Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-10-23 / nr. 260
VREMEA PSEUDO - INDIKA Curier literar CRONICA LITERARA î. Numai în India, unde sunt atât de multe, de intolerante și definitive legături (familia, strămoșii, căsătoria) — se putea dezvolta spiritul și setea violentă de „liberare“ (mukti). Numai aici, unde societatea și comunitatea sunt suverane — se putea aprecia solitudinea. Pentru că senzualitatea e luxuriantă, deaceia asceza e violentă și inumană. De altfel, numai în India, unde căsătoria copiilor e aproape obligatorie — e obligatoriu ascetismul în ultima etapă a vieții (vanaprasthana, sannyāsî). 2. E fals să se spună că instituția căsătoriei, în Occident, e opera principală a Creștinismului. Nu. Căsătoria e opera principală a romanității, pentru că e un contract. E adevărat că Biserica creștină de o valoare religioasă, trancendentală acestui contract — dar ea rămâne secundară. Caracteristicile creștinismului sunt: trăirea în Duhul Sfânt, participarea la făptura carismatică a Bisericii, și „creștinizarea" (Christos în carne). Căsătoria joacă un rol mult mai însemnat în hinduism. In hinduism căsătoria e un contract prin care participanții se integrează în seria nevăzută a romanilor. Așadar, e indispensabilă împlinirii funcțiunilor religioase, pentru că orice sacrificiu (contact suprafiresc cu zeii și strămoșii) trebuie realizat de către soț ajutat de soție. Mai mult, căsătoria este, pentru femei, un substitut al inițierii religioase. Numai un bărbat poate fi (și trebuie) inițiat, îndată după pubertate. Inițierea femeii e însuși actul căsătoriei. Nu mă interesează originile acestor instituții. Fapt e că mariajul e consonant și obligatoriu funcțiunii religioase. Ceia ce nu se întâmplă în Creștinism. 3. Ideia de model nu se putea naște decât într-un mediu antropomorfic. Sfințenia e ea însăși o imitație a lui Dumnezeu. Modelul putea fi civic sau estetic, după cum putea fi spiritual. Dar se păstra în cadrele umanității — chiar dacă era umanitatea perfectă, armonioasă — și păstra întotdeauna dacă nu proporția și valorile umane, cel puțin intenția, gestul, coincidența umană, Acum gândiți-vă la repugnantul aspect al ascezii indiene, care e de adreptul irațională, inumană, incoherentă, absurdă, inutilă și barbară. Zeul asceților indieni e Shiva, cu imensele lui potențe sacre, iraționale și primitive. Se neglijează orice echilibru ; se trece peste orice limite. Dar e ceva mai mult: Shiva e, în acelaș timp, zeul ascetismului violent și al orgiei violente. El e păstrătorul elementului nonuman ,care se revoltă împotriva cadrelor vitale, sociale, firești ale omului. El oferă o ieșire — pe oriunde — din umanitate. Căci are puncte de contact cu ceia ce e dincolo de conștiința diurnă, dincolo de orice valoare și experiență umană. Puncte de contact opuse, la dreapta sau la stânga, prin asceză atroce sau prin desgustătoare orgii, amândouă excesive — dar amândouă efective, concrete, actualizare a iraționalului. De aceia Shiva posedă mai multă seliozitate decât multe alte divinități , pe cari le iubim pentru că apelează la omenescul, la esteticul și emoția noastră. 4. In India, teologia e separată de Biserică, Propriu zis, nu există autoritate eclesiastică supremă, ci tradiția instituțiilor caste, familii, etc.). Omul e liber să gândească orice, numai să împlinească riturile. Acestea constituie datoria socială, legătura între generații, continuitatea tradiției. Teologia nu are ce căuta în practica religioasă. Teologia e metafizică, și oricine o poate modifica sau respinge. Nu există persecuție religioasă, nici împotriva liber-cugetătorilor. Există însă boicotul acelora cari, deși discreditează sau ignoră ostil riturile și tradițiile sociale, acceptă totuși să trăiască în societate. Aceștia nu mai pot fi tolerați în sânul societății. Ei sunt respectați numai când ,renunțând la rituri, renunță și la viața socială — și se retrag din lume, făcându-se sannyasini. Astfel totul e îngăduit, dacă omul știe să-și aleagă și să-și susțină calea. Teologia nu-și impune propozițiile. Nu intervine în viața religioasă a comunității. Nu dă pedepse. Pedepsește numai comunitatea, dintrun punct de vedere social, nu religios. Și pedepsește numai atunci când omul se face vinovat de hibridism etic , adică atacă și disprețuiește riturile, tradiția, și acceptă totuși să trăiască într’o societate permeată și însuflețită de seva vie a acestei tradiții unificatoare. 5. Desfășurarea și maturizarea sistemelor filosofice indiene se aseamănă istoriei științelor europene, iar nu istoriei filosofiei europene. Gânditorul indian lucrează pe probleme date, nu inventează el problemele, completează, perfecționează, apără sistemul din care face parte, punând la punct cele scrise de maestrul său. In Europa, dimpotrivă, fiecare își creiază sistemul său, încercând anularea predecesorilor, căutând cu orice preț o problemă nouă, nemaiîntâlnită până atunci, sau un punct de vedere inedit, „original", personal. Se cunosc cauzele acestui personalism ce caracterizează filozofia europeană. Ea nu e o tehnică, ci un discurs. E vrednic de remarcat caracterul tehnic, științific, al „filosofiei" indiene. Asemenea creșterii ideilor și practicilor științifice în Europa, filosofia indiană prezintă un perfect continuum: fiecare filosof pleacă de la punctul unde a rămas maestrul sau predecesorul său, reface drumul îndărăt, stabilizează pozițiile cucerite, și trece mai departe, pe aceiași linie de gândire, însă. Asemenea științei europene, filosofia indiană e o tehnică, se fundează pe experiențe, și se învață nu din cărți — ca în Europa — ci de la un profesor, ca în laboratoarele Europei. De fapt, mă întreb dacă termenul de „filosofie“ poate fi aplicat just în Orient. Darsana înseamnă cu totul altceva ; înseamnă „ce face prin care se poate vedea". Un punct de vedere al lumii și al liberării. De aceia feluritele darsana nu se anulează între ele, cum se întâmplă cu sistemele filosofice europene. Ele se completează , pentru că fiecare are punctul său propriu de vedere asupra lumii, și posedă criterii și valori proprii pentru judecata realității așa cum cade în zona sa de analiză. MIRCEA ELIADE Ultimele noutăți apărute la vitrina Librăriei „Universala“ Alcalay & Co. Calea Victoriei No. 21 - București I. Gctave Aubry: Le roi de Rome Vicki Baum: Helene Wilfur, roman Boullanger : Les Dandys sour Louis-Philippe Louis Bartou : Danton Curwood : Philip Steele, roman d’aventures Chiriac : Les assurances sociales en Roumanie Duhamel: Tel quen lui mérne, roman Guarnieri: Mon secret de jeunesse Hoower : La vie economique de la Russie Sovietique Kessel. Nuits de Montmartre Emil Ludwig : Entretien avec Mussolini Emil Ludwig : Le Monde tel que je l’ai vu Lewis Sinclair: Grand Rue roman Laurent: Le National soc.ialisme D. H. Lawrence : La Femme et la Bete Laby-Haullebeque: LEnfant une cause d’a'venir Heinerich Mann : Professor Unrat roman Victor Marguerite: Debout les vivantsl Ossendovsky: Lenine Pourtalés: Wagner histoire d’un artiste Paleologue: Alexandra Feodorovna Se primesc abonamente la toate revistele și ziarele române și străine cu prețurile originale. Cereți noul preț curent foarte avantajos la abonamente lunare. Comenzile pentru provincie se expediază și contra ramburs. Lei 108, „ 98, „ 98, „ ., 130, 78, „ „ 280, 78, „ 98, \, „ 156,- 98, „ 98, „ 162, „ 130, „ „ 113, 98, „ 78, „ 98, „ 78,„ 130, „ 117, „ 78, 23 OCTOMBRIE 1932 . In iarna aceasta, vitrinele librăriilor vor avea aspect de adevărată sărbătoare. Pe piața literară, maturii scriitori și-au anunțat noui opere. Astfel în editura „Cartea Românească" vor prezenta în câteva zile manuscrisele romanelor d-nii: Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Damian Stănoiu și Al. O. Teodoreanu, „Avar" de Mihail Sadoveanu, „Iarmarocul Metehnelor" de Dragoș Protopopescu, „A suta iubire, a suta necredință" de V. Barnovschi și „Noroi" de Dessila — se găsesc chiar în preajma apariției. In aceiași editură vor apărea în nouă ediții: „Copilăria mea" de Maxim Gorki, „Creangă" — ediție populară, „In lumea dreptății" de Al. Brătescu-Voinești ,și „Ițic Ștrul dezertor" de Lávri Bebbreanu. " Noul roman al d-lui E. Lovinescu „Bizu" scris în această vară la Fălticeni — și din care „Vremea" va publica în curând un fragment — apare în librării — în primele zile ale lui Noembrie. "S Volumul de critică al d-lui Pompiliu Constantinescu —" a fost pus în lucru de către editura „Vremea". Va apărea în curând. „ Surprinzător de nou și de sugestiv — poetul volumului — „Febre" — Virgil Ghiorghitu — a putut să prindă în vers melodios — peisagiul toamnei. Reproducem : „Toamnă cum sapi în frunze fiorduri Și chinui în crepuscule soarele pe ruguri , încoronează zeii pădurii cu struguri. Când spleenul și lectura urcă peste borduri. Să nu fiu ucis de mireasma scuturărilor Te evoc prin neguri, monomelod, Du-mă livezii promise can exod ocolind mânerul ușii, osul plecărilor", și „Portrete și amintiri" — cartea bărbatului nostru de stat I. G. Duca va apărea în mod irevocabil la 1 Noembrie în editura „Cartea Românească". „ Asupra activității literare a d-lui N. D. Cocea au circulat în ultimul timp o serie de versiuni. După unii și alții d-sa ar fi terminat până în prezent vreo patru romane. Adevărul este altul. Lucrează la unul singur pe care intenționează să-l termine până în sărbătorile Crăciunului. Se chemă „Stăpâni și slugi". Notele de călătorii ale d-lui George I. Duca „Plimbări în două lumi" apar în edit. „Vremea" peste câteva săptămâni. H „Eu și Orientul" mănunchiul de sonete marine — de H. Bonciu, editat de către „Vremea" a fost pus în vânzare la toate librăriile. "9 D-l D. N. Teodorescu, cunoscut publicului cititor, din coloanele Adevărului literar și artistic — face să apară un volum de poezii „Corăbii de hârtie". „Discobolul", No. 2 — revista tinerilor a apărut. Colaborează : Eugen Ionescu, Lucian Boz, Horia Groza, Horia Liman, Dan Petrașincu, Ieronim Șerbu, Ștefan Stănescu, Ilovici, Petre Boldur, A. Craiov, Mihail Angela Moretta, Const. Munteanu, M. Watts, etc. E. LOVINESCU desen de Marcel Iancu! I. G. DUCA desen de Anestin 7 Corespondența „Junimii" *) De data aceasta fără colaborator, d. I. E. Torouțiu continuă publicarea scrisorilor adresate lui Iacob Negruzzi de către membrii „Junimii" sau de unii literați ai timpului, care doreau să ia contact cu vestita adunare, al cărei prestigiu impusese chiar și celor mai încăpățânați adversari. Ne exprimam părerea, cu ocazia apariției primului volum de documente literare junimiste, că am fi dorit o selectare a scrisorilor, în raport cu importanța lor intrinsecă. Dacă d. Torouțiu ar fi adoptat acest criteriu, cu siguranță că mare parte din epistolele prezente ar fi trebuit suprimate, fiindcă nici valoarea lor informativă nu este deosebită și nici ținuta lor de expresie nu ne reține. Cum însă d-sa a adoptat un punct de vedere strict de istoric literar, consemnând cu pietate orice rând adresat răposatului Iacob Negruzzi, observația noastră, și mai justificată de data aceasta, devine aproape ineficace. In prefața La al doilea volum, culegătorul și comentatorul scrisorilor, își apără cu intransigență punctul de vedere, dintr’o spaimă pe care o găsim excesivă, fiindcă este și mărturia unui istoricism absurd înțeles : „Observația, că unele dintre scrisorile volumului Iu puteau să și lipsească, nu ni s’a părut justificată. Căci atunci s’ar pune întrebarea : unde să înceapă suprimarea și unde să se oprească ? Cine poate ști cu siguranță, dacă, în aparență, cea mai neînsemnată dată din scrisoarea cutărui autor, publicată azi, nu va veni mâine să lumineze un amănunt nebulos din istoria literaturii ?". întâmpinarea d-lui Torouțiu este semnificativă pentru a defini o mentalitate sclavă a documentului. Grija de a lămuri „un amănunt nebulos din istoria literaturii" ne-a ținut multă vreme într’o preocupare de mărunțișuri absurde, pe care cercetătorii noștri le-au calificat drept știință. Este elocvent cazul lui Eminescu, înăbușit sub un morman de frunze moarte, de date și amănunte fără importanță și lipsit nepermis de mult de o biografie sintetică, până la apariția cărții d-lui G. Călinescu. Meritul d-lui Torouțiu nu e mai puțin de elogiat, cu toată această predispoziție de îndărătnic și ortodox colecționar ; materialul pus la îndemâna istoriei literare e atât de prețios, în unele laturi, încât din el se poate alcătui o întreagă monografie asupra „Junimii". Dintre scrisorile acestui al doilea volum documentar, cele care ne-au interesat mai ales sunt ale lui A. D. Xenopol și Ioan Slavici. Dincolo de însemnarea seacă de date, palpită în corespondența lor o viață intelectuală și o tragedie umană, în special la Slavici, din care se întregește un adevărat portret sufletesc. Scrisorilor lui Xenopol, în număr de 36, ne prezintă un amănunțit istoric al formației lui spirituale ; prin ele urmărim lecturile de specialitate, impresia produsă asupră-i, proectele de lucrări, dintre care unele vor fi Convorbirilor literare, trimise observațiile istoricului asupra societății germane în care trăește, cât și opiniile asupra vieții politice din țară. încă din timpul studiilor universitare, mintea lui Xenopol dovedește o curiozitate multiplă ; ea nu se îngrădește numai în problemele de strictă specialitate, ci se preocupă de drept și filozofie, de literatură străină și națională. Xenopol e un cititor pasionat și inteligent al Convorbirilor, al conținut îl analizează și-l judecă căror în scrisorile adresate lui Iacob Negruzzi. Oricâtă recunoștință arată față de Maiorescu și oricâtă afinitate există între el și intelectualitatea „Junimii“. A. D. Xenopol e un spirit independent și nu se sfiește să discute anume idei ale criticului și să-și califice, cu seriozitate, confrații revistei la care colaborează. Valoarea acestor scrisori constă în aceea că putem urmări formarea unei personalități, care și-a dat mai târziu măsura în opere de o rezistență netăgăduită. E interesant de amintit că în tinerețe Xenopol era destul de preocupat de literatură ; el încercase și o traducere a poemei Hermann și Dorothea, refăcută după o versiune primă neacceptată de Convorbiri, dar rămasă nepublicată. Inteligență deschisă, putere de muncă deosebită, disciplină în studiu și diversitate în preocupări — A. D. Xenopol ne-a lăsat, în scrisorile prezente, un prețios jurnal al formației lui intelectuale. In diferite ocazii, ne-am mărturisit lipsa de simpatie pentru literatura prolixă și greoaie a lui Ion Slavici; mai mult, ne-am arătat chiar surpriza față de supra-valorificarea acestei literaturi de tendințe moralizatoare și de proces 1) I. E. TOROUȚIU : Studii și documente literare, vol. II. (Institutul de arte grafice „Bucovina“)Idee melodramatice, cu vădit scop demonstrativ. Ne-am formulat însă opinia critică, dincolo de orice considerații streine literaturii, indiferent de convingerile politice ale bătrânului povestitor, sfârșit într-o atmosferă de ură și amară ireverență. Se pare că mai presus de operă, viața lui Ion Slavici are un patetism pe care istoria noastră literară nu l-a pus suficient în evidență. O biografie a luptătorului politic și a Ardeleanului crescut într-o specifică mentalitate socială și etică , o întreprindere care ar putea ispiti un condei înțelegător. Cele 46 de scrisori, adresate lui Iacob Negruzzi, alcătuesc un material informativ și un document moral de primă importanță, spre a intui mobilele intime și a judeca personalitatea atât de unitară a lui Slavici. De timpuriu, a avut de luptat cu tot felul de greutăți : mizeria materială, lupta cu mediul străin, dorința de cultură și limbă română, înclinațiile contrazise de împrejurările sociale, lui boală cruntă care-1 apropiase de fiorii morții și o îndărătnică voință optimistă, biruitoare și salubră fac din viața lui Slavici un adevărat roman. E drept că scrisorile publicate de d. I. E. Torouțiu nu ne cuceresc prin limpezimea expresiei și nici printr’o compoziție armonioasă. Slavici apare și aci un spirit greoi, un scriitor care se luptă cu dificultăți de limbă și al cărui gust literar este destul de incert. Nu putem să-i contestăm totuș o sinceritate netăgăduită, când este vorba de aprecierea propriilor lui lucrări. Slavici a avut o voință supraomenească să-și organizeze o carieră literară, în mijlocul atâtor adversități. Preocupat de perfecția formală, el a primit sfaturi și sugestii, ori de unde ar fi venit. Prieten cu Eminescu îi prezintă operele, trecându-le „prin mânele distilatorie" ale poetului,însăși redacția Convorbirilor avea toată latitudinea de a modifica scrierile trimise spre publicare. Slavici a făcut astfel o perpetuă voinicie, din cauza lipsei de legătură directă cu limba literară, pe care a învățat-o din cărți. Nu mai puțin interesantă este mărturia scriitorului ardelean, care nu-și poate judeca propriile opere; o lipsă de simț, autocritic l-a împins pe Slavici, de altfel până la ultima lui carte, la prolixități, dăunătoare, la pagini inexpresive și greoaie. Didactismul literaturii lui se explică de asemenea printr-o invincibilă pornire de a studia probleme pedagogice și economice. Din însăș confesiunile lui, Slavici pare un literat făcut, stimulat de experiența și cunoașterea vieții rurale din Ardeal și încurajat cu multă bunăvoință de cercul Convorbirilor. Iar preocupările lui politice sau născut odată cu primul contact luat cu viața socială și națională din imperiul habsburgic. Ceea ce a părut „trădare" în acțiunea germanofilă a bătrânului Slavici, era consecința logică a unei formațiuni spirituale plămădite din tinerețe, în condiții cu totul specifice. Singura lui vină e de a fi avut o vigoare intelectuală prelungită și dincolo de atmosfera în care s’a format, apărându-și convingerile cu o pasiune, și o logică, predeterminate. Slavici, ca și Xenopol, era un cititor sârguincios al Convorbirilor și ținea să-și exprime și impresiile în legătură cu literatura publicată în paginile revistei. Cu toată neîngăduita prolixitate și greutatea de stil, analiza romanului Mihai Vereanu, al lui Iacob Negruzzi, nu e lipsită de temeinicie și mai ales dovedește o independență de spirit cu atât mai apreciabilă, cu cât „Junimea" îl salvase în dese rânduri de la o istovitoare mizerie materială. Trebue să fim recunoscători memoriei lui Iacob Negruzzi că a știut să câștige sufletul corespondenților săi. Scrisorile lui Xenopol și ale lui I. Slavici sunt confesiuni nestânjenite, adresate unui secretar de redacție, care a fost și un prieten cald, îndatoritor și animat de spirit de sacrificiu, față de colaboratori. Cât datoresc aceștia modestului conducător al Convorbirilor și lui Maiorescu abia acum se pune în adevărata lumină, prin recunoașterea directă a celor ajutați. Solidaritatea junimismului literare se baza pe încurajarea personalității, singura garanție, de a păstra o elită intelectuală, într-o țară lipsită de tradiția culturii. Volumul al doilea din corespondența „Junimii", publicată de d. I. E. Torouțiu își justifică apariția mai ales prin scrisorile lui Xenopol și Slavici. In cel dintâi tom, găsisem însă și pagini de valoare literară, ca celelalte lui Maiorescu și Duiliu Zamfirescu. De data aceasta, documentul istoric și psihologic prevalează restul scrisorilor, se circumscriu la raporturi redacționale și la informație minoră. Pompiliu CONSTANTINESCU