezar­meze până nu găseşte soluţia cea mai fericită, distribuind mulţumit şi încântat, elogii şi laude, tuturor colaborato­rilor cari îl ajutau la uriaşa operă căreia îi se destinase trup şi suflet. Fire constructivă şi calcu­lată, iubea totuşi frumosul sub toate aspectele lui şi con­sidera ca prima datorie a fiinţei omeneşti, ajutorarea semenilor, datorie pe care el şi-a îndeplinit-o cu mărini­mia şi discreţia pe care o propovădveşte religia creş­tină! Procedând potrivit meto­delor sale, el invoca mereu puterea Divinităţii atotpu­ternice, care ştia curatele in­­tenţiuni ale celui dintâi ser­vitor al Patriei, şi tocmai de aceia el a ales deviza rămasă şi astăzi pe emblemele ro­mâneşti „Nihil sine Deo“, nimic fără Dumnezeu! In minunata sa spovedanie închisă în paginele testamen­tului său înălţător ca o operă din antologii, regele Carol I insistă, cu o neţărmurită dragoste, despre poporul pen­tru care inima sa a bătut ne­încetat şi care a avut depli­nă încredere în el şi roagă „ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească de aceia care s’a închinat cu tot su­fletul, iubitului său popor in mijlocul căruia el s’a găsit aşa de fericit“. Oricâte generaţii s’or pe­rinda de aci înainte sub Ce­rul din înălţimea căruia prî-­­ veşte primul rege al Româ­niei, nu va fi suflet să nu tresară cu emoţie şi adâncă recunoştinţă, gândindu-se la opera atât de grea, dar atât de rodnică, a întemeietorului Dinastiei, Dinastie care ne-a dus pe drumul independenţei, pe drumul unirii, pe drumul consolidării statului româ­nesc pe veci închegat în ju­rul Coroanei! IONESCU-VION Cel d’intâi cartier al Domnitoru­ lui Carol la Poradin Coroana de oţel In şedinţa dela 14 Martie 1881 s’a proclamat regatul Ro­mâniei şi s’a conferit titlul de „Rege al României“, domnito­rului Carol I şi urmaşilor săi pe tron. In ziua de 10 Mai a aceluiaş an s’a sărbătorit în Capitală acest eveniment istoric. Cu pri­lejul acesta Const. A. Rosetti, preşedintele Adunării deputaţi­lor, a predat celui dintâi rege al României, coroana de otel, fă­cută din turnurile capturate de la turci, in timpul războiului in­dependenţei. CRUCEA DOMNITORULUI Regele Carol I era un pasionat admirator al frumuseţilor naturii. Peisajul românesc, cu pajişti înflorite şi murmur de isvoare, cu păduri nesfârşite şi dealuri bogate, cu amurguri de toamnă peste văile de aramă, străbătute de fiorul doinelor din caval, i-au vrăjit sufletul iubitor de frumos din primele clipe ale venirii sale în ţară. Prins de farmecul munţilor noştri, Regele Carol I a creat la poalele Peleşului acea minune arhitectonică de vis şi poezie în care strălucirea interioară se îm­bină cu cel mai desăvârşit simţ artistic. Castelul Peleş, realizat după do- TÎTlţCL şi ÎTlsăşl COV.CS'ptid R€Q£lUî Carol I, dovedeşte profunda sen­sibilitate artistică ce stăpânea su­fletul primului nostru rege înte­­meetor de ţară. N’a rămas colţ de ţară pe care să nu-l cerceteze şi să nu-i ad­mire frumuseţile. Iar acolo unde sufletul său de monarh se găsea adânc mişcat de priveliştile pe care natura le-a dăruit din belşug, acestei ţări, înălţa câte o troiţă, o cruce sau o fântână, în semn de amintire, că regele a trecut pe acolo. O astfel de amintire duioasă este legată de satul Meliceşti, ce aparţine comunei Telega din ju­deţul Prahova. In primii ani după urcarea pe Tron, Regele Carol I, care dorea să cunoască poporul şi ţara, face o călătorie în regiunea de munte a Prahovei, vizitând salinile de la Doftana şi Telega, astăzi o renu­mită staţiune balneară. Din Telega, Regele Carol I, a pornit călare, înconjurat de ge­neralii săi, spre satul Meliceşti, aşezat pe un dea ce domină văile din împrejurimi. Ajungând la punctul cel mai înalt al satului, Regele şi suita sa au poposit în miez de vară pe un platou, de unde se desfăşoară înaintea ochi­lor una din cele mai minunate privelişti. In depărtare, se întinde Brebu, cu silueta mănăstirii lui Matei Basarab şi cu albele căsuţe presărate dealungul unei limbi de pământ, sprijinită de munţi. De altă parte, păduri nesfârşite, în tonuri de culori, acopăr cul­­­mile de munţi, ce se pierd în zare. Regele Carol I a petrecut pe acest platou momente de adevă­rată delectare sufletească. Şi în semn de admiraţie pentru aceste privelişti a dat poruncă să se ridice o cruce de granit, pe locul unde a poposit. Crucea a fost ridicată, înaltă de zece metri, dominând cu bra­ţele ei de marmoră albă, înălţi­mile satului. Inscripţia pe care mi-o amin­tesc cu acest prilej, arată, că a­­ceastă Cruce a fost ridicată de Domnitorul Carol I, un semn de admiraţie pentru aceste locuri şi cu ocazia călătoriei Sale spre Slănicul Prahovei. Monumentul poartă numele de „Crucea Dom­nitorului” şi pentru locuitorii a­­celui sat, în care mi-am petrecut şi eu copilăria, este un semn de mândrie deosebită, ce se transmi­te din generaţie în generaţie, că Vodă Carol trecând pe acolo a lăsat o amintire neperitoare. Cu prilejul acestei aniversiări, flori multe, flori roşii şi albe vor fi depuse de populaţia satului în jurul acestei Cruci, în semn de pios omagiu adus Marelui Rege Carol I, întemeetorul Regatului român. " SOLD­AN _ UNIVERSUM cw. imuá'. f'. «■?* iAlTOi»1 Biografia Regelui Carol I Regele Carol I s-a născut la Sigmaringen, la 20 Aprilie st. n. 1839, şi a fost al doilea fiu al lui Carol Anton de Hohenzollern. Fratele său mai mare era princi­pele moştenitor Leopold, iar fraţii mai tineri, principii Anton şi Frederic. Mai erau şi două su­rori, principesele Ştefania şi Ma­ria, cea din urmă devenind mai târziu contesa de Flandra, mama fostului rege al Belgiei, Albert I. Prima educaţie a micilor prin­cipi fu încredinţată unei guver­nante franceze, d-ra Picard, iar consilierul eclesiastic Emele îl învăţă primele noţiuni ale ştiin­ţelor. In 1848, principele Carol An­ton trecu guvernarea fiului său Carol-Anton, care acordă locui­torilor mai multe reforme libe­rale. Cu toate acestea, greutăţile guvernării tot erau mari şi la 7 Decembrie 1849, Carol-Anton cedă Coroanei Prusiei dreptul de suveranitate asupra principatului de Hohenzollern. Tânărul Carol, viitorul rege al României, în uniformă de cadet al Hohenzol­­lernilor ,asistă împreună cu fra­tele său la ceremonia acestui e­­veniment de seamă. Baronul de Stillfried-Rattenitz remise prințului de Hohenzollern o scrisoare personală a regelui, care îi decerna titlul de alteţă,­­ îi garanta rangul de principe su- I­veran în confederaţia germanică, I asigurăndu-i privilegiile ca prin- I ci pe ieşit din familia regală a Prusiei. Atunci începură pentru prin­ţul Carol şi pentru fratele său mai tânăr anii de studiu. Tinerii prinţi, împreună cu preceptorul lor se duseră la Dresda, sub pseudonimul de baronii de Strass­berg. Acolo legară prietenie cu alţi tineri de seama lor de la curtea saxonă. După ce sfârşi la Dresda, prin­ţul Carol îşi exprimă dorinţa să dea examen la Münster, ca sub­locotenent, şi reuşi cu succes. Ca recompensă, prinţul Anton îl trimise în Elveţia şi în Italia de Nord. La 1 ianuarie 1857, prinţul Ca­rol fu numit locotenent secund în regimentul de artilerie al gărzii, armă pe care dânsul o alesese. La fortăreaţa Jülich se familia­rizează cu serviciul practic. La Berlin, prinţul Carol frec­ventă mai întâi şcoala de artile­rie şi geniu, luând în acelaş timp REGELE CAROL la 1862 şi lecţiuni particulare de mate­matică, fortificaţii, chimie, fizică, limba franceză, ridicarea, de pla­nuri, etc., cu profesori particu­lari. In August 1857, prinţul îm­preună cu tatăl său luă parte la manevrele diviziei 41, la experi­enţele de tir de la Schweidnitz, unde făcu cunoştinţă cu genera­lul Moltke. Acesta a spus următoarele cu­vinte despre prinţul Carol, cuvin­te în adevăr profetice: „Tânărul principe de Hohen­zollern va juca un rol în viaţă şi va face să se vorbească despre el.» In 1861 făcu două călătorii scurte în Sudul Franţei. Două călătorii a făcut princi­pele în Algeria. In cea dintâi a făcut o excursie în interiorul ţării. A vizitat Constantina, Bat­­na, Biskra, a intrat chiar în pus­tiul Saharei, apoi s’a întors la Oran, de’unde prin Gibraltar s’a întors în Europa. La Madrid fu primit la curte cu toate onorurile, ce i se datorau. A vizitat şi Parisul în Decem­brie 1863, unde a urmat cursuri particulare de istorie şi litera­tura franceză. întors din Berlin, îşi reluă ser­viciul în regimentul al doilea de dragoni. In 1864 trupele prusiene ocupară Schleswig-Holstein; a­­meninţate de focul duşmanului, prinţul ceru tatălui său să roage pe regele Prusiei să-i dea voe să se ducă pe teatrul războiului. A fost numit ofiţer de ordonan­ţă al prinţului moştenitor Frede­­ric­ Wilhelm. Prinţul moştenitor era detaşat la statul major al feldmareşalului, contele de Wran­­gel. Prinţul Carol suportă toate obo­selile campaniei, frigul, marşurile pe zăpadă şi ghiaţă. Intr’o noap­te merse printr’o zăpadă până la brâu. Luă parte la atacul Fredericiei, cea mai puternică fortăreaţă din Danemarca, şi se expuse aşa, în­cât a trebuit să intervină feldma­­reşalul Wrangel, care să-l oprea­scă. Luă însă parte la diferite­­sal­te de redute, foarte sângeroase; la sfârşitul lui Iunie trecu şi el la Alsensund, apoi în Decembrie, când războiul se sfârşi, se întoar­se la Berlin. Prinţul moştenitor îi dete o sa­bie de onoare, pe al cărei mâner erau ornamente gravate de mâna principesei moştenitoare. Sabia îi fu dată in ziua botezului princi­pelui Sigismund, fiul prinţului moştenitor, naş fiind principele Carol. Deoarece contractase o boală de urechi în timpul campaniei, fu ne­voit să facă o cură în Elveţia, a­­poi se reîntoarse la Berlin. Anul 1865 trecu fără evenimente impor­tante. In 1866 însă, România il rugă să-i conducă soarta. Marele Rege a d­omnit 48 de ani şi a murit la 27 Septem­brie 1914, plâns de tot poporul român. A fost înmormântat la Curtea de Argeș. REGELE CAROL I la 1840 REGELE CAROL la 15 ani REGELE CAROL I Ia Paris (1861) Regeie Caro!, Regina Elisabeta cu principesa Maria, fiica Lor (1873) Regele Cărei I şi „Universul“ „Universul” s’a bucurat de o deosebită atenţiune din partea primului Rege al României. Din­tre ziarele româneşti, Universul era cel preferat de Regele Ca­rol I. Take Ionescu spunea într’o zi unuia dintre redactorii acestui ziar: „ „Universul“ poate fi mân­dru, pe masa de lucru a Rege­lui el nu lipseşte niciodată. Marele Suveran a ţinut de alt­fel să-şi manifesteze această aten­ţiune deosebită pe care o acorda acestui ziar, primind în audienţă pe redactorul lui politic de pe acea vreme şi făcăndu-i declara­­ţiuni cu privire la evenimentele ce se desfăşuraseră în Balcani şi la cari participase şi România. Era în Octombrie 1913. Cinstea făcută de Regele Ca­rol I ziarului „Universul“ a fost relevată atunci de toată lumea şi declaraţiile marelui Suveran, pu­blicate în Universul din 20 Oc­tombrie 1913, au fost reproduse de presa mondială. Iată cum s’a­ exprimat primul Rege al României despre rolul presei: „Presa trebue să fie mode­rată. O presă violentă nu poate atinge scopul pe care treime să-l urmărească presa în general. Mieraţiunea, iată calea cea bună. Cu timpul pu­blicul înţelege exagerat,rănea şi nu mai are încredere în presă. Eu cred că o presă moderată îşi îndeplineşte a­­devărata ei misiune“. Redactorul „Universului” soli­citând autorizaţiunea ca numărul festiv pe care ziarul îl pregătea cu prilejul împlinirei a treizeci de ani de existenţă să fie închinat Majestăţii Sale, Suveranul a pri­mit acest omagiu exprimăndu-şi însă următoarea dorinţă: „Publicaţi în acel număr festiv şi un articol care să fie un apel la unire, spuneţi că toţi trebue să fie uniţi, căci prin unire ţara înaintează“. Redactorul „Universului” a pro­mis Suveranului că-i va fi satis­făcută dorinţa ,adăugând, în nu­mele ziarului, că acest apel la unire nu va lipsi niciodată din programul activităţei acestui ziar. Şi „Universul“ s-a ţinut de cu­vântul dat primului Rege al Ro­mâniei. Intemeietoru­l Statului modemn (Varmale din pagina I-a) urmărind să împiedece consoli­darea Umirei de la 1859, întreţi­neau aici o stare de continuă nesiguranţă pr­er­e­voluţion­ară. Rusia, Turcia şi Habsburgii de la Viena făceau presiuni ca să în­lăture în orice chip ideia unei dinastii străine pe tronul de la Bucureşti. „Antiunioniştii“ cons­pirau în lojile vremii de la Iaşi. Nu lipseau râvnele boerilor la scaunele muntenie şi moldave. In schimb poporul, împărat şi înse­tat de dreptate, voia ocrotire şi Domn vajnic. Dar toate aceste frământări confuze de gânduri, de dureri şi de patimi valah® se restrângeau în conştiinţa Europei ca un vitet anarhic şi aproape nimeni nu mai credea în vitalitatea unor biete Principate, care agonizau în beciurile istoriei. De aceea, când locotenenţa domnească oferi tronul contelui de Piaia­dra, acesta nu stătu nici o clipă la cumpănă, îl refuză fără nici o deliberare. Contele era o fire prea do­­moală şi era prea împăcat cu sine şi cu viaţa sa senină ca să vină în mijlocul viforniţei din­­tr’un ţinut necunoscut şi aspru. Trebuia un con prea voluntar şi dornic a se realiza într’o p­­petră vastă, era nevoe de un temperament mai dur şi de o mână autoritară ca să stăpâ­nească o asemenea ţară. Cine altul îndeplinea mai bine aceste con­diţiuini decât prinţul Carol de Hohenzolern? Intuiţia băr­baţilor noştri de stat l-a căutat şi l-a aflait la Sigmarimgem. La 10 Mai 1860 — era o zi plo­­ioa­să vestitoare de belşug — el jura în faţa lui Dumnezeu, a locotenentei domneşti, a mitro­politului Nifon şi a guvernului ţării, în Camera deputaţilor .­DE A PĂZI LEGILE ROMÂNIEI, DE A MENŢINE DREPTURILE SALE ŞI INTEGRITATEA TE­RITORIULUI EI“. Poporul a­­clama afară în ploaie. Avea Domn nou, frumos şi sănătos. Clopotele bisericilor vesteau într’un dangăt necurmat, ca la înviere, stăpânilor tânăr peste ţară. Vistavoii ţarului şi ai îm­păratului hiabsburg îşi frân­­geau mâinile, iar ai Sultanului rodeau ciubucul narghilelei în măsele... In scaunul voevozilor era Domn de viţă străină şi nu mai era nimic de făcut; mane­vrele lor trebuiau să ia sfârşit. Domnia lui Carol I închide un ciclu istoric măreţ: cucerirea in­dependenţei, proclamarea rega­tului, ctitorirea statului modern. Epoca aceasta, epoca eroică a dorobanţului cuceritor de re­dute, a afirmării suveranităţii naţionale, a construcţiilor de porturi, de poduri, de drumuri de fier, cu două războaie victo­rioase, cu mănăstiri ce-şi d’au­­resc turlele în soare, cu biblio­teci şi fundaţii culturale, cu spitale şi armată modernă, e­­toR, aceasta, care ridică Româ­nia în rândul ţărilor civilizate ale continentului şi o aşează pe linia unui destin propriu, poate fi socotită cu adevărat temelia zidirii morale şi materiale, deo­potrivă, a regatului. Purtată din capitulaţi® în ca­pitulaţi®, zona de influenţă a patru imperii rivale, stoarsă de pasajele turceşti, terorizată de polcovnicii muscali şi nefericită de o clasă conducătoare cu nă­ravuri levantine, România de la începutul domniei lui Carol I era, cu toate sforţările şi lup­tele unei tinerimi patriotice de a o salva, obiectul tuturor târ­­guelilor vielen® din cancelariile şi congresele vremii şi gravita fără identitate în orbita isto­rică a altor neamuri. Brâmco­­veanu şi Chica Vodă plătiseră mai de mult cu viaţa şi cu ca­­pete scumpe de coconi martiri gândurile, lor cutezătoare de in­dependenţă. Bogăţiile pământu­lui şi sudoarea însângerată a rumânului se scurgeau spre Bosfor. Raialele privegheau ca creţii peste câmpiile ghizii­te dela Dunăre. O nlaţie ohi­duită care trăia în stare larvară, dis­­nădăjduită şi fără noroc. Domnitorul Carol trebuia să schimbe mai întâii?. — şi cu câte potrivnicii! — moravurile po­litice ale epoteei, să saune toate trâmbiţele cerbiciilor naţionale şi să sfarme conjuraţii puter­nice din afară. A pregătit răz­boiul independenţei, care avea să redea românilor încrederea în puterile şi în virtuţile lor de naţie vânjoasă, apoi a scuturat jugul vasalităţii seculare şi a început opera grea de ridicare socială şi de organizare politică şi gospodărească a statului. Strădaniile lui au fost nease­muit de mari, dar au izbutit fiindcă Regele a găsit o pleiadă de bărbaţi destoinici şi a fost ajutat. Ioni Brătianu, Mihail Ko­­gălniceanu, Ion Graica, Golescu, C. Rosetti, Lasieăr Catargiu, Di­­mitrie Star­za, Eugen States­­a, Titu Maiorescu, ca să nu-i po­menim decât pe câţiva din sfet­nicii săi mai da la început, au sprijinit cu toată credinţa su­fletelor lor cinstite pe marele, Rege. Se poate spune de aceea despre dânsul ca despre Regele Soare că „a fost mare pe mă­sura oamenilor de care s’a în­conjurat în timpul domniei“. Când privim acum înapoi că­tre miezul veacului trecut şi ne aplecăm cu gând pios peste mormântul regal dela Curtea de Argeş, abia ne vine să cre­dem că această temelie uriaşă pusă României moderne, a ră­sărit de sub sceptrul magic al primului nostru rege. Este un salt epopeic în istoria poporului românesc şi în crugul vremii. Dumnezeu să ne învrednicea­scă să păstrăm această sacră moştenire în pace şi onoare. 'J ' ~ AL. GREGORIAN

Next