Viitorul, februarie 1945 (Anul 32, nr. 9414-9429)
1945-02-01 / nr. 9414
Mieii olandezi privesc plini de curiozitate doi soldaţi din armata canadiană cari cântă din cimpoi UNUI. r©. 9414 4 pagini Lel 20 Organul Partidului Naţional Liberal REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA ABONAMENTEI — BUCUREŞTI — Directori MIHAIL FARCAŞANU Un an: 3000 lei Instituţii De întreprinderi a Spetii a fi Pein care !? TELEFOANE: 3.7912; 3.86.30. 587,7* Şase luni; Trei luni: 2500 lei particulare, 10.000 lei anual. ÎSOO Iei Taxa plătită Sss aamerar coni aprobări! Wr. Restrângeri de RADU PATRULIUS Mai serile trecute radio-Londra tr asmitea un spect humoristic despre viaţa londonezului de azi. Printre râsete şi surâsuri se desprindea însă o realitate amară. De cum se scoală bietul lonianez, emisiunea de dimineaţă îi aduce aminte că trebue să-şi economisească cărbunii, să nu-i îi© calci cât vrea să-şi restrângă curentul electric, să închidă bine robinetele de apă, să nu risipească mâncarea. De cum a eşit din casă, un afiş marii reaminteşte recomandările de la Radio, de această dată, cu imagini sugestive. „ Dacă nu-şi reduce consumul electeric cu 30*''« i se va închid® contorul. Afişul arată un om bâjbâind în casă prin întuneric. Când s’a urcat în metrou un alt afiş în culori vii îi pune întrebarea : „n’ai uitat oare să-ţi închizi robinetul ?“ Şi londonezul câteodată nesigur de cum îşi îndeplinise actele rituale ale dimineţii, se întoarce să vadă de nu cumva îi picură apa în casă. Când să iasă din metro, un alt afiş îi spune: „Nu telegrafia, nu încărca liniile telegrafice cu ştiri ce le poţi cere prin poştă“. Seciul continuă arătând metiu restricţiile la care e supus cetăţeanul. Anglia îşi îndeamnă fiii la moderaţie, nădăjdueşte ca ei să fie înţelegători. Ei ia glumeţ şi caută să le sugereze o anumită atitudine impusă de împrejurări, în Germania s’ar fi întrebuinţat faimosul „verboten“ „streng verboten“. Diferenţă de manieră. Dedesubtul glume, constatăm nevoi aspre. In ţara libertăţilor, răpiri şi micşorări de libertate. Nu ştiu când se va putea spune în cifre, cifre pe care poate nici nu le vom înţelege şi în vorbe de un patetism sobru ce a însemnat efortul Angliei în consum de materiale, în sacrificii de oameni, în sacrificii anonime de tradiţii şi de înclinări sufleteşti. Pe scara obişnuită a valorilor noastre ele sunt de nemăsurat. Anglia ! Efortul comun de război....! La asta trebue să ne gândim după ce am surâs de neplăcerile zilnice ale bietului londonez. Şi cât ar trebui să ne înfiorăm când ne-am gândi la sacrificiile Rusiei Sovietice, la groaia suferinţelor locuitorilor de la Leningrad. Să ne gândim mai mult decât orişicând noi românii pentru cari abea de acum începe perioada restrângerilor. Am plătit în oameni, în vieţi tinere pline de făgăduinţe, în jalea amară de mame şi de logodnice, un război nesăbuit în care an fost târîţî prin orgoliul nemăsurat al unora, prin întunecarea de minţi a altora, şi siliţi mai ales de brutalitatea unui popor de agresiune, începe să se facă ziuă. Zorile i se arată pline de nădejde şi touşi pentru noi în această deşteptare trebue să vedem şi lungul şir al tuturor privaţiunilor, al, tuturor sarificiilor, al tuturor restrângerilor pe care urmează să le plătim nu numai pentru răscumpărarea unei greşeli, dar pentru a aduce prinosul nostru în efortul comun al aliaţilor la nimicirea de totdeauna a spiritu- lui de agresiune al megalomaniei teutonice. Să nu ne înşelăm, şi să privim bine realitatea în faţă. Potrivit articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu, avem de plătit în mărfuri, o prestaţie de 300 de milioane de dolari în 6 ani. Convenţia de amănunt a livrărilor, a fost semnată. Osebit de produsele petrolifere, de anumit material tehnic existent, va trebui să dăm în contul acestui artiol, cereale, capete de vite. Un fapt este precis. Contribuţia noastră de război ca şi plata dezdăunărilor în viitor ne cere sacrificii grele, masive, mulţi deci decât la Londra, la Bucureşti unde s’a trăit într’o relativă euforie, sunt necesare îndemnurile sub toate formele: prin scris, prin auz, prin imagin multicolore ca să ne obişnui/ a ne restrânge, a schimba cât o gaură la cingătoare, a ne raţionaliza pentrucă împrejurării ar putea să fie aşa, încât via noastră de aci înainte să fie ceea a unor asceţi. O campanie trebue întreprins pentru luminarea Ţării că a început şi pentru ea şi pentru noromânii o perioadă de lipsuri, de restrângeri pe care alte Ţări: Belgia, Franţa, Iugoslavia, au cunoscut-o aşa de dureros. A şovăi în a proclama acest adevăr înseamnă a nu ne face datoria. Să ne-o facem întreagă, să îndemnăm la cumpătare şi restrângere, să pregătim o atmosferă prielnică, ca atunci când realitatea ar fi covârşitoare să nu alunecăm pe povârnişul deznădejdei, ca unul care s’a deşteptat dintr’un splendid vis. Şi dacă lucrurile nu vor fi aşa, cu atât mai bine. Profeţii mincinoşi au fost întotdeauna iertaţi când proorocirile lor de rău au fost desminţite. AVOCAŢII . Potrivit legii de organizare a corpului de avocaţi, toţi acei care se înscriu într’un barou, au obligaţiunea legală de a face un anumit stagiu, actualmente de 3 ani, pentru licenţiaţii în drept şi de 2 ani pentru doctorii în drept. Ca o urmare a acestei obligaţiuni legale, avocatul stagiar este supus unei ucenicii — condiţie sine qua non a definitivării — la un avocat cu practică îndelungată, pe lângă care urmează să înveţe meseria. Datorită şi acestui fapt, pe tot timpul stagiului, profesiunea avocatului începător este limitată la rolul de auxiliar al maestrului cu care lucrează. Legea îl obligă la acest stagiu şi îi limitează chiar dreptul de a profesa, îngăduindu-i să facă numai anumite acte, cu certificarea maestrului şi să pledeze numai la judecătorie sau în apel la tribunal. In aceste condiţiuni, avocatul stagiar este redus la rolul de gerant al afacerilor mentorului său, în acele operaţiuni în care i se încredinţează un asemenea mandat. îngrădirea în sine, la începutul profesiunii, în afară de unele exagerări, ni se pare temeinică şi ea contribui la prestigiul Corpului avocaţilor. STAGIARI . Din nefericire, legea contribuţiilor directe neprevâzănd expres o atare situaţie, avocaţii stagiari sunt impuşi să plătească impozitul profesional, mai puţin, e drept decât cei definitivi, din chiar prima lor zi de înscriere în barou. Soluţia fiscului ni se pare nedreaptă. Dacă un meseriaş, la începutul carierii, poate câştiga mai puţin decât un altul mai vechi în meserie, avocatul stagiar, în schimb, nu câştigă — dintr’o profesiune efectivă şi independentă— nimic datorită tocmai îngrădirii amintite şi obligaţiunii legale de stagiu, în care timp, cum am arătat, gerează afacerile altuia. E ca şi cum am impune pentru profesional, pe ucenici. Această situaţiune a fost relevată de curând şi se pare că ministerul finanţelor studiază problema, urmând să dea — în scurt timp — o soluţie de principiu, pe care avocaţii stagiari o aşteaptă — pe drept cuvânt — cu nerăbdare. Scutirea de impunere a acestei categorii de meseriaşi ar fi soluţiunea cea mai echitabilă, înlesnindu-le situaţia materială, şi aşa destul de precară. C. D. P. MARINA U. R. S. S.Despre marile reform Este în caracteristic veacului nostru anunţul mariioreforme, despre care s’a vorbit şi s’a scris cu deosebire în ultimul deceniu. Ceea ce apare ciudat însă, dacă nu contradictoriu este că anticiparea acestor mari schimbări nu e întovărăşită sau urmată de nimic, de unde rezultă dacă nu e uzul să ne întrebăm ce fel de reorme sunt acestea petrecute numai in imaginaţia suprasaturată le utopii a omului. „Marile reforme‘‘ — acesta este dezideratul dintotdeauna al cetăţeanului cuprins de nelinişti nostalgice după societatea perfectă a paradisului originar, din care a fost izgonit pentru decrepitudinea şi inconsecvenţa sa. Aşa că ele capătă, „sine qua non“ o întorsătură comică poate, care aminteşte faimoasele reforme ale conului Leonida cu privire la legea „murăturilor“. „On ne change pas la nature humaine“ — spune cineva şi totuşi, marile întorcând fraza, studenţii ar fi reforme dintotdeauna cer pentru putut răspunde : „ om schimbarea sufletului său, nu-Şi noi vă cerem domnilor pro- , diferent dacă acest lucru e posifesori să fiţi mai înainte de orice sau nu profesori, să faceţi din catedra. Dar marile reforme lansează voastră^ un altar dela care să ne: această formidabilă sentinţă, pe care ne-o însuşim fiecare conlibertate, să ne ajutaţi să sur-' Pieriţi sau inconştienţi de m anupăm idolii falşi ca în locul lor să me humor: modificarea structuridicăm alţii noui, să fiţi trezi şi atenţi oridecâte ori, ca tineri am putea să greşim. Nu uitaţi nici o clipă că mai înainte de orice sunteţi dascăli şi că dacă noi am greşit, vina a fost numai a voastră, care n’aţi Acest lucru l-am auzit de muie ori, dar, mărturisesc că n-am înţeles bine niciodată. Montesquieu îşi începea faimoasa sa lucrare cu această frai devenită azi clasică: legile su, raporturi necesare care deriva din natura lucrurilor. Şi el poate că ştia ce spune. Dacă ordinea politică îşi are şea legile ei, apoi ele trebuie sa derive din natura lucrurilor şi atunci mă întreb, ce se opune acestor lucruri şi fac imperfecte sau imposibile legile politicei ? N’ar fi oare cazul să ne întrebăm dacă nu sunt tocmai marile reforme care violentează printr-un „coup de force dans l’existencie‘ — după expresia lui Jacques Maritain ordinea lucrurilor şi forţează tendenţios ritmul istoriei şi al vieţii omului ? Asta ca să nu mai vorbesc de celebrele legi economice, adevărate legi de fier— cel puţin după părerea unora — care sunt parcă mereu stingherite de injoncţiunile pretinselor reforme care în loc să realizeze un primat al proprierităţii, creiază o zonă a gravelor confuzii. Şi pentru că noi contimporanii ne-am mutat parcă în această zonă, vrem numaidecât „reforme epocale“*. Ca şi când lumea ar sfârşi cu noi. UNITĂȚI NAVALE DIN BALTICĂ DAR DĂSCĂLII? Desigur, sunt aşa de bine cunoscute faptele încât pentru nimeni nu mai formează un secret, anume că dictaturile epocii noastre — în învrăjbirea semănată în lume, în picurarea în suflete a urii de moarte, până şi în sânul aceleeaşi naţiuni, în desfiinţarea oricărui drept şi în încălcarea elementarelor principii de dreptate socială şi libertate, pentru câştigarea cărora, în scurgerea veacurilor s’a vărsat chiar prea mult sânge— au acţionat şi s’au sprijinit în mod exclusiv pe tineret, pe acel tineret ce păşeşte în viaţă cu generozitate, o generozitate, de cele mai multe ori prinsă de naivitate, —pe acel tineret ce-şi are sufletul neîntinat şi care, în majoritara lui, încă nu părăsise băncile şcoalei şi nici nu luase contact cu viaţa. Chemat pe căi greşite, el n’avea nici măcar cum să descopere adevărul, ca astfel să se mai poată opri din drum. O altă lume, i se zicea în Ademenit spre una nouă — cum mod pompos — o lume întinerită trupeşte şi mai sănătoasă sufleteşte, mai cinstită şi mai dreaptă decât aceea pe care o avea sub ochii lui, lumea tuturor nedreptăţilor sociale, a desmăţului public şi a celor mai neînchipuite incorectitudini, — el s’a prins cu avânt în luptă, o luptă pe care a crezut-o dreaptă, în care raţiunea n’a mai putut interveni, — ca un robot care acţionează la comandă. Şi’n lupta lui s’au mai prins şi alţii, unii din întunecare de minte, alţii din trădare sau laşitate. Ba am văzut, alături de elevi în uniforme şi cu centiroane până şi pe dascălii lor... Şi-am mai văzut ceva : dascălul nu mai era dascăl, ci un simplu robot, intrat în rând, cu urechea ciulită la ordinele comandantului — elev de-al său — aşa cum elevul nu o ciulise în orele de clasă. Azi când în loc de lume nouă, trăim cel mai groaznic cataclism când se încearcă aflarea de drumuri, cari să ducă, cu adevărat, spre o lume nouă, lumea păcii şi a înfrăţirii, ■— desigur, că în planurile ce se alcătuesc, alături de grija ce se va pune în creşterea şi educarea tineretului, acela care va forma lumea de mâine, nu va trebui să uităm de dascăli. Profesorul la catedră. O catedră din care să facă un altar, spre care să urce cu dragoste şi convingere, de unde să trimită, zi de zi şi ceas de ceas, lumina din lumina lui, să fie pentru tineretul studios, acela prin care vom împăca şi înfrăţi lumea de mâine, exemplul viu de toată ziua. Din greşelile trecutului, pe lângă suferinţele pe care le îndurăm, azi, mâine şi încă mulţi ani în şir, trebuie să învăţăm că cea ce se desprinde din orice faptă făcută alături cu binele, să învăţăm să nu mai greşim. „Noi vă cerem — spunea d. prof. Stoilov, la deschiderea Universităţii din Bucureşti, către studenţi— să vă ridicaţi în locul idolilor falşi, alţi idoli noui. Dar vă cerem să credeţi în raţiune, în libertate, în valoare şi să creaţi din bibliotecile, din căminele şi din laboratoarele voastre, acea atmosferă propice unei alte Românii, unei Românii progresistă liberă şi democratică“rii sociale. Fără să ne dăm seama că aceasta se modifică şi fără reforme sociale, că ea reprezintă o lege a biologiei sociale, care n’are nevoe decât de prea puţine ori de fastul şi scandalul sublinierilor noastre ştiut să ne împiedicaţi la vreme. ‘ tendenţioase. O astfel de mustrare n’ar fi Pentru societate însă — ni se fără rost. I spune — schimbările se produc de obiceiu în ordine politică şi Gh. Dobrescu mai ales economică . REPORTAGIILE NOASTRE Efortul de răsboi al Chinei de C. W. SKEENER Ridicarea Chinei la rangul şi calitatea de a 4-a mare putere a lumii, ne obligă să o privim mai de aproape. Această deriziune a fost anunţată în urma Conferinţei de la Cairo, ca fiind luată de d-nii Roosevelt şi Churchill, în prezenţa Mareşalului şi a D-nei Tchang-Kai-Chek. Astfel se consacra efortul militar al Chinei în lupta sa împotriva inamicului comun, Japonia, după ce la 7 iunie 1937 începuseră ostilităţile în apropiere de Pekin. Un interesant reportaj asupra stărilor de lucruri şi a efortului de război al Chinei publică CW Skeener. Din acest reportaj extragem următoarele : In primii ani ai conflictului, China nu a putut primi ajutoare materiale. Neavând decât puţine avioane şi aproape nici un car de luptă, înaintarea japonezilor s’a făcut cu foarte multă uşurinţă. In Noembrie a căzut oraşul Sangai, urmându-i la foarte scurt timp, Nankingul şi Hankoon, arsenalul armatei. In Octombrie 1938, a venit rândul oraşului Canton, lucru care a avut drept consecinţă o inevitabilă ruptură cu restul lumii. Guvernul chinez a reuşit totuşi să facă faţă dificultăţilor, transportând materiile industriale ce-i mai rămâneau, în interior, şi organizând transporturi cu Birmania şi U. R. S. S. Dificultăţile economice Dificultăţile de ordin economic prilejuiau tot atât de multe griji ca şi conjunctura militară. Regiunile industriale cele mai bine echipate și pământurile cele mai productive erau ocupate sau lipsite de mâna de lucru, din cauza mobilizării. In domeniul financiar lucrurile nu stăteau mai bine. Regimul Chinei este acela al Mareșalului Tchang-Kai-Chek, sprijinit pe un partid unic, Kuomintang, grupare formată din reformiştii fideli, ideilor lui Sun- Yat-Sen. Kuomintang este în principiu responsabil faţă de Congresul poporului, alegeri însă nu au mai avut loc încă din 1935. Istoria Mareşalului Tchang,Xai-Chek, este strâns legată de politica internă şi externă a ţării. Unindu-şi averea sa cu a lui Sun-Yat-Sen, el ia parte la revoluţia din 1911 devenind şeful militar al Kuomintangului. In această epocă partidul se găsea în cele mai bune relaţii cu comuniştii locali. Această dualitate politică subsistă şi azi. Pentru o unitate Problema interioară a ţării, este dominată de existenţa unui stat dizident, în Nord. Această situaţiune periculoasă atât în timpul războiului cât şi după războiu, l-a făcut pe d. Roosevelt să trimită acum câteva luni în China, pe vice-preşedintele Henry Wallace în speranţa unei unităţi chineze. In urma intervenţiei acestuia, s’a ajuns la oarecari înţelegeri. Mareşalul Tchang-Kai-Chek a luat în urmă comanda întregei armate chineze. El duce împotriva Japoniei un război fără nicio cruţare, în decursul căruia au căzut aproape 5 milioane de soldaţi din Tchoung-King. Cu toate acestea a refuzat întotdeauna să ţie seamă de orice compromis oferit de Tokio. Este sigur că mareşalul va rămâne în istoria ţării sale, eroul naţional al libertăţii. China democrată La inevitabila întrebare, dacă China este sau nu democrată, se poate răspunde afirmativ, deşi, în perioada actuală, s’a instaurat un regim de autoritate, pentru a se putea rezista mai cu succes inamicului comun. Idealul democratic însă, este înrădăcinat în acest popor de mai bine de 4 mii de ani. Formulată de marii ei înţelepţi, a Această filosofie naţională nu^ tolera în timp de pace un^ fascist, sau unul de stil excesivă, a cetăţenii^ stat. Această voinţă drentuîui la exnl cetăţenilor ei mată în tc clor, teat O BATERIE CHINEZA IN ACTIUNE Joi 1 Februárie 1941 i*spagina NUMELE CRIMINALILOR DE RĂZBOI ARESTAJf.