Viitorul, iulie 1937 (Anul 29, nr. 8839-8865)

1937-07-01 / nr. 8839

ANUL XXIX No. 8839 6 pagini 2 lei A B O N A M E N T E tn TARA NI In STREINATATE Un om . .­­ . . 600 lei Un an ..... 100 Lei Şase luni ... 300 . Şase luni ... 100 . Trei luni .... ISO • || Trei luni .... 350 » Institujiuni publice și particulare Lei 1000 anual REDACȚIA şi ADMINISTRAȚIA — BUCUREȘTI — Strada R. Poincaré 17 TELEFOANE 1­3 7912 30 Taxa poștală plătită în numerar, conform aprobării Ph­. G-rale a Poștelor No. 137.282/926 Director: N. MAXIM Pagini de istorie In POLONIA O pagină de istorie s'a scris zilele acestea cu prilejul vizitei M. S. Regelui în Polonia. Caracterul pe care această vizită la luat prin primirea făcută Suveranului României pe pămân­tul Poloniei are o semnificaţie şi o însemnătate de o valoare istorică. Fireşte, strângerea raporturilor dintre Româ­nia şi Polonia este un proces normal. Această strângere de raporturi se poate spri­jini pe înţelegeri şi convenţiuni diplomatice, pe identitate de interese, pe comunitate de obiective, pe reciprocitate de servicii şi pe legături ce isvo­­răsc din cele mai adânci şi mai vitale necesităţi ce domină viaţa şi siguranţa de stat a două naţiuni. La toate aceste consideraţiuni care au contri­buit la desvoltarea şi cimentarea relaţiilor ro­mâno- polone, în ultimul timp s'au adăugat o serie de manifestaţiuni de natură a da acestor relaţiuni un înţeles şi o intensitate menite să constitue pie­tre de temelie la edificiile politice şi naţionale menite să le susţină. Vizita M. S. Regelui Carol al ll-lea în Polonia este una din aceste manifestaţiuni. Suveranul Ro­­mâniei reprezintă cu grandoare şi cu strălucire prestigiul ţărei şi causa, românească peste hotare. Aceste însuşiri excepţionale explică atmosfera de entusiasm şi de simpatie ce se crează pretutin­deni în jurul M. S. Regelui Carol al ll-lea. La Varşovia în special Suveranul României a fost obiectul unor manifestaţiuni în care vibrau cele mai puternice simţiminte de admiraţie, cel mai impunător simţimânt de solidaritate între ce­le două popoare înfrăţite printr'un lung trecut is­toric, prin actualitatea unor vitale interese reci­proce şi prin dorinţa vie de a menţine pacea şi ordinea internaţională în această parte a­ Europei. Iată de ce spuneam la începutul acestor rân­duri ca la Varşovia se scrie astăzi o pagină, de istorie în care atât poporul polon cât şi poporul român vor găsi nu numai mărturia unor preţioa­se simţiminte reciproce, dar şi îndrumări sigure pentru viitor. NOTE Frumuseţi vilegiaturistice Staţiunea maritimă Eforia — creiată recent nu ca să întreacă sau să um­brească alte vecinătăţi, — ci pentru a adăoga încă o verigă la lanţul creaţiunilor de pe litoralul Mărei Negre româneşti, s'a înfrumuseţat şi cu construirea nouei gări. Lucrare îngrijită, cochetă, şi care se aşează acolo unde trebuia să fie de mult, schimbându-se un drum de fier ce despărţea, prin fum şi sgomot, plim­barea Eforiei. Noul palat al băilor — construit de Banca Naţională — adaugă încă un motiv de atracţie, şi chiar pentru cei­ mai pretenţioşi dintre străini, la tânăra staţiune maritimă. Pe linia acestor înfrumuseţări, no­tăm şi noul vast cămin de odihnă, ridicat cu mari cheltueli, de către Casa Corpului Didactic, pentru aju­torarea membrilor acestei instituţiuni, care — ca şi Banca Naţională, în proporţii mai mici — voeşte să fie şi un mijloc de ajutorare bine chib­zuită. Noul cămin de odihnă — ridicat după planurile d-lui profesor arhi­tect Iotzu şi sub supravegherea d-lui Eugen Botez — este o reali­zare fericită a gândurilor conducă­torilor Casei Corpului Didactic, cari au voit să ofere membrilor acestei instituțiuni, un maximum de confort şi de bună rănduielă, precum au voi ca să ridice o­­lărjire care să onoreze profesoriim­ fărua casă are trei etaje, holl-uri elegante, — o terasă — solarium cu vedere mag­­nitică pe mare, şi cu un mobilier şi organizare internă, care să facă din căminul nou creat, nu un provizorat edilitar, ci un exemplu de realizare artistică și sanitară. Am ■ dat numai câteva exemple, cari arată cum și la ’rjAttkurmăreşte progresul staţiunii j^Btalităfilor de vilegiatură, Jntj^KFtrecut în conştiinţa tu­turor ccMFgerea că ri­dicarea acestor­­ militaţi, este un mijloc de ridicare a prestigiului ţa­rei, dar şi un mijloc­ de în­g­rufire na­­ţională. PETRONIUS BUH ŢESUŢI IDI HARET Dovezile ultime ale unei vieţi închinate tarii ^ —————— iiiiwwiii «gagRi de GR. TAUŞAN Una din figurile impunătoare ale vieţei publice din trecut a fost Spiru C. Haret, şi ca orice apariţiune sufletească ce eşea din comun, şi el, ca bărbat poli­tic şi ca organizator cultural a suferit alterările provocate de pasiunile contemporanilor, de ignorarea lor în cea ce a făcut bun, şi de fatala depreciere a celui viu. Moartea aduce cu ea liniştea patimelor şi invidiilor. Şi odată terenul judecăţoi liberat de ele, omul ce-a fost poate fi judecat în valoarea lui. La Ha­ret această operă de abstracţie şi de purificare, — din care omul ese în autentica lui făp­tură — este cu atât mai uşoară, cu cât anii ce s’au scurs dela moartea eminentului organizator şi animator cultural nu au făcut decât să dovedească cât de drept văzuse el, în trecut, care trebue să fie firul conducător în eco­nomia noastră naţională şi în cultura românească. Cartea d-lui Gh. Adamescu, recent apărută (cu titlul „Vieaţa şi activitatea lui Spiru C. Haret“) este astfel foarte bine venită, ca să dea celor de azi, imagina completă a unei vieţi închinate cu totul binelui obştesc. * Dacă opera lui Haret, întru­pată în legi şcolare, ori în ini­ţiative economice (crearea Băn­cilor populare, organizarea „Li­­gei pentru ridicarea ţărănimei“, etc) a fost — cu toate fatale cri­tice aduse de adversarii lui po­litici — chiar pe vremea când trăia, recunoscută de toţi oa­menii de bine ca adevărată operă de viitor şi de consolidare so­cială. — legenda, însă, asupra omului a circulat liberă. Şi atunci circula tocmai idea că Haret era un „sectar“, şi că era un „om rău“. Dovada că nu era „sectar“ ne-o dă între altele şi faptul că îşi luase ca colaboratori direcţi pe unii din LA VARŞOVIA M. S. Regele Carol într’o conversaţie cu d. Mosci­ky preşedintele Republi­cei şi d. Beck ministrul Afacerilor Străine Ce s’a petrecut la Topoloveni? — LECŢIA d-lui CALINESCU Au reintrat în funcţiune găr­zile naţional-ţărăniste şi anume în fieful electoral al d-lui Mi­­halache, în Muscel. Prilejul i-au oferit câteva ale­geri comunale, printre cari şi a­­legerile din corn. Topoloveni, un­de şeful partidului naţional-ţără­­nist a funcţionat până la război ca învăţător. Şi atunci, d-sa n’a voit să i se întâmple ce i s’a întâmplat la Câmpulung unde înfrângerea pe care a suferit-o a diminuat enorm prestigiul său de şef. Topolovenii trebuiau să resta­bilească echilibrul... De aci, reintrarea în funcţiu­ne a gărzilor de voinici. Cu re­volvere, cu bâte, în fine cu tot materialul preconizat de d. Mi­­halache. Bilanţul a fost sângeros şi a în­registrat victime. Aşa­dar, d. Mihalache are toa­te motivele să se felicite. De altminteri, d-sa, când i s’a adus la cunoştinţă cele petrecute, a spus : „Bine le-a făcut“ ! Iată limbajul unui şef de par­tid ! Iată şi sensibilitatea unui şef de partid ! „Bine le-a făcut“ ! — înseam­nă, fără doar şi poate, că d. Mi­halache e autorul moral al atacu­rilor gărzilor naţional-ţărăniste. Lăsând Justiţiei, care cerce­tează cele întâmplate, să sancţio­neze pe vinovaţi, nu ne putem opri să nu înfierăm cu toată re­volta şi indignarea purtarea d-lui Mihalache. Ne întrebăm însă: „Gărzile sunt bune numai când sunt naţional-ţărăniste ? Căci împotriva celorlalte, na­­ţional-ţărăniştii au îndreptat a­­tacuri violente. II asigurăm pe d-l Mihalache că va trebui să răspundă pentru agresiunile de Duminică. Nu putem încheia fără să nu relevăm o parte din cuvântarea ţinută zilele trecute de d-l Ar­mand Călinescu, vecinul de la Argeş şi prietenul politic al d-lui Mihalache. D-sa a spus : „Omul politic adevărat trebue să considere alegerile ca un mij­loc de instruire a lui şi trebue să desluşească dincolo de voturi, dorinţele populaţiei“. Râtele şi revolverele de la To­poloveni au fost ele acest mijloc de instruire ? Ce zice d-l Mihalache de lec­ţia d-lui Călinescu»? aceia cari nu făceau politică li­berală, în afară că era ministrul cel mai legalist, şi pentru nimic în lume nu ar fi făcut o călcare de lege, ca să ajute pe un par­tizan, sau să lovească într’un adversar. Iar corespondenţa ce-o avea cu miile de învăţători, căldura cu care susţinea orice iniţiativă românească, pasiunea cu care a îmbrăţişat causa revendicărilor ţărănesc sunt dovezi că Haret era SPIRU C. HARET HIEDffiLIQIIUl ZILEI D-RUL L ST. FURTUNĂ Doctorul I. St. Furtună, fost di­rector general al serviciului zoo­tehnic şi sanitar veterinar, a tre­cut în lumea veşniciei, după o via­ţă plină de rodnică activitate atât în domeniul medicinii veterinare, cât şi în domeniul publicisticei. De­functul a fost unul dintre cei din­tâi organizatori ai serviciului me­dical veterinar în ţara noastră, în tot cursul carierii sale, dovedind competinţă, mare putere de muncă şi corectitudine exemplară. Dr. I. St. Furtună a făcut parte dintre slujbaşii de elită de altă dată, cari într'o vreme când mai toate serviciile publice trebuiau puse în funcţiune, când pentru a­­plicarea legilor de organizare se cereau nu numai buni specialişti, ci şi oameni cu tact, cu o perfectă înţelegere a posibilităţilor de a­­daptare ale cetăţenilor, se devotau cu toată pasiunea demnităţilor în cari erau chemaţi. Doctorul I. St. Furtună s'a stins la o vârstă înaintată, după ce a cu­noscut o lume nouă, cu alţi oa­meni, cu noui expansiuni de activi­tate. Totuşi, el nu a stat la o parte, nu s'a retras spre a medita cu me­lancolie sau cu amărăciune la anii apuşi, ci a continuat să lucreze cu seninătatea bunei dispoziţii, până în ultimul ceas al existenţii. In anii de pensie, doctorul I. St. Furtună a scris numeroase articole de popularizare a medicinii, tipări­te în diferite reviste de speciali­tate, articole remarcabile prin te­meinicia cunoştinţelor ca şi prin e­­leganţa facilităţii şi limpezimii ex­primării. Prin moartea doctorului I. St. Furtună dispare încă unul dintre înţelepţii şi harnicii oameni din alte vremi. fil­m p. fol 1 Iulie 1937 Armata poloneză Cu prilejul vizitei pe care M. S. Regele o face actualmente în Polonia, Suveranul a participat, între alte festivităţi organizate în onoarea Sa, la splendida paradă de la Varşovia şi la ma­nevrele de război care s-au des­făşurat în regiunea oraşului Poznan. Au fost două mari şi strălu­cite manifestaţiuni ale armatei poloneze, cari au dat posibili­tate M. S. Regelui să admire cât de puternic, cât de bine or­ganizat, cât de impunător este acest formidabil instrument de apărare care-i Armata polonă şi cât suflu minunat şi ce pre­gătire desăvârşită are soldatul polon. Manevrele au fost într'adevâr impresionante sub toate aspec­tele. Cu drept cuvânt, M. S. Rege­le, în cuvântarea rostită la nu­mirea sa ca șef al reg. 57 de infanterie, a spus : „Ceea ce resimt azi îmi mer­ge la inimă. Căci nu trebue să se uite că în vinele mele curge un sânge care are o tradiţie de Soldat, ceeace mă face să simt adânc tot ceeace sălăşlueşte în sufletele voastre ostăşeşti, cari s'au manifestat la frumoasa re­vistă dela Varşovia şi mai ales la exerciţiile şi revista militară dela Biedrusk, UNDE S'A PU­TUT VEDEA PERFECTA INS­TRUCŢIE A ARMATEI PO­LONE". Şi, în încheiere, Suveranul nostru a adăugat: „Armatele puternice au salv­gardat pacea". Trăiască eroica armată po­lonă, — acest splendid instru­ment de apărare a fruntariilor şi prin ele a păcii. Mihail Dragomirescu Irima Premiul naţional de critică li­terară, acordat, anul acesta, d-lui Mihail Dragomirescu, vine să răs­plătească o vastă operă intelec­tuală, creiată numai în lumina unei conştiinţe de mare om al culturii. Critic, scriitor şi mare anima­tor al literaturii noastre, d. Mi­hail Dragomirescu, este autorul unei foarte interesante teorii es­tetice, cunoscută sub numele de teoria integralismului. In concep­ţia criticului român, opera de artă, trebue considerată înlăun­­trul ei, dincolo de orice contin­genţă omenească. Polar opusă metodei istorice, critica estetică a integralismului priveşte opera artistică drept o fiinţă de sine stătătoare, cu legile ei, detaşată definitiv de persona­litatea omenească a creatorului. Astfel, poesia, nuvela, roma­nul, sau orice altă plăsmuire li­terară, trebuesc privite în ele înse­le, atât din punctul de ve­dere al conţinutului sufletesc, cât şi din punctul de vedere al for­mei. Nu trebue să uităm că d. de N. MIHAESCU Mihail Dragomirescu este acel is­­cusit teoretician al capodoperei, pentru studiul şi înţelegerea că­reia, d-sa a creiat un întreg sis­tem de norme călăuzitoare, vala­bile oricând şi oriunde. D. Mihail Dragomirescu este, astfel, unul dintre foarte puţinii noştri critici literari, cari şi-au construit opiniile într’o metodă, cu ajutorul căreia să se poată lesne orienta şi alţii în câmpul literaturii, atât de vast şi cu dru­muri atât de întortochiate uneori Astăzi, când se urzesc atâtea vinovate complicităţi între cei­­mai mulţi dintre criticii, cari, din considerente ce nu intră li, sfera onestităţii profesionale, dau certificate, cu menţiuni strălu­cite, unor autori de calificată ma­culatură, într’o vreme ca aceasta de învălmăşeală în planul literar ne putem da seama şi mai bine, de câtă valoare poate fi un spi­rit critic, nu numai metodic, ci şi perfect cinstit în tot ceea ce construeşte, aşa cum s’a dovedit a fi, decenii de-a rândul, şi cum a rămas, d. Mihail Dragomirescu. In privinţa criticilor, având o bogată cultură şi o sigură intui­ţie analitică, nu ne putem plân­ge. Ceea ce, cu toată amărăciunea trebue să constatăm, însă, este că atâţia dintre dânşii îşi degra­dează opiniile critice, prin alu­necări, din ce în ce mai streine de adevărata lor misiune. D-lui Mihail Dragomirescu, a­­ceastă esenţială calitate i-a do­minat întreaga activitate critică, a formulat întodeauna opinii jus­te şi în directă conformitate cu convingerile sale intime. Nimeni şi nimic nu i-au alterat autenticitatea afirmărilor sale critice. De aceea, a fost d-sa un critic autoritar, al cărui cuvânt *) Cuvânt rostit, dri seară, cu pri­lejul sărbătoririi d-lui Mihail Drago­mirescu, laureatul premiului național de critică literară. (Continuare în pagina 2-a) D-l MIHAIL DRAGOMIRESCU i departe de-a fi un om de ghiaţă, un „om de care nimeni nu se apropia“,­ şi un suflet îngust. Nu este locul aci a scoate multe dovezi şi multe exemple, în sensul celor aci notate. Dar credem că reproducerea testa­mentului lui Haret — testamen­tul unui om sărac aşa cum îl găsim în documentata carte bio­grafică a d-lui Gh. Adamescu, care a fost secretar general pe timpul când Haret a fost mi­nistrul instrucţiei, va fi o su­gestie nemerită ca să se vadă cât de emotiv şi de bun era omul arătat pe nedrept ca un om rău şi aspru : „Pe soţia mea Ana Haret o rog să primească dispoziţiunile din acest testament ca o slabă dovadă de iubire şi recunoştin­ţă ce i-o port pentru­ că în tim­pul unei lungi căsnicii a făcut tot ce-a putut ca să-mi asigure viaţă liniştită şi mulţumită. Ii mulţumesc cu deosebire pentru toată osteneala ce şi-a dat în timpul când am avut a mă lup­ta cu cele mai mari greutăţi pen­tru­ a mă scuti cu totul, de ori­ce grijă materială, aşa că am putut avea toată liniştea sufle­tească pentru­ a mă consacra ex­clusiv îndatoririlor ce mi-au fost impuse. îmi pare rău că, după atâta muncă, nu pot după moar­tea mea să-i asigur o viaţă tot aşa de scutită de griji şi de ne­cazuri, cum a făcut ea pentru mine“. Şi mai departe : „Şi-acum mă despart de aceia pe care i-am iubit şi cari m-au iubit, precum şi de toţi ceilalţi, rugând pe toţi să mă ierte de supărările ce le voi fi causat. Se poate ca, în urmărirea ţelurilor ce aveam în vedere şi pe cari cu bună credinţă le-am urmărit, socotind că lucrez pentru bi­nele comun, să fi jicnit pe unii, fie în credinţele, fie în intere­sele lor, dar n’am făcut nicioda­tă aceasta pentru satisfacerea nici a intereselor, nici a patime­lor mele. Plec din lume cu mul­ţumirea că nu am pierdut vre­mea şi că mi-am îndeplinit da­toriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc, în împrejurările în care am trăit şi în marginea puterilor mele fisice şi intelec­tuale. Aceasta să fie şi mângâe­­rea acelora cari m’au iubit şi cari vor rămânea după mine“. Sunt cuvintele ultime ale u­­nui om, care n’a ştiut în viaţă de­cât să asculte de datorie, de lege, de binele obştesc, şi care în fond, era un temperament bun şi duios.

Next