Viitorul, octombrie 1927 (Anul 20, nr. 5882-5907)

1927-10-01 / nr. 5882

anul al două-zecelea Ro. 5882 6 PAGINI 3 LEI 17. IB TARA 6 LEI ex. in sfreinoiste ABONAMENTE IN Ţ£RA Dn en--------- 700 lei Şase luni---------- 350 . Trei lun!--------- 200 . REDACŢIA ADMINISTRAŢIA bucureşti STR. EDGARD QUINET No. 2 || STRADA ACADEMIEI No. 1T Telefoanele : Direcţia 351/23 , Redacţia ei Administraţia 319/23 şi 303/11 Sâmbătă 1 Octombrie, 1927 Manuscriptele nepublicate se distrug 3 LEI CLI. tu. I LEI es. In strilniMt ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului 5tr. Academie 17 si ie bcate Agenţiile ce publicitate In streinătate Un an--------- 1400 lei Șase luni------700 „ Trei luni — *1­400 . MISIONARII latinităţii la noi Veniţi din toate părţile lumei, la care spiritul Romei, antice şi eterne domneşte; Veniţi din tarile fericite ale occidentului luminat, şi apărat de urgia vremurilor, de cari noi n’am fost scutiţi, sosiţi la gurile Dunărei, lângă Vechiul Pont Euxin, şi lângă Tomis unde răsvrătitul Ovidiu a murit, de­votaţii scrisului, profesioniştii luiminărei opiniei publice şi semă­nătorii de idei ziariştii latini sunt la noi, în mijlocul fraţilor ce i-au dorit, îi cinstesc şi îi iubesc.. Sunt la noi, — dar am dori să se creadă la ei acasă­, întrucât ţara ce azi îi primeşte s’a considerat totdeauna ca­ o mică şi îndepărtată insulă a unei latinităţi superbe, nobile, şi triumfătoare. Aci, nu vor gă­si o cultură ve­che şi nici aşezăminte milenare in care să se reflecte secole în­tregi de muncă a cugetărei; nu vor găsi semnele unei bătrâne ci­vilizaţii pentru că rare ori un neam a vieţuit în mai grele împre­jurâ­ri istorice de cât al nostru. Am fost cei dântâi cari s’au lovit sau peste cari au trecut valurile barbare al Asiei. Am stat de ve­ghe şi de apărare apusului lumi­nat, care dincolo de piepturile lo­vite ale noastre, a putut să înflo­rească la adăpostul urgiei pustii­toare a barbariei. Mai târziu când năvălirile bar­bare au încetat, am cunoscut pe­ricolul infiltrărilor lente ale sla­vismului­­ ori sabia turcească; am cunoscut atacurile vecinilor ; şi toate fazele nesiguranţei unui stat ce nu putea să se consolideze în bătaia tutulor vânturilor şi în a tutulor loviturilor. Târziu ne-am putut realiza unirea celor două mici principate într’un stat liber, şi de abia în războiul cel mare, trecând prin focul tutulor sacrificiilor, am putut să înfăp­tuim în fine visul unităţei şi li­bertatii naţionale. Dar ori prin câte pericole am trecut , ori­ce lovituri am primit, am ştiut să fim totdeauna o san­tinelă a latinităţei, pentru­ că am susţinut ordinea şi am fost vrăj­maşi în ascuţ­i ai confuziei, ai hap­erului, ai tuturor concepţiilor a­­narhice cari puse în practică, duc la distrugerea civilizaţiei. In mijlocul nostru ziariştii şi publiciştii cari reprezintă scrisul neo-latin din ţările păstrătoare a luminei vechiului Latin, sunt ast­fel pentru noi, trimişi doriţi şi iubiţi ai unei mari confraterni­­tă­ţi, neclintite de geniu milenar latin, care a stăpânit lumea prin tactul, prin echilibrul, prin lumi­na şi înălţimea lui sufletească. Considerăm pe ziariştii latini veniţi la noi, ca missionari ai u­­nei culturi, pe care o purtăm în sufletul nostru, ca o amintire sau ca un ideal, şi ca reprezentanţii unei ginte pe care poetul nos­tru încoronat de mult în Proven­­ce­a, atât de profund latină, o „cânta“ în versurile „regină prin­tre ale lumii ginte mari“. Noi, cunoaştem sentimentul os­­pitalităţei. L’am dovedit întot­deauna în decursul unei istorii în care, noi înşine destul de neferi­ciţi, am primit pe străinii ne-au cerut sâ­-i apărăm, să-i ocro­tina. Se înţelege de aci cu câtă pro­fundă emoţiune, ne îndeplinim azi îndatoririle de găzduire, faţă de fraţii noştri, faţă de susţină­torii idealurilor noastre naţionale faţă de aceia cu cari ne simţim legaţi prin acelaş sânge, prin a­­ceiaşi concepţiune de viaţă­ so­cială, adesea ori prin comune jertfe istorice ! Fiţi astfel bine veniţi la noi, missionari latini, fiţi în mijlocul nostru, cu conştiinţa că sunteţi musafirii unei case mici, dar iu­bitoare, şi al unui popor ce vede­a în voi simbolurile de viaţă nobilă latină, care a fost pentru el idea­lul ce l-a călăuzit în mijlocul vi­tregiei vremurilor. Fie­ ca puţinele zile ce le veţi petrece între noi să­ uitaţi că sun­teţi departe de căminurile voas­tre, şi că sunteţi la voi acasă, în aceiaşi casă latină, care ne uneşte pe toţi cei­ ce am fost şi am ră­mas urmaşi ai spiritului îndepăr­tatei şi nobilei Rome. ce COMENTARII PRESA din PRAGA despre CHESTIUNEA OPTANŢILOR MAGHIARI — „L’Europe centrale“ evidenţiază importanţa deri­ziunii Consiliului Soc. Naţiunilor — „L’Europe­ Centrale“ lr. editorialul său de la 24 i. c., scri­e următoarele în chestiunea maghiară discutată la Geneva: „Diferendul româno­­ungar a fost în sfârşit tranşat în principiu de către consiliul Socie­­tăţei Naţiunilor. Fără a avea forţa executorie, deciziunea consiliului constitue o bază de înţelegere care va îngădui aplanarea acestui conflict iritant îndată ce din am­bele părţi se va dovedi bună­voinţă. Nicăiri aiurea ca în Ungaria, na fost aşteptată de viziunea consiliu­lui Societăţei Naţiunilor, cu mai multă înfrigurare. Pentru maghiari, ca întotdeauna era în joc obţinerea unui succes important care să impresioneze­­o­­pinia străină şi în fond să furni­zeze o resursă agitaţiei întreţinută prin campania cunoscută. Presa din Budapesta pregătise o­­pinia maghiară pentru o victorie quasi asigurată. Era nevoie de o propagandă cu iscusinţă intensifi­cată să poată aduce ţărei înregis­trarea unui prim succes palpabil. Ziarul „Magyarorszag“ a animtat și săptămâna trecută cu o deose­bită emfază că discursul rostit de contele Apponyi la 27 Septembrie, a produs zădărnicirea proectului de compromis. La Budapesta va pregătea intonarea unui cântec de izbândă. Un scism­ istoric MJM ——— I BBgm Dar evenimentele au luat o altă întorsătură, fondul desbaterei e cunoscut — adaugă organul din Praga — expunând în rezumat ur­mătoarele puncte mai însemnate: O sută şaizeci şi şapte de mari pro­prietari agricoli maghiari, optând pentru Ungaria, pretind României o indemnizaţie ce atinge cifra de 500 milioane franci aur pentru do­meniile lor din Transilvania, do­menii cari intră în reforma agrară română. Consiliul a emis părerea că de­ciziile tratatului de la Trianon nu pun pe supușii maghiari la adă­post fată de reforma agrară româ­nă, ea fiind egală pentru toti lo­cuitorii tarei. Intre altele consiliul a specificat că art. 250 din tratatul de la Trianon, la cari apelează un­gurii şi care e referitor la lichi­darea sechestrului pus de avnz supuşilor maghiari ■— nu are în ve­e­dere decât o precauţie specială din timpul de război contra foştilor i­­nnamici. Cu alte cuvinte, consiliul a stabilit că statele succesoare pot în deplină suveranitate face pe te­ritoriul lor o reformă fonciată cu condiţia de a nu stabili deosebiri de tratament între diversele naţio­nalităţi. Maghiarii n’ar putea face recurs la dispoziţii din tratat de­cât atunci când bunurile lor ar fi confiscate cu titlul de proprietăţi ale foştilor inamici. Consiliul a in­vitat deci ambele guverne intere­sate să dea un răspuns definitiv pe baza recomandaţii­lor sale, înainte de Decembrie. Această decizie fără a aranja de­finitiv conflictul, indică în fond soluţionarea lui, şi curmă dintr’o­­dată speranţele maghiare în cam­pania ce au dus contra reformelor agrare săvârşite pe teritoriile sta­telor succesoare. Decepţia Ungariei Rezoluţia de la Geneva are şi un sens mai vast, ea a produs opiniei ungare şi o­ferea decepţie din par­tea Angliei — încheie L’Europe­ Centrale. Anumite campanii recen­te au fost interpretate în presa magiară drept o­ manifestare a vo­inţei britanice de a lua partea Un­gariei contra statelor Micei­ Inţe­­legeri. De astă dată iluziile treime să dispară. Expunerea lui Sir Aus­ten Chamberlain a clarificat situa­ţia. Nemulţumirea stârnită la Buda­pesta prin deciziunea de la Geneva, nu surprinde pe nimeni. Nu pentru prima şi nici pentru ultima oară maghiarii prin politica lor au avut de îndurat durerile a­­morului propriu rănit; o consta­tăm nu pentru a ne bucura, ci pen­tru a o regreta. Unele ziare din Budapesta au avut ameninţări a­­proape făţişe. Dar după cum atât de clar a­­relevat în „Debats“ de Gauvain, Ungaria dacă sa refăcut financiarmente a fost graţie îm­prumutului internaţional garantat, de foştii ei inamici cari între al­tele au renunţat pe douăzeci de ani la despăgubirile de război şi alte indemnizaţii legale. Tocmai pentru a salva Ungaria, sunt lăsate în ui­tare multe puncte esenţiale din tra­tatele de pace. ---------------------------9. Cronica teatrală de PAUL I. PROPUN Teatrul Regina Maria. — „Cuiburi sfă­râmate", piesă în trei acte, de d-nii Sandu 09BHHHSBBbbbbbi Teleajen şi Adrian Pascu Teatrul Caragiale. — „Domnişoara Iu­­lia“, tragi-comedie în 2 acte de Strindbey N’aşi putea spune că melodrama .Cuiburi sfărâmate“ este una din piesele cele mai slabe, pe care le­­am văzut; dar, este, fără îndoială, o piesă inutil deprimantă şi tristă până la exasperare. N’aşi putea spune că d-nii San­du Teleajen şi Adrian Pascu, — amândoi oameni de teatru — nu dau dovadă de anime calităţi de dialog şi chiar de conducere a ac­­țiunei; e păcat însă, că domnii autori nu-și opresc privirile tinere măcar asupra prezentului. Piesa d-lor Pascu și Teleajen, cu toate loviturile de teatru, cu toată abun­denta de lacrimi si de sărutări, nu e interesantă, pentru că subiectul nu mai e de actualitate, pentru că modul de tratare e tot atât de în­vechit, ca şi cadrul, pe care foarte bine l-a imprimat directorul de scenă, d. Ion Manolaşcu. Toa­tă a­­valanşa de nenorociri inutile care cade asupra bătrânilor boeri — e­­roii d-lor autori — nu ne emoţio­nează, pentru că nu ajută să desco­perim, oare este adevărata tendin­ţă a piesei. Pentru ca nişte părinţi buni — prea buni, foarte buni , au nişte copii răi, foarte răi, prea răi. Pentru ce bătrânul boer Durai­­trache Gorgăneanu, descendent din­tr’o veche familie boerească, se mulţumeşte să-şi plângă pogoanele vândute şi să recitească hrisoavele familiei, la gura sobei , fără să fi căutat, sau să înfrângă — la vre­me — reaua pornire a fiului său, sau să fi căutat prin muncă cinsti­tă şi mai intensivă să-şi salveze muraţii, pădurile şi moşiile ? Pentru ce nu a imitat pe vărul său Andrei — un alt bătrân, figură extrem de simpatică — care a muncit şi şi-a menţinut averea intactă. Şi care este morala piesei, atunci, când nişte oameni, atât de cum se cade, pa boerul Dumitrache şi ca soţia sa — bunătatea — apar ca nişte victime, fără putinţă de reacţiona­re, faţă de copii răii escroci şi t­­imonali. Pentru ce autorii nu au cea mai mică milă pentru bătrânii lor, pe care ştiu, de altminteri, să ni-i prezinte, într’un chip atât de simpatic ? Dar dacă n’au m­ilă pen­tru bătrâni, autorii sunt, fără cru­ţare pentru generaţia tânără. Boerul Dumitrache şi soţia sa „bunătatea“ au un băiat si trei fate. R^ininl ocfr* nn ~■*•-»■%+>»r*L—*—.-*■ un escroc. Cui o fi semănând în neamul Gorgănenilor ! Din pricina acestui băiat — care se numește Voiou — aproape toată starea Gor­­gănenilor a ajuns pe mâna greci­lor și ovreilor. (Acțiunea piesei se petrece în vremuri de demult, când o moşie se vindea pe câteva zeci de mii de lei). Una din fete e func­ţionară la Bucureşti, alta e fun­cţio­nnară la oficiul poştal din orăşelul, unde ne aflăm — şi se numeşte Nora. Deşi poartă un nume şi un pronume frumos, Nora e o nenoro­cită, care se dă viitorilor soţi, îna­inte de căsătoria, şi când are neno­roc, pune pe lume şi corb­i. Cum se întâmplă, însă, că părinţii n’au ob­servat nimic, din întâmplările, pu­ţin normale, din viaţa Norei, nu prea pricepem. Cui o fi semănând Nora, în nea­mul Gorgănenilor, iar nu ştim. Fata cea mică, Mioara, e numai bunătate şi cuminţenie. Seamănă cu mama ei, — bunătatea. — Coase la gherghef, oferă dulceaţă şi ia doctorii, fiindcă şi biata Mioara, se pare că nu e sănătoasă. Iată cum cuibul familiei Gorgănenilor s’a sffirâmat.­­ Ticăloşia fiului „Voicu“ este a­­tât de mare, încât vinde (după ce când aceștia sunt încă în viaţă. Creditorii vin să pue stăpânire pe coniac. Bătrânul Dumitrache — bol­nav de o boală curioasă, îi amor­țea mâna dreaptă de câte ori se su­păra — dă ordin servitorului său fidel, să incendieze conacul. Astfel cuibul după ce se sfărâmase, acum e complect ilust,rus. Cum rămân însă : „Bunătatea“ coanei Rădiţa şi Mioara. Ce vină au ele să rămâe pe drumuri ? Singurul lor sprijin, vă­rul Andrei, sa omorâse, trăgându­­şi un glonţ de puşcă în gură. Acest om energic, voinic şi înţe­lept, văzând cum se prăbuşeşte fa­milia Gorgănenilor, a preferit să moară. E poate primiţi Gorgănean, care moare, neîmpărtăşit ! Toate aceste personagii ne sunt prezentate, ca atare de autori, fără explicaţiuni. Evenimentele se pre­cipită, mai mult în afară de scenă, decât sub ochii noştri, acţiunea se desfăşoară adesea, nu prin fapte, ci prin povestiri. Tânguirea boerului Dumitrache, pentru fiecare pegon de pământ vândut, nu ne mai mişcă azi, când sute de mii de hectare au fost luate boerilor, în schimbul unei neînsem­­nate sume de bani. Iată pentru ce una din principalele calităţi ale unei piese de teatru : interesul lip­seşte „ Cuiburilor sfărâmate“. Norocul d-lor Teleajen şi Pascu a fost că personagiile piesei d-lor, să găsească interpreţi ,minunaţi, în trupa Teatrului „Regina Maria“. Rar un actor degajează mai mul­tă simpatie, ca d. G. Storin, în ro­lul vărului An­drei. Reprezenta un boier voinic, chipeş, dintr’o buca­tă. Un bătrân glumeţ, dar şi hotă­rât în atitudini. D. G. Storin a dat personagiului o înţeleaptă şi defi­nitivă interpretare. Dramatică şi în acelaş timip blân­dă figura boarului Dumitrache, aşa cum ni-l înfăţişază d. I. Mano­­lescu. Iată un rol bine şi frumos studiat. Tânăra şi talentata artistă, d-na Marietta Sadovea­lu, apare într-un rol de bătrână şi-l întruchiriează de minune. Excelenta ingenuă dra­matică, d-na Irina Nădejde, pune multă sinceritate şi duioşie în in­terpretarea fetiţei cele bune. Un tânăr element, cu promiţătoa­re însuşiri e d-ra Maria Antonova, care în rolul fetei cele rele, are u­­nele momente bune. In scenele de violenţă, nu e ajutată de voce. B.Marcel Enescu­­are sarcina in­grată da a reprezenta un om rău din fire, şi ca mască şi ca au­tu­­l ei;­ e perfect in nota rolului. i). A. Finţi a luat obiceiul să vorbească pe un ton plângător. Devine monotomi în debit şi repar­­ă aceleaşi gesturi. O frumoasă fi­gură de Servitor bătrân realizează d. Georgescu. Nu ştim dacă ministerul Artelor, care subvenţionează Teatrul ,,Re­gina Maria“ în vederea încurajă­­rei litera­tur­ii dramatica originale are un reprezentant al său pe lân­gă acel Teatru, care, măcar, în a­­legerea repertoriului românesc, să aibă cuvânt hotărîtor. «» De dramatica şi sugestiva piesă, „Domnişoara Iul­ia“ e legat primul suc­ces în teatru al d-nei Dida Solo­mon, pe atunci debutantă la Tea­­trnul Naţional. . Astăzi, directoare a Teatrului „Garagiale“, d-na. Dida Solomon, reapare în rolul Domnişoarei Iu­ Iulia şi alături de d. G. Ciprian, excelent în rolul valetului Jean, cu­lege din nou aplauze pentru aceas­tă atât de frumoasă şi expresivă creaţie. P. S.— De acum înainte, croni­cile dramatice nu vor mai apărea la zile fixe, ci a­ doua zi după fie­care premieră CANDIDATURA IBJMKWBMHBBBBRHBBBMBHMWWI garagnpsai d-lui IL TITULESCU Pentru locul vacant de senator al Universităţii din Bucureşti, un nu­meros grup de profesori de la toate facultăţile a pus candidatura d-lui N. Ti­­m­e­scu. Această candidatură are o înaltă semnificaţie, naţională. Universita­tea nu putea rămâne străină de problemele politice naţionale ce se pun astăzi. In marea luptă pentru a face să izbândească dreptatea României in fata­ forurilor inter­nationale, E­d. N. Titulescu nu a fost un izolat. D-sa avea alături nu numai guvernul dar întreaga opi­nie publică românească. Episoadele luptei pe care cu atât succes a dat-o, au fost urmărite cu emoţie. Nici un moment încrederea şi vo­inţa poporului românesc de-a în­vinge, n’a şovăit. Nici un moment nu s’a îndoit de isbânda aceluia ce reprezenta dreptatea ţării cu a­­tăta pricepere şi atât talent. In cea mai înaltă instiuţie naţio­nală­ şi culturală a­ ţării se pre­da­ză şi înălţimea cauzei pe care d. Titulescu a apărat-o şi valoarea aceluia care a dus-o la isbănd­ă. Telegrama profesorilor cari au ru­gat pe d. Titulescu să accepte a­­ceastă înaltă manifestare de poli­tică naţională, venind din partea Universităţei din Bucureşti­, dove­deşte încă odată convingerea popo­rului românesc în dreptatea cau­zei ce­ a apărat-o. In ea nu se săr­bătoreşte numai un om, ci se slă­veşte o cauză, ce sta pe deasupra micilor disensiuni interne, pentru­­că este a tuturor românilor şi chiar cum a arătat d. Beneş, trece de ho­tarele noastre, fiind cauza tuturor statelor democratice formate pe ruinele tiraniei h­absburgice. Votul profesorilor universitari din Bucureşti­­ este votul pe care această înaltă instituţie de cultură naţională îl dă pentru acel care s’a identificat cu această cauză, repre­sent­îmd-o după acum merita. D-l N. TITULESCU Ministrul Afacerilor străine Z­ilele acestea va face sborul d­e la Leningrad la Moscova primul dirijabil sovietic construit cu mijloacele muncitorilor chimiști din gubernia Moscovei. Planurile dirija­bilului sunt ale inginerului sovietic N. Fomin, învelișul batonului a fost fabricat în fabrica „Cauciuc“ de la Moscova. "­­.«­ D­e curând s’a ţinut la Belgrad al treilea congres de medicină operativă din Iugoslavia, care s’a ocupat în mare parte cu lupta împotriva cancerului. Reprezentan­tul ministerului iugoslav al sănătă­ţii a declarat că se vor înfiinţa în timpul cel mai apropiat două insti­tuţii pentru combaterea cancerului şi anume unul la Belgrad şi al doi­lea la Zagreb. Aceste instituţii vor avea ramificaţii la sate. zi cu zi Un ziarist scrie că’ a văzut în Elveţia într’o casă de ţară, cum un ţăran avea o bibliotecă, soţia era pictoră şi-o noră cânta la pi­an bucăţi clasice. Să ne fie permis să credem că­ ţăranul acesta din Elveţia este mai puţin ţăran de­cât chiar d. Miha­lache, cu cămaşa peste pan-' talon­i * Puţină geografie... La primăria oraşului Călăraşi s’a primit un plic oficial de la primăria oraşului Chişinău cu ur­mătoarea adresă: „D-lui Primar al oraşului Ialomiţa, Jud. Ilfov“. Credem că dacă s’ar face puţină geografie cu funcţionarii noştri n’ar strica, şi în special cu cei din n­ouile teritorii. -------------. - --------------­NOTE FERICITA AMERICA Legiunea americană de sub co­manda generalului Pershing care a venit in Paris, a fost obiectul ce­lei mai calde primiri, căci vizita ei a reamintit preţiosul ajutor ce l-a dat America Aliaţilor, în tim­pul marelui războiu. Cu acest prilej de Poincaré care a exercitat un rol covârşitor în timpul războiului, cum îl exercită şi azi, ca preşedinte de consiliu, a ţinut o cuvântare la Belfort, în cinstea americanilor, din care ex­tragem următoarele sagace şi înte­meiate reflexiuni: „Vechile naţiuni seamănă puţin cu oamenii bătrâni. Ele se com­plac în amintirile trecutului.­­­ar spre deosebire de bătrâni, ele caută în trecut lecţii de viitor, căci vii­torul, aparţine tot aşa de bine, — slavă Domnului ! bătrânelor naţiu­ni, ca şi celor tinere. Şi unele şi­­ altele voi drept să spere la nemu­rire“. Apoi aducând aminte faptul că într’un singur secol, Franţa a tre­buit să lupte de patru ori contra invaziei străine, premierul Franţei a adăugat: „Fericită America care nu are de ce să se teamă de astfel cte pericole, şi pe care două oceane, imensitatea teritoriului ei şi im­portanţa populaţiei sale o pun la adăpost da năvălirile armatelor! Pentru noi, oricât de pasionaţi sun­tem atraşi spre pace, ori cât dfl pu­ternic dorim s’o păstrăm, nu sun­­te­ţ­i din" nefericire nici­odată si­guri de-a o conserva, pentru că în Franţa pacea depindă mai mult de alţii decât de noi“. Adevărate cuvinte şi al căror ră­sunet poate -şi trebue să treacă din­colo de graniţele Franţei. Este adevărat că istoria neamu­rilor este în funcţie de geografie, căci aşezarea lor, vecinătăţile, si­guranţa graniţelor, munţi, sau mare, totul face ca un popor să fie intr’un fel, deosebit de altul. El­veţia şi-a menţinut atâta de mult timp situaţia ei, din pricina confi­guraţiei solului, iar în vremea urgiei turceşti, în primele momente istorice, muntenegrenii au putut căţărându-se pe stânci să scape de multe ori de-a fi robiţi. Dar ce exemplu mai caracteristic şi mai sugestiv decât însăşi tre­cutul ţărei noastre. Dacă am fi fost altfel aşezaţi, dacă n’am fi fost bulevardul tuturor năvălirilor, desigur că am fi putut să avem un trecut mai puţin vijelios, şi necu­­noscând starea permanentă de bă­jenie, să putem îngriji de artele păcei. Noi, a trebuit să stăm secole în ofensivă. Cum mai siu­team să a­­vem timpul şi tragerea de inimă ca să ne civilizăm, cum s’au civilizat în acest timp popoarele din apus, adăpostite de năvăliri. Cuvântarea d-lui Poincaré, prin care pune în lumină situaţiunea atât de privilegiată a Americei, din cauza situaţiei sale geografice este astfel o lecţie de mare istorie universală. In bună parte popoarele au viata pe care pământul pe care stau ie-o creiază. PETRONIUS wansimii jummmammacA p ScrisoFl disa Paris După serbările In CINSTEA AMERICANIMIB Entusiasmul cu care Americanii au fost im iiii iiiiiiiiiTinimmi«miiiiiii»iiiii­ii mumimiii­i ....— iiiiwi nmii ■■imiai primiţi in Franţa Manifestările nenorocite la cari condamnarea lui Sacco şi Van­­zetti dedese loc, făceau pe cei ne­­cunoscători al adevăratului sub­strat ce procurase contigentul de tulburători să se teamă ca nu cumva, la venirea Legionarilor Americani, noui manifestări os­tile să nu se producă. Serbările date în onoarea oaspeţilor de peste Ocean au arătat că ma­sa conştientă a poporului francez, marea majoritate a Franţei, nu are nimic comun cu nefaştii a­­genţi ai comunismului moscovit. Tulburătorii de săptămânile tre­cute, pedepsiţi cu severitatea ce meritau de către instanţele de re­presiune, erau unelte inconştien­te sau pescuitori în apă tulbure, pleava societăţei, sperând dintr’o asemenea manifestare să câştige ceiace, prin lucru cinstit, nu pot să dobândească. Pretutindeni seta poporul francez, amintindu-şi de­ concursul pe care aceşti Legionari l-au dat Franţei într’o clipă de du dureroasă restrişte, a aclamat cum se cuvine pe reprezintanţii Republicei aliate. Dacă, cu prile­jul socotelelor băneşti, s’au ivit divergenţe, nu înseamnă că a­­portul american trebue uitat, că meritul celor ce s’au jertfit fără precupeţire este micşorat, cu a­­­tât mai mult cu cât cei cari dis­cută azi cestiunea financiară nu sunt cei cari, pe câmpurile de luptă, au fraternizat cu soldaţii francezi şi şi-au expus viaţa în aceiaşi măsură ca şi tovarăşii lor, din Europa. Căldura cea mai sinceră a domnit în mijlocul mulţimei, şi din convorbirile cu simplii cetă­ţeni ce asistau la trecerea Legio­narilor pe străzile Parisului, am văzut că Francezii regretau că serbările nu sunt și mai gran­dioase. Dacă sunt ch­eltueli cari să fie de toți în mod unanim apro­bate, apoi sunt, fără îndoială, cele­ ocazionate de sărbătorirea Legionarilor americani. Poporul francez, care este sentimental prin excelenţă,­ nu uită serviciile, ajutorul ce i s’a dat în clipele de grea cumpănă. Şi o dovadă de a­­cest simţământ o găsim în afir­maţia unui gazetar parizian, ca­re, vorbind despre dragostea ce uneşte Franţa şi Statele­ Unite ale Americei, a exclamat, atin­gând cestiunea datoriilor de răz­boiu: „Francezul îşi respectă şi execută angajamentele. E în sta­re să lucreze până la istovire perrtuu a plăti ceia ce i s’a împru­mutat. Are, însă, nevoie de încre­dere şi de răgaz. Atâta cere po­porului american şi va plăti tot ce-i datoreşte“. E nevoe de încredere ."*linaBBnRE3BBnB8»­wssmasfMmsoBia Nici­odată, la nici un moment din tratativele pentru regularea datoriilor Franţei faţă de Ame­rica, Franţa nu a emis măcar păr­­erea, agitată "de Americani ei înşişi, de­ a se şterge toate dato­riile. Fie că apropierea ce, din ce în ce mai mult, se accentuează între aceste două mari Puteri, să aducă o soluţiune favorabilă din care să reiasă o cooperare sigură şi strânsă, în cazurile nenorocite, dacă s’ar mai ivi. Cuvintele profetice nu dobân­desc această calificare decât după ce prevestirile s’au realizat. îmi place să cred că acelea pronun­ţate de către generalul Pershing zilele trecute sunt din această categorie. Am credinţa că, de în­dată ce nevoia se va prezintă iarăşi pentru Franţa de o coope­rare de arme, Statele­ Unite nu i-o vor refuza. Se poate ca, în ma­terie bănească, neînţelegeri să se nască; nu este însă mai puţin a­­devărat că­ poporul american nu ridica asemenea discuţiuni, ase­menea probleme când este vorba să acorde sprijinul lui pentru a­părărea unei cauze drepte, când e în pericol o naţiune ameninţată de nedreptul atac al unor popoa­re hrăpăreţe. Generalul Pershing a declarat-o categoric şi nu e motiv de a ne îndoi. Din presa franceză In afară de articolele consacra­te de ziarele zilnice, merită să fie semnalată unanima binevoi­toare primire ce a făcut toată presa, de la cele,mai mari pană la cele mai mici publicatiuni. Le­gionarilor americani. Voiu sem­nala, între altele, unele amintiri reproduse de către spiritualul „Cri de Paris“, cu această oca­zie. Confratele acesta relată cult, Marechalul Foch, în coliba un­de şi avea locuinţa, ca generali­sim al armatelor aliate, avea, pe perete, un tablou cu două des­părţituri. In dreapta se găseau înscrise disponibilităţile de oa­meni ale Aliaţilor, iar în stânga acelea ale duşmanului. Până în Aprilie 1918, mareşalul era me­lancolic. In toate zilele vedea cum se lungea: şirul disponibilităţilor germane şi scădea acela al Alia­ţilor. Dela Aprilie­ 1918, coloanele s'au răsturnat şi în fiece zi co­­loanele aliate se măreau în detri­mentul coloanei duşmane. Cauza: America era în stare să trimeatâ trupe în mari cantităţi. Această notiţă face să apară şi mai bine însemnătatea coopera­ţiei americane. In altă parte a aceleiaşi intere­sante publicaţiuni, găsim relata­rea unei convorbiri a d-lui Tar­dieu, înalt comisar pe lângă ar­mata americană, cu preşedintele Wilson. D-l Tardieu, timid, ar fi spus preşedintelui: „Concursul american, spre a fi eficace, ar trebui ca America să ne poată trimite câte trei sute de mii oa­meni pe lună”. „Şi de ce nu mai mult?“ ar fi replicat Preşedintele Wilson. In acel moment, după o pregătire de un an, Statele-Unite ajunsese să săvârşească minunea de a-şi fi alcătuit o armată şi de-a putea s-o alimenteze cu forţe noui în număr considerabil. Şi este o adevărată minune, când te gân­deşti că America, la începutul războiului, nici nu avea armată. I-a fost de ajuns un an, pentru ca, cu concursul instructorilor francezi, să formeze o trupă de elită, superioară armatei pregăt­­ită cu atâtea sacrificii, de zeci de ani, de către Germania. Toate acestea sunt întâmplări şi împrejurări ce nu se uită şi cari au determinat sincera şi a­­tât de călduroasa primire pe care Franţa a făcut-o Legionarilor americani. N. A. I. ---------------------------------­

Next