Viața Studențească, octombrie-decembrie 1977 (Anul 22, nr. 31-43)

1977-11-08 / nr. 36

Marți s-a sfîrșit singurătatea LUNGUL DRUM AL APROPIERII DE O VIAȚA DE OM Dan Andrei are 1,80 m și 82 de kilograme. Poartă ochelari și pare a se gîndi tot timpul la ceva. Viorica S. are 18 ani, 48 de kilograme și e mică de statură. Cine îi vede împreună este tentat să creadă că fratele își plimbă sora mai mică. Numai că pentru o vreme nimeni nu poate spune că i-a văzut plimbîndu-se îm­preună. Viorica S. este internată la Clinica I interne a Spitalului Spiridon din Iași, iar Dan Andrei este student în anul IV la Facultatea de medicină generală (Iași). Cei doi, pînă într-o luni din septembrie, nu s-au văzut niciodată și, ca atare, nu aveau unul față de celălalt absolut nici o obligație. Dar a venit acea zi nenorocită din septembrie cînd o ambulanță aducea în stare de comă o fată de 18 ani, căsătorită parcă din greșeală, care era bolnavă de la vîrsta de 8 ani și-și trăise prin spitale o mare parte a trimes­trelor ei de elevă. O boală tratată neglijent în faza incipientă se complicase periculos. In acea luni studenții din a­nul IV nu aveau stagiu. Așa că marți, Dan Andrei a găsit în salonul său o pacientă tînără, căreia i se făceau perfuzii de glucoză și insulină. I se părea o elevă nespus de singură, care mai găsea puteri să zîmbească și să spere. A rămas cîteva ore alături de ea și, fără să schimbe vreun cuvînt, a început s-o în­țeleagă, să spere cu ea, să devină trist cînd du­rerile reveneau. Pacientei i se fac analizele, se descoperă că are un singur rinichi hipertrofiat, că în urma infecțiilor făcute acasă se alesese și cu o hepatită pe cale de a da în ciroză. Din acel moment, pentru Dan Andrei a început lun­gul drum al apropierii de o viață de om. In fapt nimic nu-l obliga pe Dan Andrei să se apropie și să facă pentru tînăra pacientă mai mult decît îi cereau obligațiile sale de student. Să observe evoluția bolii și tratamentul, să în­tocmească fișe de observații, să-și noteze di­verse amănunte în caietul său de practică, dar mai ales să-și urmărească magiștrii într-una din nobilele lor încercări de a salva viața unui semen. FRUMOS ȘI BINE ARANJAT / FACI DIN COLIBA UN PALAT Aflasem despre eforturile lui Dan Andrei și despre prietenia sa cu Viorica de la colegii lui. Și într-o dimineață, cînd pe culoarele spitalului era o liniște de catedrală, acea liniște dinaintea vizitelor magiștrilor, cînd fiecare bolnav aș­teaptă ca sufletul la gură să afle în ce stadiu se află și cum i-a evoluat boala, am intrat în salonul 38, cu un halat pe umeri. Adrian șade pe marginea patului. Viorica, aproape de peri­oada de convalescență, coase un coș cu liliac pe o pînză albă. Dedesubt scrie cu ață roșie : „Fru­mos și bine aranjat / Faci din colibă un palat“. — De ce­ ai plîns aseară. Viorica ? — N-am plîns ! — Ba ai plîns. Și să faci bine să-mi spui de ce. — Au zis că mă vor muta singură într-o ca­meră. Și eu nu vreau. — Au glumit. Dar dacă ai să mănînci mai REPORTAJ SOLCRET mult decît ți s-a prescris, să știi că te mută. — Dar dumneavoastră n-o să-i lăsați să mă mute ? — Sigur că da. Dar trebuie să-mi promiți că nu mai mănînci în plus. — Mi-e foame ! — Medicamentele îți fac poftă de mîncare. Dar rezistă, chiar dacă-ți vine să te urci pe pereți, într-o bună zi Viorica a fost mutată. Dar peste o zi s-a reîntors la tînărul medic înalt și cu ochelari care zăbovește ore întregi pe margi­nea patului ei. — Cum a fost ieri la școală ? — Am avut niște cursuri. Ea știe că Dan Andrei este student în anul IV, dar îi spune medic, din motive care o pri­vesc, îi arată fotografiile de la nuntă. El ex­clamă: Oo, ce frumos îți stă mireasă. Ea rîde și coase fără să privească unde împunge cu acul. Vede pînza cu degetele. El îi vorbește despre școală. Ea coase și-l ascultă. Aveți dreptate, zice ea, și eu mă gîndeam să-mi termin cele 10 clase. Aș fi vrut atît de mult să pot termina 12 clase. Dar m-am săturat să tot dau teze sin­gură, o să aștept să ies din spital și mă întorc la școală. De la o vreme am început să uit. Dar aș vrea mult, mult, să-mi termin școala. Ai s-o termini, îi spune el. O să te faci bine, dar să ai grijă să te ferești de frig și de efort. Ea coase și-l privește atentă, de parcă ar vrea să desco­pere cît adevăr este în spusele tînărului și mai vîrstnicului ei prieten. — Mă ustură în gît! — Nu-ți fă nici o grijă. E din cauza soluției de suriol pe care ai luat-o ieri. — Yah, da’ amară mai era ! — Trebuia să pui și tu mai multă apă în pahar. Ea face o grimasă și el rîde. Aici pe urmă amîndoi. Parcă ar fi pe o bancă în parc, scăl­dați în soare, într-o zi, pentru stabilirea diagnosticului la ficat, i s-a spus că ar trebui să accepte o puncție biopsie hepatică. Cu un ac lung se înțeapă fi­catul și se scoate o bucată din țesut pentru a fi analizată. Familia ei a sfătuit-o să refuze cate­goric. Medicii n-au avut încotro și­ au rămas să aștepte o zi mai bună. Dar a venit iar tînărul medic, adică viitorul medic, s-a așezat pe mar­ginea patului și­ a început să-i explice, s-o în­curajeze, să-i spună că medicul Dumitru Dobre a făcut în viața sa mii de asemenea puncții și toate s-au terminat cu bine, că de această puncție depinde stabilirea diagnosticului și a tratamentului. A acceptat în cele din urmă, poate mai ales datorită încrederii tînărului ei prieten în magiștrii săi și totul a trecut cu bine. De atunci totul merge, într-adevăr, spre bine. CEEA CE NU SCRIE ÎN REGULAMEN­TUL PROFESIONAL Erau în acel salon mai multe femei bolnave și mai mulți studenți. Cînd vorbesc cei doi, se uită mai ușor durerile, mirosul de medicamente și zgomotul metalic al instrumentelor medi­cale. Parcă toți ar fi tineri și n-ar mai fi su­ferit niciodată de nimic, parcă ar fi prieteni de totdeauna, deși cei doi spun cu mîna pe inimă că în spital s-au văzut pentru prima dată. Dan Andrei ar putea să mai pună încă o dată mîna pe inimă și să spună că în nici un regulament profesional al studenților nu scrie să facă toate acestea. Și dacă totuși o face, o face mai ales pentru că va fi medic și pentru că într-o marți a lunii septembrie în salonul său de practică a găsit într-o stare de comă o fetiță de înăl­țime medie, care i se păruse nespus de singură, I Cornel NISTORESCU Tradiționalele minute ale pauzei studențești și două moduri de a le folosi. Primul, in care minutele au eficiență CERCUL VICIOS Haina nu face pe om, dar adesea îl trădează Am întîlnit zilele trecute, pe stradă, o studentă. Făcuse prac­tică în redacția noastră, aveam deci un motiv să-i dau bună­­ziua. Ea s-a oprit și m-a întrebat ce mai e prin redacție, ce mai combatem. Ce să fie, asta și asta, am răspuns eu stereotip. Dar tu ce mai faci ? Mai puțin stereoti­pă, ea mi-a comunicat un fapt important : mi-am cumpărat o pereche de blue-geans, la „ne­gru“, 900 am dat pe ei. Mi i-a și arătat, atunci îi luase. Am măr­turisit că-s frumoși. Buzunare tighelite, nasturi arămii, croială modernă — moda e modă, un lu­cru util rămîne un lucru util și, afară de asta, ne îmbrăcăm cum ne place nouă, nu cum le place altora. , Întîmplarea de mai sus, dacă i se poate spune întâmplare, n-are deocamdată nici o semnificație. Nici eu, atunci, pe loc, nu i-am dat una. Cîteva sute de metri mai încolo, tot gîndindu-mă, meschi­nul de mine, că 900 de lei sînt cam mult pentru o pereche de pantaloni (fie și Levis, și ameri­cani, și cu nasturi de metal), mi-am amintit cîte unele despre fericita cumpărătoare. Studenta noastră, merituoasă la învățătură, dealtfel, este al cincilea copil al unor țărani coo­peratori din Gorj. Ceilalți patru copii și-au făcut, fiecare, un rost, dar ea este singura care a reușit la facultate. E, cu alte cuvinte, mîndria familiei. Pentru că pă­rinții, s-o spunem, nu se scaldă în bani, cei patru frați o ajută și ei, cum pot, pe rînd , ba un pachet, ba o sută de lei, că fata e departe, la București, unde în­vață atîtea și­ atîtea. Și așa, cu un ajutor de la pă­rinți, cu încă o colegă pe cartelă, cu niște economii din bursă, eroina noastră a adunat, tot anul trecut, o sumă respectabilă, dacă e să ne gîndim la posibilități. Ce-a făcut cu banii, ați aflat. Să nu ne grăbim s-o condam­năm, să-i facem proces de inten­ție pentru cosmopolitism, pentru risipă, pentru faptul că — în fond — nesocotește un vis al ce­lor de acasă. Poate că lucrurile nu sînt atît de grave pe cît sun­tem­ noi tentați să le șarjăm, cu obișnuitul spirit critic mai ales în privința altora. Dar ea, stu­denta de care vorbesc, și-a cum­părat acești mult-visați-panta­­loni-albaștri dintr-un motiv cam ciudat, pe care n-a uitat, să mi-i spună. Mi-a răspuns în felul a­­cesta la o întrebare: „de ce ți i-ai luat ? Nu-s prea scumpi ?“. „Ba sunt, chiar foarte scumpi, dar eram printre ultimele din anul meu fără blue-geans. Și nu vreau să creadă fetele că n-am posibilitatea...“. Aici s-a oprit. N-am înțeles despre ce posibili­tate e vorba , că n-ar avea posi­bilitatea să și-i cumpere, că i-ar sta rău, că nu sunt de nasul ei ? Cine știe, deși dacă­ am vrea să aflăm cu tot dinadinsul, nici n-ar fi greu. Acestea sunt faptele. Haina nu mai face pe om de mai multă vreme, întîi, pentru că avem po­sibilitatea să ne luăm, în gene­ral, ceea ce dorim. Apoi, pentru că a dispărut sau e pe cale de a dispărea, tot mai mult, mentali­tatea esopiană a judecății după haină. Dar, dacă nu haina face pe om, uneori ca il trădează. Și în acest caz, e vorba de o tră­dare. Această merituoasă studen­tă s-a trădat pe sine și și-a tră­dat, de departe, părinții și frații. Nu știu dacă ei o să-i aprecieze pantalonii albaștri. Poate da, poate nu, depinde cît de umblați sunt. Ce e sigur e că niciodată n-o vor înțelege. 900 de lei, ori­cum ai lua-o, cu mentalitatea ță­ranului sau a orășeanului, rămî­ne o sumă prea mare. Chiar pen­tru răscumpărat un complex, chiar pentru cumpărat o egalita­te în raport cu alții. Și, ceea ce e mai dureros, pentru cumpărat o falsă egalitate în raport cu alții. Mihai TATULICI . Viața studențească ■ Despre cum ptate ajunge cartea motiv de deprimare Dacă ești boboc și te-ntrebi cum să împrumuți Cărți de la Biblioteca de­mprumut a I.M.F. Bucu­rești, te întrebi degeaba, pentru că nu ai ce împru­muta. Dacă totuși vrei să inprumuți, împrumuți vreo două-trei sute de lei și cu ele iei uryl.R.R. (magică prescurtare a anatomiei scoasă sub redacția profe­sorilor lagnof, Riga și Repciic). Dacă vrei toate volu­mele, faci în continuare im­prumuturi și le ai. Colegi mai mari care să te ajute să-ți completezi cunoștin­țele găsești sau mai bine fii te găsesc ei pe tine. Apare „omul (la) negru", care vine să-ți ofere în condiții avantajoase : nici eu să nu pierd, nici tu sa nu cîștigi, că și eu am cumpărat­ tiî. Dacă „omul negru" e prea negru la su­net, te oprești, cum zice și melodia „Black is blac­", 250 și gata, nici un franc pe deasupra. Problema e de mai mult timp. Cauzele, cunoscute și orhicunoscute. Cite I.R.R.-uri se găsesc de fapt în Biblioteca de împrumut a­­ M.F. București. De fapt, nici unul, pentru că ceea ce mai există sunt fantome de cărți, schelete pur și simplu. Pentru că în ce fel ar putea fi altfel numite a^ste victime ale pasiunii violente pentru studiu a unor colegi de-ai noștri ormoRon rămase cu 50-60 de pagini In total, mai sînt 20 de foste cărți, 20, rețineți, pentru 1000 de studenți din anul I plus cîteva mii în celalți ani. Cum s-ar putea găsi o modalitate de împlrnire ? Poate cu calcula­torul electronic și acesta la un tip special. Poate o pagină la două persoane și, pentru ghinioniști, coperțile și tabla de matei­. Și dacă ar lipsi doar I.R.R.-ul, dar în suferință s înt fiziologiile, farmaco­­logiile, histologiile, ajunse pur și simplu motiv de deprimare, cum declară tovarășele bibliotecare de la împrumut. Și, totuși, unde sunt cărțile ? (pentru că în fiecare an biblioteca cumpără aproape de o jumătate de milion cărți). Să spicuim din listele ma­rilor restanțieri, cei care uită că volumele nu le aparțin. Cap de listă și campionul indiscutabil al restanțierilor este un șef de promoție, un student de 10, care a reușit performanța incredibilă de a reține din trei biblioteci vizitate di noi peste 20 de volume de carte, ii înțelegem lăudabila pasiune a cititului cu folos : e mai ușor cu toate cărțile decit fără ele. Deci, Dan Gheorghe Andrei, pentru că despre el este vorba, reține : fiziopatologia, O.R.L., prope­­teutică, puericultura, biochimia, endocrinologia, morfopatologia, istoria medicinii și multe alte cărți ultrasolicitate. Se reține din 1973, 1974, 1975 etc. Împreună cu întregul colectiv al bibliotecii, il rugăm pe strălucitorul nostru coleg să­­e gîndească și la mediile altora și să restituie volumele „deținute". Măcar acum, la absolvire. La mice distanță urmează Elena Marioni, un set complet de cărți de anui V« chemată cu telefoane, telegrame și scrisori, toate rămase in stadiul de chemări. Poate îi pasiunea ei pentru îm­prumutat și citit va împrumuta și citi și o „Viață stu­dențească". Și astfel poate se va aduce înapoi. De aici încolo urmează un întreg pluton : Cornel Tudo­­rică, o farmacologie din 1974, Mihai Timuș, absolvent 1976 (I), care are de adus cărți luate în anul II și III ; Arbore Stănciulescu, tot absolvent, cu o semiolo­gie de Goia (carte foarte rară), luată din 1974 ; Valentin Voinescu, cu fiziopatologie de Heilmayer ; Vasile Dănuț, cu cărți luate din 1974 ; Jean Vărzaru, cu două prețioase volume de clinică medicală , Lucian Rădulescu, absolvent de trei ani (ce se-ntîm­­plă, doctore ?), cu o psihiatrie cu tot... Și lista ar putea merge mult și bine înainte, cu exemple de supărător egoism. Bineînțeles, amenzile curg, dar cărțile nu se mai pot recupera. O sută de mii de lei, aceasta este cifra amenzilor aplicate anual, deci un sfert din fondul de carte cumpărat intr-un an se pierde definitiv. Dealtfel, se pare că e și avantajos să fii amendat. Pierzi un l.fL.R., ești amendat cu 100 de lei și o vinzi la negru cu 300. Cîștig net : 200 lei. Cauza principală a acest­ei situații este lipsa de hotărîre în sancționarea celor care nu respectă cartea și colegii, a celor care iau cărți și apoi „uită", ani întregi, să le restituie. Desigur, la sfîrșitul facul­tății ești obligat la „lichidare" să iei viza biblio­tecii. Dar dacă ai ținut 6 ani o carte fără consecințe, ar însemna ca numărul cărț­ilor bibliotecii de împru­mut să atingă cifre arizonc r""­­e, pentru a-ți cultiva în liniște egoismul. Și fandiști vorbeam de lipsa de hotărîre, ne întrebăm : în al­te ședințe de an sau de consiliu de la I.M.F. s-a discutat cu studenții și s-au luat măsuri pentru ca marii restanțieri ai bibliote­cilor să fie sancționați ? O soluție ar fi îmbunătăți­rea activității de editare și reeditare a cursurilor. La multe discipline editările și reeditările sînt rare, deși cererea rămîne în con­tinuare ridicată. în plus, ti­rajele sînt fanteziste, nu țin seama de numărul real de studenți și de faptul că o nouă carte universitare­­ la Medicină, disciplină atît de bogată în concurs­uri, interesează multă, foarte multă lume. Ce se po­­ate spune despre cît de bun e un tiraj cînd o carte­­ de 3000 de exemplare se vinde in cîteva ore. Cităm din best-sellersuri : Cli­nică medicală de prof. Ion Bruckner, Clinică medi­cală de conf. Pompilian, Semiologia profesorului Mihai Anton, Fiziologiile pr­ofesorul Groza ș.a.m.d. Cărți care ar trebui poate reeditate anual, „cărți decisive" pentru formarea u­nui medic. Până la rezolvarea unor di­ficultăți — pare-se obiec­tive — cu care se confruntă litografia I.M.F., rămâne ca un subiect de meditație p­­entru asociațiile studen­ților comuniști din I.M.F. Buc­­urești, pentru colectivele studențești, egoismul unor c< >legi care uită că fondul Bibliotecii de împrumut ap­­arține și celorlalți nu numai lor. Un subiect de m­­editație dar mai ales de acțiune neîntîrziată. Adrian Pintea Deci, să recapitulez. Va să zică, ce știu pînă acum despre Adrian Pintea ? Are 23 de ani și este stu­dent la I.A.T.C. în ultimul an. Bun ! S-ar fi apucat de teatru din­­tr-o întîmplare. „Știi, sună ca în­tr-o fabulă cunoscută, dar așa a fost, îmi pare rău că nu pot să-ți spun ceva mai original. într-a 11-a de liceu m-am dus la I.A.T.C. să-l susțin pe un prieten al meu care avea o restanță. El mînecă în sală să-i m-a tras de dau replica. Ion Ieremia, că de el era vorba, și-a luat examenul­ de regie iar eu m-am „molipsit de teatru“. Bun, și mai departe ? îmi dau seama că altceva îmi trebuie pen­tru portretul ăsta. De fapt, nici nu știu bine cum să-l fac. Mă uit în carnet și văd că de abia am notat cîteva frânturi de frază și mai multe semne de întrebare. Un mare semn de întrebare este pen­tru mine dacă va ieși ceva din toate acestea. De mai bine de o săptămînă alerg după Adrian Pin­tea, cînd la I.A.T.C., cînd la Cas­sandra, cînd la Municipal, cînd la cămin. Omul ăsta e mai greu de găsit decît un bilet la „Leonce și Lena“. Cum zic, într-o săptămînă, n-a fost chip să stau de vorbă cu el nici măcar un ceas întreg. La Institut, peste putință să-l prind. Zice : „vino la Pescărușul , diseară și stăm acolo de vorbă“. Așa mers documentarea. Intre două re­a­petiții la Cassandra. Intre două scene din Pescărușul, între cursul de Istoria teatrului și ora de Miș­care scenică. Nu, hotărit lucru, nu cred să iasă cine știe ce. Asta-i și părerea lui Adrian. Mi-a spus — lasă-te păgubaș, ce rost are ? Nu iese nimic cu mine. Cînd credeam că l-am convins, imi zîmbește și zice : știi ce­l mai bine nu scrie nimic. Zici că nu ți-a ieșit. Aiuzi vorbă ! între actul II din „Interviu“ de Ecaterina Oproiu, unde joacă rolul lui Vla­dimir, fiul unei avocate lozincarde și prima scenă din „Pescărușul“ — rolul lui Treplev, mi-a povestit o jumătate din viața lui, adică ce și cum s-a întîmplat de a intrat el la I.A.T.C. Despre cealaltă jumătate, adică despre cei patru ani de stu­dent la Actorie nu suflă nici vorbă. Printre picături apuc să no­o­tez că mai-nainte vreme habar n-avea că într-o zi îi va veni ideea să dea la teatru. Uite că totuși a intrat. A jucat în Unchiul Vanea — Astrov. La examenul de regie a jucat Hamlet, apoi Tuzenbach în Trei surori. La A.T.M. — în Ex­cursia de Teodor Mazilu. Recent în piesa Avram Iancu de colegul lui­ Mihai Mănuțiu, regizată de alt co­leg, Alexandru Dabija. în această toamnă numele lui figurează în două piese de pe afișul Teatrului Bulandra și în Oedip salvat, de Radu Stanca, la Cassandra. Poftim, și el zice că nu-și amintește des­pre studenție decît faptul că la pri­ma repetiție a intrat cu piciorul într-un cui. Cînd i-am pomenit de prejudecata că I.A.T.C.-iștii ar fi boemi s-a făcut foc. Ce boemi ! Ce boemie ! Ar trebui să vină cel care crede asta să vadă cît transpiră un student de la actorie, cît timp are el să mai fie boem. Dacă vezi pe stradă unul de-ai noștri care vor­bește singur și se uită tot timpul la chipurile oamenilor cu aerul că a­­tunci ii descoperă, să nu te miri. După 12 ore de repetiții pe scenă te întorci acasă și o iei de la capăt singur, cu sau fără oglindă. Nu-ți mai arde de nimic. Pe urmă mai e și obsesia asta a personajului. Te chinui enorm pînă-1 găsești, pînă îl „prinzi“, pînă „intri“ în el. Mergi pe stradă și te gîndești la el ; mai tirziu faci eforturi să te porți nor­mal, așa cum ești, într-atit te pă­trunde. Totuși eu zic să renunți. N-are rost să scrii despre mine. Petre BRAȘOVEANU Eroul nostru in „Pescărușul“ de Cehov (regia : Liviu Ciulei) . .. al doilea, în care nu știm cu siguranță în ce constă eficiența. Se pare însă că muzica are, oricum, mai mulți adepți decît „șueta de culoar“. (Foto Ilie Pandele) .... \mm 11 iphi ■iii—■«j-.j.'wiwwiaiJWKiij jiimi ian Colegialitatea la nevoie se cunoaște Mihail Moldoveanu (fost coleg de an) . Nu s-a prezentat la niște examene în toamnă. Cred că a avut probleme per­sonale. Costel Cliper (fost coleg de grupă) : Nu prea știu ce s-a întîmplat. Probabil că metoda lui de a se pregăti nu a fost prea bună. Costel Ghiță nu se numără printre cei care au venit din întîmplare la secția de Tehnică a transportului și telecomenzi feroviare a Facul­tății de transporturi din București, înscrierea lui la concursul de admitere nu a fost dictată de vreun capriciu al părinților și nici nu a fost consecința unei decizii pripite, luate în ultimul moment, înainte de a fi student, el s-a numărat printre elevii unui liceu industrial de căi fero­viare și încă de atunci optase definitiv pentru o facultate de acest profil. Accidentul lui Costel Ghiță nu se poate explica, deci, printr-o criză de adaptare, ca la alții. Oricîte comentarii s-ar face pe seama repetenției lui din III, nimeni nu poate afirma că el ar fi victima propriilor in­consecvențe. Toți cei care îl cunosc sunt de acord că pregătirea în asalt, superficialitatea și chiulul îi sunt străine. A terminat liceul cu media ge­nerală 9,60. Mai mult, în primii doi ani de fa­cultate, el s-a numărat printre studenții, să re­cunoaștem, exemplari la Politehnică, preocupați de a nu-și lăsa nici un examen pe toamnă. Fără a fi avut rezultate de excepție, Costel Ghiță a fost bursier în primii doi ani și, în urm­a unei medii de 7,38, bursier și în III. Colegii l-au pri­vit în acești ani ca pe un student deosebit de serios, iar cadrele didactice l-au apreciat, în­deosebi, pentru consecvența cu care a frecventat cursurile și seminariile, pentru temeinicia și rit­micitatea cu care s-a pregătit. Dar, spre sur­prinderea generală, la finele anului universitar 1976—1977, cînd să treacă în anul IV, după trei ani fără probleme, Costel Ghiță rămîne repetent. Secretara șefă a facultății : Cînd am observat că nu este notat la două exa­mene, nu mi-a venit să cred. Am bănuit, pur și simplu, că profesorii au uitat să-i treacă notele în registru. Conf. ing. Alexandru Neagu (titular al uneia dintre cele două discipline): A mun­cit atît de serios în timpul anului, nncit, pentru el, examenul ar fi fost o simplă formalitate. Dar Ghiță nu a apărut nici în vară, nici în sesiunea de restanțe și nici la prelungirea de sesiune. Firește, după aproape două luni de la deschi­derea noului an de învățămînt, foștii colegi de grupă și de an i-au remarcat absența. Cei mai mulți știu cu precizie care au fost cele două dis­cipline la care Costel Ghiță a capotat. Alții, nu. Pentru toți însă, eșecul lui Costel Ghiță a fost un eveniment surprinzător. Și, din păcate, tot pentru toți, o surpriză și atîta tot. Deși, recapi­­tu­lînd evenimentele, se va vedea că accidentul putea fi evitat dacă cei din jur ar fi fost alar­mați de ceea ce se întîmpla cu unul din cei mai serioși studenți ai anului. Costel Ghiță a căzut la examenul de Mașini electrice. Avea po­sibilitatea ca în sesiunea din vară să se prezinte din nou la acest examen, într-un întreg semes­tru, însă, nici unul dintre colegii săi nu a în­cercat, cum ar fi fost firesc, să afle dacă Costel Ghiță se pregătește sau nu pentru restanță, dacă întîmpină unele greutăți, dacă are nevoie sau nu de un ajutor. Apoi, în vară, nu s-a prezentat nu numai la Mașini electrice, ci și la Material rulant și tracțiunea trenurilor. (Titular : conf. ing. Alexandru Neagu). Nici de astă dată, co­legii săi nu au considerat că este necesar să in­tervină, deși un asemenea lucru pentru un stu­dent care nu ridicase pînă atunci probleme tre­buia să atragă atenția, să aducă cu sine inter­venția promptă a colectivului. După ce eșecul său la Mașini electrice nu a fost discutat cu prilejul analizei rezultatelor sesiunii din iarnă (argumentîndu-se că Costel Ghiță, student bun fiind, nu era cazul să fie supus unei analize critice), după ce în tot cursul semestrului doi, colegii de grupă sau de an nu s-au interesat de situația sa, ieșirea din anonimat s-a petrecut abia la deschiderea noului an de învățămînt, atunci cînd anul i-a remarcat absența și era realmente prea tirziu pentru a se mai între­prinde ceva. Cum aproape toate răspunsurile sînt identice, să transcriem doar cîteva. Sorin Mateescu (fost coleg de an, vecin de bloc și cel mai apropiat prieten al lui Costel Ghiță) . A tot amînat pregătirea. De ce ? Nu știu. Nu l-am întrebat. Lucian Alexandrescu (fost coleg de grupă) : Poate s-a petrecut cu el ceva. Dar nu cred că a avut un mare necaz, fiindcă venea la școală. Era un om de bază al grupei. Sorin Vasilache (fost coleg de an) . Cred că a picat la examenul la care, de fapt, nu s-a pregătit. Am rămas surprins cînd am auzit. Nu știu ce s-a întîmplat. Un om, un coleg, un prieten a avut la un exa­men, nici măcar la un examen-cui, un eșec. Un eșec căruia, în mod ciudat, nu i s-a acordat importanță. Nici măcar de către cei mai apro­piați prieteni, foști colegi de liceu, care știau că un asemenea accident la Costel Ghiță era ieșit din comun. Nici măcar de către membrii birou­lui A.S.C. de an care, chiar dacă au șovăit să-l considere pe Costel Ghiță alături de „fenome­nele negative“ ale anului, aveau obligația poli­tică și morală de a discuta cu el, de a încerca să vadă cauzele accidentului și să-i întindă o mină de ajutor. Milică Tupan (secretarul A.S.C. de an) : Costel Ghiță a fost un om foarte serios. Nu puteam să facem noi un caz pentru o singură restanță. Nu puteam să-l ajutăm cu forța. In realitate, nimeni nu a încercat să-l ajute pe Costel Ghiță în vreun fel. Unii bănuiesc că s-a întîmplat ceva, ceva ținînd de viața sa per­sonală. Alții, că eșecul de anul trecut se dato­rează oboselii. De fapt, cu eroul nostru lucrurile stau mult mai simplu. Costel Ghiță , în viața mea nu s-a în­tîmplat nimic deosebit. La disciplina la care am căzut în iarna anului trecut, mi-am pierdut parcă „direcția“. Simțeam că nu înțeleg ceva, ceva esențial, și din această cauză mă încurcam în detalii. Apoi, mi-am pierdut încrederea în mine. Cu atît mai mult era necesară intervenția celor din jurul lui, intervenție atît de necesară cînd un om se află în cumpănă. Costel Ghiță n-a cerut ajutorul nimănui. Odată cu încre­derea în el și-a pierdut și încrederea în prie­teni, în colegi. Pentru aceasta el poartă o parte din vină. Dar vinovați sînt și colegii și prietenii săi, foștii săi colegi, pentru că, deși știau despre Costel Ghiță că e o fire mai închisă, deși îl știau un student bun, după sesiunea din iarnă, n-au încercat să afle ce se întâmplă cu el. Cînd au încercat după ce Costel Ghiță a rămas repetent, era prea tîrziu. Să sperăm că această situație va constitui o secție exemplară nu numai pen­tru Costel Ghiță, ci și pentru colectivul anu­lui IV, secția Tehnică a transportului și teleco­menzi feroviare a Facultății de transporturi București, o secție de colegialitate, mai ales. Sorin Roșea STANESCU Viața studențească 7

Next