Viitorul, octombrie 1927 (Anul 20, nr. 5882-5907)
1927-10-01 / nr. 5882
anul al două-zecelea Ro. 5882 6 PAGINI 3 LEI 17. IB TARA 6 LEI ex. in sfreinoiste ABONAMENTE IN Ţ£RA Dn en--------- 700 lei Şase luni---------- 350 . Trei lun!--------- 200 . REDACŢIA ADMINISTRAŢIA bucureşti STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 1T Telefoanele : Direcţia 351/23 , Redacţia ei Administraţia 319/23 şi 303/11 Sâmbătă 1 Octombrie, 1927 Manuscriptele nepublicate se distrug 3 LEI CLI. tu. I LEI es. In strilniMt ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului 5tr. Academie 17 si ie bcate Agenţiile ce publicitate In streinătate Un an--------- 1400 lei Șase luni------700 „ Trei luni — *1400 . MISIONARII latinităţii la noi Veniţi din toate părţile lumei, la care spiritul Romei, antice şi eterne domneşte; Veniţi din tarile fericite ale occidentului luminat, şi apărat de urgia vremurilor, de cari noi n’am fost scutiţi, sosiţi la gurile Dunărei, lângă Vechiul Pont Euxin, şi lângă Tomis unde răsvrătitul Ovidiu a murit, devotaţii scrisului, profesioniştii luiminărei opiniei publice şi semănătorii de idei ziariştii latini sunt la noi, în mijlocul fraţilor ce i-au dorit, îi cinstesc şi îi iubesc.. Sunt la noi, — dar am dori să se creadă la ei acasă, întrucât ţara ce azi îi primeşte s’a considerat totdeauna ca o mică şi îndepărtată insulă a unei latinităţi superbe, nobile, şi triumfătoare. Aci, nu vor găsi o cultură veche şi nici aşezăminte milenare in care să se reflecte secole întregi de muncă a cugetărei; nu vor găsi semnele unei bătrâne civilizaţii pentru că rare ori un neam a vieţuit în mai grele împrejurâri istorice de cât al nostru. Am fost cei dântâi cari s’au lovit sau peste cari au trecut valurile barbare al Asiei. Am stat de veghe şi de apărare apusului luminat, care dincolo de piepturile lovite ale noastre, a putut să înflorească la adăpostul urgiei pustiitoare a barbariei. Mai târziu când năvălirile barbare au încetat, am cunoscut pericolul infiltrărilor lente ale slavismului ori sabia turcească; am cunoscut atacurile vecinilor ; şi toate fazele nesiguranţei unui stat ce nu putea să se consolideze în bătaia tutulor vânturilor şi în a tutulor loviturilor. Târziu ne-am putut realiza unirea celor două mici principate într’un stat liber, şi de abia în războiul cel mare, trecând prin focul tutulor sacrificiilor, am putut să înfăptuim în fine visul unităţei şi libertatii naţionale. Dar ori prin câte pericole am trecut , orice lovituri am primit, am ştiut să fim totdeauna o santinelă a latinităţei, pentru că am susţinut ordinea şi am fost vrăjmaşi în ascuţi ai confuziei, ai haperului, ai tuturor concepţiilor anarhice cari puse în practică, duc la distrugerea civilizaţiei. In mijlocul nostru ziariştii şi publiciştii cari reprezintă scrisul neo-latin din ţările păstrătoare a luminei vechiului Latin, sunt astfel pentru noi, trimişi doriţi şi iubiţi ai unei mari confraternităţi, neclintite de geniu milenar latin, care a stăpânit lumea prin tactul, prin echilibrul, prin lumina şi înălţimea lui sufletească. Considerăm pe ziariştii latini veniţi la noi, ca missionari ai unei culturi, pe care o purtăm în sufletul nostru, ca o amintire sau ca un ideal, şi ca reprezentanţii unei ginte pe care poetul nostru încoronat de mult în Provencea, atât de profund latină, o „cânta“ în versurile „regină printre ale lumii ginte mari“. Noi, cunoaştem sentimentul ospitalităţei. L’am dovedit întotdeauna în decursul unei istorii în care, noi înşine destul de nefericiţi, am primit pe străinii ne-au cerut sâ-i apărăm, să-i ocrotina. Se înţelege de aci cu câtă profundă emoţiune, ne îndeplinim azi îndatoririle de găzduire, faţă de fraţii noştri, faţă de susţinătorii idealurilor noastre naţionale faţă de aceia cu cari ne simţim legaţi prin acelaş sânge, prin aceiaşi concepţiune de viaţă socială, adesea ori prin comune jertfe istorice ! Fiţi astfel bine veniţi la noi, missionari latini, fiţi în mijlocul nostru, cu conştiinţa că sunteţi musafirii unei case mici, dar iubitoare, şi al unui popor ce vedea în voi simbolurile de viaţă nobilă latină, care a fost pentru el idealul ce l-a călăuzit în mijlocul vitregiei vremurilor. Fie ca puţinele zile ce le veţi petrece între noi să uitaţi că sunteţi departe de căminurile voastre, şi că sunteţi la voi acasă, în aceiaşi casă latină, care ne uneşte pe toţi cei ce am fost şi am rămas urmaşi ai spiritului îndepărtatei şi nobilei Rome. ce COMENTARII PRESA din PRAGA despre CHESTIUNEA OPTANŢILOR MAGHIARI — „L’Europe centrale“ evidenţiază importanţa deriziunii Consiliului Soc. Naţiunilor — „L’Europe Centrale“ lr. editorialul său de la 24 i. c., scrie următoarele în chestiunea maghiară discutată la Geneva: „Diferendul românoungar a fost în sfârşit tranşat în principiu de către consiliul Societăţei Naţiunilor. Fără a avea forţa executorie, deciziunea consiliului constitue o bază de înţelegere care va îngădui aplanarea acestui conflict iritant îndată ce din ambele părţi se va dovedi bunăvoinţă. Nicăiri aiurea ca în Ungaria, na fost aşteptată de viziunea consiliului Societăţei Naţiunilor, cu mai multă înfrigurare. Pentru maghiari, ca întotdeauna era în joc obţinerea unui succes important care să impresionezeopinia străină şi în fond să furnizeze o resursă agitaţiei întreţinută prin campania cunoscută. Presa din Budapesta pregătise opinia maghiară pentru o victorie quasi asigurată. Era nevoie de o propagandă cu iscusinţă intensificată să poată aduce ţărei înregistrarea unui prim succes palpabil. Ziarul „Magyarorszag“ a animtat și săptămâna trecută cu o deosebită emfază că discursul rostit de contele Apponyi la 27 Septembrie, a produs zădărnicirea proectului de compromis. La Budapesta va pregătea intonarea unui cântec de izbândă. Un scism istoric MJM ——— I BBgm Dar evenimentele au luat o altă întorsătură, fondul desbaterei e cunoscut — adaugă organul din Praga — expunând în rezumat următoarele puncte mai însemnate: O sută şaizeci şi şapte de mari proprietari agricoli maghiari, optând pentru Ungaria, pretind României o indemnizaţie ce atinge cifra de 500 milioane franci aur pentru domeniile lor din Transilvania, domenii cari intră în reforma agrară română. Consiliul a emis părerea că deciziile tratatului de la Trianon nu pun pe supușii maghiari la adăpost fată de reforma agrară română, ea fiind egală pentru toti locuitorii tarei. Intre altele consiliul a specificat că art. 250 din tratatul de la Trianon, la cari apelează ungurii şi care e referitor la lichidarea sechestrului pus de avnz supuşilor maghiari ■— nu are în veedere decât o precauţie specială din timpul de război contra foştilor innamici. Cu alte cuvinte, consiliul a stabilit că statele succesoare pot în deplină suveranitate face pe teritoriul lor o reformă fonciată cu condiţia de a nu stabili deosebiri de tratament între diversele naţionalităţi. Maghiarii n’ar putea face recurs la dispoziţii din tratat decât atunci când bunurile lor ar fi confiscate cu titlul de proprietăţi ale foştilor inamici. Consiliul a invitat deci ambele guverne interesate să dea un răspuns definitiv pe baza recomandaţiilor sale, înainte de Decembrie. Această decizie fără a aranja definitiv conflictul, indică în fond soluţionarea lui, şi curmă dintr’odată speranţele maghiare în campania ce au dus contra reformelor agrare săvârşite pe teritoriile statelor succesoare. Decepţia Ungariei Rezoluţia de la Geneva are şi un sens mai vast, ea a produs opiniei ungare şi oferea decepţie din partea Angliei — încheie L’Europe Centrale. Anumite campanii recente au fost interpretate în presa magiară drept o manifestare a voinţei britanice de a lua partea Ungariei contra statelor Micei Inţelegeri. De astă dată iluziile treime să dispară. Expunerea lui Sir Austen Chamberlain a clarificat situaţia. Nemulţumirea stârnită la Budapesta prin deciziunea de la Geneva, nu surprinde pe nimeni. Nu pentru prima şi nici pentru ultima oară maghiarii prin politica lor au avut de îndurat durerile amorului propriu rănit; o constatăm nu pentru a ne bucura, ci pentru a o regreta. Unele ziare din Budapesta au avut ameninţări aproape făţişe. Dar după cum atât de clar arelevat în „Debats“ de Gauvain, Ungaria dacă sa refăcut financiarmente a fost graţie împrumutului internaţional garantat, de foştii ei inamici cari între altele au renunţat pe douăzeci de ani la despăgubirile de război şi alte indemnizaţii legale. Tocmai pentru a salva Ungaria, sunt lăsate în uitare multe puncte esenţiale din tratatele de pace. ---------------------------9. Cronica teatrală de PAUL I. PROPUN Teatrul Regina Maria. — „Cuiburi sfărâmate", piesă în trei acte, de d-nii Sandu 09BHHHSBBbbbbbi Teleajen şi Adrian Pascu Teatrul Caragiale. — „Domnişoara Iulia“, tragi-comedie în 2 acte de Strindbey N’aşi putea spune că melodrama .Cuiburi sfărâmate“ este una din piesele cele mai slabe, pe care leam văzut; dar, este, fără îndoială, o piesă inutil deprimantă şi tristă până la exasperare. N’aşi putea spune că d-nii Sandu Teleajen şi Adrian Pascu, — amândoi oameni de teatru — nu dau dovadă de anime calităţi de dialog şi chiar de conducere a acțiunei; e păcat însă, că domnii autori nu-și opresc privirile tinere măcar asupra prezentului. Piesa d-lor Pascu și Teleajen, cu toate loviturile de teatru, cu toată abundenta de lacrimi si de sărutări, nu e interesantă, pentru că subiectul nu mai e de actualitate, pentru că modul de tratare e tot atât de învechit, ca şi cadrul, pe care foarte bine l-a imprimat directorul de scenă, d. Ion Manolaşcu. Toată avalanşa de nenorociri inutile care cade asupra bătrânilor boeri — eroii d-lor autori — nu ne emoţionează, pentru că nu ajută să descoperim, oare este adevărata tendinţă a piesei. Pentru ca nişte părinţi buni — prea buni, foarte buni , au nişte copii răi, foarte răi, prea răi. Pentru ce bătrânul boer Duraitrache Gorgăneanu, descendent dintr’o veche familie boerească, se mulţumeşte să-şi plângă pogoanele vândute şi să recitească hrisoavele familiei, la gura sobei , fără să fi căutat, sau să înfrângă — la vreme — reaua pornire a fiului său, sau să fi căutat prin muncă cinstită şi mai intensivă să-şi salveze muraţii, pădurile şi moşiile ? Pentru ce nu a imitat pe vărul său Andrei — un alt bătrân, figură extrem de simpatică — care a muncit şi şi-a menţinut averea intactă. Şi care este morala piesei, atunci, când nişte oameni, atât de cum se cade, pa boerul Dumitrache şi ca soţia sa — bunătatea — apar ca nişte victime, fără putinţă de reacţionare, faţă de copii răii escroci şi timonali. Pentru ce autorii nu au cea mai mică milă pentru bătrânii lor, pe care ştiu, de altminteri, să ni-i prezinte, într’un chip atât de simpatic ? Dar dacă n’au milă pentru bătrâni, autorii sunt, fără cruţare pentru generaţia tânără. Boerul Dumitrache şi soţia sa „bunătatea“ au un băiat si trei fate. R^ininl ocfr* nn ~■*•-»■%+>»r*L—*—.-*■ un escroc. Cui o fi semănând în neamul Gorgănenilor ! Din pricina acestui băiat — care se numește Voiou — aproape toată starea Gorgănenilor a ajuns pe mâna grecilor și ovreilor. (Acțiunea piesei se petrece în vremuri de demult, când o moşie se vindea pe câteva zeci de mii de lei). Una din fete e funcţionară la Bucureşti, alta e funcţionnară la oficiul poştal din orăşelul, unde ne aflăm — şi se numeşte Nora. Deşi poartă un nume şi un pronume frumos, Nora e o nenorocită, care se dă viitorilor soţi, înainte de căsătoria, şi când are nenoroc, pune pe lume şi corbi. Cum se întâmplă, însă, că părinţii n’au observat nimic, din întâmplările, puţin normale, din viaţa Norei, nu prea pricepem. Cui o fi semănând Nora, în neamul Gorgănenilor, iar nu ştim. Fata cea mică, Mioara, e numai bunătate şi cuminţenie. Seamănă cu mama ei, — bunătatea. — Coase la gherghef, oferă dulceaţă şi ia doctorii, fiindcă şi biata Mioara, se pare că nu e sănătoasă. Iată cum cuibul familiei Gorgănenilor s’a sffirâmat. Ticăloşia fiului „Voicu“ este atât de mare, încât vinde (după ce când aceștia sunt încă în viaţă. Creditorii vin să pue stăpânire pe coniac. Bătrânul Dumitrache — bolnav de o boală curioasă, îi amorțea mâna dreaptă de câte ori se supăra — dă ordin servitorului său fidel, să incendieze conacul. Astfel cuibul după ce se sfărâmase, acum e complect ilust,rus. Cum rămân însă : „Bunătatea“ coanei Rădiţa şi Mioara. Ce vină au ele să rămâe pe drumuri ? Singurul lor sprijin, vărul Andrei, sa omorâse, trăgânduşi un glonţ de puşcă în gură. Acest om energic, voinic şi înţelept, văzând cum se prăbuşeşte familia Gorgănenilor, a preferit să moară. E poate primiţi Gorgănean, care moare, neîmpărtăşit ! Toate aceste personagii ne sunt prezentate, ca atare de autori, fără explicaţiuni. Evenimentele se precipită, mai mult în afară de scenă, decât sub ochii noştri, acţiunea se desfăşoară adesea, nu prin fapte, ci prin povestiri. Tânguirea boerului Dumitrache, pentru fiecare pegon de pământ vândut, nu ne mai mişcă azi, când sute de mii de hectare au fost luate boerilor, în schimbul unei neînsemnate sume de bani. Iată pentru ce una din principalele calităţi ale unei piese de teatru : interesul lipseşte „ Cuiburilor sfărâmate“. Norocul d-lor Teleajen şi Pascu a fost că personagiile piesei d-lor, să găsească interpreţi ,minunaţi, în trupa Teatrului „Regina Maria“. Rar un actor degajează mai multă simpatie, ca d. G. Storin, în rolul vărului Andrei. Reprezenta un boier voinic, chipeş, dintr’o bucată. Un bătrân glumeţ, dar şi hotărât în atitudini. D. G. Storin a dat personagiului o înţeleaptă şi definitivă interpretare. Dramatică şi în acelaş timip blândă figura boarului Dumitrache, aşa cum ni-l înfăţişază d. I. Manolescu. Iată un rol bine şi frumos studiat. Tânăra şi talentata artistă, d-na Marietta Sadovealu, apare într-un rol de bătrână şi-l întruchiriează de minune. Excelenta ingenuă dramatică, d-na Irina Nădejde, pune multă sinceritate şi duioşie în interpretarea fetiţei cele bune. Un tânăr element, cu promiţătoare însuşiri e d-ra Maria Antonova, care în rolul fetei cele rele, are unele momente bune. In scenele de violenţă, nu e ajutată de voce. B.Marcel Enescuare sarcina ingrată da a reprezenta un om rău din fire, şi ca mască şi ca autul ei; e perfect in nota rolului. i). A. Finţi a luat obiceiul să vorbească pe un ton plângător. Devine monotomi în debit şi repară aceleaşi gesturi. O frumoasă figură de Servitor bătrân realizează d. Georgescu. Nu ştim dacă ministerul Artelor, care subvenţionează Teatrul ,,Regina Maria“ în vederea încurajărei literaturii dramatica originale are un reprezentant al său pe lângă acel Teatru, care, măcar, în alegerea repertoriului românesc, să aibă cuvânt hotărîtor. «» De dramatica şi sugestiva piesă, „Domnişoara Iulia“ e legat primul succes în teatru al d-nei Dida Solomon, pe atunci debutantă la Teatrnul Naţional. . Astăzi, directoare a Teatrului „Garagiale“, d-na. Dida Solomon, reapare în rolul Domnişoarei Iu Iulia şi alături de d. G. Ciprian, excelent în rolul valetului Jean, culege din nou aplauze pentru această atât de frumoasă şi expresivă creaţie. P. S.— De acum înainte, cronicile dramatice nu vor mai apărea la zile fixe, ci a doua zi după fiecare premieră CANDIDATURA IBJMKWBMHBBBBRHBBBMBHMWWI garagnpsai d-lui IL TITULESCU Pentru locul vacant de senator al Universităţii din Bucureşti, un numeros grup de profesori de la toate facultăţile a pus candidatura d-lui N. Timescu. Această candidatură are o înaltă semnificaţie, naţională. Universitatea nu putea rămâne străină de problemele politice naţionale ce se pun astăzi. In marea luptă pentru a face să izbândească dreptatea României in fata forurilor internationale, Ed. N. Titulescu nu a fost un izolat. D-sa avea alături nu numai guvernul dar întreaga opinie publică românească. Episoadele luptei pe care cu atât succes a dat-o, au fost urmărite cu emoţie. Nici un moment încrederea şi voinţa poporului românesc de-a învinge, n’a şovăit. Nici un moment nu s’a îndoit de isbânda aceluia ce reprezenta dreptatea ţării cu atăta pricepere şi atât talent. In cea mai înaltă instiuţie naţională şi culturală a ţării se predază şi înălţimea cauzei pe care d. Titulescu a apărat-o şi valoarea aceluia care a dus-o la isbăndă. Telegrama profesorilor cari au rugat pe d. Titulescu să accepte această înaltă manifestare de politică naţională, venind din partea Universităţei din Bucureşti, dovedeşte încă odată convingerea poporului românesc în dreptatea cauzei ce a apărat-o. In ea nu se sărbătoreşte numai un om, ci se slăveşte o cauză, ce sta pe deasupra micilor disensiuni interne, pentrucă este a tuturor românilor şi chiar cum a arătat d. Beneş, trece de hotarele noastre, fiind cauza tuturor statelor democratice formate pe ruinele tiraniei habsburgice. Votul profesorilor universitari din Bucureşti este votul pe care această înaltă instituţie de cultură naţională îl dă pentru acel care s’a identificat cu această cauză, representîmd-o după acum merita. D-l N. TITULESCU Ministrul Afacerilor străine Zilele acestea va face sborul de la Leningrad la Moscova primul dirijabil sovietic construit cu mijloacele muncitorilor chimiști din gubernia Moscovei. Planurile dirijabilului sunt ale inginerului sovietic N. Fomin, învelișul batonului a fost fabricat în fabrica „Cauciuc“ de la Moscova. ".« De curând s’a ţinut la Belgrad al treilea congres de medicină operativă din Iugoslavia, care s’a ocupat în mare parte cu lupta împotriva cancerului. Reprezentantul ministerului iugoslav al sănătăţii a declarat că se vor înfiinţa în timpul cel mai apropiat două instituţii pentru combaterea cancerului şi anume unul la Belgrad şi al doilea la Zagreb. Aceste instituţii vor avea ramificaţii la sate. zi cu zi Un ziarist scrie că’ a văzut în Elveţia într’o casă de ţară, cum un ţăran avea o bibliotecă, soţia era pictoră şi-o noră cânta la pian bucăţi clasice. Să ne fie permis să credem că ţăranul acesta din Elveţia este mai puţin ţăran decât chiar d. Mihalache, cu cămaşa peste pan-' taloni * Puţină geografie... La primăria oraşului Călăraşi s’a primit un plic oficial de la primăria oraşului Chişinău cu următoarea adresă: „D-lui Primar al oraşului Ialomiţa, Jud. Ilfov“. Credem că dacă s’ar face puţină geografie cu funcţionarii noştri n’ar strica, şi în special cu cei din nouile teritorii. -------------. - --------------NOTE FERICITA AMERICA Legiunea americană de sub comanda generalului Pershing care a venit in Paris, a fost obiectul celei mai calde primiri, căci vizita ei a reamintit preţiosul ajutor ce l-a dat America Aliaţilor, în timpul marelui războiu. Cu acest prilej de Poincaré care a exercitat un rol covârşitor în timpul războiului, cum îl exercită şi azi, ca preşedinte de consiliu, a ţinut o cuvântare la Belfort, în cinstea americanilor, din care extragem următoarele sagace şi întemeiate reflexiuni: „Vechile naţiuni seamănă puţin cu oamenii bătrâni. Ele se complac în amintirile trecutului.ar spre deosebire de bătrâni, ele caută în trecut lecţii de viitor, căci viitorul, aparţine tot aşa de bine, — slavă Domnului ! bătrânelor naţiuni, ca şi celor tinere. Şi unele şi altele voi drept să spere la nemurire“. Apoi aducând aminte faptul că într’un singur secol, Franţa a trebuit să lupte de patru ori contra invaziei străine, premierul Franţei a adăugat: „Fericită America care nu are de ce să se teamă de astfel cte pericole, şi pe care două oceane, imensitatea teritoriului ei şi importanţa populaţiei sale o pun la adăpost da năvălirile armatelor! Pentru noi, oricât de pasionaţi suntem atraşi spre pace, ori cât dfl puternic dorim s’o păstrăm, nu sunteţi din" nefericire niciodată siguri de-a o conserva, pentru că în Franţa pacea depindă mai mult de alţii decât de noi“. Adevărate cuvinte şi al căror răsunet poate -şi trebue să treacă dincolo de graniţele Franţei. Este adevărat că istoria neamurilor este în funcţie de geografie, căci aşezarea lor, vecinătăţile, siguranţa graniţelor, munţi, sau mare, totul face ca un popor să fie intr’un fel, deosebit de altul. Elveţia şi-a menţinut atâta de mult timp situaţia ei, din pricina configuraţiei solului, iar în vremea urgiei turceşti, în primele momente istorice, muntenegrenii au putut căţărându-se pe stânci să scape de multe ori de-a fi robiţi. Dar ce exemplu mai caracteristic şi mai sugestiv decât însăşi trecutul ţărei noastre. Dacă am fi fost altfel aşezaţi, dacă n’am fi fost bulevardul tuturor năvălirilor, desigur că am fi putut să avem un trecut mai puţin vijelios, şi necunoscând starea permanentă de băjenie, să putem îngriji de artele păcei. Noi, a trebuit să stăm secole în ofensivă. Cum mai siuteam să avem timpul şi tragerea de inimă ca să ne civilizăm, cum s’au civilizat în acest timp popoarele din apus, adăpostite de năvăliri. Cuvântarea d-lui Poincaré, prin care pune în lumină situaţiunea atât de privilegiată a Americei, din cauza situaţiei sale geografice este astfel o lecţie de mare istorie universală. In bună parte popoarele au viata pe care pământul pe care stau ie-o creiază. PETRONIUS wansimii jummmammacA p ScrisoFl disa Paris După serbările In CINSTEA AMERICANIMIB Entusiasmul cu care Americanii au fost im iiii iiiiiiiiiTinimmi«miiiiiii»iiiiiii mumimiiii ....— iiiiwi nmii ■■imiai primiţi in Franţa Manifestările nenorocite la cari condamnarea lui Sacco şi Vanzetti dedese loc, făceau pe cei necunoscători al adevăratului substrat ce procurase contigentul de tulburători să se teamă ca nu cumva, la venirea Legionarilor Americani, noui manifestări ostile să nu se producă. Serbările date în onoarea oaspeţilor de peste Ocean au arătat că masa conştientă a poporului francez, marea majoritate a Franţei, nu are nimic comun cu nefaştii agenţi ai comunismului moscovit. Tulburătorii de săptămânile trecute, pedepsiţi cu severitatea ce meritau de către instanţele de represiune, erau unelte inconştiente sau pescuitori în apă tulbure, pleava societăţei, sperând dintr’o asemenea manifestare să câştige ceiace, prin lucru cinstit, nu pot să dobândească. Pretutindeni seta poporul francez, amintindu-şi de concursul pe care aceşti Legionari l-au dat Franţei într’o clipă de du dureroasă restrişte, a aclamat cum se cuvine pe reprezintanţii Republicei aliate. Dacă, cu prilejul socotelelor băneşti, s’au ivit divergenţe, nu înseamnă că aportul american trebue uitat, că meritul celor ce s’au jertfit fără precupeţire este micşorat, cu atât mai mult cu cât cei cari discută azi cestiunea financiară nu sunt cei cari, pe câmpurile de luptă, au fraternizat cu soldaţii francezi şi şi-au expus viaţa în aceiaşi măsură ca şi tovarăşii lor, din Europa. Căldura cea mai sinceră a domnit în mijlocul mulţimei, şi din convorbirile cu simplii cetăţeni ce asistau la trecerea Legionarilor pe străzile Parisului, am văzut că Francezii regretau că serbările nu sunt și mai grandioase. Dacă sunt cheltueli cari să fie de toți în mod unanim aprobate, apoi sunt, fără îndoială, cele ocazionate de sărbătorirea Legionarilor americani. Poporul francez, care este sentimental prin excelenţă, nu uită serviciile, ajutorul ce i s’a dat în clipele de grea cumpănă. Şi o dovadă de acest simţământ o găsim în afirmaţia unui gazetar parizian, care, vorbind despre dragostea ce uneşte Franţa şi Statele Unite ale Americei, a exclamat, atingând cestiunea datoriilor de războiu: „Francezul îşi respectă şi execută angajamentele. E în stare să lucreze până la istovire perrtuu a plăti ceia ce i s’a împrumutat. Are, însă, nevoie de încredere şi de răgaz. Atâta cere poporului american şi va plăti tot ce-i datoreşte“. E nevoe de încredere ."*linaBBnRE3BBnB8»wssmasfMmsoBia Niciodată, la nici un moment din tratativele pentru regularea datoriilor Franţei faţă de America, Franţa nu a emis măcar părerea, agitată "de Americani ei înşişi, de a se şterge toate datoriile. Fie că apropierea ce, din ce în ce mai mult, se accentuează între aceste două mari Puteri, să aducă o soluţiune favorabilă din care să reiasă o cooperare sigură şi strânsă, în cazurile nenorocite, dacă s’ar mai ivi. Cuvintele profetice nu dobândesc această calificare decât după ce prevestirile s’au realizat. îmi place să cred că acelea pronunţate de către generalul Pershing zilele trecute sunt din această categorie. Am credinţa că, de îndată ce nevoia se va prezintă iarăşi pentru Franţa de o cooperare de arme, Statele Unite nu i-o vor refuza. Se poate ca, în materie bănească, neînţelegeri să se nască; nu este însă mai puţin adevărat că poporul american nu ridica asemenea discuţiuni, asemenea probleme când este vorba să acorde sprijinul lui pentru apărărea unei cauze drepte, când e în pericol o naţiune ameninţată de nedreptul atac al unor popoare hrăpăreţe. Generalul Pershing a declarat-o categoric şi nu e motiv de a ne îndoi. Din presa franceză In afară de articolele consacrate de ziarele zilnice, merită să fie semnalată unanima binevoitoare primire ce a făcut toată presa, de la cele,mai mari pană la cele mai mici publicatiuni. Legionarilor americani. Voiu semnala, între altele, unele amintiri reproduse de către spiritualul „Cri de Paris“, cu această ocazie. Confratele acesta relată cult, Marechalul Foch, în coliba unde şi avea locuinţa, ca generalisim al armatelor aliate, avea, pe perete, un tablou cu două despărţituri. In dreapta se găseau înscrise disponibilităţile de oameni ale Aliaţilor, iar în stânga acelea ale duşmanului. Până în Aprilie 1918, mareşalul era melancolic. In toate zilele vedea cum se lungea: şirul disponibilităţilor germane şi scădea acela al Aliaţilor. Dela Aprilie 1918, coloanele s'au răsturnat şi în fiece zi coloanele aliate se măreau în detrimentul coloanei duşmane. Cauza: America era în stare să trimeatâ trupe în mari cantităţi. Această notiţă face să apară şi mai bine însemnătatea cooperaţiei americane. In altă parte a aceleiaşi interesante publicaţiuni, găsim relatarea unei convorbiri a d-lui Tardieu, înalt comisar pe lângă armata americană, cu preşedintele Wilson. D-l Tardieu, timid, ar fi spus preşedintelui: „Concursul american, spre a fi eficace, ar trebui ca America să ne poată trimite câte trei sute de mii oameni pe lună”. „Şi de ce nu mai mult?“ ar fi replicat Preşedintele Wilson. In acel moment, după o pregătire de un an, Statele-Unite ajunsese să săvârşească minunea de a-şi fi alcătuit o armată şi de-a putea s-o alimenteze cu forţe noui în număr considerabil. Şi este o adevărată minune, când te gândeşti că America, la începutul războiului, nici nu avea armată. I-a fost de ajuns un an, pentru ca, cu concursul instructorilor francezi, să formeze o trupă de elită, superioară armatei pregătită cu atâtea sacrificii, de zeci de ani, de către Germania. Toate acestea sunt întâmplări şi împrejurări ce nu se uită şi cari au determinat sincera şi atât de călduroasa primire pe care Franţa a făcut-o Legionarilor americani. N. A. I. ---------------------------------