Viitorul, iunie 1915 (Anul 8, nr. 2622-2651)

1915-06-01 / nr. 2622

/Anul el oplelea No. 26221 5 BANI AROEIA^lErilE |n­tftrR.................. on an 18 Lei............ seare luni 3 Lel lo străinătate___un an 86 Lei........................geasa luni 18 Lei Abonamentele încep 1­ 1 și 15 ale fie­cărui luni REDACȚIA BU­ÎADA ACADEMIEI No. 19 lîîtrrrei» crin TmoVlîarsi TELEFON 1S/47 şi 67/20 ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI 17 Intrare şi prin Calea Victoriei 56 TELEFON 22/39 ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană In pagina ITI........................ 50 bani Linia corp 7 pe o coloană In pagina IV.........................30 bani Inserţii şi reclame pagina III linia.....................................2 Lei 5 BANI SITUAŢIA Ruşii, înţelegând Importanţa morali şi strategică a Îistrițel Lombergaial, egsa o rezistenţă Înverşunată îsais- Ireî aBstro'B8raa88. Ei şi-au naus forţe numeroase ăla alte tsetoars şl refleânâa'şl rlndarile, aţin caisa trapelor aliate, lotr’saa din lapts’o pe cari le-an flat ps Histro, au avut ca inctes real, luând inamiculnt 6500 prizonieri şi material es războia. Ia schimb, Aistro-Germanii au avat na succes Is­tenest Ia regiunea Ottilia, Obertii şl Horodeeca, asigurlndu’şi poziţionl însemnate Ia Bordul Bucovinei. Os aitâ parte tru­pele g«"granulal Linsingen, Issirati ps linia Bied­ajav-Rahat­­gin, I aa la vre-o 40 de km. la sad da Lemberg, pe când geier­­lui Mackensen stă la o distanţă egală la veti de acest oraş. O faptă mars o deci la pregătire IsjoroiLembergd­al, ude se concentrează azi privirile Iotregei Europe. Pe frontal occidental, s’a dat o nouă luptă crinceia la Qeepertăres, luptă care, după complicatul din Paris, sa terminat in favoarea Francezilor. Pierderile sânt mari de ambele părţi. De pe frontal meridional, italienii anunţi că au ocupat fronfalione. De altă parte, un comunicat din Viena relatează mai multe insuccese Italiens la Roichi şi Oprice. Laptele pi acest teatru al războlulu! n’au luat Încă o amploare care ii permită concluzinel. in ce priveşti operatiunile din Gallipoli, ele au ajuns o adevărată halima, ca să întrebuinţăm acest cuvînt turcesc. Patriotismul claselor muncitoare dacă în­­giganticul războiu eu­ropean toate păturile sociale îşi fac datoria cu o adevărată fre­nezie,, atitudinea păturilor de jos, e aceia care prin spontaneitatea ei entuziastă, se impune mai mult atenţiunea Omul de Stat, militarul superi­or, savantul, intelectualul, finan­ciarul, întrun cuvînt: pătura con­­ducătoare, rivalizînd în abnegaţie şi jertfe pentru Patrie, are un merit relativ, fiind să toate a­­ceste elemente îşi dau clar seama­­de importanţa cauzei în joc şi în­ţeleg toată întinderea problemei de rezolvaţi Clasele de jos Insă, muncitorii de la sate şi de la oraşe, caii îşi duc viaţa în trudă şi abia au timp să se gîndească la cele ce trec dincolo de Interesele lor imediate, aceste clase dun­ dovezi de un patriotism neprihănit şi de o conştiinţă luminată, forţează respectul general. Nu doar că ar fi cineva îndrituit să se îndoias­că de patriotismul claselor mun­citoare, sau că îndeplinirea unei datorii patriotice ar implica o răsplată directă, dar spontanei­tatea cu care muncitorimea fie­cărei ţări a răspuns la apelul ce i-a fost adresat, constitue un fe­nomen aproape neaşteptat în ra­port cu vremurile de critică acer­bă şi de scepticism cac au prece­dat războiul actual. Se rostiseră atîtea cuvinte rde Ură între clasei, se preconizase a­­tîta duşmănie in contra Statului, în­cit chiar spiritele cele mai pu­ţin superficiale se temeau de ac­te de sabotaj în dauna apărărei naţionale. Da­r spontaneitatea cu care muncitorimea — substratul popoa­relor — a alergat întru apărarea patriei, a dovedit că cea mai ex­tremă critică socială nu a izbutit să sece izvorul conştiinţei naţio­nale. . . . Războiul actual, purtat de fie­care naţiune cu convingerea că apără o cauză dreaptă, a topit­­u­rile sociale, a apropiat clasele, i­­dentificindu-le simţirile. Le-a­­dat şi conştiinţa identităţei inte­reselor. Industriaşul milionar care îşi apără posibilitatea expansiu­­nei economice apără în acelaş timp şi interesele lucrătorului său. Iar lucrătorul care susţine Pa­tria, nu numai pe cîmpul de luptă ci şi atunci cînd a rămas acasă, apără salariul lui şi micul lui confort, atunci cînd apără posi­bilităţile de expansiune a patro­natului. E atîta imbinare între c­lasele sociale în­cît le miri că a putut fi îndoială că izbucnind războiul, unitatea naţională ar fi putut suferi cea mai mică ştir­bire. Exemplul dat de marile ţăii din Apm unde, cu toată aspri­mea criticilor sociale, unitatea naţională s’a manifestat au o tă­rie neaşteptată, constitue un ma­re învăţămint. Acest Invăţămbnt, ne arată vă acolo unde clasele sociale sunt mai bine înstărite, "conştiinţa lor naţională e mai puternică şi mai ta­ie. E datoria ţărilor vârî n’au asi­gurat încă toată buna stare da­celor lor, muncitoare să porneas­că fără preget pe această cale, fiind-că vor săvîrşî astfel o operă de întărire socială şi naţională. Patriotismul clasei muncitoare e o certitudine,­­dar patriotismul ei creşte în intensitate şi în pu­tere di acţiune atunci ănd clasa muncitoare, avînd un trotil mai bun, poate avea o mai clară cunoaştere a intereselor, obşteşti. --------------0 0 0 0 ------­ HOTS' Joc fără elegantă Nu ne gândim, cînd scriem aces­te rânduri la cake-walk, la dansul apaşilor sau la insinuantul tango, ei la jocul „bătăiei cu flori“ pe care o foarte chibzuită ordonanţă a Politiei îl opreşte... tocmai pen­tru că-i permite tuturor, fără taxă însă. Taxele de intrare ne mai fiind, jocurile vor încerca. Sublata causa, tolitur effectus. Vor deplînge dispariţia lor nu­mai aceia cari vedeau în jocul bă­­fiei de flori, o frumuseţe, pe cind în fond ea era o imitaţie fără far­mec şi fără avînt a jocurilor de acest fel din alte ţări. Noi n’avem tradiţia serbării ,­ în aer liber. Ne lipseşte acel ceva, ce face veselia unei mascarade, fără a fi trivială; şi foarte curînd transformăm o serbare în aer li­ber, sau în ceremonie rece, aproape oficială, sau în desfrîu. De multe ori am asistat la cortegii istorice sau la defaeuri de copii în Belgia, cu care ocazie se făceau „cheie“ pentru scopuri filantropice. Lu­mea toată participa la jocul co­piilor, şi veselia era generală, fără a cădea în desfătare. La „Mardi­ gras“, la „Mi­caréme” Paria şi la Bruxelles, la jocurile florale din Nice, şi la jocurile de flori de pe acele „Corso“ inundate de lumină în oraşele italieneşti, pretutindeni serbările acestea au un farmec deosebit,­­pe care îl dau tactul acela înăscut al populaţiei, bunul gust şi buna educaţie a multanei. Noi însă, nu ştim decit să ne ară­tăm toaletele şi să trecem mîndri prin ulicioara Victoriei, fericiţi de a etala un lux extern copilă­resc. Şi pentru că bătaia cu flori nu are la noi, nici farmecul estetic, nici atracţia unei distracţiuni ne­vinovate, încetarea ei nu poate să cauzeze doliul nimănui, afară de acela neinteresant al croitoreselor, modistelor, ori vânzătoarelor de florii Petronius. -----------------ooo­o----------------­ IN RECUNOASTERE li paxru.a germana cerceteaza pozssi Din Duminică în Duminică — O POVESTE VECHE PENTRU VREMURI NOUI De mult, pe vremea cînd părin­ţii şi dascălii nu-mi permiteau al­tă lectură de­cît acea a fabulelor, anecdotelor istorice şi povestirilor morale, într’o carte primită ca pre­miu la un examen de fine de an — o carte somptuoasă cu filele pre­sărate de imagini colorate şi cu copertele încadrate într’un chenar auriu care strălucea pe pînza al­bastră ca şi un galon de general pe o uniformă de mare ţinută — mi-aduc aminte a fi cetit o poveste al cărui tâlc, abia acum îl desco­păr şi-l înţeleg. O bună parte din cetitorii mei, vor zâmbi poate de naivitatea ce­lui care scriind aceste rînduri îşi pierde vremea cu reconstituirea ciurucurilor din copilărie, la o vîrstă cînd trecutul începe a de­veni o sarcină inutilă faţă de nă­zuinţele zilei de mîine. Fie-mi însă îngăduit să poves­tesc» mai întii cele cetite în cartea cu coperta albastră ca speranţa şi chenarul auriu ca şi amintirea. Era odată o Regină şi Regina aceasta se găsea pe patul de moar­­te. Tz£ jurul muribundei, de o parte stătea Regele iar de alta, rudele... Prin coridoarele palatului, liniş­tea părea de cavou. Miniştrii şi curtenii, păşeau tăcută şi abătuţi ca şi nişte umbre desprinse de pe păreţi.­­Şi pe cînd Regele veghea la că­­pătîiul bolnavei, Regina deschise de­odată ochii mari şi cu vocea stinsă, de abia şopti: — Mi-este sete... dă-mi puţină apă!... Şi Regele îi îndeplini voinţa, iar Regina, după ce sorbi primele pi­cături de apă, închise ochii şi a­­dormi pe vecie... La vestea aceasta, curtenii şi mi­niştrii îngenunchiară smeriţi, iar poporul care de zile întregi aştep­ta adionat în curtea palatului, ri­dicând" rugi către cel a­tot­puter­nic pentru însănătoşirea Suvera­nei, la vestea mortei aceleia care îi fusese o adevărată mamă, in­gen­un­che şi el şi lacrimile calde şi lipsite de or­ce făţărnicie înce­pură să stropească pavajul curtei la fel cu lacrimile curtenilor mai puţin calde dar mai făţarnice, ca­re pătau parchetul şi covoarele scumpe din coridoarele palatului... La un moment dat însă, un om din popor, se ridică și în auzul tu­­tulor, întrebă: — Regina noastră ne-a fost o a­­devătrată mamă cît timp a trăit. Poporul însă dorește e’o plângă și s’o prea mărească și după moarte. Să i se spună dar poporului care au fost ultimele cuvinte ale Regi­nei, ultima ei dorinţă faţă de ţară şi de poporul ei prea plecat şi veş­nic prea supus servitor.... întrebarea omului din popor, în­cepu să se repete din gură în gură şi ecoul ei pătrunse prin ferestrele deschise, pînă în palatul plin de doliu, în care luminile funebre în­cepuseră să se aprindă iar rugă­ciunile sacerdoţilor să se ridice că­tre cel care primise sufletul mare al celei prea pline de gratii şi bu­nătăţi pentru poporul ei. Un curtean, eşi atunci la o fe­reastră şi adresindu-sa către po­por, spuse: — Ultimele cuvinte ale prea slă­­vitei noastre stăpîne, au fost o ru­găciune pentru binele şi mărirea patriei.... Impresionat de această veste, po­porul îngenunche din nou... Icoana patriei palpita caldă în inima fie­cărui din ei ca şi imaginea defunc­tei Regine. Un alt curtean însă­, socotind că fraza tovarăşului său de curte nu este îndestulătoare pentru satisfac­ţia completă a poporului eterpelit şi de obicei, greoi la cap, apăru şi el la o altă fereastră şi adresîn­­du-se poporului, spuse: — Ultima dorinţă a prea slăvitei noastre Stăpîne a fost să i se îm­partă la săraci toată averea Sa... Mişcat de noua destăinuire, po­porul se prosternă şi mai mult şi de data asta rugăciunile lui pen­tru odihna sufletului celei dispă­rute, deveniseră un fel de murmur grăbit ca şi cum vocea ar fi căpă­tat altă consistenţă şi alt avînt... Un al treilea curtean însă, apăru la o altă fereastră şi nemulţumit de modul cum ceilalţi doi ştiuseră să-şi îndeplinească misiunea, îi completă astfel: — Ultima dorinţă a prea slăvi­tei noastre Stăpîne, a fost ca toţi condamnaţii pe nedrept să fie puşi în libertate, iar cei cari n’au ce mînca să-şi primească delai palat pîinea lor de toate zilele... De data asta entuziasmul popo­rului nici nu mai cunoscu mar­gini. S’ar fi părut mai repede că se sărbătorește o victorie strălu­cită de cît că se plînge o moartă... Faptul acesta făcu pe Rege să-şi întrebe curtenii de rostul sgomo­­tului din curtea palatului. Și cei trei curteni cari vorbiseră de la cele trei ferestre ale palatului, repe­tară Regelui exact ceea ce spuse­seră şi poporului... In loc să le mulţumească însă, Regele se încruntă şi-i dojeni as­pru de necugetatele lor palavre. Apoi eşind în, balconul cel mare al palatului, Regele îşi şterse cu dosul mînecei ochii plini de la­crimi şi adresându-se poporului ca­re îşi ridicase privirile spre suve­ran, glăsui: — Curtenii mei v’au minţit... E drept că Regina, scumpa mea so­ţi© şi-a iubit ţara ca şi mine ca şi noi toţi, e drept că a îngrijit de cei orfani şi că a dat de mâncare la toţi flămânzii regatului şi iarăşi e drept că or de câte ori dregătorii tărei, au greşit judecata, ea a in­tervenit să fie îndreptată şi cei condamnaţi pe nedrept au fost motive, nu vrei ca lacrimile recu­noştinţei să ude florile false de pe mormîntul soţiei mele. Nu, Regina n’a spus nimic din cele ce v-au des­tăinuit curtenii mei. Ultimele cu­vinte ale soţiei mele au fost cuvin­tele unei muribunde care a cerut puţină apă de băut şi atîta tot. A­­cesta este adevărul. Restul e min­ciună.... Povestea se sfârşeşte aci. Ce-o fi mai făcut poporul la au­zul cuvintelor regale, nu ştim. Ceea ce ştim însă, este că de da­ta asta la noi în ţară, lucrurile se petrec aproape cam la fel cu lim­­buţia curtenilor mincinoşi cari, fă­ră nici o autorizaţie minţeau po­porul de la ferestrele palatului. La noi toată lumea este curioasă să afle cum merg tratativele diplo­matice şi fiindcă se întîmplă să nu prea întâlnească iniţiaţi care să ştie sau care să poată destăinui a­­devărul, imaginaţia complectează golul lăsat de lipsa unei informa­­ţiuni sigure. Apropiaţi-vă pe furiş de doi inşi care par­ a vorbi în taină, dar pare totuşi shiară destul de tare ca să poată fi auziţi şi de alţii. Ei bine, veţi auzi aceleaşi destăi­nuiri, dar exact aceleaşi ca şi min­ciunile anunţate de curtenii poves­­tei de mai sus. ..­Sasanov i-a spus lui Brătianu că... noroc însă că Sir Grey este cu noi... Acum trei ani pe cînd Take Ionescu se afla la Londra i-a afir­mat că... şi la urma urmelor, Del­­cassé nu-i de­geaba el ministru de externe al Franţei... Nicu Filipes­cu are cuvîntul Franţei că... Dar Sonino?.. Frăţia italo-romînă... Şi aşa mai departe, povestea nouă a secretelor noastre diploma­tice, reeditează vechea poveste a curtenilor care ne­știind nimic atribuiau defunctei Regine o frază care nu existase, după cum de­si­gur aceiaşi ultimă frază nu există încă, nici în cursul tratativelor noastre diplomatice... SCENE DIN RĂZBOI SCENE DIN RĂZBOI UN POST DE OBSERVAŢIE GER­MAN INTRE STÂLPI DE TELEGRAFI PE O URIAŞA CLĂDIRE 3£rtmi 4 iunie 1918 _ Războiul a produs multe reac­­tiuni utile. El a făcut să 66 ia sub impulsiune®, grelelor momente, mă­suri de acelea cari păreau, prin ra­dicalismul lor, imposibile de reali­zat in vreme de pace. Intervenţia statului în reglemen­tarea preturilor cu cari se vînd o­­biectele de prima necesitate, măsu­r­ile energice, luate pe cale legisla­tivă contra alcoolului în general, şi contra absintului în special, în Franţa, acestea sunt semne îmbu­curătoare ale reînvierei statului cu puteri de control şi de morali­zare. Dacă omenirea a perdut atî­tea vieţi, cel puţin acelea cari au rămas ne face să credem­ că vor trăi mai bine după încetarea, de-,­zastrului de acuma. Una din marile răni, din suferin­țele pe care socialiști cu drept cu­­vînt le-au arătat în colori vii, este exploatarea manoperei, este exploa­tarea nemiloasă a femeilor­ lucră­­toare, a celor ce trăesc din munsa cu acul, în croitorie, in rufărie, in mode sau acele ce lucrează în fa­brici. Dar mai ales munca femeilor cari lucrează cu acul este din cele mai pirost retribuite. Sistemul de salariu numit sweatink system,— sistemul acela al sudoarei care nu dă în schimb chinuitei femei decit o pîine, este o dovadă de exploata­re nemiloasă pe care statul trebuia să o curmeze din timp. In Senatul francez s’au ridicat astfel voci umanitare, și s’a alcătuit proectul de lege prin care munca femeilor va fi mai bine 'Protejată. Prilejul sla găsit în nevoile răz­boiului. „Nu trebue, au spus iniţiatorii proectulu­i, ca furniturile armatei să devină pretextul unei specu­laţii“ , iar alţi senatori au adău­­gat : „Averile particulare nu trebue să se clădească pe salariile infime date femeilor, surorilor şi soţiilor soldaţilor noştri”. Ceea ce a motivat alarma a fost constatarea ce s’a făcut’ că pentru­ o pelerină de soldat intendenţa plătea 5 franci, pe cînd cele două lucrătoare însărcinate cu lucrul ei* primeau una 90 centime, şi cealal­tă 50. La Paris, chiar şi în alte timpuri, trei sferturi d­in lucrătoare cîşti­­gă mai puţin de cît 20 centime pe ora de muncă... In provincie se plăteşte cite 10 şi cinci centime pe ceas! Războiul a, înrăutăţit situaţia lor şi a făcut ca o sumă întreagă de muncitoare să se istovească fă­ră a putea să cîştige pentru ele, sau pentru copiii lor de­cît o bu­cată de pîine. Iată de ce noul cod de prevede­re socială, edificat în momente tul­buri şi grave va fi mai uman, mai tutelar pentru nenorocitele femei ce până acuma nu aveau de­cît ro­lul sublim al maternităţei, fără ca societatea pe care ele în bună par­te o creiază, să aibă grije de soarta şi de însăşi hrana lor. Şi această solicitudine este în legătură desigur cu acea mare pro­blemă a descreşterei populaţiunei în Franţa, problemă care trebue să intereseze nu numai pe Francezi ci pe întreaga societate modernă. Dacă femeile sunt lăsa­te prada ex­ploa­taţiunilor, dacă munca lor ne găseşte nu însăşi organizarea stătu­­lui condiţiunile ei de apărare şi de desvoltare, atunci statul ca­de în­tr’o neiertată necoinsecven­tă şi mi­ch­i­tate. El pedepseşte avortul; el condamnă pe femeia ce nu poate să-şi întreţină copii, şi face ceea ce a făcut altă dată pedagogul Rous­seau, adică­ îşi leapădă copiii, şi în acelaş timp aceiaşi organizare de stat nu ia, nici o măsură pen­tru protejarea muncei femeilor. Munca croitoreselor, a lucrătoa­relor mici din ateliere este cea mai penibilă şi din cele mai prost retribuite. A trebuit să vină tempestă, răz­boiului, pentru ca legislaţia să de­vină prevăzătoare şi umană! PROBLEME SOCIALE Femeile lucrătoare şi exploatarea parâilor ---— — O PROBLEMĂ SOCIALĂ REZOLVITĂ IN TIMPURI GRELE — Ne aflăm în vremea cind­ lumea îşi face toate pregătirile spre a se duce la diferite staţiuni balneare sau climaterice din ţară, căci de cele din străinătate nici vorbă nu poate fi în vara asta. Şi apoi s’o fi săturat destul de „plăcerile” străinătate!, acei cari au apucat să treacă graniţa anul trecut. Nu­mai sufletul lor ştie cine a­ suferit şi prin ce emoţii şi palpitaţii au tre­cut bieţii oameni pînă să se vadă reîntorşi în scumpa lor ţară, în căminul lor drag şi atît de dorit, poate ca nici­odată mai mult. Căldurile au început să chinuias­că lumea, ca şi în toiul verei, cu mult înainte de a intra în luna Iunie. Dacă vor urma tot astfel, apoi va fi greu de tot pentru cei­lela oraşe. Noroc de cite o ploaie, cu adevărat binefăcătoare, care vi­ne din cînd în cînd să mai împrăş­tie zăpuşeala înăbuşitoare. Ori cum ar fi însă, pentru lu­mea din oraşe, — vorbim de acei cari lucrează în locuri închise — munca continuă şi fără o recreaţie de cît­va timp este istovitoare. Nu mai vorbim de cazurile mai grave cînd omul este suferind şi are absolută nevoe de o cură bal­neară sau de aer măcar o lună pe an. In asemenea cazuri acei cari nu se pot duce în vilegiatură sau face o cură în casă, sint expuşi ca în cîţi­va ani să nu mai poată munci. Ia căzni cel mai favorabil pentru dinşii, li se reduce, din an nu am mai mult, forţa de muncă aşa că devin în curînd o povară pentru societate.« Se împlinesc aproape trei ani de ind ne aflăm într’o nelinişte şi o continuă frământare din cauza răz­boaelor din vecinătatea noastră. Aşa, în Octombrie 1912 a început războiul aliaţilor balcani în con­tra Turciei. In Aprilie 1913 s’a is­cat războiul dintre aceşti aliaţi, ceea ce a avut ca urmare mobili­zarea armatei române la 22 Iunie şi pacea generală din August acelaş an. N’a trecut nici un an dela aceste evenimente şi tocmai cînd lumea începuse a spera în statornicirea unei păci mai îndelungate, isbucni în Iulie 1914, cel mai sir,geros şi mai groaznic războiu european. Ne aflăm deci în a treia vară de cînd oamenii debili şi suferinzi, de cînd atîtea mii de muncitori in­telectuali, n’au avut odihnă, n’au putut să-şi facă obişnuita lor cură, de cînd toată această lume nu s’a putut folosi nici de binefacerile a­­pelor curative din ţară, nici de ae­rul îmbălsămat şi dătător de să­nătate din munţii noştri. In­­vara lui 1913, cea mai mare parte din lumea vilegiaturîştilor nici n’apucase să plece spre a-şi face cura , căci mobilizarea arma­tei române a fost decretată pe ziua de 22 iunie. Şi cei puţini cari se aflau la staţiunile balneare sau climaterice au fost nevoiţi să re­nunţe imediat la cura lor şi să se reîntoarcă acasă. In vara anului trecut cei cari plecase la staţiunile din ţară a­­bia apucaseră a se instala cînd a isbucnit războiul european, în a doua jumătate a lunei Iulie. Lu­mea aflată atunci în vilegiatură, a fost nevoită să se întoarcă repede acasă de teama unei mobilizări a armatei noastre. Deşi n’a fost însă mobilizare, imensa majoritate a publicului plecat din staţiuni nu s’a mai dus îndărăt. Cît priveşte pe cei cari nu apucaseră încă a ple­ca, pină la declararea războiului european, ei au renunţat cu totul la „plăcerile” unei asemenea vile­giaturi.­­ Ce va fi în vara asta nu putem şti precis. De­sigur că nici acum staţiunile noastre balneare şi cli­materice nu vor fi populate ca în anii de linişte, ca în vremurile bune. În adevăr, lumea este foarte ne­dumerită dacă trebue sau nu să plece în vilegiatură, căci nu se ştie ce poate aduce ziua de mîine. De aceea­, deşi ne­ aflăm la înce­putul sezonului băilor, cînd fiecare se pregăteşte de vilegiatură, totuşi lumea stă la mare îndoială de a în­chiria de pe acum camere la oţe­luri sau case particulare în staţiu­nile noastre. Pînă acum foarte puţini sunt a­ceia cari s’au hotărît să închirieze locuinţă şi să plece in vilegiatură. Şi aceasta de oare­ce oamenii se fe­resc să nu mai păţească şi de astă dată ca în cei doi ani precedenţi. Mai ales familiştii exe tem să nu-i surprindă cine ştie ce evenimente în localităţile de vilegiatură mai îndepărtate, de unde cu mari gre­utăţi s’ar putea întoarce acasă. Iată deci a treia vară cînd lu­mea, din cauza evenimentelor ex­terne, nu se poate folosi de binefa­cerile vilegiaturei. Nu mai vorbim de pagubele pe care le încearcă, în asemenea vremuri tulburi, staţiu­nile noastre balneare şi climaterice, înainte de toate este vorba de să­nătatea omului istovit de muncă continuă şi ros de boală; este vor­ba de întărirea tinerei generation! de azi, a viitorilor cetăţeni de mii»­ne. Gh. Compelec* -— —...... a­ni»«---- — ACTUALITĂŢI SEZONUL BAILOR ȘILEGIATURIȘTII STAU LA ÎNDOIALĂ

Next