Viitorul, martie 1916 (Anul 10, nr. 2893-2923)
1916-03-01 / nr. 2893
> ul al noulea No. 289% 5 BAUS ABOÍ1 A M ENTE In țară .... un an 48 Lei . . . șase luni 9 Lei In străinătate . . un an 16 Lei . . . șase luni 18 Lei Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni REDACȚIA STRADA ACADEMIEI No. li Intrare prin pac>g. Imt blliara TeU fon 13/47 57 20 ADMINISTRAȚIA STRADA ACADEMFI No. 17 Intrare prin Cal. a Vic'orlel 56 Telefon 22 39 Marți_1Martie 1918 ANUNCIURI COMERCIALE Linia corp 7 pe o coloană în pagina III Linia corp 7 pe o coloană în pagina IV Inserții și reclame pagina III linia 2.— 50 bani 30 bani SITUAȚIA O depeșă din Berlin a anunțat că mai multe regimente saxone pronunțând o ofensivă, pe câmpia Champagne, au ocupat orașul Ville-aux-Bois, situat la 20 km. la nord-est de Reims. Acest atac ar putea acredita presupunerea exprimată de unii că întreaga acțiune germană de la Verdun nu este decât o mascare a unei alte acțiuni pe care Germanii o proedează în altă parte a aceluiași front. Dar aceasta nu este, după toate probabilitățile, decât o presupunere, fiind că nu se dă o luptă atât de sângeroasă cum e cea de la Verdun, numai într’un scop de demonstrațiune. In ce privește această din urmă luptă, ea n’a luat încă altă fizionomie decât cea de până acum Ciocniri violente In jurul unor localități cari trec din mină in mină și dacă în unele părți, cum e de exemplu în Pădurea Corbilor. Germanii înregistrează înaintări, în altele sunt oprite de focul ucigător al artileriei franceze Ca o caracterizare a situației înverșunate de la Verdim, vom menționa faptul că mult disputatul sat Vaux se află azi pe jumătate în mâinile Francezilor și pe jumătate în posesiunea Germanilor. • * • O telegramă din Constantinopol semnalează o nouă luptă pe platoul Irakului, lupta care, deși a fost extrem de sîngeroasă, n’a dat nii un rezultat strategic. Și în jurul platoului Doberda, pe teatrul operațiunilor italo-austriace, au avut loc ciocniri vrednice de a fi semnalate. . . . Din Albania se anunță oarecari mici operațiuni pe Semenul de jos. Dar acțiunea din regiunea Valonei nu a început încă. ___ SFORȚĂRILE GIGANTICE — In jurul luptelor de la Verdun — intențiunea întregei lumi e îndreptată acuma asupra luptelor de la Verdum, în care o ofensivă uriașe a întîlnit o defensivă demnă de ea, și în care cele două neamuri mari își store ca dintr’o vină tăiată, ultimele energii vitale,și ultimele sforțări ce vor creza poate la început un învingător și un învins, dar se vor traduce curînd prin istovirea tuturora, prin lenta uzură a fiecăruia. Dar în legătură cu uriașele lupte din jurul Verdunului, este altceva care merită toată atențiunea spiritelor observatoare, și anume, noul fel de luptă, sau noul război, ai cărui martori sau părtași suntem cu toții. Statistici savante arătau că războaele sunt aât de frecvente în lume, încît fără teamă de exagerație sar fi putut susține că ele sunt o manifestare firească, logică și de neînlăturat al istoriei omenești. Ceea ce însă este cu totul nou, e faptul că războiul de acuma, prin proporții, prin amploare, prin energiile ce le chiamă la muncă, prin durată prin pregătire, este ceva care studue toate concepțiunile de pina acuma. D. Ch. Humbert a ajras astfel o foarte fericită ecopregătivite, spunînd că azi „Școala de trtfel nâr trebue să fie înlocuită cu ’fric-nU războiului“. S’a învățat mai multă strategie în acești doi ani decit atîta cît s’a predat în floate școalele militare până acuma; Joi s’au făcut experiențe sociale,economice, politice și tehnice, cîte luni s’au efectuat în lungile perioade liniare, în bibliotecile tăcute, în laboratoriile savante, în universitățile muncitoare. Războiul de azi este astfel în chipul cum se desfășoară, ca luptă dela națiune la națiune, un duel uriaș în care nu câteva armate se luptă, ci se luptă neamurile întregi, cu tradiția lor, cu rezerva lor economised, cu inteligența lor condensată ln invenții și în cărți. Cine va învinge, va învinge nu numai pentru că are oștirea cea mai numeroasă, dar pentru că are și spiridar, mintea cea mai prevăzătoare, finanțele cele mai bune, știința cea mai sigură și sufletul cel mai bine format. Cu aceste caractere războiul de azi are ceva din miraculosul celor homerice, în care alături de luptători luau parte și forțele divine; are ceva din giganticele dezastre geologice în care cutremure mari, au produs alte uscaturi, . și alte mări... Popoarele ce se întremucelăiesc ■ astfel astăzi, dau dovadă a progreselor uriașe la cari au ajuns pe toate terenurile activităței omenești. In felul cum se luptă ele, ne arată colosala putere de rezistență, și acumularea gigantică de forțe care s’a făcut în timpul unei păci ipocrite ce ascundea cele mai inconceptibile pregătiri și mijloace de războiu. Luptele dela Verdun sunt astfel o ilustrație și o exemplificare vice și sîngeroasă a forțelor enorma ce se cer dela statele mari beligerante, și de risipa de bani, de munițiune, de vieți omenești ce-o provoacă un războiu modern, făcut nu prin o schînteiere de geniu strategic, ori prin eroisme de-o clipă, ci prin dueluri miraculoase și gigantice între întreaga masă a națiunilor orbite azi de furia distrugerei. ----------------oo o—~———* KOfl Sociologul german Georg Simmel, judecind vremurile de azi, face constatarea — pentru unii poate paradoxală,—că ele au arătat valoarea cu totul relativă a banilor și că, deasupra tendințelor materialiste omenești,se ridică forța morală, forța sufletească, ce ne daă posibilitatea să îndurăm toate lipsurile și toate relele. Constatarea e fără îndoială întemeiată. Pentru germani, mai ales, uriașul războiu pe care îl duc de atîta vreme, a fost pilda cea mai elocventă că banii nu pot înlătura toate lipsurile. Banii, n’au putut înlătura efectele blocajului englez—blocul ce nu permite Germaniei să se aprovizioneze decît într’o măsură restrânsă. Banii, n’au putut reduce nevoile de hrană ale germanilor. Dar, deasupra acestor nevoi s’a ridicat forța sufletească. Ea a arătat, germanilor, că în vremrî de războiu cînd pe câmpurile de luptă se dec de de soarta popoarelor, voința de a se hrăni nu trebue să fie pentru ei, înaintea voinței de a învingă De adevărul acesta au fost convinse populațiunile și de el sunt călăuzite milioanele de soldați, trimise întru apărarea Patriei. Voința de a învinge o voință istorîtă din forța sufletească a conducătorilor cari au răspunderea soartei popoarelor și a soldaților cari sunt gata să-și verse sângele în luptă cu dușmanul,—se manifestă însă cu aceeași tărie și la popoarele cu cari germanii sînt azi în luptă crîncenă. Ele nu sînt obosite după nouăsprezece luni de război și; forța lor sufletească contribue la împrospătarea forței lor fizice; ele au voința de a învinge. Declarațiuunile făcute fie cu prilejul vizitei lui Briand la Roma, fie de către Asquith în Parlamentul englez, fie de către Sassonon cu prilejul deschiderii Dumei,— sunt numai expresiunea forței sufletești care animă pe aliați. Dar, adevărul că forța sufletească e mai presus de dorința satisfacerei tuturor lipsurilor materiale și mai presus de dorința înlăturării relelor fizice, îl găsim în faptul că de atîta amar de vreme, soldații luptă în tranșee cu acelaș avînt azi ca și ori și fără îndoială că vor lupta cu acelaș avînt mîine ca și azi. Și aceiași forță sufletească, îndeamnă s-e soldați sa îndure relele războiului fiindcă ea le dă speranța victoriei finale... Adevărul așa dar, pe care sociologul german Georg Simmel, îl restrângea numai la afirmarea că în vremurile de azi s’a văzut mai mult ca oricînd valoarea relativă a banilor și că forța sufletească singură ne dă posibilitatea să înlăturăm lipsurile hranei, se poate extinde și formula pînă la afirmațiunea că popoarele luptă și cu forța sufletească. Din desfășurarea de pînă acum a războiului, nu se poate trage nici o concluzie cu privire la slăbirea acestei forte, ia vreuna din grupările beligerante. Deocamdată, ele dau dovadă de o egală forță sufletească. Uriașa bătălie ce continuă de atîtea săptămâni, în regiunea orașului Verdun,eș în această privință o pildă elocventă și tragică în acelaș timp. Atacurile și contra-atacurile se succed, de o parte și de alta cu o înverșunare necunoscută chiar la începutul războiului, cind forța morală a ambilor adversari era desigur mai puțin încercată. Pierderile de oameni, foarte mari, nu sunt nici ele un element îndestulător pentru ca sa, slăbească această forță. Omenirea, uimită de această pildă de tărie sufletească, la doi adversari deopotrivă de hotărîțî «să aibă victoria de partea lor, asistă la această luptă uriașe, în care energiile mereu reinorte, par inepuizabile. După o oarecare stagnare și stare de echilibru stabilit pe frontul occidental, se părea că seria marilor și viguroaselor atacuri în massă de la începutul războiului nu se va repeta, tocmai din pricina epuizarei adversarilor. Marea epopee de la Verdun dovedește contrarul și învederează că e îndepărtată încă clipa cînd, — din pricina sleirei forțelor sufletești, uriașa încăerare a lumea civilizate, va lua sfîrșit. I. B. ACTUA SLITAR Forța sufletească — In jurul unor constatări ale sociologului german Simmel — „REVISTELE“ Și „tisanul național“ Dacă ori ce fel de spectacol trebue să corespundă gustului dintr’un anumit loc și dintr’un anumit timp, atunci cei ce vor veni după noi, ca judecători mai puțin subiectivi în judecata lor, vor avea tot dreptul a ne considera nu tocmai măgulitor. Căci, aproape toate revistele noastre, chiar cînd sunt ticluite de reputat oameni de spirit, și de cunoscuți scriitori, poartă în ele și pe ele sigiliul măriei făcute în grabă și pe eftin. Cîteva cuplete de actualitate”, cîteva spirite la adresa „intrărea în acțiune”, o barbă albă pe figura unui sărman actor ce vrea să fie un sfetnic al Tronului; un balet compus din baletiste hidropice și vre-un jongleur negru, ori cu perciuni meșter în a scăpa din mîinî vre-un pahar; o musică compusă din refrenuri de flașnetă, sau din reminiscențele unui vals la modă din o operetă de succes: un soldat român — sărman soldat al tarei mele!—; vreo Romînie simbolică și tricoloră — sărmană Romînie scumpă a sufletului meu!—, și... „Revista“ e gata... Pentru cine se face? Cui folosește această teatrală literatură? Mister și lipsă de import... literar! Dar singurul lucru ce poate fi cu adevărat judecat fără zimbet, și fără ironie veselă, este că în toate aceste „reviste”, cari pot trăi și pot prospera fără să ne supere, se banalisează și uneori trivialisează tocmai acele sentimente naționale cari azi sunt mai sfinte și mai gingașe. Cînd un neam trăește clipele ce le trăim noi, par’că s’ar cuveni ca durerile, și dorurile, și visurile noastre să fie ceva cu mai multă seriositate privite, decît ca subiecte de cuplete răgușite și de danturi de pulpe............ Și dacă revistele noastre ar banaliza mai departe banalele aspecte ale vieței politice interne nu ne-ăr supăra intru nimic." ' Dar pentru Dumnezeu, lăsați, domnitor autori de reviste, ca „Idealul național” să fie icoană sfântă din templul Romîniei, și nu subiectul comod al unei scene de „café-concert”! Petronius. ----------—C . Q ... Telegramele din Constantinopol ne-au anunțat la timp vizita pe care Enver Pașa, ministrul de război și unul din atotputernicii zilei din Turcia, a făcut-o în Siria și Palestina pentru inspectarea corpului de armată destinat expedițiunei contra Egiptului. Nu știm cînd se va produce această nouă ofensivă turcă pe care ziarele locale de altfel, au anunțat-o de mai multe ori pînă azi. Presa streină însă și mai ales presă quadruplistă, vine cu amănunte noul și prețioase asupra acestei vizite a ministrului de război turc. Ea nu pare a avea aerul unei inspecții ci mai mult a unei intervenții pe lângă Djemal Pașa comandantul acestei armate despre care se spune că ar lucra în mod cu totul independent față de ordinile venite de la Constantinopol. Printre altele, se afirmă că Djemal Pașa este singurul comandant turc care pînă azi n’a primit nici un ofițer german in cartierul său și a refuzat orice intervenție în acest sens. Vizita lui Enver Pașa ar avea deci de scop, îmblînzirea lui Djemal Pașa care fiind de origină arabă și comandînd o armată formată în majoritate din soldați arabi, își poate permite și acest lux de a neglija ordinele de la Constantinopol, acționînd după propriile sale idei. Pînă azi nu se știe dacă delicata misiune a lui Enver Pașa pengă Djemal Pașa a reușit sau nu. Ceea ce este sigur însă este faptul că vizita ministrului de război nu țintea inspecția unei armate care este departe de a intra în acțiune și că ea a avut un caracter de misiune delicată și superioară pe care poate nu ar fi putut-o îndeplini nimeni altul în afară de Enver Pașa. -------------—ooo---------------- IM FIECILE 71 In Siria și Palestina KOH-Y-NOOR. ENVER PASA fi Scrisoarea pierdută. Astăzi se reprezintă pentru a suta oară Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. E un eveniment cultural, a cărui însemnătate trece de incidentele zilnice și festivalurile uitate ușor. El înseamnă mai întîî o manifestare dintre cele mai statornice a dragostei pentru literatura românească, pe care o gustă din ce în ce mai mult un număr cît mai mare de cititori pioși ori de ascultători entuziaști. Ca să se ajungă la a suta reprezentație a unei piese de teatru la noi, unde teatrele sunt atit de puține, unde stagiunile au fost mereu atit de scurte și unde înrîurirea streinătăței s’a resimțit mai mult în rău decît în bine, trebue ca un autor și o piesă să fi fost îmbrățișate într’un chip într’adevăr excepțional, cu o dragoste de literatură care să biruiască celelalte piedici și celelalte lipsuri. Cînd într un mediu cultural se manifestă o asemenea dragoste statornică și dezinteresată pentru o operă literară, nivelul acelui mediu se arată el însuși destul de ridicat. Din alt punct de vedere a suta reprezintație a Scrisorii pierdute poate fi socotită.Drept semnul întemeierii unei tradiții literare asupra căreia nu se mai poate trece atît de ușor. Un teatru de un realism, incizia așa cum e teatrul lui Caragiale, cu o tendință satirică — căreia, orice s’ar fi spus, nu-l putem refuza o deosebită valoare morală — pare a fi cucerit preferințele publicului românesc, pare a fi ereial o tradiție în literatura noastră dramatică. Ceia ce confirmă existența unei asemenea tradiții este succesul palid și trecător al altor încercări în alte direcții, care nu se pot împămînteni, oarecum în literatura noastră dramatică. Această tradiție e mai mult a publicului decît a scriitorilor. Aceștia, nu au pășit decît cu mare umiditate pe urmele marelui maestru — probabil fiindcă originalitatea covârșitoare a lui o descuraja de la început. In afară de calitățile sale estetice, teatrul lui Caragiale profund românesc și din această cauză el răsbate mai adinc în simțirea noastră decît orice alte creațiuni streine sau pastișate după streini. A suta reprezentație a scrisorii pierdute e o recunoaștere a acestui adevăr. -----------.— o O O O '— -----—— C. P. ASPECTE SCOȚIENE VECINĂTATE „Epoca“ publică un articol în care se spune că între România și Japonia există legături strînse, grație vecinătăței acestor țări cu Rusia. Puțin lipsește—ia o nolmă de foc—ca Japonia și Romînia să-și întindă mina. Scott - Co.OOQO Profilaxia tuberculozei Primejdia care am publicat deunăzi o dare de seniați foarte interesantă, despre activitatea de un an a spitalului pentru „izolarea tuberculozei“, instalat în mai multe barace din curtea sanatoriului de la Filaret. Chestiunea aceasta este atât de însemnată pentru toată lumea, încît credem că nu este bine s’o trecem așa de ușor cu vederea. Sînt atîtea sute și mii de bolnavi; sînt atâtea alte mii de rude ale acestor bolnavi, oaia locuesc laolaltă ca dinșii; sînt atîtea familii, oricît de bine situate, care ar putea fi în orice moment în primejdie, din cauză că vin aproape zilnic în contact direct sau indirect cu cei bolnavi, încît neîngrijirea și mai ales neizolarea tuberculoșilor este o mare nenorocire și un foarte mare păcat social! La aceste toate s’au gîndit acele persoane nobile și caritabile care au întemeiat sanatoriul de la Filateca și Societatea pentru izolarea tuberculozei. Nu i se poate o mai mare binefacere pentru întreaga omenire—nu numai pentru cei suferinzi—decit lupta aceasta pentru izolarea tuberculozei. Este cea mai înălțătoare pildă de solidaritate socială ce se poate da și cea mai sublimă faptă caritabilă ce se poate săvârși. Nimeni nu-și poate închipui în tot cazul sunt foarte puțini aceia cari își dau bine seama—ce mare nenorocire poate să aducă un tuberculoz în oricare familie, chiar din cea mai înaltă treaptă. Contagiunea poate veni în orice momnet, de unde nu ne gîndim și nici nu putem măcar bănui. Se știe că cei bolnavi de tuberculoză se află aproape exclusiv în pătura muncitoare, între acei cari lucrează prin fabrici și ateliere sau cari își iau de lucru acasă. Desigur că fiecare, din noi va zice că ce contact poate să aibă cu un asemenea muncitor? Intrucit poate amenința orice familie poate cineva să se molipsească de tuberculoză de la un cismar, croitor, croitoreasă, modistă, brutar, cofetar, tipograf, legător de cărți, tâmplar, lăcătuș, servitor, vânzător de ziare, saü orice alt meseriaș muncitor ori slujbaș mic? Oricine își îmchipue că dacă aiu vine în contact direct cu nici unul din acești, bolnavi, n’are nici o teamă de a se contamina de tuberculoză. Cu toate acestea nimeni nu scapă de contactul direct sau indirect cu acești meseriași, slujbași și muncitori de orice categorie. Așa, de la brutari luăm piine, croitorii fac hainele, cismarii ne aduc ghetele, factorii poșaii ne dau corespondența, iar cînd cumpărăm cărți și ziare venim în contac cu tipografii, librarii, legătorii de cărți și vînzătorii de gazete. De la toți aceștia, în cazul cînd ar fi bolnavi de tuberculoză, putem prin urmare recolta microbiiofticei. Iată atâtea motive care ar trebui să dea de îngrijit oricui și mai ales să îndemne pe oricine a contribui la această umanitară, patriotică și nobilă operă de binefacere socială îngrijind de bolnavii de tuberculoză, îngrijim de propia noastră sănătate, căci ne ferim pe noi și familiile noastre de orice contagiune , și de orice nenorocire care ne ar putea aduce această boală teribilă Obolul dat pentru izolarea și îngrijirea tuberculoșilor este de două ori folositor: odată că redă, familiei și eoeie,ătcî pe mulți din acești bieți bolnavi și a doua că ne scapă ne noi de primejdia contagiuneii. Fată cu toate acestea, avem credința cît ootizatoriî se vor înmulți atit pentru sanatoriul Filaret, cât și pentru societatea spitalului de izolare. Ar fi cea mai nobilă faptă din partea acestor coluzatori. Gh. N. C. --------- -----o o o o------------—* POLITICE E o contradicție destul de semnificativă între cele două atitudini ale presei d-lu Marghiloman față de cele două ordine de interventiuni ale puterii executive în viata economică: intervenția în regulamentarea pieței interne de aprovizionare a populațiunii și intervenția în regulamentarea exportului de cereale. Pentru piața internă regulamentarea e o minunată măsură de guvernământ, pentru cea de export... regulamentarea nu poate decît să stârnească indignarea ziarului La Politique. Nu poți să vinzi — exclamă La Politique — un bob de grîu și un kgr. de briază fără să nu te lovești de tirania Comisiunilor centrale! Inconsecventa e isbitoare. Căci dacă ziarele conservatoare sunt de părerea că cea mai bună politică , economică este, în toate împrejurăeste iiJe, absoluta libertate de schimb, ar trebui să aplice acelaș principiu „Laissez faire, laissez passer!” șî în schimbul din piața internă. Să nu se stabilească prețuri maximale, să nu se controleze vînzarea, să nu se limiteze vînzarea în afară pentru a se asigura piața internă, să nu se mai simtă „tirania” administrației asupra sărmanilor speculanți!... llanckesterianismul ziarelor conservatoare nu ar trebui să se împiedece de asemenea... mofturi—care ar fi nevoia alimentării populației din țară și păstrarea ordinei publice.... Să vîndă fiecare cui îi place și cum îi place!.... Atât numai că și în calea libertății absolute a exportului se ivesc oarecare dificultăți — pe lingă cele tehnice, care ar fi ele însele destul de grave. Cît să se vînză și de la cine sa se cumpere sunt chestiuni care au o însemnătate mai mare decît simplele chestiuni comerciale. Cantitatea necesară pentru piața internă trebuie asigurată, regulamentată. Persoanele care pot să vîndă nu trebuesc lăsate la alegerea cumpărătorului în împrejurări anormale. E evident. „Tirania” comisiunilor a fost o necesitate. Regina Eisaveta și cusăturile naționale — Reînvierea portului național românesc — Regretata Suverană defunctă, M. S. Regina Elisaveta, a fost o mare admiratoare a portului național românesc și în special a cusăturilor și țesăturilor naționale, încă din momentul sosirei sale în țară. Regina Elisaveta a fost plăcut impresionată de frumusețea portului sătencelor noastre și sufletul său poetic a înțeles și a descoperit tot farmecul și tot pitorescul acestui port. Grație spiritului de imitație și obiceiului de a introduce în portet femeesc diferitele mode și îmbrăcăminți importate de peste graniță, frumosul nostru port național era pe punctul de a dispare.. Nu numai doamnele dela orașe, dar și femeile dela sate, părăsise portul național și de abia dacă el se mai păstra în cîteva comune de la munte. La sate, locul frumoaselor ii înflorate și cusute cu arnici de mîinile meștere ale țărancelor, fermecătoarele șabace Cusute în desermturi aranjat cu multă măestrie și splendidele fote înflorate și cusute cu fluturi de aur și argint, erau înlocuite cu elămburi și pînzetele aduse de paste graniță și vîndute prin sate de către marchitani tolbașî. Sătencele noastre nu-șî mai băteau capul să țeasă priză fină de in, ca și țesătura de păianjen, iar locul frumoaselor marame îl luase balașurile și testimelurile aduse din Bulgaria. Intr’un cuvint frumosul nostru port național era pe punctul de a dispare și reînvierea lui nu se datorește decit mult regretatei Suverane Regina Elisaveta. Pentru a reînvia și a dovedi cît apreciază de mult frumoasele cusături și țesături naționale, M. S. Regina Elisaveta, de cite ori împrejurările îi permiteau, apărea un public înveșmintată în frumosul și pitorescul port național romînesc. Un lung șir de ani, după suirea pe Tronul României a Reginei Elisaveta,, nu a fost serbare, bas sau serată, la care regretata Suverană să nu apară înveșmîntată în acest frumos port. Natural că doamnele din imita societate căutată să imite pe Suverană și atunci începu o adevărată dragoste pentru portul național romînesc. La toate balurile și seratele de la Curte, cit și la alte baluri la care lua parte Regina Elisaveta, doamnele noastre se întreceau care mai de care să apară în cît mai strălucitoare costume naționale. Cînd se făcu prima fotografie a Domniței Maria, deși nu avea decît doi ani și jumătate, Regina Elisaveta ține ca iubita și unica Safică, să fie înveșmântată într’un costum național romînesc. Natural că această mișcare, avu o repercusiune fericită asupra înflorirea unei industrii casnice La sate,o industrie aflată pe punctul de a dispare, iar țărancele noastre, în special cele din părțile muntoase, găsind un bun debușeu la orașe pentru produsele lor, începură să lucreze de zor, la țesături și cusături naționale. Dar pentru că regretata Suverană, știa poate că numai hotărârea doamnelor dela oraș de a purta frumosul port național nu era suficient, a decis fondarea unei instituțiuni care să aibă grijă permanentă de a face să progreseze și să prosperele țesăturile și cusăturile naționale, și astfel a luat ființă cunoscuta societate „Furnica“ în jurul căreia se grupară un mare număr dintre doamnele din înnalta societate. Timp de aproape cincizeci de ani Regina Elisaveta nu a încetat o singură clipă de a se interesa de activitatea și progresele acestei societăți, iar vechea președintă a societăței, venerabila d-nă Elena Cornescu, înțelegînd gîndul și dorința regretatei Suverane, depuse o activitate mai presus de orice laudă, și ajustată de doamnele din comitet, precum și de vrednica directoare a societăței, d-na Sofia colonel Ionescu, făcu ca această instituțiune să ia un tot mai mare avînt. Ceea ce a făcut societatea ,(Furnica“ pentru țesăturile și cusăturile naționale, se cunoaște prea bine pentru a mai fi nevoe să revenim și cu acest prilej. Este însă de ajuns să spunem că grație acestei activități precum și a altor societăți, înființate mai tirziu, cum este de pildă „Roiul“ și altele, industria casnică a țesăturilor și cusăturilor naționale este astăzi asigurată și ea nu mai poate să dispară. Ceea ce am dorit să relevăm a fost că regretata Suverană defunctă, prima Regină a Romîniei, a fost acela care a reînviat frumosul port romînesc și a vegheat ca admirabilele cusături și țesături naționale să nu dispară. IPIieoîrooo ■ [UNK] [UNK]-