Viaţa Românească, 1975 (Anul 28, nr. 1-12)
1975 / nr. 1
Viaţa Românească BIBLIOTECA „ASTRA" ANUL XXVIII IANUARIE 1975 Nr. 1 POETUL NAŢIONAL Noţiunea de poet naţional este una dintre întraripatele idei pe care Istoria le încorporează dîndu-le unchip şi un nume pretails : Homer sau Virgilul, Dante sau Shakespeare, Puskin sau Whitman, Hölderlin sau Hugo. Pentru noi, în pofida tuturor rivalităţilor, mai vechi sau mai recente, ea s-a întrupat în Mihai Emiinescu. In planul superior ,al valorilor artistice, acolo umfle spaţiul e omogen şi timpul stă pe loc, aceste nume sînt aproape interschimbabile : operele au asimilat perfect, au înnobilat spiritual pe autorii lor şi li s-au substituit complet, constituimdu-se ca tot alti tei blazoane, de semnificaţie identică, ale umanităţii înseşi. Şi totuşi, la fel cu munţii cei mai înalţi de pe faţapămîntului, ale căror piscuri locuiesc toate în patria zăpezilor veşnice, masivele lor aparţin unor teritorii naţionale determinate şi protejează un sol natal inalienabil : dimndărătul lor, soarele răsare majestuos, dar mereu în alt fel, pentru fiecare popor. Definindu-l, Lucian Blaga are dreptate : Adine, prin seminţiile ce-apar şi-apun, / pe drumul inimii mereu ei vin şi trec. / Prin sunet şi cuvînt s-ar despărţi, se-ntrec, / îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun. Esenţiala ireductibila, paradoxoala lor unicitate mă face să nu pot vorbi despre unul dintre ei, fără a mă gândi la ceilalţi. Cînd spun că Eminescu, intuind la modul genial posibilităţile expresive ale rostirii româneşti, a venit în întîmpinarea limbii noastre de astăzi, îmi aduc aminte de Dante impunând dialectul toscan ca limbă literară a întregii Italii, de Hölderlin instituind în germana modernă virtuţile oraculare ale unui grai imndic, de Whitman forjînd expresia dezlănţuită, consumată de conştiinţa de sine, a unui popor care abia se născuse. Memoria noastră auditivăeste astăzi artît de copleşită de sunetul aparte, devenit acum ecumenic, al poeziei eminesciene, îneîtavem nevoile de o adevărată abluţie, revirginizantă, pentru ca urechea să-l perceapă în tot ceea ce are miraculos de nou, de profund, de încântător. Saidoveanu, uluit de melodia unui vers ca Unduioasa apă sune, G. Călinescu, detaşând vizionarele imagini ale Luceafărului din mecanismul narativ; Geo Bogza, înfiorat de perenitatea edificiului decristal imaterial al unei strofe ca : Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat ? ; I. Negoiţescu, relevînd incandescenţa de magmă a „postumelor“, — ne atrag atenţia asupra mierii divine care se topeşte pe cerul gurii noastre. Cînd afirm că Eminescu a mîntuit, pentru sine şi pentru noi, retorica inerentă a poeziei dintotdeauna, ştiu că minunea aceasta s-a petrecut şi cu Dante, şi cu Shakespeare, şi cu Hugo, şi cu Puşkin ; şi mă simit mîndru şi încrezător în destinul poeziei noastre, constatând că și Verbul românesc este apt pentru alchimia secretă care oferă omenirii 22971