Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-10-23 / nr. 260

VREMEA PSEUDO - INDIKA Curier literar CRONICA LITERARA î. Numai în India, unde sunt atât de multe, de intolerante și definitive legă­turi (familia, strămoșii, căsătoria) — se putea­­ dezvolta spiritul și setea vio­lentă de „liberare“ (mukti). Numai aici, unde societatea și comunitatea sunt suverane — se putea aprecia so­litudinea. Pentru că senzualitatea e lu­xuriantă, deaceia asceza e violentă și inumană. De altfel, numai în India, un­de căsătoria copiilor e aproape obliga­torie — e obligatoriu ascetismul în ul­tima etapă a vieții (vanaprasthana, sannyāsî). 2. E fals să se spună că instituția că­sătoriei, în Occident, e opera principală a Creștinismului. Nu. Căsătoria e ope­ra principală a romanității, pentru că e un contract. E adevărat că Biserica creștină de o valoare religioasă, trancendentală a­­cestui contract — dar ea rămâne se­cundară. Caracteristicile creștinismului sunt: trăirea în Duhul Sfânt, participa­rea la făptura carismatică a Bisericii, și „creștinizarea" (Christos în carne). Căsătoria joacă­­ un rol mult mai în­semnat în hinduism. In hinduism căsă­toria e un contract prin care partici­panții se integrează în seria nevăzută a romanilor. Așa­dar, e indispensabilă împlinirii funcțiunilor religioase, pen­­t­ru că orice sacrificiu (contact suprafi­resc cu zeii și strămoșii) trebuie reali­zat de către soț ajutat de soție. Mai mult, căsătoria este, pentru femei, un substitut al inițierii religioase. Numai un bărbat poate fi (și trebuie) inițiat, îndată după pubertate. Inițierea femeii e însuși actul căsătoriei. Nu mă inte­resează originile acestor instituții. Fapt e că mariajul e consonant și obligato­riu funcțiunii religioase. Ceia ce nu se întâmplă în Creștinism. 3. Ideia de model nu se putea naște decât într-un mediu antropomorfic. Sfințenia e ea însăși o imitație a lui Dumnezeu. Modelul putea fi civic sau estetic, după cum putea fi spiritual. Dar se păstra în cadrele umanității — chiar dacă era umanitatea perfectă, ar­monioasă — și păstra întotdeauna dacă nu proporția și valorile umane, cel pu­țin intenția, gestul, coincidența umană, Acum gândiți-vă la repugnantul as­pect al ascezii indiene, care e de a­­d­reptul irațională, inumană, incoheren­­tă, absurdă, inutilă și barbară. Zeul asceților indieni e Shiva, cu imensele lui potențe sacre, iraționale și primi­tive. Se neglijează orice echilibru ; se trece­­ peste orice limite. Dar e ceva mai mult: Shiva e, în acelaș timp, zeul ascetismului violent și al orgiei violen­te. El e păstrătorul elementului non­­uman ,care se revoltă împotriva cadre­lor vitale, sociale, firești ale omului. El oferă o ieșire — pe ori­unde — din umanitate. Căci are puncte de contact cu ceia ce e dincolo de conștiința diurnă, dincolo de orice valoare și experiență umană. Puncte de contact opuse, la dreapta sau la stânga, prin asceză a­­troce sau prin desgustătoare orgii, a­­mândouă excesive — dar amândouă e­­fective, concrete, actualizare a irațio­nalului. De aceia Shiva posedă mai multă seliozitate decât multe alte divi­nități , pe cari le iubim pentru că ape­lează la omenescul, la esteticul și emo­ția noastră. 4. In India, teologia e separată de Bi­serică, Propriu zis, nu există autoritate eclesiastică supremă, ci tradiția insti­tuțiilor caste, familii, etc.). Omul e li­ber să gândească orice, numai să îm­plinească riturile. Acestea constituie datoria socială, legătura între genera­ții, continuitatea tradiției. Teologia nu are ce căuta în practica religioasă. Teologia e metafizică, și oricine o poa­te modifica sau respinge. Nu există persecuție religioasă, nici împotriva li­­ber-cugetătorilor. Există însă boicotul acelora cari, deși discreditează sau ig­noră ostil riturile și tradițiile sociale, acceptă totuși să trăiască în societate. Aceștia nu mai pot fi tolerați în sânul societății. Ei sunt respectați numai când ,renunțând la rituri, renunță și la viața socială — și se retrag din lume, făcându-se sanny­asini. Astfel totul e îngăduit, dacă omul știe să-și aleagă și să-și susțină calea. Teologia nu-și impune propozițiile. Nu intervine în viața religioasă a comuni­tății. Nu dă pedepse. Pedepsește nu­mai comunitatea, dintrun punct de ve­dere social, nu religios. Și pedepsește numai atunci când omul se face vino­vat de hibridism etic , adică atacă și disprețuiește riturile, tradiția, și accep­tă totuși să trăiască într’o societate per­­meată și însuflețită de seva vie a a­­cestei tradiții unificatoare. 5. Desfășurarea și maturizarea sis­temelor filosofice indiene se aseamănă istoriei științelor europene, iar nu isto­riei filosofiei europene. Gânditorul in­dian lucrează pe probleme date, nu inventează el problemele, completează, perfecționează, apără sistemul din care face parte, punând la punct cele scrise de maestrul său. In Europa, dimpotri­vă, fiecare își creiază sistemul său, în­cercând anularea predecesorilor, cău­tând cu orice preț o problemă nouă, ne­mai­întâlnită până atunci, sau un punct de vedere inedit, „original", personal. Se cunosc cauzele acestui personalism ce caracterizează filozofia europeană. Ea nu e o tehnică, ci un discurs. E vrednic de remarcat caracterul teh­nic, științific, al „filosofiei" indiene. Asemenea creșterii ideilor și practicilor științifice în Europa, filosofia indiană prezintă un perfect continuum: fie­care filosof pleacă de la punctul unde a rămas maestrul sau predecesorul său, reface drumul îndărăt, stabilizează pozițiile cucerite, și trece mai departe, pe aceiași linie de gândire, însă. Ase­menea științei europene, filosofia in­diană e o tehnică, se fundează pe ex­periențe, și se învață nu din cărți —­ ca în Europa — ci de la un profesor, ca în laboratoarele Europei. De fapt, mă întreb dacă termenul de „filosofie“ poate fi aplicat just în O­­rient. Darsana înseamnă cu totul alt­ceva ; înseamnă „ce face prin care se poate vedea". Un punct de vedere al lumii și al liberării. De aceia feluritele darsana nu se anulează între ele, cum se întâmplă cu sistemele filosofice euro­pene. Ele se completează , pentru că fie­care are punctul său propriu de vedere asupra lumii, și posedă criterii și valori proprii pentru judecata realității așa cum cade în zona sa de analiză. MIRCEA ELIADE Ultimele noutăți apărute la vitrina Librăriei „Universala“ Alcalay & Co. Calea Victoriei No. 21 - București I. Gctave Aubry: Le roi de Rome Vicki Baum: Helene Wilfur, roman Boullanger : Les Dandys sour Louis-Philippe Louis Bartou : Danton Curwood : Philip Steele, roman d’aventures Chiriac : Les assurances sociales en Roumanie Duhamel: Tel quen lui mérne, roman Guarnieri: Mon secret de jeunesse Hoower : La vie economique de la Russie Sovietique Kessel. Nuits de Montmartre Emil Ludwig : Entretien avec Mussolini Emil Ludwig : Le Monde tel que je l’ai vu Lewis Sinclair: Grand Rue roman Laurent: Le National soc.ialisme D. H. Lawrence : La Femme et la Bete Laby-Haullebeque: LEnfant une cause d’a'venir Heinerich Mann : Professor Unrat roman Victor Marguerite: Debout les vivantsl Ossendovsky: Lenine Pourtalés: Wagner histoire d’un artiste Paleologue: Alexandra Feodorovna Se primesc abonamente la toate revistele și ziarele române și străine cu prețurile originale. Cereți noul preț curent foarte avantajos la abonamente lunare. Comenzile pentru provincie se expediază și contra ramburs. Lei 108, „ 98, „ 98, „ ., 130, 78, „ „ 280, 78, „ 98, \, „ 156,- 98, „ 98, „ 162, „ 130, „ „ 113, 98, „ 78, „ 98, „ 78,­­„ 130, „ 117, „ 78, 23 OCTOMBRIE 1932 ­. In iarna aceasta, vitrinele libră­riilor vor avea aspect de adevărată săr­bătoare. Pe piața literară, maturii scrii­tori și-au anunțat noui opere. Astfel în editura „Cartea Românească" vor pre­zenta în câteva zile manuscrisele ro­manelor d-nii: Ionel Teodoreanu, Tu­dor Arghezi, Cam­il Petrescu, Damian Stănoiu și Al. O. Teodoreanu, „Avar" de Mihail Sadoveanu, „Iarmarocul Me­­tehnelor" de Dragoș Protopopescu, „A suta iubire, a suta necredință" de V. Barnovschi și „Noroi" de Dessila — se găsesc chiar în preajma apariției. In a­­ceiași editură vor apărea în nouă ediții: „Copilăria mea" de Maxim Gorki, „Creangă" — ediție populară, „In lu­mea dreptății" de Al. Brătescu-Voi­­nești ,și „Ițic Ștrul dezertor" de Lávri Bebbreanu. "­ Noul roman al d-lui E. Lovinescu „Bizu" scris în această vară la Făl­ticeni — și din care „Vremea" va pu­blica în curând un fragment — apare în librării — în primele zile ale lui Noembrie. "S Volumul de critică al d-lui Pom­­piliu Constantinescu —" a fost pus în lucru de către editura „Vremea". Va apărea în curând. „ Surprinzător de nou și de su­gestiv — poetul volumului — „Febre" — Virgil Ghiorghitu — a putut să prindă în vers melodios — peisagiul toamnei. Reproducem : „Toamnă cum sapi în frunze fiorduri Și chinui în crepuscule soarele pe­ ruguri , încoronează zeii pădurii cu struguri. Când spleenul și lectura urcă peste borduri. Să nu fiu ucis de mireasma scutură­rilor Te evoc prin neguri, monomelod, D­u­-mă livezii promise can exod ocolind mânerul ușii, osul plecărilor", și „Portrete și amintiri" — cartea bărbatului nostru de stat I. G. Duca va apărea în mod irevocabil la 1 Noem­brie în editura „Cartea Românească". „ Asupra activității literare a d-lui N. D. Cocea au circulat în ultimul timp o serie de versiuni. După unii și alții d-sa ar fi terminat până în prezent vreo patru romane. Adevărul este altul. Lucrează la unul singur pe care intenționează să-l termine până în sărbătorile Crăciunului. Se chemă „Stăpâni și slugi". Notele de călătorii ale d-lui George I. Duca „Plimbări în două lumi" apar în edit. „Vremea" peste câteva săptămâni. H „Eu și Orientul" mănunchiul de so­nete marine — de H. Bonciu, editat de către „Vremea" a fost pus în vânzare la toate librăriile. "9 D-l D. N. Teodorescu, cunoscut publicului cititor, din coloanele Adevă­rului literar și artistic — face să apară un volum de poezii „Corăbii de hârtie".­­ „Discobolul", No. 2 — revista ti­nerilor a apărut. Colaborează : Eugen Ionescu, Lucian Boz, Horia Groza, Horia Liman, Dan Petrașincu, Iero­­nim Șerbu, Ștefan Stănescu, Ilovici, Petre Boldur, A. Craiov, Mihail An­gela Moretta, Const. Munteanu, M. Watts, etc. E. LOVINESCU desen de Marcel Ianc­u! I. G. DUCA desen de Anestin 7 Corespondența „Junimii" *) De data aceasta fără colaborator, d. I. E. Torouțiu continuă publicarea scri­sorilor adresate lui Iacob Negruzzi de către membrii „Junimii" sau de unii li­terați ai timpului, care doreau să ia contact cu vestita adunare, al cărei prestigiu impusese chiar și celor mai încăpățânați adversari. Ne exprimam părerea, cu ocazia apariției primului volum de documente literare junimiste, că am fi dorit o selectare a scrisorilor, în raport cu importanța lor intrinsecă. Dacă d. Torouțiu ar fi adoptat acest criteriu, cu siguranță că mare parte din epistolele prezente ar fi trebuit supri­mate, fiindcă nici valoarea lor informa­tivă nu este deosebită și nici ținuta lor de expresie nu ne reține. Cum însă d-sa a adoptat un punct de vedere strict de istoric literar, consemnând cu pietate orice rând adresat răposatului Iacob Negruzzi, observația noastră, și mai justificată de data aceasta, devine aproape ineficace. In prefața La al doilea volum, cule­gătorul și comentatorul scrisorilor, își apără cu intransigență punctul de ve­dere, dintr’o spaimă pe care o găsim excesivă, fiindcă este și mărturia unui istoricism absurd înțeles : „Observația, că unele dintre scrisorile volumului I­­u puteau să și lipsească, nu ni s’a părut justificată. Căci atunci s’ar pune între­barea : unde să înceapă suprimarea și unde să se oprească ? Cine poate ști cu siguranță, dacă, în aparență, cea mai neînsemnată dată din scrisoarea cutărui autor, publicată azi, nu va veni mâine să lumineze un amănunt nebulos din istoria literaturii ?". întâmpinarea d-lui Torouțiu este semnificativă pentru a defini o menta­litate sclavă a documentului. Grija de a lămuri „un amănunt nebulos din is­toria literaturii" ne-a ținut multă vreme într’o preocupare de mărunțișuri absur­de, pe care cercetătorii noștri le-au ca­lificat drept știință. Este elocvent cazul lui Eminescu, înăbușit sub un morman de frunze moarte, de date și amănunte fără im­portanță și lipsit nepermis de mult de o biografie sintetică, până la apariția cărții d-lui G. Călinescu. Meritul d-lui Torouțiu nu e mai pu­țin de elogiat, cu toată această predis­poziție de îndărătnic și ortodox colec­ționar ; materialul pus la îndemâna is­toriei literare e atât de prețios, în unele laturi, încât din el se poate alcătui o întreagă monografie asupra „Junimii". Dintre scrisorile acestui al doilea vo­lum documentar, cele care ne-au inte­resat mai ales sunt ale lui A. D. Xe­­nopol și Ioan Slavici. Dincolo de în­semnarea seacă de date, palpită în co­respondența lor o viață intelectuală și o tragedie umană, în special la Slavici,­­ din care se întregește un adevărat por­tret sufletesc. Scrisorilor lui Xenopol, în număr de 36, ne prezintă un amănunțit istoric al formației lui spirituale ; prin ele urmă­rim lecturile de specialitate, impresia produsă asupră-i, proectele de lucrări, dintre care unele vor fi Convorbirilor literare, trimise ob­servațiile istoricului asupra socie­tății germane în care trăește, cât și opiniile asupra vieții politice din țară. încă din timpul studiilor univer­sitare, mintea lui Xenopol dovedește o curiozitate multiplă ; ea nu se îngrăde­­ște numai în problemele de strictă spe­cialitate, ci se preocupă de drept și fi­lozofie, de literatură străină și națio­nală. Xenopol e un cititor pasionat și inteligent al Convorbirilor, al conținut îl analizează și-l judecă căror în scrisorile adresate lui Iacob Negruzzi. Oricâtă recunoștință arată față de Ma­­iorescu și oricâtă afinitate există între el și intelectualitatea „Junimii“. A. D. Xenopol e un spirit independent și nu se sfiește să discute anume idei ale cri­ticului și să-și califice, cu seriozitate, confrații revistei la care colaborează. Valoarea acestor scrisori constă în a­­ceea că putem urmări formarea unei personalități, care și-a dat mai târziu măsura în opere de o rezistență netă­găduită. E interesant de amintit că în tinerețe Xenopol era destul de preocu­pat de literatură ; el încercase și o tra­ducere a poemei Hermann și Dorothea, refăcută după o versiune primă neac­ceptată de Convorbiri, dar rămasă ne­publicată. Inteligență deschisă, putere de mun­că deosebită, disciplină în studiu și di­versitate în preocupări — A. D. Xeno­pol ne-a lăsat, în scrisorile prezente, un prețios jurnal al formației lui intelec­tuale. In diferite ocazii, ne-am mărturisit lipsa de simpatie pentru literatura pro­lixă și greoaie a lui Ion Slavici; mai mult, ne-am arătat chiar surpriza față de supra-valorificarea acestei literaturi de tendințe moralizatoare și de proce­­s 1) I. E. TOROUȚIU : Studii și documente literare, vol. II. (Institutul de arte grafice „Bucovina“)I­dee melodramatice, cu vădit scop de­monstrativ. Ne-am formulat însă opi­nia critică, dincolo de orice considerații streine literaturii, indiferent de convin­gerile politice ale bătrânului povestitor, sfârșit într-o atmosferă de ură și amară ireverență. Se pare că mai presus de operă, viața lui Ion Slavici are un pa­tetism pe care istoria noastră literară nu l-a pus suficient în evidență. O bio­grafie a luptătorului politic și a Arde­leanului crescut într-o specifică menta­litate socială și etică , o întreprindere care ar putea ispiti un condei înțelegă­tor. Cele 46 de scrisori, adresate lui Ia­cob Negruzzi, alcătuesc un material in­formativ și un document moral de pri­mă importanță, spre a intui mobilele intime și a judeca personalitatea atât de unitară a lui Slavici. De timpuriu, a avut de luptat cu tot felul de greutăți : mizeria materială, lupta cu mediul străin, dorința de cul­tură și limbă română, înclinațiile contrazise de împrejurările sociale, lui boală cruntă care-1 apropiase de fiorii­­ morții și o îndărătnică voință optimistă, biruitoare și salubră fac din viața lui Slavici un adevărat roman. E drept că scrisorile publicate de d. I. E. Torouțiu nu ne cuceresc prin limpezimea expre­siei și nici printr’o compoziție armo­nioasă. Slavici apare și aci un spirit greoi, un scriitor care se luptă cu difi­cultăți de limbă și al cărui gust literar este destul de incert.­­ Nu putem să-i contestăm totuș o sinceritate netăgă­duită, când este vorba de aprecierea propriilor lui lucrări. Slavici a avut o voință supraomenească să-și organize­ze o carieră literară, în mijlocul atâtor adversități. Preocupat de perfecția formală, el a primit sfaturi și sugestii, ori de unde ar fi venit. Prieten cu Eminescu îi pre­zintă operele, trecându-le „prin mânele distilatorie" ale poetului,însăși redacția Convorbirilor avea toată latitudinea de a modifica scrierile trimise spre publi­care. Slavici a făcut astfel o perpe­tuă voinicie, din cauza lipsei de legă­tură directă cu limba literară, pe care a învăța­t-o din cărți. Nu mai puțin interesantă este mărtu­ria scriitorului ardelean, care nu-și poa­te judeca propriile opere; o lipsă de simț, autocritic l-a împins pe Slavici, de altfel până la ultima lui carte, la pro­lixități, dăunătoare, la pagini inexpre­sive și greoaie. Didactismul literaturii lui se explică de asemenea printr-o invincibilă pornire de a studia probleme pedagogice și e­­conomice. Din însăș confesiunile lui, Slavici pare un literat făcut, stimulat de experiența și cunoașterea vieții rurale din Ardeal și încurajat cu multă bună­voință de cercul Convorbirilor. Iar preocupările lui politice sau născut o­­dată cu primul contact luat cu viața so­cială și națională din imperiul habsbur­­gic. Ceea ce a părut „trădare" în acțiu­nea germano­filă a bătrânului Slavici, era consecința logică a unei formațiuni spirituale plămădite din tinerețe, în con­diții cu totul specifice. Singura lui vină e de a fi avut o vigoare intelectuală prelungită și dincolo de atmosfera în care s’a format, apărându-și convinge­rile cu o pasiune, și o logică, predeter­minate. Slavici, ca și Xenopol, era un cititor sârguincios al Convorbirilor și ținea să-și exprime și impresiile în legătură cu literatura publicată în paginile re­vistei. Cu toată neîngăduita prolixitate și­ greutatea de stil, analiza romanului Mihai Vereanu, al lui Iacob Negruzzi, nu e lipsită de temeinicie și mai ales dovedește o independență de spirit cu atât mai apreciabilă, cu cât „Junimea" îl salvase în dese rânduri de la o istovi­toare mizerie materială. Trebue să fim recunoscători memoriei lui Iacob Negruzzi că a știut să câștige sufletul corespondenților săi. Scrisorile lui Xenopol și ale lui I. Slavici sunt confesiuni nestânjenite, adresate unui secretar de redacție, care a fost și un prieten cald, îndatoritor și animat de spirit de sacrificiu, față de colaboratori. Cât datoresc aceștia modestului condu­cător al Convorbirilor și lui Maiorescu abia acum se pune în adevărata lumină, prin recunoașterea directă a celor aju­tați. Solidaritatea junimismului literare se baza pe încurajarea personalității, sin­gura garanție, de a păstra o elită in­telectuală, într-o țară lipsită de tradiția culturii. Volumul al doilea din coresponden­ța „Junimii", publicată de d. I. E. To­rouțiu își justifică apariția mai ales prin scrisorile lui Xenopol și Slavici. In cel dintâi tom, găsisem însă și pagini de valoare literară, ca celelalte lui Maio­­rescu și Duiliu Zamfirescu. De data aceasta, documentul istoric și psihologic prevalează­­ restul scrisorilor, se circum­scriu la raporturi redacționale și la in­formație minoră. Pompiliu CONSTANTINESCU

Next