Viitorul, august 1936 (Anul 28, nr. 8564-8590)

1936-08-01 / nr. 8564

ANUL XXVIII No. 8564 6 pagini 2 Lei K Sâmbătă 1 August 1936 Tn TARĂ T E 600 Lei Şasa luni ■ • • 300 „ In Tril luni « 1 • • 150 .I Vn au . . . . . 1400 Lei Şase luni ... 700 . REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA — BUCUREŞTI — " Strada R. Poincaré 17 TELEFOANE Direcţia 3.79.69 — Redac(ia şi Adminis. [ ® g® ^ Taxa poştală pierită în numerar, conform aprobării No. 137.232 926 Trei luni . . . . 350 „ Instr­uţiuni publice şi particulare Lei 1000 anual D. dr. C. Angelescu, ministru culturei naţionale, alarmat de directiva ce unii copii o iau în liceu, adică punerea politicei în D. Dr. C. ANGELESCU Ministrul instrucţiunii locul grijei de carte, a dat o circulară, cu aspre sancţiuni, pentru a curma răul semnalat. Dar faptul că copiii minori socotesc că este folositor ca din şcoală să fie partizanii u­­nuia sau altuia din partidele politice, şi să creadă, că înain­te de a avea drept de vot, înainte de a şti ceva din isto­ria trăită a vieţei şi înainte de ori­ce experienţă, pot face po­litică, aceasta este încă una din acele erezii, vecine cu de­menţa, şi pe care vremurile noastre tulburi le-a fost dat să ne-o ofere. Când azi o carieră se cuce­reşte atât de greu, şi când nu­mai cei extrem de bine pregă­tiţi pot isbuti în viaţă, azi, când nu mai există norocul de altă dată, când era de ajuns o spoială de cultură şi-un cer­tificat de studii, pentru­ ca cine­va să intre în bugetul salvator, este o adevărată aberaţiune, ca copiii în şcoală în loc de­ a se pregăti pentru zilele de mâi­ne, să facă pe bărbaţii majori, şi în loc de conferinţe, labora­­torii, bibliotecă să frecventeze sălile de întruniri publice ! Tinerimea de azi, trebue cres­cută în religia cinstei, în res­pectul muncei, în admiraţia marilor oameni ai trecutului. Tinerimea azi îi trebue o educa­ţie morală perfectă, iar şcoala îşi va scădea din importanţa şi din rolul ei, dacă ar­ îngădui ca în cuprinsul ei, în loc de a se învăţa carte, şi­ a se creta caractere, s'ar adăposti „poli­­ticiani" de 12 ani, adică ele­­mente nepregătite pentru ţară şi societate ca unii ce în loc de­ a învăţa carte, fac cea­ ce vârsta lor nu le îngâdue. Iată de ce asprele măsuri luate de d. dr. C. Angelescu, ministrul instrucţiunei, sunt cu adevărat în asentimentul tutu­­ror conştiinţelor româneşti, lim­pezi şi libere. O nemerită măsură luată de d. dr. C. Angelescu, cu privire la elevii cari fac politică . NOTH CAZUL ARGHEZI Discuţiunea critică şi literară asu­pra poesiei şi personalităţei lui Tu­dor Arghezi luând proporţii cari de­păşesc oare­cum cadrul estetic (d. T. Pizani, de pildă, vede în poesia lui Arghezi un factor de slăbiciune sau scădere naţională !) mă simt oare­cum obligat, faţă de propria mea conştiinţă, a spune ce cred, sau a explica ceea ce am scris asu­pra lui Tudor Arghezi. O fac acea­stă duhovnicească mărturisire cu atât mai mult, cu cât d. N. Iorga — pe care ca ori­ce om de cultură în consider ca o forţă hotărâtoare in spiritualitatea românească, de azi, şi de viitor — crede că eu îl apreciez pe d. Arghezi, ca poet naţional, ca poet ce trebue susţinut de stat... aşa cum Socrates cerea de la judecătorii lui să fie trimes în Pritoneele fericite ! De­parte de mine acest gând, pentru că — şi aci e fondul însuşi al con­vingerilor mele literare — există în Arghezi, ca şi in alţi scriitori o dis­­criminaţia între puterea imaginativă şi latura morală. Când Gide se laudă cu pederastia, cred că nu mai e nevoe să spun că'l consider ca un cinic, şi ca atare nu-l pot in­dica drept un autor care merită a intra in biblioteca educativă a unei ţări. Faţă de el, sau faţă de un Vil­lon eu zic : ,,Păcat de talentul lor, dacă omeneşte sunt atât de infe­riori comunului, şi moralmente sunt odioşi !" nn T. Arghezi sunt deasemeni două atitudini sau două însuşiri. Una e o putere remarcabilă imaginativă. Prin ea s'ar fi putut realiza lucruri mari. Alfa, este o tendinţă spre murdar, spre trivial, spre ceea ce miroase urât, spre ceea ce ajută la gestul de cari fug călătorii pe care... Ce'­ face pe Tudor Arghezi, ca I.după ce-a sădit un trandafir, să fi stoarne pe el, conţinutul unui vas, pe care, dacă aş avea indecenţa ’­m, i-aş spune pe nume ! Ce'l face fie­­Arghezi, să fie preocupat de produse organice, de putreziciuni, fi de ceea ce scârbeşte şi îmbolnă­veşte. — iată ceea ce personal nu pot înţelege. Să fie imitaţia, prin generalizare, a folklore-ului naţio­nal ? Dar ţăranul e cuviincios, în­jură la necaz, dar nu vorbeşte — ierte-mi-se expresia — „măscări". Şi de aceea pentru a fi bine în­ţeles nu admir pe T. Arghezi, în ceea cee produce, sub influenţa unei mnia­siv excentricităţi, sau unei pato­logii de care singur nu-şi dă bine seama. Şi faţă de literatura lui Ar­ghezi exclam: „Ce păcat, că un me­şter al vorbelor, un spirit ce vede în imagini lumea, este prin voinţa lui, sau alcătuit de la natură aşa în­cât e aşezat dincolo de raftul cărţi­lor ce pot fi cetite cu câştig de su­flet !" Am crezut că e bine a­­spune ceea ce cred, despre T. Arghezi pentru că nimic nu e mai dureros, de­cât a fi pus în rândul celor ce în sentimen­­te lor nu discriminează pe când sufletul în funcţia lui cri­tică este într'un anumit fel o prismă cu mii de faţete ce reflectă fie­care în felul lor lumea... PETRONIUS Atacurile contra convoaielor şi trupelor britanice în Palestina IERUSALIM 30 (Rador). — In cursul atacurilor contra convoaielor şi trupelor britanice au fost omorâţi ori de trupele engleze 77 de arabi din bandele armate arabe. --------na. -----------------­ După C.­Lung „S’au scremut munţii ca să nască un şoarece“. mmm zilei AVIATORUL PAP­ANĂ Convorbirea pe care a avut-o cu marele său tovarăş de risc şi per­formanţe aeronautice, cu colonelul Lindberg, de două ori celebru, ne sileşte să dăm o atenţiune deose­bită aviatorului Papană, care ca şi Bâzu Cantacuzino, este un cu­mulard al riscurilor sportive şi un campion pe felurite câmpuri. Tânăra noastră îndeletnicire sportivă, şi tot atât de tânăra noastră oştire a văzduhului, vede în locotenentul Papană pe unul din acei­aşi ai sborului, adică toc­mai pe tipul representativ al vre­­mei noastre încântată de iuţeală, pasionată de risc, şi amatoare de tot ceea ce rupe cu inerţia şi înce­pe viaţa nouă a curajului. Locotenentul Papană merită ast­fel a fi situat un chip deosebit în galeria oamenilor ce es din comun, prin bravură, prin dor de noutate şi prin nobilul desinteres al per­soanei lui. E atâta de mic omul faţă de viaţa neamului său, încât cine'şi riscă viaţa lui pentru viaţa cea mare a tuturor, merită toată stimt, toată admiraţia, toată iu­birea. --------m­b: ==---------------------■ Cei doi „gangsteri“ Nu-i cunoaşteţi ? Au fost denunţaţi de două ziare de dimineaţă, a­­cum câteva zile, în persoanele d-lor M. Negură subsecretar de stat la a-D-l MIHAIL NEGURA subsecretar de stat la agricultură gricultură şi D. Iuca subsecretar de stat la interne. Şi unul şi altul au fost prezentaţi opiniei publice sub aceas­tă calificare şi arătaţi ca primejdioşi societăţen. Desigur că cei „doi duşmani pu-­­ blici” vor fi surâs în faţa unei ase­menea imensităţi de infamie, de aşa proporţii încât nu mai poate provoca nici chiar sentimente de revoltă. Ce vor fi zis miile şi miile de oameni nevoiaşi care au găsit întotdeauna uşile deschise şi ajutorul pe care l-au solicitat, când vor fi văzut că bine­făcătorii lor sunt trataţi drept „gang­steri“? Atâta trivializare inconştientă a vieţei noastre publice nu poate ve­ni decât ori de la indivizi care jude­că pe toţi după înclinaţiile şi fondul lor sufletesc, ori deja iresponsabili. Să luăm cele două cazuri şi să le judecăm în lumina realităţilor. Cine­­a avut cât de puţin contact cu mari­­m democratism, a cărei energie s’a­re­poate să nu fi văzeut în d. M. Negură pe omul pătruns de cel mai sincer democratism, a cărei energie s’a re­vărsat întotdeauna cu prisosinţă pen­tru apărarea şi ridicarea celor mulţi. Cine­­ a cunoscut mai deaproape, a rămas profund impresionat de ones­titatea şi modest­ia unui om care, orice situaţie a deţinut, nu a făcut din ea un mijloc de acumulare de averi, ci din contra, poate că în asemenea împrejurări a cunoscut privaţiuni şi griji ce m­obilează pe un om politic. Desigur e destul de jenant să spui despre cineva adevăruri menite pu­­blicităţei şi e mai dureros când eşti obligat să le arăţi în astfel de condi­­ţiuni. Dar când se aruncă infamia şi se mânueşte calomnia în contra cuiva a cărui viaţă publică poate servi de exemplu, când se întrebuinţează ar­mele gangsterilor împotriva presti­giului lui moral, ticăloşia trebueşte pusă la punct. * Cel de-al doilea „gangster“? D. D­iuca subsecretar de stat la interne a­­cuzat de inventate complicităţi de afaceri, de indivizi care nu de mult au purtat număr de ordine peniten­ciară pe costume vărgate. Cine l’a cunoscut pe d. Iuca, n’a putut să nu rămână profund mişcat de imensa omenie şi bunătate sufle­tească ce se degajează din toate ati­tudinile sale. Necruţător cu cei răi, purtându-se părinteşte cu cei necă­jiţi, toată activitatea sa este închina­tă binelui obştesc, fapt recunoscut şi de adversarii politici. Iată calităţi care au determinat pe un iresponsa­bil să-l atace în forma arătată. N’am fi relevat aceste acte de de­menţă şantagistă, pentrucă oameni D. D. IUCA Subsecretar de Stat la interne ca d-nii Negură şi Iuca, n’au nevoe de apărare. Dar în actualele împreju­rări, defăimarea şi a celor mai bune elemente, poate avea consecinţi incal­culabile în orientarea spirituală de opinie publică. Cine poate folosi din această degradare continuă a vieţii publice? Toţi duşmanii actualei ordi­ne sociale şi adversarii partidelor po­litice. Iată de ce şi infamiile — orice interese ar urmări— trebuesc înlătu­rate la nevoe V. G. B. IN PAGINA 6. GERMANIA VA PARTICIPA LA CONFERINȚA PUTERILOR LOCARNIENE România cere SUPRIMAREA COMISIUNII EUROPEN^a^DUNARII­ ­nterview-ul acordat de d. Nicolae set ———»—iT———krrrm­mmmnmmBmmmTnmmmnmBMRam Titulescu, ziarului „Le Temps“ „Pentru Români egalitatea în drepturi şi demnitate este o dogmă“ Paris 30. (Rador) - ziarul „Le­ României atribuţiile te-Corespondentul nostru din Geneva inerente On’gCa« întâlnindu-l pe d. Nicolae Titulescu. | ***** Stat suveran este un ministrul de afaceri străine al Rod­act care serveşte Pacea,­mâniei, şi întrebându-1 dacă este | Drept vorbind, chestiu­­­nea pe care ne propunem [să o ridicăm, nu este o­­ chestiune de revizuire a­­tractatelor. Ea este chestiunea uni­ficării regimului Dună­rii, căci niciun fluviu in­ternaţional din lume nu este supus la un regim de supraveghere din partea­­a două comisiuni. Dunărea trece între alte ţări prin Austria, Ce­hoslovacia, Ungaria, Iu­goslavia şi România. Mi se pare că nu pretindem , prea mult când cerem ca în ce priveşte regimul Dunării, să fim trataţi de picior de agalitate cu austriacii, cu cehoslova­cii, ungurii şi cu jugosla­­vii. Să acceptăm ca româ­nii în ce priveşte Dună­rea, restricţiuni la suve­ranitatea noastră, pentru simpla raţiune că în tre­cut nimeni nu îndrăznea să impună vre-o servitu­te Austro-Ungariei (pe care o reprezintă azi sta­tele sus-citate) pentru că ea era o mare par­e, pe când noi eram obligaţi să acceptăm acum o sută de ani condiţiile impu­se exat că în cursul conferinţei de la Montreux, d-sa a ridicat chestiunea regimului Comisiunii europene a Du­nării, d. Titulescu a binevoit a-i face declaraţiile următoare : „Această chestiune nu poate face decât obiectul unor note diplomatice, adresate cancelariilor interesate la momentul în care guvernul regal al României va socoti că este oportun să o ridice în mod oficial. Dar ar fi dot adevărata ipocrizie ca să se ascundă opiniei publice interna­ţionale liniile mari ale viitoarei noa­stre acţiuni şi sentimentele româ­neşti. Pentru ca chestiunea să poată fi bine înţeleasă trebue să reamintim că sunt două comisiuni ale Dunării. Una, denumită Comisiunea interna­ţională a Dunării, creată prin tracta­tele de pace, având sediul la Viena, cealaltă, denumită Comisiunea euro­peană, creiată prin tractatul de la Paris din 1856, având sediul la Ga­laţi, nouă de aceste mari Tu* teriy pentru a avea «drep­­tul de a deschide ochii h lumina zilei ca stat t!sJ«o* nai, este un act atât de contrar demnităţii roiiiâ* neşti, încât nimeni, dar absolut nimeni din ţara mea, nu l-ar accepta. D. N. TITULESCU Ministrul Afacerilor Streine România consideră ne­cesară suprimarea ace­stei a doua comisiuni, căci ea constitue, după cum se va vedea, un ana­chronism de necrezut, un control al străinilor, inad­misibil pe teritoriul stră­moşesc şi un organism internaţional, car­e­ cores­punde scopului pentru care a fost creat mai pu­ţin decât oricare altul. România nu contestă caracterul in­ternaţional al Dunării. In afară de atribuţiunile cari sunt de competinţă teritorială şi cari trebue să revină Statului român, s’ar putea examina soluţia ca de pildă Comisiunea inter­naţională a Dunării să-şi extindă competinţă până la gurile fluviului. Nu cerem­ revizuirea unor tratate. Am spus de altfel în discursul meu la şedinţa de deschidere a conferin­ţei de la Montreux, că mă voiu o­­pune totdeauna unei revizuiri terito­riale, dar că voiu examina dela caz la caz pe acelea cari nu se ating c­e teritorii şi cari vor fi făcute în formă legală. D. Litvinov a mers şi mai departe decât mine. D-sa a repudiat nu nu­mai revizuirile teritoriale dar chiar acele revizuiri neteritoriale, cari ar fi contrarii păcii. Mi se pare că a reda GREUTĂŢILE MATE­RIALE ALE COMISIUNii EUROPENE Sâ examinăm lucrurile mai de a­­proape din punct de vedere teehnic, moral şi politic De mai mulţi ani deja Comis­a eu­ropeană a Dunării se sbate în mij­locul celor mai grele şi celor mai de neînvins dificultăţi financiare. După ce a trăit mult timp pe un picior care nu mai corespundea veniturilor ce realiza din taxele de navigaţia, ta­xele, de îndată ce s'au reluat lucră­rile întrerupte sau suspendate în tim­pul războiului, au trebuit să fie con­siderabil ridicate. Lucrările technice impuse de împotmolirile continui au înghiţit sume pe care taxele nu le mai puteau acoperi. împrumuturile succe­sive acordate fie de cele patru gu­verne din Tezaurul public, fie de băncile particulare, sunt pe , punctul de a nu mai putea fi rambursate Scăderea extraordinară şi crescândă a traficului maritim, oglindă fidelă e­ marasmului economic european, spo­reşte în fiecare zi greutăţile materiale in mijlocul cărora se sbate Comisia europeană a Dunării. Şi in faţa aces­tei situaţii fără ieşire, înnisipările da­torite aluviunilor inevitabile cari se înregistrează în fiecare an, impun Comisiunii obligaţia de a interveni repede pentru ca să împiedece nă­ruirea intr'o clipă a unor sforţări fă­cute in cursul unui lung şir de ani. Ajutorul din partea guvernelor o (Continuare în pag. 2­ a) I1 In piaţa San Lorenzo, în jurul statuei condotierului Ioan de Me­­dicis, lumea se plimbă sgomotoa­­să şi vocile stridente ale camelo­­ţilor fac o larmă asurzitoare. Aici, lângă vechea biserică San Lorenzo, e Noua Sacristie, construită după planurile lui Mi­chel Angelo, în care se află ca­po d’operele statuare ce împodo­besc mormintele lui Iulian şi La­­urenţiu de Medicis. Cel dintâi e un războinic tâ­năr, care cu o mişcare mândră a capului pare că aprobă supliciul celor ce i-au răpus zilele. La pi­cioarele lui veghiază Ziua şi Noaptea, două viguroase struc­turi, de trupuri herculane. O nobleţe calmă, plină de re­ . Drumuri şi popasuri de ION TOTU culegere. O nobleţe care se stră­­duie să ascundă durerile şi în­frângerile suferite îi învăluie. Sunt din rasa titanilor cari au aşezat munte peste munte, pen­tru a cuceri cerul. Suferinţele ca şi ticăloşia pământenilor îi dor. De aceea Noaptea îşi spriji­nă atât de trist capul pe mână, dornică de somnul aducător de pace şi uitare. In zilele acelea de lupte, de patimi şi fanatism, când se pre­gătea rugul dominicanului Savo­narola şi când pe scaunul Sf. Pe­tru, trona figura nesăţioasă şi satanică a unui Alexandru Bor­gia, genialul Buonorotti, simboli­zând în această statuă sufletul obosit şi îndurerat al lumii, a pus să se graveze pe soclu: „Dulce îmi e să dorm... Dar mai dulce îmi e să fiu de piatră, atât cât durează restriştea şi du­rerea omenească. „Să n’aud, să nu văd nimic, îmi este bucuria. „Deci vorbeşte încet!”... Şi cu formidabila ei muscula­tură, eternizată în piatră, printr’o sforţare supra­umană, se sileşte toat’că să înăbuşe imensele re­grete ale celor ce vor să fie mai ■ mult decât oameni.­­ Celălalt colos, Ziua, priveşte [încruntat zările cari încep să se lumineze. Ce fără de lege se va făptui iar sub privirea-i încărcată de soare? Al doilea războinic, care e Lo­renzo Magnificul, s’ar zice că meditează la bestialul masacru, pe care trupele lui victorioase, l-au săvârșit în nenorocita Vol­­terra. Cu toate că asemenea fapte e­­rau, pe atunci, destul de obici­nuite, făcând parte din însăşi viaţa timpurilor acelora frămân­tate, totuşi acest masacru fusese atât de grozav că lumea s-a cu­tremurat. A fost un singur strigăt de jale şi reprobare, ce l-a urmărit până la patul morţii, pe rafinatul şi îndrăgostitul de frumos, duce al Florenţei, înainte de a-şi da sfârşitul, în minunata vilă Corregi, chemă pe­­ călugărul Savonarola. Dar nu ca­­­pătă absolvirea cerşită şi cel care­­fusese supranumit Magnificul duse cu el sfâşietoarea remuşca­­re a unor inutile cruzimi. Culcaţi pe sarcofagu-i de mar­moră, Crepusculul şi Aurora par că dormitează. Dintre pleoapele de piatră, obosite de a fi înfrun­tat secolele, privirea li se piro­neşte în jos, posomorâtă. Pe pereţii de porfir, de jur îm­prejur, lumina de afară aruncă pete fugitive. Sugestionaţi de cuvintele gra­vate pe soclul Nopţei, călcăm în­cet şi în liniştea plină de religio­zitate, nimeni nu vorbeşte.­ ­ Când ne găsim din nou în stra­dă, un alt grup, numeros, din mijlocul căruia se auzeau strigă­te, ne atrage atenţiunea. De­sigur, vre­un accident, ori o crimă? Emoţionaţi şi cu o oarecare teamă ne apropiem. Dar după cum, adeseaori în viaţă, acolo unde socoţi să gă­seşti durerea nu descoperi decât ridicolul şi parodia acestui sim­ţământ, tot astfel am fost siliţi să râdem toţi văzând care e ade­vărul. In sânul unui ceri­ de curioşi, cu faţa congestionată, cu o­­chii eşiţi din orbite, cu spume în colţul buzelor vinete, o fiinţă măruntă, cu figura sir­­­ies­că, ges­ticula, sărea, se învârtea ca urs posedat de duh rău. Şi toate acestea ca să nu­ convingă, pe cei de faţă, că ri-ji o cremă de ghete nu întrece în calităţi pe aceia pe care mâinile o întindeau publicului. Era o grozăvie când citea neîn­crederea pe faţa cuiva, iar zâm­betele atâtor gură cască îl făceau să sară ca sub arsura unui biciu. Şi acest lucru dura de dimi­neaţă, iar acum era aproape sea­ră. Mâine el se va repeta şi a­(Continuare în ... Noua Sacristie

Next