Viaţa Românească, 1975 (Anul 28, nr. 1-12)

1975 / nr. 1

Viaţa Românească BIBLIOTECA „ASTRA" ANUL XXVIII IANUARIE 1975 Nr. 1 POETUL NAŢIONAL Noţiunea de poet naţional este una dintre întraripatele idei pe care Istoria le încorporează dîndu-le un­­chip şi un nume pretails : Homer sau Virgilul, Dante sa­u Shakespeare, Puskin sau Whitman, Hölderlin sau Hugo. Pentru noi, în pofida tuturor rivalităţilor, mai vechi sau mai recente, ea s-a întrupat în Mihai Emiinescu. In planul superior ,al valo­rilor artistice, acolo umfle spaţiul e omogen şi timpul stă pe lo­c, aceste nume sîn­t aproape interschimbabile : operele au asimilat perfect, au înnobilat spiritual pe autorii lor şi li s-au substituit complet, constitu­­imdu-se ca tot al­ti tei blazoane, de semnificaţie identică, ale umanităţii înseşi. Şi totuşi, la fel cu munţii cei mai înalţi de pe faţa­­pămîntului, ale căror piscuri locuiesc toate în patria zăpezilor veşnice, masivele lor aparţin unor teritorii naţionale determinate şi protejează un sol natal inalienabil : dimndărătul lor, soarele răsare majestuos, dar mereu în alt fel, pentru fiecare popor. Definindu-l, Lucian Blaga are dreptate : Adine, prin seminţiile ce-apar şi-apun, / pe drumul inimii mereu ei vin şi trec. / Prin sunet şi cuvînt s-ar despărţi, se-ntrec, / îşi sunt ase­menea prin ceea ce nu spun. Esenţiala ireductibila, paradoxoala lor unici­tate mă face să nu pot vorbi despre unul dintre ei, fără a mă gândi la ceilalţi. Cînd spun că Eminescu, intuind la modul genial posibilităţile expresive ale rostirii româneşti, a venit în întîmpinarea limbii noastre de astăzi, îmi aduc aminte de Dante impunând dialectul toscan ca limbă lite­rară a întregii Italii, de Hölderlin instituind în germana modernă virtuţile oraculare ale unui grai imndic, de Whitman forjînd expresia dezlănţuită, consumată de conştiinţa de sine, a unui popor care abia se născuse. Me­moria noastră auditivă­­este astăzi artî­t de copleşită de sunetul aparte, de­venit acum ecumenic, al poeziei eminesciene, îneît­­avem nevoile de o ade­vărată abluţie, revirginizantă, pentru ca urechea să-l perceapă în tot ceea ce are miraculos de nou, de profund, de încântător. Saidoveanu, uluit de melodia unui vers ca Unduioasa apă sune, G. Călinescu, detaşând vizio­narele imagini ale Luceafărului din mecanismul narativ; Geo Bogza, înfiorat de perenitatea edificiului de­­cristal imaterial al unei strofe ca : Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat ? ; I. Negoiţescu, relevînd incandescenţa de magmă a „postumelor“, — ne atrag atenţia asupra mierii divine care se topeşte pe cerul gurii noastre. Cînd afirm că Eminescu a mîntuit, pentru sine şi pentru noi, re­torica inerentă a poeziei dintotdeauna, ştiu că minunea aceasta s-a pe­trecut şi cu Dante, şi cu Shakespeare, şi cu Hugo, şi cu Puşkin ; şi mă simit mîndru şi încrezător în destinul poeziei noastre, constatând că și Verbul românesc este apt pentru alchimia secretă care oferă omenirii 22971

Next