Viitorul, februarie 1945 (Anul 32, nr. 9414-9429)

1945-02-01 / nr. 9414

­ Mieii olandezi privesc plini de curiozitate doi soldaţi din armata canadiană cari cântă din cimpoi UNUI. r©. 9414 4 pagini Lel 20 Organul Partidului Naţional­ Liberal REDACŢIA Şl ADMINIS­TRAŢIA ABONAMENTEI — BUCUREŞTI — Directori MIHAIL FARCAŞANU Un an: 3000 lei Instituţii De întreprinderi a Spetii a fi Pein care !? TELEFOANE: 3.7912; 3.86.30. 587,7* Şase luni; Trei luni: 2500 lei­­ particulare, 10.000 lei anual. ÎSOO Iei Taxa plătită Sss aamerar coni aprobări! Wr. Restrângeri de RADU PATRULIUS Mai serile trecute radio-Londra tr asmitea un spect humoristic despre viaţa londonezului de azi. Printre râsete şi surâsuri se des­prindea însă o realitate amară. De cum s­e scoală bietul lon­­ianez, emisiunea de dimineaţă îi aduce aminte că trebue să-şi e­­conomisească cărbunii, să nu-i îi© calci cât vrea să-şi restrângă curentul electric, să închidă bine robinetele de apă, să nu risipeas­că mâncarea. De cum a eşit din casă, un afiş mar­­ii reaminteşte recomandă­rile de la Radio, de această dată, cu imagini sugestive. „ Dacă nu-şi reduce consumul e­­lecteric cu 30*''« i se va închid® contorul. Afişul arată un om bâjbâind în casă prin întuneric. Când s’a urcat în metrou un alt afiş în culori vii îi pune între­barea : „n’ai uitat oare să-ţi în­chizi robinetul ?“ Şi londonezul câteodată nesigur de cum îşi în­deplinise actele rituale ale dimi­neţii, se întoarce să vadă de nu cumva îi picură apa în casă. Când să iasă din metro, un alt afiş îi spune: „Nu telegrafia, nu încărca liniile telegrafice cu ştiri ce le poţi cere prin poştă“. S­eciul continuă arătând me­­tiu restricţiile la care e supus cetăţeanul. Anglia îşi îndeamnă fiii la mo­deraţie, nădăjdueşte ca ei să fie înţelegători. Ei ia glumeţ şi cau­tă să le sugereze o anumită ati­tudine impusă de împrejurări, în Germania s’ar­ fi întrebuin­ţat faimosul „verboten“ „streng verboten“. Diferenţă de ma­nieră. Dedesubtul glume, constatăm nevoi aspre. In ţara libertăţilor, răpiri şi micşorări de libertate. Nu ştiu când se va putea spu­ne în cifre, cifre pe care poate nici nu le vom înţelege şi în vor­be de un patetism sobru ce a în­semnat efortul Angliei în consum de materiale, în sacrificii de oa­meni, în sacrificii anonime de tradiţii şi de înclinări sufleteşti. Pe scara obişnuită a valorilor noastre ele sunt de nemăsurat. Anglia ! Efortul comun de răz­boi....! La asta trebue să ne gân­dim după ce am surâs de neplă­cerile zilnice ale bietului londo­nez. Şi cât ar trebui să ne înfio­răm când ne-am gândi la sacri­­ficiile Rusiei Sovietice, la groaia suferinţelor locuitorilor de la Le­ningrad. Să ne gândim mai mult decât orişicând noi românii pentru cari abea de acum începe perioada restrângerilor. Am plătit în oameni, în vieţi tinere pline de făgăduinţe, în ja­lea amară de mame şi de logod­nice, un război nesăbuit în care an­ fost târîţî prin orgoliul ne­măsurat al unora, prin întune­carea de minţi a altora, şi siliţi mai ales de brutalitatea unui popor de agresiune,­­ începe să se facă ziuă. Zorile i se arată pline de nădejde şi to­­­­­uşi pentru noi în această deştep­­­tare trebue să vedem şi lungul şir al tuturor privaţiunilor, al, tuturor sarificiilor, al tuturor restrângerilor pe care urmează să le plătim nu numai pentru­ răscumpărarea unei greşeli, dar pentru a aduce prinosul nostru­­­­ în efortul comun al aliaţilor la­­ nimicirea de totdeauna a­ spiritu-­ lui de agresiune al megaloma­niei teutonice. Să nu ne înşelăm, şi să pri­vim bine realitatea în faţă. Potrivit articolului 11 din Con­venţia de Armistiţiu, avem de plătit în mărfuri, o prestaţie de 300 de milioane de dolari în 6 ani. Convenţia de amănunt a li­vrărilor, a fost semnată. Osebit de produsele petrolifere, de anu­mit material tehnic existent, va trebui să dăm în contul acestui artiol, cereale, capete de vite. Un fapt este precis. Contribu­ţia noastră de război ca şi plata dezdăunărilor în viitor ne cere sacrificii grele, masive, mulţi deci decât la Londra, la Bucureş­ti unde s’a trăit într’o relativă­ euforie, sunt necesare îndemnu­rile sub toate formele: prin scris, prin auz, prin imagin multicolore ca să ne obişnui/ a ne restrânge, a schimba cât o gaură la cingătoare, a ne ra­ţionaliza pentrucă împrejurării ar putea să fie aşa, încât via noastră de aci înainte să fie ceea a unor asceţi. O campanie trebue întreprins pentru luminarea Ţării că a în­ceput şi pentru ea şi pentru no­românii o perioadă de lipsuri, de restrângeri pe care alte Ţări: Belgia­, Franţa, Iugoslavia, au cunoscut-o aşa de dureros. A şovăi în a proclama acest adevăr înseamnă a nu ne face da­toria. Să ne-o facem întreagă, să îndemnăm la cumpătare şi re­strângere, să pregătim o atmos­feră prielnică, ca atunci când rea­litatea ar fi covârşitoare să nu alunecăm pe povârnişul deznă­dejdei, ca unul care s’a deştep­tat dintr’un splendid vis. Şi dacă lucrurile nu vor fi aşa, cu atât mai bine. Profeţii minci­noşi au fost întotdeauna iertaţi când proorocirile lor de rău au fost desminţite. AVOCAŢII .­ Potrivit legii de organizare a corpului de avocaţi, toţi acei care se înscriu într’un barou, au obli­gaţiunea legală de a face un anu­­­mit stagiu, actualmente de 3 ani, pentru licenţiaţii în drept şi de 2 ani pentru doctorii în drept. Ca o urmare a acestei obliga­ţiuni legale, avocatul stagiar este supus unei ucenicii — condiţie sine qua non a definitivării — la un avocat cu practică îndelunga­tă, pe lângă care urmează să în­veţe meseria. Datorită şi acestui fapt, pe tot timpul stagiului, profesiunea a­­vocatului începător este limitată la rolul de auxiliar al maestrului cu care lucrează. Legea îl obligă la acest stagiu­­ şi îi limitează chiar dreptul de a profesa, îngăduindu-i să facă nu­mai anumite acte, cu certificarea maestrului şi să pledeze numai la judecătorie sau în apel la tribu­nal. In aceste condiţiuni, avocatul stagiar este redus la rolul de ge­rant al afacerilor mentorului său, în acele operaţiuni în care i se în­credinţează un asemenea man­dat. îngrădirea în sine, la începutul profesiunii, în afară de unele e­­xagerări, ni se pare temeinică şi ea contribui la prestigiul Corpu­lui avocaţilor. STAGIARI . Din­ nefericire, legea contribu­ţiilor directe neprevâzănd expres o atare situaţie, avocaţii stagiari sunt impuşi să plătească impozi­tul profesional, mai puţin, e drept decât cei definitivi, din chiar pri­ma lor zi de înscriere în barou. Soluţia fiscului ni se pare ne­dreaptă. Dacă un meseriaş, la începutul carierii, poate câştiga mai puţin decât un altul mai vechi în me­serie, avocatul stagiar, în schimb, nu câştigă — dintr’o profesiune efectivă şi independentă­­— nimic datorită tocmai îngrădirii amin­tite şi obligaţiunii legale de sta­giu, în care timp, cum am arătat, gerează afacerile altuia. E ca şi cum am impune pentru profesional, pe ucenici. Această situaţiune a fost rele­vată de curând şi se pare că mi­nisterul finanţelor studiază pro­blema, urmând să dea — în scurt timp — o soluţie de principiu, pe care avocaţii stagiari o aşteaptă — pe drept cuvânt — cu nerăb­dare. Scutirea de impunere a acestei categorii de meseriaşi ar fi solu­­ţiunea cea mai echitabilă, înles­­nindu-le situaţia materială, şi aşa destul de precară. C. D. P. MARINA U. R. S. S.Despre marile reform Este în caracteristic veacului nostru anunţul mariior­eforme, despre care s’a vorbit şi s’a scris cu deosebire în ultimul deceniu. Ceea ce apare ciudat însă, dacă nu contradictoriu este că antici­parea acestor mari schimbări nu e întovărăşită sau urmată de ni­mic, de unde rezultă dacă nu e uzul să ne întrebăm ce fel de re­­orme sunt acestea petrecute nu­­mai in imaginaţia supra­saturată le utopii a omului. „Marile reforme‘‘ — acesta este dezideratul dintotdeauna al cetă­ţeanului cuprins de nelinişti nos­talgice după societatea perfectă a paradisului originar, din care a fost izgonit pentru decrepitudi­nea şi inconsecvenţa sa. Aşa că ele capătă, „sine qua non“ o întorsătură comică poate, care aminteşte faimoasele refor­me ale conului Leonida cu privi­re la legea „murăturilor“. „On ne change pas la nature humaine“ — spune cineva şi totuşi, marile întorcând fraza, studenţii ar fi reforme dintotdeauna cer pentru putut răspunde : „ om schimbarea sufletului său, nu-Şi noi vă cerem domnilor pro- , diferent dacă acest lucru e posi­­fesori să fiţi mai înainte de orice sau nu profesori, să faceţi din catedra. Dar marile reforme lansează voastră^ un altar dela care să ne: această formidabilă sentinţă, pe care ne-o însuşim fiecare con­­libertate, să ne ajutaţi să sur-' Pieriţi sau inconştienţi de m­ anu­­păm idolii falşi ca în locul lor să me humor: modificarea structu­ridicăm alţii noui, să fiţi trezi şi atenţi oridecâte ori, ca tineri am putea să greşim. Nu uitaţi nici o clipă că mai înainte de orice sunteţi dascăli şi că dacă noi am greşit, vina a fost numai a voastră, care n’aţi Acest lucru l-am auzit de mu­ie ori, dar, mărturisesc că n­­-am înţeles bine niciodată. Montesquieu îşi începea fai­moasa sa lucrare cu această frai devenită azi clasică: legile su,­ raporturi necesare care deriva din natura lucrurilor. Şi el poate că ştia ce spune. Dacă ordinea politică îşi are ş­­ea legile ei, apoi ele trebuie sa derive din natura lucrurilor şi a­­tunci mă întreb, ce se opune a­­cestor lucruri şi fac imperfecte sau imposibile legile politicei ? N’ar fi oare cazul să ne între­băm dacă nu sunt tocmai marile reforme care violentează prin­­tr-un „coup de force dans l’exis­­tencie­‘ — după expresia lui Ja­cques Maritain ordinea lucrurilor şi forţează tendenţios ritmul isto­riei şi al vieţii omului ? Asta ca să nu mai vorbesc de celebrele legi economice, adevă­rate legi de fier­­— cel puţin după părerea unora — care sunt parcă mereu stingherite de injoncţiuni­le pretinselor reforme care în loc să realizeze un primat al proprie­­rităţii, creiază o zonă a gravelor confuzii. Şi pentru că noi contimporanii ne-am mutat parcă în această zonă, vrem numaidecât „reforme epocale“*. Ca şi când lumea ar sfârşi cu noi. UNITĂȚI NAVALE DIN BALTICĂ DAR DĂSCĂLII? Desigur, sunt aşa de bine cu­noscute faptele încât pentru ni­meni nu mai formează un secret, anume că dictaturile epocii noas­tre — în învrăjbirea semănată în lume, în picurarea în suflete a urii de moarte, până şi în sânul aceleeaşi naţiuni, în desfiinţarea oricărui drept şi în încălcarea e­­lementarelor principii de drep­tate socială şi libertate, pentru câştigarea cărora, în scurgerea veacurilor s’a vărsat chiar prea mult sânge— au acţionat şi s’au sprijinit în mod exclusiv pe tine­ret, pe acel tineret ce păşeşte în viaţă cu generozitate, o genero­zitate, de cele mai multe ori prinsă de naivitate, —pe acel ti­neret ce-şi are sufletul neîntinat şi care, în majoritara lui, încă nu părăsise băncile şcoalei şi nici nu luase contact cu viaţa. Chemat pe căi greşite, el n’a­­vea nici măcar cum să descopere adevărul, ca astfel să se mai poată opri din drum. O altă lume, i se zicea în Ademenit spre una nouă — cum mod pompos — o lume întinerită trupeşte şi mai sănătoasă sufle­teşte, mai cinstită şi mai dreaptă decât aceea pe care o avea sub ochii lui, lumea tuturor nedrep­tăţilor sociale, a desmăţului pu­blic şi a celor mai neînchipuite incorectitudini, — el s’a prins cu avânt în luptă, o luptă pe care a crezut-o dreaptă, în care raţiu­nea n’a mai putut interveni, — ca un robot care acţionează la comandă. Şi’n lupta lui s’au mai prins şi alţii, unii din întunecare de min­te, alţii din trădare sau laşitate. Ba am văzut, alături de elevi în uniforme şi cu centiroane până şi pe dascălii lor... Şi-am mai văzut ceva : dască­lul nu mai era dascăl, ci un sim­plu robot, intrat în rând, cu u­­rechea ciulită la ordinele co­mandantului — elev de-al său — aşa cum elevul nu o ciulise în orele de clasă. Azi când în loc de lume nouă, trăim cel mai groaznic cataclism când se încearcă aflarea de dru­muri, cari să ducă, cu adevărat, spre o lume nouă, lumea păcii şi a înfrăţirii, ■— desigur, că în pla­nurile ce se alcătuesc, alături de grija ce se va pune în creşterea şi educarea tineretului, acela care va forma lumea de mâine, nu va trebui să uităm de das­căli. Profesorul la catedră. O catedră din care să facă un altar, spre­­ care să urce cu dragoste şi con­­­vingere, de unde să trimită, zi de zi şi ceas de ceas, lumina din­­ lumina lui, să fie pentru tinere­tul studios, acela prin care vom împăca şi înfrăţi lumea de mâi­ne, exemplul viu de toată ziua. Din greşelile trecutului, pe lân­gă suferinţele pe care le îndu­răm, azi, mâine şi încă mulţi ani în şir, trebuie să învăţăm că cea ce se desprinde din orice faptă făcută alături cu binele, să învăţăm să nu mai greşim. „Noi vă cerem — spunea d. prof. Stoilov, la deschiderea U­­niversităţii din Bucureşti, către studenţi— să vă ridicaţi în locul idolilor falşi, alţi idoli noui. Dar vă cerem să credeţi în raţiune, în libertate, în valoare şi să cre­aţi din bibliotecile, din căminele şi din laboratoarele voastre, acea atmosferă propice unei alte Ro­mânii, unei Românii progresistă liberă şi democratică“­­rii sociale. Fără să ne dăm seama că acea­sta se modifică şi fără reforme sociale, că ea reprezintă o lege a biologiei sociale, care n’are nevoe decât de prea puţine ori de fastul­­ şi scandalul sublinierilor noastre ştiut să ne împiedicaţi la vreme. ‘ tendenţioase.­­ O astfel de mustrare n’ar fi Pentru societate însă — ni se fără rost. I spune — schimbările se produc­­ de obiceiu în ordine politică şi Gh. Dobrescu mai ales economică . REPORTAGIILE NOASTRE Efortul de răsboi al Chinei de C. W. SKEENER Ridicarea Chinei la rangul şi calitatea de a 4-a mare putere a lumii, ne obligă să o privim mai de aproape. Această deriziune a fost anunţată în urma Conferinţei de la Cairo, ca fiind luată de d-nii Roosevelt şi Churchill, în prezenţa Mareşalului şi a D-nei Tchang-Kai-Chek. Astfel se consacra efortul militar al Chinei în lupta sa împotriva inamicului comun, Japonia, după ce la 7 iunie 1937 începuseră ostilităţile în apropiere de Pekin. Un interesant reportaj asupra stărilor de lucruri şi a efortului de război al Chinei publică C­W Skeener. Din acest reportaj extragem următoarele : In primii ani ai conflictului, China nu a putut primi ajutoare materiale. Neavând decât puţi­ne avioane şi aproape nici un car de luptă, înaintarea japone­zilor s’a făcut cu foarte multă uşurinţă. In Noembrie a căzut oraşul Sangai, urmându-i la foarte scurt timp, Nankingul şi Han­­koon, arsenalul armatei. In Oc­tombrie 1938, a venit rândul o­­raşului Canton, lucru care a a­­vut drept c­onsecinţă o inevita­bilă ruptură cu restul lumii. Guvernul chinez a reuşit to­tuşi să facă faţă dificultăţilor, transportând materiile industria­le ce-i mai rămâneau, în inte­rior, şi organizând transporturi cu Birmania şi U. R. S. S. Dificultăţile economice Dificultăţile de ordin economic prilejuiau tot atât de multe griji ca şi conjunctura militară. Regiunile industriale cele mai bine echipate și pământurile ce­le mai productive erau ocupate sau lipsite de mâna de lucru, din cauza mobilizării. In domeniul financiar lucru­rile nu stăteau mai bine. Regi­mul Chinei este acela al Mare­șalului Tchang-Kai-Chek, spri­jinit pe un partid unic, Kuomin­tang, grupare formată din refor­miştii fideli, ideilor lui Sun- Yat-Sen. Kuomintang este în principiu responsabil faţă de Congresul poporului, alegeri în­să nu au mai avut loc încă din 1935.­­ Istoria Mareşalului Tchang­­,Xai-Chek, este strâns legată de politica internă şi externă a ţării. Unindu-şi averea sa cu a lui Sun-Yat-Sen, el ia parte la re­voluţia din 1911 devenind şeful militar al Kuomintangului. In această epocă partidul se găsea în cele mai bune relaţii cu comuniştii locali. Această du­alitate politică subsistă şi azi. Pentru o unitate Problema interioară a ţării, este dominată de existenţa unui stat dizident, în Nord. Această situaţiune periculoasă atât în timpul războiului cât şi după răz­­boiu, l-a făcut pe d. Roosevelt să trimită acum câteva luni în China, pe vice-preşedintele Henry Wallace în speranţa unei unităţi chineze. In urma intervenţiei acestuia, s’a ajuns la oarecari înţelegeri. Mareşalul Tchang-Kai-Chek a luat în urmă comanda întregei armate chineze. El duce împo­triva Japoniei un război fără nici­­o cruţare, în decursul căruia au căzut aproape 5 milioane de soldaţi din Tchoung-King. Cu toate acestea a refuzat întotdea­una să ţie seamă de orice com­promis oferit de Tokio. Este si­gur că mareşalul va rămâne în istoria ţării sale, eroul naţional al libertăţii. China democrată La inevitabila întrebare, da­că China este sau nu democrată, se poate răspunde afirmativ, deşi, în perioada actuală, s’a in­staurat un regim de autoritate, pentru a se putea rezista mai cu succes inamicului comun. Idealul democratic însă, este înrădăcinat în acest popor de mai bine de 4 mii de ani. For­mulată de marii ei înţelepţi, a A­ceastă filosofie naţională nu^ tolera în timp de pace un^ fascist, sau unul de stil­ excesivă, a cetăţenii^ stat. Această voinţă drentuîui la exnl cetăţenilor ei mată în tc clor, teat O BATERIE CHIN­EZA IN ACTIUNE Joi 1 Februárie 1941 i*spagina NUMELE CRIMINA­LILOR DE RĂZBOI ARESTAJf.

Next