Viitorul, martie 1916 (Anul 10, nr. 2893-2923)

1916-03-01 / nr. 2893

> ul al noulea No. 289% 5 BAUS ABOÍ1 A M ENTE In țară .... un an 48 Lei . . . șase luni 9 Lei In străinătate . . un an 16 Lei . . . șase luni 18 Lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fie­cărei luni REDACȚIA STRADA ACADEMIEI No. li Intrare prin pac>g. Imt blliara TeU fon 13/47 57 20 ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMFI No. 17 Intrare prin Cal. a Vic'orlel 56 Telefon 22 39 Marți_1Martie 1918 ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană în pagina III Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV Inserții și reclame pagina III linia 2.— 50 bani 30 bani SITUAȚIA O depeșă din Berlin a anunțat că mai multe regimente saxone pronunțând o ofensivă, pe câmpia Champagne, au o­cupat orașul Ville-aux-Bois, situat la 20 km. la n­ord-est de Reims. Acest atac ar putea acredita presupunerea exprimată de unii că întreaga acțiune germană de la Verdun nu este de­cât o mascare a unei alte acțiuni pe care Germanii o proed­ează în altă parte a aceluiași front. Dar aceasta nu este, după toate probabilitățile, de­cât o presupunere, fiind că nu se dă o luptă atât de sângeroasă cum e cea de la Verdun, numai într’un scop de demonstra­­țiune. In ce privește această din urmă luptă, ea n’a luat încă altă fizionomie de­cât cea de până acum Ciocniri violente In jurul unor localități cari trec din mină in mină și dacă în unele părți, cum e de exemplu î­n Pădurea Corbilor. Ger­manii înregistrează înaintări, în altele sunt oprite de focul ucigător al artileriei franceze­ Ca o caracterizare a situației înverșunate de la Verdim, vom menționa faptul că mult disputatul sat Vaux se află azi pe jumătate în mâinile Fran­cezilor și pe jumătate în posesiunea Germanilor. • * • O telegramă din Constantinopol semnalează o nouă luptă pe platoul Irakului, lupta care, deși a fost extrem de sîngeroasă, n’a dat nii un rezultat strategic. Și în jurul platoului Doberda, pe teatrul operațiunilor italo-austriace, au avut loc ciocniri vrednice de a fi sem­nalate. . . . Din Albania se anunță oare­cari mici operațiuni pe Semenul de jos. Dar acțiunea din regiunea Valonei nu a în­ceput încă. ___ SFORȚĂRILE GIGANTICE — In jurul luptelor de la Verdun —­ intențiunea întreg­ei lumi e în­dreptată acuma asupra luptelor­­ de la Verdum­, în care o ofensivă uriașe a întîlnit o defensivă dem­nă de ea, și în­ care cele două nea­muri mari își store ca dintr’o vi­nă tăiată, ultimele energii vitale,­­și ultimele sforțări ce vor creza poate la început un învingător și un învins, dar se vor traduce cu­­rînd prin istovirea tuturora, prin lenta uzură a fiecăruia. Dar în legătură cu uriașele lup­te din jurul Verdun­ului, este alt­ceva care merită toată atențiunea spiritelor observatoare, și anume, noul fel de luptă, sau­ noul răz­boi, ai cărui martori sau părtași suntem­ cu toții. Statistici savante arătau că războaele sunt aât de frecvente în lume, încît fără tea­mă de exagerație sar fi putut sus­ține că ele sunt o manifestare fi­rească, logică și de neînlăturat a­l istoriei omenești. Ceea ce însă es­te cu totul nou­, e faptul că răz­boiul de acuma, prin proporții, prin amploare, prin energiile ce le chiamă la muncă, prin durată prin pregătire, este ceva care studue toate concepțiunile de pi­na acuma. D. Ch. Humbert a a­­jras astfel o foarte fericită ecopre­­gătivite, spunînd că azi „Școala de trtfel nâr trebue să f­ie înlocuită cu ’fric-nU războiului“. S’a învățat mai multă strategie în acești doi­­ ani decit atîta cît s’a predat în floate școalele militare până acuma; Joi s’au făcut experiențe sociale,­­economice, politice și tehnice, cîte luni s’au efectuat în lungile perioa­­de liniare, în bibliotecile tăcu­­t­­e, în labo­rat­oriile savante, în u­­­niversitățile muncitoare. Războ­i­ul de azi este astf­el în chipul cum­­ se desfășoară, ca luptă dela na­țiune la națiune, un duel uriaș în­­ care nu câteva armate se luptă, ci­­ se luptă neamurile întregi, cu tra­diția lor, cu rezerva lor economi­sed, cu inteligența lor condensată­­ ln invenții și în cărți. Cine va în­­vinge, va învinge nu numai pen­­­tru că are oștirea cea mai nume­roasă, dar pentru că are și spiri­­dar, mintea cea mai prevăzătoare, finanțele cele mai­­ bune, știința cea mai sigură și su­fletul cel mai bine format. Cu aceste caractere războiul de­­ a­zi are ceva din miraculosul ce­lor homerice, în care alături de luptători luau parte și forțele di­vine; are ceva din giganticele de­zastre geologice în care cutremu­re mari, au produs alte uscaturi, . și alte mări... Popoarele ce se întremucelăi­esc ■ astfel astăzi, dau dovadă a progre­selor uriașe la cari au ajuns pe toate terenurile activităței ome­nești. In felul cum se luptă ele, ne arată colosala putere de rezis­tență, și acumularea gigantică de forțe care s’a făcut în timpul u­­nei păci ipocrite ce ascundea cele mai inconceptibile pregătiri și mijloace de războiu. Luptele dela Verdun sunt astfel o ilustrație și o exemplificare vice și sîngeroasă a forțelor enorma ce se cer dela statele mari belige­rante, și de risipa de bani, de mu­­nițiune, de vieți omenești ce-o pro­voacă un războiu modern, făcut nu prin o schînteiere de geniu strategic, ori prin eroisme de-o clipă, ci prin dueluri miraculoase și gigantice între întreaga masă a națiunilor orbite azi de furia dis­­trugerei. ----------------o­o o—~———* KOfl Sociologul german Georg Sim­mel, judecind vremurile de azi, face constatarea — pentru unii poate paradoxală,—că ele au ară­tat valoarea cu totul relativă a banilor și că, deasupra tendințelor materialiste omenești,­­se ridică forța morală, forța sufletească, ce ne daă posibilitatea să îndurăm toate lipsurile și toate relele. Constatarea e fără îndoială în­temeiată. Pentru germani, mai a­­les, uriașul războiu pe care îl duc de atîta vreme, a fost pilda cea mai elocventă că banii nu pot în­­lătura toate lipsurile. Banii, n’au putut înlătura efectele bloc­ajului englez—blocul ce nu permite Ger­maniei să se aprovizioneze decît într’o măsură restrânsă. Banii, n’au putut­ reduce nevoile de hra­nă ale germanilor. Dar, deasupra acestor nevoi s’a ridicat forța sufletească. Ea a a­­rătat, germanilor, că în vremrî de războiu cînd pe câmpurile de lup­tă se dec de de soarta popoarelor, voința de a se hrăni nu trebue să fie pentru ei, înaintea voinței de a învingă De adevărul acesta au­ fost convinse populațiunile și de el sunt călăuzite milioanele de soldați, trimise întru apărarea Patriei. Voința de a învinge o voință is­­torîtă din forța sufletească a con­ducătorilor cari au răspunderea soartei popoarelor și a soldaților cari sunt gata să-și verse sângele în luptă cu dușmanul,—se mani­festă însă cu aceeași tărie și la popoarele cu cari germanii sînt azi în luptă crîncenă. Ele nu sînt obosite după nouăsprezece luni de război și; forța lor sufletească con­tribue la împrospătarea for­ței lor fizice; ele au voința de a învinge. Declarațiuunile făcute fie cu pri­lej­ul vizitei lui Briand la Roma, fie de către Asquith în Parlamen­tul englez, fie de către Sassonon cu prilejul deschiderii Dumei,— sunt numai expresiunea forței su­fletești care animă pe aliați. Dar, adevărul că­ forța sufletea­scă e mai presus de dorința satis­­facerei tuturor lipsurilor materia­le și mai presus de dorința înlătu­rării relelor fizice, îl găsim în faptul că de atîta amar de vreme, soldații luptă în tranșee cu acelaș avînt azi ca și ori și fără îndoială că vor lupta cu acelaș avînt mîi­­ne ca și azi. Și aceiași forță su­fletească, îndeamnă s-e soldați sa îndure relele războiului fiindcă ea le dă speranța victoriei finale... Adevărul așa dar, pe care so­ciologul german Georg Simmel, îl restrângea numai la afirmarea că în vremurile de azi s’a văzut mai mult ca oricînd valoarea re­lativă a banilor și că forța sufle­tească singură ne dă posibilitatea să înlăturăm lipsurile hranei, se poate extinde și formula pînă la afirmațiunea că popoarele luptă și cu­ forța sufletească. Din desfășurarea de pînă acum a războiului, nu se poate trage nici o concluzie cu privire la slă­birea acestei forte, ia vreuna din grupările beligerante. Deocamdată, ele dau dovadă de o egală forță sufletească. Uriașa bătălie ce continuă de atîtea săptămâni, în regiunea ora­șului Verdun,­eș în această privin­ță o pildă elocventă și tragică în acelaș timp. Atacurile și contra-atacurile se succed, de o parte și de alta cu­ o înverșunare necunoscută chiar la începutul războiului, cind forța morală a ambilor adversari era de­sigur mai puțin încercată. Pierderile de oameni, foarte­ mari, nu sunt nici ele un element îndestulător pentru ca sa, slăbea­scă această forță. Omenirea, ui­mită de această pildă de tărie su­fletească, la doi adversari deopo­trivă de hotărîțî «să aibă victoria de partea lor, asistă la această luptă uriașe, în care energiile me­reu reinorte, par inepuizabile. După o oarecare stagnare și stare de echilibru stabilit pe fron­tul occidental, se părea că seria marilor și viguroaselor atacuri în massă de la­ începutul războiului­ nu se va repeta, tocmai din pri­cina­ epui­zarei adversarilor. Ma­rea epopee de la Verdun dovedește contrarul și învederează că e în­depărtată încă clipa cînd, — din pricina sleirei forțelor sufletești, uriașa încăerare a lumea civiliza­te, va lua sfîrșit. I. B. A­CTUA SLITA­­R Forța sufletească — In jurul unor constatări ale sociologului german Simmel — „REVISTELE“ Și „tisanul național“ Dacă ori ce fel de spectacol tre­bue să corespundă gustului din­­­­tr’un anumit loc și dintr’un anumit timp, atunci cei­ ce vor veni după noi, ca judecători mai puțin subiec­tivi în­ judecata lor, vor avea tot dreptul a ne considera nu tocmai măgulitor. Căci, aproape toate re­vistele noastre, chiar cînd sunt ti­cluite de reputat­ oameni de spirit, și de cunoscuți scriitori, poartă în ele și pe ele sigiliul măriei făcute în grabă și pe eftin. Cîteva cuplete de actualitate”, cîteva spirite la adresa „intrărea în acțiune”, o bar­bă albă pe figura unui sărman ac­tor ce vrea să fie un sfetnic al Tro­nului; un balet compus din baletis­­te hidropice și vre-un jongleur ne­gru, ori cu perciuni meșter în a scăpa din mîinî vre-un pahar; o musică compusă din refrenuri de flașnetă, sau din reminiscențele u­­nui vals la modă din o operetă de succes: un soldat român — sărman soldat al tarei mele!—; vre­o Romî­­nie simbolică și tricoloră — sărma­nă Romînie scumpă a sufletului meu!—, și... „Revista“ e gata... Pen­tru cine se face? Cui folosește a­­ceastă teatrală literatură? Mister și lipsă de import... literar! Dar singurul lucru ce poate fi cu adevărat judecat fără zimbet, și fă­ră ironie veselă, este că în toate a­­ceste „reviste”, cari pot trăi și pot prospera fără să ne supere, se ba­­nalisează și une­ori trivialisează tocmai acele­ sentimente naționale cari azi sunt mai sfinte și mai gin­gașe. Cînd un neam trăește clipele ce le trăim noi, par’că s’ar cuveni ca durerile, și dorurile, și visurile noastre să fie ceva cu mai multă seriositate privite, de­cît ca su­biecte de cuplete răgușite și de dan­turi de pulpe............ Și dacă revistele noastre ar bana­liza mai departe banalele aspecte ale vieței politice interne nu ne-ăr supăra intru nimic." ' Dar pentru Dumnezeu, lăsați, domnitor autori de reviste, ca „Idealul național” să fie icoană sfântă din­ templul Ro­­mîniei, și nu subiectul comod al u­­nei scene de „café-concert”! Petronius. ----------—C . Q ... Telegramele din Constan­tinopol ne-au anunțat la timp vizita pe care Enver Pașa, ministrul de război și unul din atot­puternicii zilei din Turcia, a făcut-o în Si­ria și Palestina pentru inspecta­rea corpului de armată destinat expedițiunei contra Egiptului. Nu știm cînd se va produce a­­ceastă nouă ofensivă turcă pe care ziarele locale de altfel, au anun­țat-o de mai multe ori pînă azi. Presa streină însă și mai ales presă quadruplistă, vine cu amă­nunte noul și prețioase asupra a­­cestei vizite a ministrului de răz­boi turc. Ea nu pare a avea aerul unei inspecții ci mai mult a unei inter­venții pe lângă Djemal Pașa co­mandantul acestei armate despre care se spune că ar lucra în mod cu totul independent față de ordi­­nile venite de la Constantinopol. Printre altele, se afirmă că Dje­mal Pașa este singurul comandant turc care pînă azi n’a primit nici un ofițer german in cartierul său și a­ refuzat orice intervenție în acest sens. Vizita lui Enver Pașa ar avea deci de scop, îmblînzirea lui Dje­mal Pașa care fiind de origină arabă și comandînd o armată for­mată în majoritate din soldați a­­rabi, își poate permite și acest lux de a neglija ordinele de la Constantinopol, acționînd după propriile sale idei. Pînă azi nu se știe dacă delicata misiune a lui Enver Pașa pe­­n­gă Djemal Pașa a reușit sau nu. Ceea ce este sigur însă este faptul că vizita ministrului de război nu țintea inspecția unei armate care este departe de a intra în ac­țiune și că ea a avut un caracter de misiune delicată și superioară pe care poate nu ar fi putut-o în­deplini nimeni altul în afară de Enver Pașa. -------------—o­o­o----------------­ IM FIE­CILE 71 In Siria și Palestina KOH-Y-NOOR. ENVER PASA fi Scrisoarea pierdută. Astăzi se reprezintă pentru a suta oară Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. E un eveniment cultural, a că­rui însemnătate trece de inciden­tele zilnice și festivalurile uitate ușor. El înseamnă mai întîî o manifes­tare dintre cele mai statornice a dragostei pentru literatura româ­nească, pe care o gustă din ce în ce mai mult un număr cît mai mare de cititori pioși ori de ascul­tători entuziaști. Ca să se ajungă la a suta reprezentație a unei pie­se de teatru la noi, unde teatrele sunt atit de puține, unde stagiuni­le au fost mereu atit de scurte și unde­­ înrîu­rirea streinătăței s’a resimțit mai mult în rău de­cît în bine, trebue ca un autor și o piesă să fi fost îmbrățișate într’un chip într’adevăr excepțional, cu o dra­goste de literatură care să biru­iască celelalte piedici și celelalte lipsuri. Cînd într un mediu cultural se manifestă o asemenea dragoste statornică și dezinteresată pentru o operă­ literară, nivelul acelui me­diu se arată el însuși destul d­e ri­dicat. Din alt punct de vedere a suta reprezintație a Scrisorii pierdute poate fi socotită.D­rept semnul în­temeierii unei tradiții literare asu­pra căreia nu se mai poate trece atît de ușor. Un teatru de un realism, inci­zia așa cum e teatrul lui Cara­giale, cu o tendință satirică — că­reia, orice s’ar fi spus, nu-l putem ref­uza o deosebită valoare morală — pare a fi cucerit preferințele publicului românesc, pare a fi ere­ial o tradiție în literatura noastră dra­mat­ică. Ceia ce confirmă­­ existența unei asemenea tradiții este succe­sul palid și trecător al altor încer­cări în alte direcții, care nu se pot împămînteni, oare­cum în lite­ratura noastră dramatică. Această tradiție e mai mult a publicului de­cît a scriitorilor. A­­ceștia, nu au pășit de­cît cu mare umiditate pe urmele marelui maes­tru — probabil fiindcă originali­tatea covârșitoare a lui o descu­raja de la început. In afară de calitățile sale este­tice, teatrul lui Caragiale profund românesc și din această cauză el răsbate mai adinc în sim­țirea noastră de­cît orice alte creațiuni streine sau pastișate du­pă streini. A suta reprezentație a scrisorii pierdute e o recunoaștere a aces­tui adevăr. -----------.— o O O O '— -----—— C. P. ASPECTE SCOȚIENE VECINĂTATE „Epoca“ publică un articol în care­ se spune că între Român­ia și Japonia există le­gături strînse, grație vecinătăței­­ acestor țări cu Rusia. Puțin lipsește—ia­ o nolmă de foc—ca Japonia și Romînia să-și întindă mina. Scott - Co.­­OOQO­ Profilaxia tuberculozei Primejdia care am pu­blicat deunăzi o dare de seniați foarte interesantă, despre activitatea de un an a spitalului pentru „izolarea tuberculozei“, ins­tala­t­ în mai multe barace din cur­tea sanatoriului de la Filaret. Chestiunea aceasta este atât de însemnată pentru toată lumea, în­cît credem că nu este bine s’o tre­cem așa de­ ușor cu vederea. Sînt atîtea sute și mii de bol­navi; sînt atâtea alte mii de rude ale acestor­­ bolnavi, oaia locuesc laolaltă ca dinșii; sînt atîtea fami­lii, oricît de bine situate, care ar putea fi în orice moment în pri­mejdie, din cauză că vin aproape zilnic în contact direct sau indirect cu cei bolnavi, încît neîngrijirea și mai ales neizolarea tuberculoși­­lor este o mare nenorocire și un foarte mare păcat social! La aceste toate s’au gîndit acele persoane nobile și caritabile care au întemeiat sanatoriul de la Fila­te­­ca și Societatea pentru izolarea tuberculozei. Nu i se poate o mai mare binefa­cere pentru întreaga omenire—nu numai pentru cei suferinzi—decit lupta aceasta pentru izolarea tuber­culozei. Este cea mai înălțătoare pildă de solidaritate socială ce se poate da și cea mai sublimă faptă caritabilă ce se poate săvârși. Nimeni nu-și poate închipui în tot cazul sunt foarte puțini aceia cari își dau bine­ seama­—ce mare nenorocire poate să aducă un tu­­berculoz în oricare familie, chiar din cea mai înaltă treaptă. Contagiunea poate veni în orice momnet, de unde nu ne gîndim­ și nici nu putem măcar bănui. Se știe că cei bolnavi de tuber­culoză se află aproape exclusiv în pătura muncitoare, între acei cari lucrează prin fabrici și ateliere sau cari își iau­ de lucru­ acasă. Desigur că fiecare, din noi va zice că ce contact poate să aibă cu un asemenea muncitor? Int­rucit poate amenința ori­ce familie poate cineva să se molipsească de tuberculoză de la un cismar, croi­tor, croitoreasă, modistă, brutar, cofetar, tipograf, legător de cărți, tâmplar, lăcătuș, servitor, vânzător de ziare, saü orice alt meseriaș muncitor ori slujbaș mic? Oricine își îm­chipue că dacă aiu vine în contact direct cu nici unul din acești, bolnavi, n’are nici o tea­mă de a se contamina de tubercu­loză. Cu toate acestea nimeni nu scapă de contactul direct sau indi­rect cu acești meseriași, slujbași și muncitori de orice categorie. Așa, de la brutari luăm piine, croitorii fac hainele, cismarii ne aduc ghe­tele, factorii poș­aii ne dau cores­pondența, iar cînd cumpărăm cărți și ziare venim în contac cu tipo­grafii, librarii, legătorii de cărți și vînzător­ii de gazete. De la toți aceștia, în cazul cînd ar fi bolnavi de tuberculoză, pu­tem prin urmare recolta microbii­­ofticei. Iată atâtea motive care ar trebui să dea de îngrijit oricui și mai ales să îndemne pe oricine a contribui la această umanitară, patriotică și nobilă operă de binefacere socială îngrijind de bolnavii de tuber­culoză, îngrijim de propia noastră sănătate, căci ne ferim pe noi și fa­miliile noastre de orice contagiune , și de orice nenorocire care ne ar putea aduce această boală teribilă Obolul dat pentru izolarea și în­grijirea tuberculoșilor este de două ori folositor: odată că redă, fami­liei și eoeie,ătcî pe mulți din a­­cești bieți bolnavi și a doua că ne scapă ne noi de primejdia conta­­giun­eii. Fată cu toate acestea, avem cre­dința cît ootizatoriî se vor înmulți atit pentru sanatoriul Filaret, cât și pentru societatea spitalului de izolare. A­r fi cea mai nobilă faptă din partea acestor coluzatori. Gh. N. C. --------- -----o o o o------------—* POLITICE E o contradicție destul de semni­ficativă între cele două atitudini ale presei d-lu Marghiloman față de cele două ordine de interventiuni ale puterii executive în viata eco­nomică: intervenția în regulamen­­tarea pieței interne de aprovizio­nare a populațiunii și intervenția în regulamen­tarea exportului de cereale. Pentru piața internă regulamen­­tarea e o minunată măsură­ de gu­vernământ, pentru cea de export... regulamentarea nu poate de­cît să stârnească indignarea ziarului La Politique. Nu poți să vinzi — exclamă La Politique — un bob de grîu și un kgr. de briază fără să nu te lovești de tirania Comisiunilor centrale! Inconsecventa e isbitoare. Căci dacă ziarele conservatoare sunt de părerea că cea mai bună politică , economică este, în toate împrejură­­este i­iJe, absoluta libertate de schimb, ar trebui să aplice acelaș principiu „Laissez faire, laissez passer!” șî în schimbul din piața internă. Să nu se stabilească prețuri ma­ximale, să nu se controleze vînza­­rea, să nu se limiteze vînzarea în afară pentru a se asigura piața in­ternă, să nu se mai simtă „tirania” administrației asupra sărmanilor speculanți!... llanckesterianismul ziarelor con­servatoare nu ar trebui să se împie­dece de asemenea... mofturi—care ar fi nevoia alimentării populați­ei din țară și păstrarea ordinei pu­blice.... Să vîndă fie­care cui îi place și cum îi place!.... Atât numai că și în calea libertă­ții absolute a exportului se ivesc oa­re­care dificultăți — pe lingă cele tehnice, care ar fi ele însele destul de grave. Cît să se vînză și de la cine sa se cumpere sunt chestiuni care au o însemnătate mai mare de­cît sim­plele chestiuni comerciale. Cantitatea necesară pentru piața internă trebuie asigurată, regula­­mentată. Persoanele care pot să vîndă nu trebuesc lăsate la alegerea cumpă­rătorului în împrejurări anormale. E evident­. „Tirania” comisiunilor a fost o necesitate. Regina Eisaveta și cusăturile naționale — Reînvierea portului național românesc —­ Regretata Suverană defunctă, M. S. Regina Elisaveta, a fost o mare admiratoare a portului na­țional­ românesc și în special a cu­săturilor și țesăturilor naționale, încă din momentul sosirei sale în țară. Regina Elisaveta a fost plă­cut impresionată de frumusețea­ portului sătencelor noastre și su­fletul său­ poetic a înțeles și a des­coperit tot farmecul și tot pitores­cul acestui port. Grație spiritului de imitație și obiceiului de a introduce în portet femeesc diferitele mode și îmbră­­căminți importate d­e peste gra­niță, frumosul nostru port națio­nal era pe punctul de a dispare.. Nu numai doamnele dela orașe, dar și femeile dela sate, părăsise portul național și de abia dacă el se mai păstra în cîteva comune de la munte. La sate, locul frumoaselor ii în­florate și cusute cu arnici de mîi­­nile meștere ale țărancelor, ferme­cătoarele șabace Cusute în deserm­turi aranjat cu multă măestrie și splendidele fote înflorate și cusute cu fluturi de aur și argint, erau înlocuite cu elămburi și pînzetele aduse de paste graniță și vîndute prin sate de către marchitani tol­­bașî. Sătencel­e noastre nu-șî mai bă­­teau capul să țeasă priză fină de in, ca și țesătura de păianjen, iar locul frumoaselor marame îl luase balașurile și testimelurile aduse din Bulgaria. Intr’un cuvint frumosul nostru port național era pe punctul de a dispare și reînvierea lui nu se da­­torește decit mult regretatei Su­verane Regina Elisaveta. Pentru a reînvia și a dovedi cît apreciază de mult frumoasele cu­sături și țesături naționale, M. S. Regina Elisaveta, de cite­­ ori îm­prejurările îi permiteau, apărea un public înveșmintată în frumosul și pitorescul port­ național romînesc. Un lung șir de ani, după suirea pe Tronul României a Reginei Elisa­veta,, nu a fost serbare, bas sau se­rată, la care­ regretata Suverană să nu apară înveșmîntată în acest frumos port. Natural că doamnele din imita societate căutată să imite pe Su­verană și atunci începu o adevă­­rată dragoste p­entru portul na­țional romînesc. La toate balurile și seratele de la Curte, cit și la alte baluri la care lua parte Regina Eli­saveta, doamnele noastre se între­­ceau care mai de care să apară în cît mai strălucitoare costume na­ționale. Cînd se făcu prima fotografie a Domniței Maria, deși nu avea de­cît doi ani și jumătate, Regina E­­lisaveta ține ca iubita și unica Sa­fică, să fie înveșmântată într’un costum național romînesc. Natural că această mișcare, avu o repercusiune fericită asupra în­­florirea unei industrii casnice La sate,o industrie aflată pe punctul de a dispare, iar­ țărancele noas­tre, în special cele din părțile mun­toase, găsind un bun debușeu la orașe pentru produsele lor, înce­pură să lucreze de zor, la țesături și cusături naționale. Dar pentru că regretata Suvera­nă, știa poate că numai hotărârea doamnelor dela oraș de a purta frumosul port național nu era su­ficient, a decis fondarea unei ins­­ti­tuțiuni care să aibă grijă perma­nentă de a face să progreseze și să prosperele țesăturile și cusătu­rile naționale, și astfel a luat fi­ință cunoscuta societate „Furnica“ în jurul căreia se grupară un ma­re număr dintre doamnele din în­­nalta societate. Timp de aproape cincizeci de ani Regina Elisaveta nu a încetat o singură clipă de a se interesa de activitatea și progresele acestei so­cietăți, iar vechea președintă a so­cietăței, venerabila d-nă Elena Cornescu, înțelegînd gîndul și do­rința regretatei Suverane, depuse o activitate mai presus de orice laudă, și aj­ustată de doamnele din comitet, precum și de vrednica di­rectoare a societăței, d-na Sofia colonel Ion­escu, făcu ca această instituțiune să ia un tot mai mare avînt. Ceea ce a făcut societatea ,(Fur­nica“ pentru țesăturile și cusătu­rile­ naționale, se cunoaște prea bi­ne pentru a mai fi nevoe să reve­nim și cu acest prilej. Este însă de ajun­s să spunem că grație acestei activități precum și a altor societăți, înființate mai tir­­ziu, cum este de pildă „Roiul“ și altele, industria casnică a țesătur­­ilor și cusăturilor naționale este astăzi asigurată și ea nu mai poate să dispară. Ceea ce am dorit să relevăm a fost că regretata Suverană defunc­­tă, prima Regină a Romîniei, a fost acela care a reînviat frumo­sul port romînesc și a vegheat ca admirabilele cusături și țesături naționale să nu dispară. IPIieoî­r­o­o­o ■ [UNK] [UNK]-

Next