Viața, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 244-272)

1941-12-01 / nr. 244

Paginna 2 a WfjOüLurf 3EK2UI £* ’ '*«?> ^®f3S3S8^.i;J5 _____________mammm_____-_____ Povestea Jenicăi -I Jenica e o fată drăgu­ță, cu o pri­vire veșnic mirată de copi, — deși Jenica are azi douăzeci și opt de ani — cu o diplomă universitară și cu un chef necurmat de a râde­­a orice fir cu un cuvânt o fată simpatică. De demu­lt de râuri abia se înscri­se la Litere, Jenica primea mereu scrisori de dra­goste, buchete de flori și cutii de bomboane de la băeții care i-au făcut an de an, curte. După ce a terminat facult­tea, a intrat funcționară într'un minister și a cunoscut acolo un coleg mai vârstnic pe care l-a îndrăgit. In b­­­aut furească cu el, Jenica, a început su­s, visuri frumoase și pu­mu ir fi. Dar lunile au început să treacă și după ace ei au început să treacă ți anii, dar Jenica tot nu se mărita. Dacă ar fi stat de vorbă cu ea în vre­mea aceea, Jenica i -ar fi răs­puns blând dar hotărât, că iubește și că orice gânduri ar avea el pen­tru ea, n'o va interesa niciodată la băi Acum un an și jumătate, m’am dus zi la Jenica, Am găsit-o K­A­SA­ M­A Lupu de vacă, cu tăefet de casă, Rasol cu sos tomat. Siii lotu cu m­Ui meladă sau Prune la cuptor, ȘARLOTA Se unse fundul și pereții unei forme și se îmbracă cu felii sub­ firi de franzeluțe, astfel că după coacere aveț­i o a doua formă: se umple forma cu marmelada de mere și se acoperă cu bucățele de m­ez­ce pa­ne; se pune pe un foc dul\, sa ac­oper­ă forma cu un ca­pac t,­ pla ce tija se pune jă­ratec, se coace treizeci de minute apoi se lăste-aa­ uă pe servit și se dă la masă.farfuria de BETETA SAPIENTULUI DE CASA Am socotit util sa repetăm, de­oarece săpunul e unul dintre pro­­duse le cere «tăi trebuitoare casei, iar în comerț se găsește greu și la un preț puțin accesibil oricărei pungi. Se face în două feluri­•­­­i leșie sau cu sodă cauHică. Primul e iud­i bun deoarece­. o.l e economic; b) cănii spălăm cu el un fac ru­fe,er c) iese în cantitate dublă aproape (la 1 har­ de grăsime iese vreun kg și 50 săpun), Iată ambele rețete: I. SĂPUNUL CU SODA. Măsu­ri 1 kgf, grăsime (orice vest rămas de la bucătărie), tu­ kgr. sodă caustică, 2,50—3 litri­ apă, 1 lingură sare de bucătărie care ajută la întărit și la limpezit său punul, 1 mână m­ică (ismă creață) s­au pelin (se cumpără atunci când nu l-am strâns din vară, dela drogue­­o­ri care-i dă un miros plăcut Și culoare mai frumoasă (puțin verzue). Prepararea. Se pune la fiert într’un ceaun (tuciu smălțuit sau vas de aramă spoită) 2 litri­ apă (e­ra comanda­­bilă apa de ploaie sa­u zăpada topi­tă) să clocotească, atunci când dă în clocot se adaugă grăsimea (seul singur dă un săpun mult mai bun, dar nu poate fi vor­ba acum despre ceva); după grăsime punem ver­deața și soda caustică­­ pe care, am dizolvat .o înainte în puțină apă­­ caldă) adică în vreo vatră, și o turnăm dizolvată în vas puțin câte puțin­­i oc fi­ți plini de lacrimi și printre aspine mi-a spus că s’a «despărțit».­­ „Pentru că l-am­ăspuns tristă Jenica,plictisit», mi-a Era în seara aceea o serată și i-am propus Jenicăi să ne ducem a­­colo. A refu­zat, dar am insistat și am luat-o pe sus. La serată l-a cunoscut pe Mihai. A doua zi era Duminecă și Mihai a venit acasă la­ ea. Peste o săptă­mână s’au logodit, Jenica plângea și era convinsă că o face ca să audă celălalt și să se întoarcă) iar peste alte două, am fost invitată la nuntă. Jenica are astăzi un copil drăguț de patru luni, o gospodnă (și-a părăsit serviciul) într’o casă încăpă­toare și­­ fericită, alături de un soț cult și, manierat, atent și mereu în­drăgostit. E frumoasă povestea Jenicăi și ea poate lumini multe suflete chi­nuite de întunericul atâtor așteptări înșelate și pustii. La capătul o­rcărui drum, aș­tap­­tă cineva, și oricât de întunecos și greu ar părea el, lumini care îl în­­ci­de e veșnică, frumoasă, curată. Viorița Musai . In timpul fierberii se mestecă încontinuu cu o lopățică de lemn. Lanoi începe să se umfle, adăugăm cele 3,4 l, apă rămasă. Sarea, se pune aproape de sfârșit Vedem Cănd e Pata, atunci când se strânge, pe marginea vasului Și când luat în mână Se face ca un cocoloș. Sarea scoate la suprafață ieșin; ăsta-i sem­n că săpunul nostru e gata Ii dăm jos, când încercat, vedem că se strânge la un loc și e lucios (Sticlos). Dacă e sgrunțuros îi mai trebu­ o grăsime. După ce e gata se dă jos, se cu­răță lopățică și marginea vasului, apoi se toarnă fie într’o albie de ras , fie într’o lădiță dreptunghiu­lară sau pat­rată (ca să aibe o for­mă frumoasă). iiei fie ele mia se așterne în lă­­diță , pânză ele fac mai uzat. E bine ca săpunul să se ia­­­ proaspă­t, cu o sfoară tare și subțire sau cu o­­ armă subțire, care la capot are două mânere de lemn. După fă­­re se­mn f1 e la uscat în pod sau într’o cameră uĂ Pâi­gt. Se usucă foarte b­ine în cenu­șe. aceasta absorb­/**, apa îi transmite; potasiu­ II. SĂPUNUL CU LEȘIE. Mă­­surile: 1 kgr. grăsime 4 l. leșie concentrată, apoi restul d­e la celălalt. N­blul de pr. petru re e la fel ca al celuilalt. Leșia concentrată, se prepară din cenușa, de ciochie de porumb ( cea mua bună), din cenușa de coardă de viță de vie, din cenușa de lemn de salcâm, ste­jar, din cgr. lan sălbatec­­ unde se găsește­ 9- a [UNK] m. d Se face: a) cu apă clocotită turnată peste cenușe și atunci se numește cenușe vie b} cu a­pă verg, când se numește leșie moartă și se întrebuințează a bea după două zile,­­ f„i se încearcă fie cu un Qu Proaspăt nespart care Puf în ea tr­ebue să rămână deasupra; dacă se afundă, ieșit, e slabă, fie cu un Pu­f de la o pasăre; dacă leșia îl di­zolvă imediat, e bună. a Trei sferturi de veac a făcut de cina încetat din viață profesorul și filologul român ardelean Aron Pumnul, acela care a luat parte activi la miș­carea culturală a Românilor din Buco­vina (1818—1868). Ardelean de origină, Aron Pumnul a devenit după revoluția de la 1848, buco­vinean cu tot sufletul. Se refugiază de la Blaj, unde era profesor, la București și Iași, iar de aici se retrage în Bucov­na stabilindu-se la Cernăuți. Aci a fost­­ bin­e primit în casa o pi­al­etă a boeru­­lui Eudoxiu Hurmuzachi, cu care în­cepu să dicteze, ca într'un parlament,­­ soarta poporului român. In Cernăuți redactă primul ziar româ­nesc «Bucovina» (1848—1850), făurind din el farul unității culturale românești. In coloanele acestui ziar se întâlneau și se luau la întrecere, întreținând fla­căra naționalistă, cei mai de seamă scriitori ai secolului al XIX-lea. Cu Alecsandri, Kogâlniceanu, D. Bolinti­­neanu, Gh. Bariț, alături de contribuția fraților Hurmuzachi. La liceul german din Cernăuți Aron Pumnul a devenit profesor de limba română, singura catedră, de altfel, până atunci, unde a fost respectat și mult iubit­e­e elevii săi, printre cari și Mih­ai Eminescu' El a fost acela care a schimbat numele ace­l­­ elea, avi Eminovici în Eminescu,ș pe care l-a a­­jutat tot timpul cat s’a aflat in apro­pierea sa. Activitatea lui Aron Primul în Cer­­năuți, a fost enorm de import­an­t ca și a lui Gheorghe Lazăr în București, s-­ a luptat, fără preget, in direcția re­deșteptării conștiinței naționale a Ro­­mânilor bucovineni Prin activitatea sa școlară, Aron Pumnul mai este însemnat și prin aceia că a răspândit ideile sale națion­le și culturale. El a publicat vestitele manu­ale de limba română, pe care lee-a nu­mit «Lepturare». Acestea era­u un fel de antologii de is­orie și literatura o­­înnită. In domeniul filologic, el este autorul teoriei analogiste, care pe atunci a avut mare trecere, cu privire la orto­grafia și lexicul­ Ub^nimmanc. El căuta si dea limbii noa^Kt^tt^Lai o orto­ H ■ întemeiată­­ de analogie. Renumele,un de apostol al românismului din Bucovina, l.au întu­necat aceste teorii linguistice. El susți­nea să românizeze neologismele( alcă­­tuindu-le din cuvintele existente f­lus sufixe, ca­­ ciinti sau­­ mânt. De pildă, psihologiei, -i zicea sufletământ fiindcă era studiul sufletului, gramaticei, fiind­că se ocupa cu studiul limbei, îi zicea limbământ ș. a.­ m. d.; iar tur­n­ele nouă voia să le refacă după regulele fonetice vechi, de pildă cărăpter pen­tru caracter ș. a. Introducerea acestor teorii, insă, a provocat, atacuri chi­n din partea lui Vasile Alecsandri Glu­mele acestui poet, ca și ale altora, au dat lovituri mortale acestei teorii, care nu a fost adoptată de marele public. Cu toată neizbutita sa teorie filolo­­gică, totuși Aron Pumnul, are marele merit că, in mișcar­ea mațională și cul­turală, a fost alături de familiile Hur­­muzache fiind socotit ca unul din ini­țiatorii redeșteptării sentimentului na­­țional la Românii bucovineni TRANDAFIR LA IIA-ȘIRIANUL . COMEMORĂRI ARON PUMNUL. Șaptezeci și cinci de ani de la moartea naționalistului bucovinean I. l­.Vlt.Ml Prizonier bolșevic Serg. Popescu Ghimpate Stețian (PP) T F­ACIURI CARll J­,OUL D. ț­­. Iovinescu, criticul și ro­­m­ancierul sărbătorit deunăzi în cei fc0 de ani ai săi, este unul din scrii­torii cei mai fecunzi ai vremii no­a­­stre. Iată o nouă carte seri­e de d­ la put u timp după monografia Titu Maiorescu. Al patrulea volum din ciclul atât de gustat al Memo­riilor d-sale srb titlul: Aquaforte. Intr’o prezentare ce merită a fi subliniată, cartea, ne este oferită de editura Contemporană. Un volum de compact, cu o diversitat de ca­pitole ce atrage atenta ca un ro­man. D. E.­­inescu continuă atât seria de portrete din Memorii, cât și acele p­­r­ime momente și ciudă­țenii surprinse din viața literară, ca plinul viu al ironisitului. Scene din v­i­ata de >n«HPB»ivre, momente din viața literară, figuri și profiluri dintre personalitățile noastre artis­tice, disociații și prezentări — iată din ce e compus acest bogat volum al d-îni L­­>vib­escu.­­nsc m M­ f. ibpî­ J Cruciada împotriv­a bol­­șevism­ului Pentru o cât mai adâncă cunoa­ștere a Comunismului și a Iudeo­­masoneriei, toată lumea va trebui să citească: Iudaism, Comunism, Francamaso­­nerie, de Gh. N. Dumitriu. Un volum de 130 pagini lei 50. Se găsește la librării sau la edi­tura «Eminescu» str. Anghel Sa­­ligny nr. 2, București. Asceza se intitulează volumul de poezii al d-lui MARin RADU VOINEA apărut în Colecția «Convorbiri Literare». Autorul evocă frumuseți artistice rare,­ împletind dintr’o lim­bă românească cu totul lipsită de impurități, versuri care surprind lumea noastră literară. Firul cro­nicii, lumea năpraznică a balad­ei subliminaU și imaginea cultivată de poeții mai nou’i, precum și o formă proprie, fac din volumul de versuri al d-lui Marin Radu Voi­­nea cartea în jurul căreia se vor colecta preocupările intelectualită­ții noastre literare Numai după câteva zile deja apariție 60 b 8 A cartea d-lui ALEXANDRU CONSTANT a fost epuizată in fața acestui fapt ediția II-a a fost pusă sub tipar și se va găsi în curând în vitrinele librăriilor . Vi­­f k 'mm o șezătoare a t­itu<hului Fenomenul literar incepe să se lim­pezească. Duminică, in loc de obișnuita avantă premieră, va avea loc la Teatrul Na­­țional, o șezătoare a poeților tineri. Unul dintre gânditorii de autentică substanță, din tânăra generație,­­ Constantin Noia, va conferenția despre poeții contemporanității. Este un semn nou. Este un semn bun. In prim rând, scriitorii încep să iasă din turnul lor de fildeș, și să ia contact cu marele public. Acea restrânsă elită care urmă­­rește activitatea poeților, n’a dezertat desigur din climatul suav al paginelor revistelor, unde poeții s'au mai strecu­rat — cu toate negurile războiului din când in când. Totuși, poezia are o misiune mult mai înaltă. Ea trebue să facă puntea de legătură intre viața cea aspră de toate zilele și lumea supra, sesibilă în care numai in timpul de răgaz, de liniște, îndrăznim să ne cu­fundăm. Poezia este ea insă o vale me­sianică pentru a-i face pe om să cu­gete — dar mai ales să s­uta fi $ă Ue mai bun. Ori, în vremea noastră, feno­menul literar a inregistrat, o vădită ca­­rență calitativă a poeziei —­­; c* un firesc colorat, o îndepărtare a cel n­ori­ U de cărțile visăt­or­ilor. De aci și suc­­cesul romanuluii. Și totuși, in ciuda a­­cestei mentalități, există oameni multi cari iubesc poezia, ln noțiunea aceasta, care închide acel romantism pe care-l dorește orice structură de nuanțe sub­tile, de tonalități muzicale, este un în­demn Și o vagă promisiune de avânturi și înălțări serafice. Acum câțiva a­ni, se organizau mul mai des șezători literare. Sălile erau totdeauna pline, și ceia ce este mai semnificativ — nu numai în Capitală, ci și în provincie, unde se presupunea o mentalitate mai opacă, o neîncredere, un oarecare pesimism in privința pro­­ducțiilor poeților tineri. Mai mult decât atât, în Capitală, poeții începuseră șe­zători in sălile de festivitate ale mari­­lor licee. Succesul lor coincideau cu a­­devărate biruințe întotdeauna. Prin a­­ceasta apropiere a cetitorului, se umple un gol și se creiază acel început de a irh­acta întoarcere la slova înari­pată, care a făcut farmecul deccenilor de entuziasm literar pretutindeni. Șezătoarea de Duminici dla Teatrul Nați­ai, inaugurată de­ d.­­Liviu Re­­brean , dovedește c­a­ auHorii rămân ace ii făclie­­ri ser sa trezească dela culturii vatin­e. g) de sperat că mi va f­­­i pomeni izolat, și cu adeziunea publicului prin fapta sa concretă, va fi cel mai bun gir pentru verificările cari s’ar impune. r.i. ft. Ui ii ia «ari arhiereului Platon Ciosu Pentru cinstea lui, pentru bună­tatea și mai ales pentru slujbele lui înălțătoare, arhiereul Platon Cio­­cu Ploeșteanul, vicarul Sf. Patria hii nu poate fi uitat. Au trecut șapte ani de la moa­tea lui neașteptată și năprasnică. A lăsat î­n urmă dureri,­„nu numai în sânul familiei, dar și în iramite ,uturor credincioșilor și preoților cari l-au cunoscut. Un parastas pentru pomenirea su­fletului său bun a fost săvârșit Sâm­bătă 29 Noembrie a. c. la Mănăsti­rea Cernica, unde este înmormântat între ceilalți preasfin­țiți arhie­ri și mitropoliți. Dumnezeu să-l ierte și să-l o­­dihnească cu sfinții săi, și veșnică să-i fie pomenirea. Decembrie 1941 CALENDAR ISTORIC VIEȚI FAPTE DIN TRECUT 30 Noembrie 1561. — loan Vodă Des­­pot, domnul Moldovei (1561-1565), po­runcește, pe tonul unui moștenitor care a răbdat prea mult, să i se prin­­dă numitul Alexandru Lăpu­șn­eanu, Uzurpator al Moldovei sale: «loan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Moldovei, sănătate ție la­ cel ve­rd­e, staroste, credinciosul nos­tru. La primirea scrisorii noastre de față, îndată fără zăbavă, vei călări cu oastea ta la țărmul Dunării; și cu obișnuita-ți sârguință vei încerca să prinzi pe acel ticălos de Alexandru și pe tovarășii săi, și mi-i vei triple­te viu sau mort și nu­ ți va lipsi mila noastră. Și mângâie pe oameni aceia din partea mea. Daca Dumnezeu a­­totputernicul îmi va fi într’ajutor, voi primi bine pe toți tovarășii lui A­­lexandru; dacă vor veni să mi se în­­eb­ine, pe toți îi voi ierta șî-i voi pri­mi în mila mea. Dar, de vor fi în­­dărădnici, îndată vor f­i pedepsiți pen­tru greșelile lor. Așa să știi. Dar în Iași, la 50 Noembrie 1561». Este interesantă viața acestui aven­­turier și curajul pe care l-a între­buințat pentru ocuparea tronului Moldovei. De origine era grec p din in­sulele Arhipelagului, petrecuse îna­inte de ocuparea tronului, pe la curți­­le germane, unde se dădea drept ur­maș al despoților din Paros și Sa­mos. în Moldova, unde a stat câtva timp, se da fiu al unui boer tăiat la Hârlău și chiar la udă cu Doamna lui Lăpușneanu. Deși învins de aceasta printr’o șiretenie i-a luat locul. Ca domn a luat titlu de Ioan Voevod și s’a înconjurat de străini. Fiind protestant, a clădit o școală și o biserică protestantă la Cotnari. Se lăuda că va ocupa Ardealul, Țara Românească și chiar va reface impe­­riul Bizantin, strângând pe toți româ­­ni* la «daltă.­­In ceîe din nent» tenerii, în fața gui­rota a rămas tot un strein, cu mata că Despot îi măgulea că «sunt urmași ai Romanilor», s’au răsculat și an K. Ies domn pe hatmanul Tomșa. Despot înconjurat în Suceava nu s’a putut apăra mult timp, a ieșit dit tabăra răsculaților, crezând că pre­zența sa avea influența să-i potolească însă a fost ucis de ibuzduganul I. Tomșa, T­R. GH­ARGOT -----—xoxox-------­NOTE Institut de Studii Sud-Est Euro­­pe­an din șm. Bonaparte, 6, anunță începerea cursurilor de limba rusă pentru Marți 2 Decembrie, orele 7—8 seara, de limba bulgară pentru Joi 1 Decembrie orele 6—1 seara și de limba greacă modernă pentru Joi 4 Decembrie orele 7—8 seara, înscrierile continuă 7%la»c la se­diul Institutului. A apărut recent numărul triplu al revistei «Căminul Cultural și Școa­la Țărănească», consacrat numele Căminelor Culturale ale Fundației Regale «Regele Mihai I» în Basa­rabia și Bucovina , un material bogat și des, privind activitatea Fundației până în clipa răpirii^ cu nenumărate sugestii pentru prezent și viitor. Un tânăr ai­tins, pasionat dial­e­ticia , ..» sun«i î­ndesp­ie, șî poate chiar cu înclinări beletristice, ma­nifestate deocamdată, prin s­ub cea. schit inter­­­s pent­u problemele cri­ticei literare, d. Constantin Calota îmi face cinstea unei invitațiu­ni amabile, în­­ stil recent al «Univer­sului literar»; anume, de a-i răs­punde la nedumeririle stârnite prin unele afirma­ți din «Curentul Henri. O clipă, d-sa pare a «ve­ de că m’aș sustrage de la îndato­rirea replicei. Cum s’ar putea să rea,și însă unei asemenea curtoazie și mai cu seamă, să scap prilejul unei lămuriri? Ni rog să creadă în buna amintire păstrată controver­se­ din «Prietenii istoriei literare» unde l-am ascultat cu plăcere, fron­dând temeiurile criticei obiective Rândurile ce urmează vor avea oarecum, caracterul unei prelungiri al acelei neuitate ședințe, în cari am prețuit ascuțimea spiritului său negativ. Spre a evita însă nota prea personală a «dialogului», îmi vor lua îngăduința să nu mă țin prea strict de punctele grafice «tiri «scrisoarea deschisă» a d.lui Const­antin Calotă. In acest fel, chestiu­nea își va păstra caracterul teore­tic cu care este dator un răspuns se solicită și interesul mai larg al publicului, într’adevăr, este posibilă o cri­tică obiectivă? Sau, nu cumva, sub apar­atele celei mai pure obiecti­­vităț­i se ascunde în ultimă analiză, tot gustul intim și preferința su­­b<sc­ră a criticului (așa cum crede amabilul nostru controversist)? Voi răspu­nd­e la această întrebare nu ca un f­iosof, sau estetician, ci ca un vechi praetician al criticei. In p­e­ îlabol. să-mi fie îngăduită o precizare de ordin personal. Incă din vremea primelor mele încer­cări critice, de la «Facla literară» (1923), am optat pentru critica o­­biectivă și impersonală. Asupra a­­cestui punct, nu a­u șovăit nicio­dată. Chiar dacă ar fi să mă înșel, în poziția aleasă, îmi revendic cir­cumstanța agravantă a stăruinții neîntrerupte în eroare. Știu, nu e un titlu de mândrie^ statornicia. Când totul, în jurul nostru, evolu­­iază și se transformă, invariabili­tatea în opinie poate și trebue să treacă drept o infirmitate. Mai a­­les, când în privirea nimic nu e mai elegant, tineretului, decât «dis­ponibilitatea» la «experiențe»­ noi, a îngheța din prima tinerețe într’o formulă moartă, ce trist testimoniu de bătrânețe pretimpurie este fixa­rea! Așadar, nu spre a mă reco­manda avantajos, amintesc meteah­­na mea, ci numai ca să nu las loc vreunei r’te nedumeriri, ce gân­deam mai acum 5 ani? sau acum 10 ani, sau când am început să scriu? O altă precizare, de același ordin, niciodată n’am crezut despre critic, că el n’ar fi altceva decât un lite­rat realizat indirect, prin comen­­tariul literaturii. Dacă mi s’ar pune întrebarea: «ce­ are a face aceasta cu chestiunea obiectivității criticei? nu cumva te îndepărtezi de la obiec­­tul propus rar unde, nu elucidării»? iată ce aș dimpotrivă, suntem chiar în miezul problemei. Subiec­tivitatea, personalismul sau narci­sismul în critică se leagă direct, ca­uzat de iluzia beletristă pe care o nutresc unii critici despre disciplina lor. Sunt, într’ad­evăr, o seamă de cri­tici cari își închipue că scrisul lor e un alt gen de creație decât lite­ratura propriu zisa, dar, până la urmă nu e decât creație. Așa crede d. E. Lovinescu, care scrie în «Me­­morii» despre «creația» sa critică. Așa crede d. Vladimir Streinu care propune chiar, ca instrument exact de apro­xim­are, metafora. Așa crede, nemărturisit, d. G. Călinescu, în lucrarea sa recentă, monument de subiectivism, înainte de a fi piatră de ȘERB­AN CIOCULESCU de scandal. Așa sfârșit, iarăși fără să teoretizezi:«I. Per­­pessiciu­s, în «mențiunile» sale cri­tice, unde rivalizează în stil și emo­ție cu autorii despre cari se ocupă. Departe deci de a contesta afirma­ția d-lui Constantin Calotă, despre s Vectivitatea criticei, o confirm cu exemple, relevând totodată ori­­gina bovarică a impresionalismului critic. Mai mult, mărturisesc stima mea literară pentru reprezentanții u­nui tip de critică, dar nu le pot împărtăși punctul de vedere, după cum n’aș­upra"*" * !ie le încerca să le tăgăduesc rezultate literare, a­­tinse prin talentul lor beletristic. Atunci, dacă recunosc existența și chhiar farmecul criticei subiective, a criticei care face un fel de lite­ratură la puterea a doua, în margi­nea literaturii de creație, c­um aș mai p­ t«.a ’.su­ste existența criticei obiective, s’ar putea întreba : Cons­­tantin Calotă. Foarte­ bine! Și fără nici o contrazicere! Pentru că, ori­cât aș preconiza de dogmatic un singur mod de critică, aceasta n’ar anula realitatea duală: coexistența crit­cei obiective cu critica subiec­­t­­a­ se definesc pe fiecare din e­e. Criticul subiectiv își împărtă­șește impresiile, pornind de la cre­dința intimă a unic­tății lor, rezul­tată prin interferența unei opere, ex­presie pur temperamentală, cu un alt temperament, tot atât de subiec­tiv, al lui însuș. Criticul obiectiv, chiar dacă ar recunoaște și el în opera de altă expresa subiectivă a unui temperament, este în schimb d­minat de o disciplină: a verifică­­rii impresiilor, prin controlul jude­cății. De la impresie pleacă și cri­ticul subiectiv și criticul obectiv: cel dintâi o stilizează, spre a face literatură; cel /de al doilea o rațio­nalizează, spre a-i da putere de ju­­de­cată; cel dintâi vrea să sug­ere frumusețea operei prin mirajul propriului său stil; criticul obiectiv își propune să o explice; criticul subiectiv nu crede în necesitatea judecății de valoare, care este însă scopul final al criticei obiective. «Spiritul de finețe», de care amin­­tește d. f . «tantin Calotă, nu e a­­panajul uneia din cele două critice; el se manifestă cu virtuozitate în critica subiectivă, învederându-se de o întrebuințare mai discretă în critica obiectivă. Când criticul o­­biectiv suferă de un dogmatism pronunțat, uzul «spiritului de fine­țe» devine de o discreție excesivă, până la evanescență, înlocuindu-se cu certitudini apriorice, cu cons­­trucții teoretice, cu spiritul geome­tric, într’un cuvânt. De aci neîn­crederea unui cri­tic de structură obiectivă, în «amprenta filosofică». Criticul literar sedus de prestigiul filosofi­ei, părăsește de obicei cli­matul particular al operei literare, în favoarea generalizărilor estetice și n*mă că opea literară e un «uni­cat», iar nicidecum un număr într’o serie. Filosoful vede seria, legea, condițiile normative ale frumosului și alte lucruri foarte importante, dar fără strânsă legătură cu struc­tura unei singure care i se înfățișează opere de artă, în unicitate­­ ei. D. Constantin Calotă nu vrea să creadă în structura obiectivă a criticului. Poate că are dreptate într’un fel. Nu există structuri o­­biective de sensibilitate. Dar există o d’sciplină de obiectivare a sensi­bilității. Intelectualicește, orice dis­ciplină e posibilă, sau, mai bine zis, întru­cât începutul oricărei disci­pline e legat de voință, se va ține seamă de voința obiectivării și se va aprecia de la caz la caz, în ce mă­sură, actul voinții disciplinare, duce la rezultate apreciabile de critică obiectivă. Ca relativist, n’aș vorbi de obiectivitate pură, la criticul im­personal, nici de subiectivitate cu­­rată, la criticul impresionist. După cum și natura se manifestă mai a­­desea în corpi compuși, chimici, decât în corpi simpli, fizici, așa și crtica «cea mai obiectivă» comportă p­ate o doză de subiectivitate, și reciproc, critica «cea mai subiec­tivă», etc., ceea ce importă, e dis­ciplina și deprinderea criticului, de a se voi obiectiv sau subiectiv, după cum crede în prioritatea obiectului supus judecății literare sau a su­biectului, căruia îi supune opera literară, îmi place, mărturisesc, și formula opusă structurii mele critice, dar nu într’atât ca să mă determine a «face frumos», spre a «crea» litera­­tură de glosator. O las pe seama altora. P. S. — D. Constantin Calotă îmi face proces de inconsecvență între ce aș fi spus și ce am scris despre cartea unui confrate. Articolul în­criminat nu are însă caracterul unei recenzii; am examinat numai un aspect al lucrării; de altfel, con­cluziile scrise a­u fost tot atât de categorice ca și cele verbale,­­lai cu mai puțină vivacitate. E dife­­renta de registru de la critica orală la cea scrisă, relevată de Thibau­­det, în «Physiologie de la critique». Faptul nu comportă semnificația pe care i-o acordă. CRONICA LITERARA Disciplina criticei obiective

Next